Valențele constituționale ale bunei-credințe

Studiu publicat în volumul In honorem Corneliu Bîrsan, tomul III, Ed. Hamangiu, 2023, p. 197-213.

Introducere

Noțiunea de bună-credință rezultă din cuvântul compus latin bona fides, prin care în general era desemnat un om virtuos, cinstit, de încredere, iar în jurul ei s-a constituit în mare parte dreptul roman. Buna-credință este astfel, în același timp, o măsură de apreciere a comportamentului uman, un standard, dar și un principiu de drept, contribuind la moralizarea Dreptului. De fapt, primul aspect îl determină pe cel de al doilea. Normele de drept sunt interpretate și aplicate, iar comportamentul fiecărui membru al unei colectivități va fi judecat prin raportare la anumite valori sociale fundamentale și cvasi-unanim acceptate de societate (cinste, corectitudine, loialitate, sinceritate, respect, toleranță etc.). Observarea și consacrarea acestor valori în comportamentul fiecărui subiect de drept va duce la concluzia unei acțiuni făcute cu bună-credință, după cum nesocotirea acestora va determina considerarea acelui comportament ca fiind lipsit de consecințe juridice sau chiar penalizat, pe motivul relei-credințe cu care s-a acționat.

§1. Buna-credință și principiile fundamentale ale dreptului

Valorizarea principiilor în știința dreptului a apărut ca o contrapunere la teoria pozitivismului juridic, care făcea din judecător un simplu executant al normei în procesul dedus judecății. El nu putea deduce regula aplicabilă, ci aceasta este prestabilită, iar el trebuie să ia act de ea și să o aplice. Pozitivismul juridic ajunge chiar la a trasa o linie de demarcație între norma juridică și norma morală. În fapt însă, norma juridică nu constituie altceva decât o conduită impusă de guvernanți potrivit propriului sistem de valori morale^[1].

Considerându-se că aplicarea regulilor juridice trebuie să fie concordantă cu anumite principii juridice și temperate de acestea^[2], se ajunge la concluzia că principiile sunt și ele norme, scrise sau nescrise, explicite sau implicite, însă cu un grad mai mare de generalitate și abstractizare. Acest caracter comun face ca aceeași normă să fie considerată uneori principiu, iar alteori regulă (principiul bunei-credințe sau regula bunei-credințe; principiul nediscriminării sau regula nediscriminării etc.).

Recunoașterea aplicării principiilor, paralel sau contrar regulilor scrise, reprezintă un sprijin pentru judecătorul care, în cazuri dificile și complexe, nu găsește întotdeauna soluția în dreptul pozitiv și o deduce din dezvăluirea unui principiu juridic. Principiile constituind fundamentul normelor scrise, judecătorul le relevă raportându-se la ansamblul normelor scrise, făcând o judecată de valoare. Dreptul judecătorului de a stabili ce principiu este aplicabil dintr-o multitudine de principii virtual aplicabile, derivă din competența sa de a pronunța dreptul (jurisdictio).

Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil în 2011, buna-credință nu a avut o consacrare în legislația noastră civilă, spre deosebire de alte legislații din acea perioadă, cum a fost Codul civil german sau cel elvețian. Pentru a putea totuși promova acest principiu în jurisprudență, s-a recurs la o interpretarea sistematică a Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice^[3].

Făcând o analiză judicioasă a prevederilor art. 57 din Constituție, profesorul Bîrsan a sesizat și subliniat, încă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, faptul că exercitarea cu bună-credință a drepturilor și libertăților garantate de Constituție înseamnă punerea lor în valoare în conformitate cu scopul lor, prin asigurarea participării cetățenilor la viața socială și prin nedeturnarea lor de la această finalitate. Or, exercitarea drepturilor fundamentale cu rea-credință și cu încălcarea drepturilor și libertăților altor persoane înseamnă tocmai o asemenea deturnare^[4]. De altfel, în întreaga operă a profesorului Corneliu Bîrsan întâlnim o analiză aplecată a efectelor bunei-credințe în materia dreptului de proprietate, a uzului și a abuzului de drept.

§2. Uzul și abuzul de drept, buna și reaua-credință

Între uzul și abuzul de drept, pe de o parte și buna și reaua-credință, pe de altă parte, este o strânsă legătură: uzul de drept este caracterizat prin bună-credință și este opusul abuzului de drept, înțeles ca o manifestare a relei-credințe. Abuzul de drept este interzis prin Convenția europeană a drepturilor omului, care, în art. 17 al său, prevede că nici o dispoziție din Convenție nu poate fi interpretată ca autorizând unui stat, unui grup sau unui individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute de prezenta Convenție, sau de a aduce limitări acestor drepturi și libertăți, altele decât cele prevăzute de această Convenție.

Abuzul reprezintă exercitarea unei prerogative, recunoscută unei persoane, peste limitele stabilite, convenite sau acceptabile, într-un mod care ar afecta grav interesele unei alte persoane sau ale unui grup de persoane (a abuza de încrederea, de timpul, de înțelegerea, de ajutorul etc. unei persoane).

Abuzul de drept apare ca fiind exercitarea ilicită a unui drept recunoscut unei persoane în baza unei norme de lege sau a uneia convenționale, peste limitele stabilite și/sau contrar scopului în realizarea căruia dreptul a fost stipulat^[5]. Prin urmare, ceea ce poate fi calificat ca fiind abuziv este nu conținutul unui drept, ci modul de exercitare a acestuia. Din această perspectivă, o relație poate fi stabilită între abuzul de drept și aplicarea principiului proporționalității: devine abuziv exercițiul unui drept prin folosirea inadecvată a unor mijloace raportat la scopul urmărit.

Exercitarea abuzivă a unui drept se produce numai în situația în care dreptul se realizează în alt scop decât acela pentru care legea sau hotărârea judecătorească l-a recunoscut^[6], fiind acceptat de doctrină și jurisprudență că cel care se folosește de dreptul său nu produce o leziune (qui jure suo utitur neminem laedit). De aceea abuzul de drept presupune cauzarea cu intenție a unui prejudiciu și prin aceasta este angajată răspunderea juridică a celui care abuzează de dreptul său^[7].

Abuzul de drept este apreciat în funcție de un criteriu subiectiv și de unul obiectiv. Primul, constă în intenția de a prejudicia (animus nocendi). Vătămarea adusă din neglijență sau imprudență nu duce la calificarea exercițiului dreptului ca fiind abuziv. Criteriul obiectiv are în vedere scopul în satisfacerea căruia un drept a fost recunoscut, apreciindu-se dacă exercițiul acestuia se face în acord cu finalitatea socială vizată.

Curtea Constituțională s-a referit la legătura strânsă ce există între abuzul de drept și noțiunea de bună-credință, atunci când, raportându-se la dispozițiile art. 15 C. civ. și art. 12 din C. proc. civ., a precizat că săvârșește un abuz de drept cel care exercită un drept subiectiv într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe. În acest sens, au fost invocate și prevederile art. 14 C. civ. care face referire la buna-credință atunci când prevede că „orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și cu bunele moravuri”. Existența bunei-credințe constituie un element important de apreciere privind săvârșirea unui abuz de drept și în alte materii, cum ar fi cea penală, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare. Instanța constituțională română concluzionează că acolo unde există bună-credință nu poate fi abuz de drept, iar, în măsura în care dreptul este exercitat cu rea-credință, prin deturnarea acestuia de la scopul economic și social în vederea căruia a fost recunoscut și, respectiv, prin încălcarea drepturilor unei alte persoane, acesta nu mai poate beneficia de protecție juridică^[8].

Exercitarea de către o persoană a unui drept ce îi este recunoscut prin lege nu poate să justifice, prin ea însăși, o prezumție a relei-credințe. Exercitarea unui drept devine una abuzivă numai în situația în care acel drept se realizează în alt scop decât cel pentru care legea l-a recunoscut^[9]. Ce înțelege însă Curtea Constituțională prin sintagma rea-credință? Ea pleacă de la definiția dată de Dicționarul explicativ al limbii române, potrivit căruia reaua-credință are semnificația de atitudine necorectă, necinstită, reținând totodată că în doctrină i se atribuie relei-credințe mai multe accepțiuni, și anume: obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și executarea convențiilor; convingerea unei persoane că acționează în temeiul unui drept și potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate, cinste. Valențe oarecum asemănătoare există și în plan juridic, dat fiind caracterul proeminent etic al normelor care cârmuiesc buna și reaua-credință. Reaua-credință este astfel, o formă a vinovăției, expresia dolului, fraudei și culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înșelăciunea și omisiunea vădit intenționată.

Analizând in concreto existența relei-credințe în raport de încălcarea obligațiilor care îi revin unei persoane în cadrul controlului judiciar, Curtea Constituțională a arătat că aceasta reprezintă o atitudine psihică ce conturează o poziție subiectivă a persoanei, concretizată în faptul de a acționa cu intenție cu scopul de a încălca obligațiile impuse^[10].

Referindu-se la interpretarea acestor două criterii în materie procesuală, Curtea a arătat că elementul subiectiv constă în exercitarea cu rea-credință (mala fides) a dreptului procesual, în scop de șicană, fără justificarea unui interes special și legitim, ci numai cu intenția de a aduce atingere drepturilor părții adverse, fie prin limitarea ori întârzierea acestuia în procesul de valorificare a drepturilor sau a mijloacelor de apărare, fie prin exercitarea de presiuni, în vederea renunțării la susțineri ori pentru a conduce la compromisuri. Pe de altă parte, elementul obiectiv constă în deturnarea dreptului procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege, actul abuziv negăsindu-și o motivare legitimă. Mai mult, în procesul penal elementul subiectiv poate privi nu numai vătămarea intereselor părții adverse, ci și ale societății, prin împiedicarea organelor judiciare de la aflarea adevărului în cauză. În acest sens a fost invocat art. 10 alin. (6) C. proc. pen., potrivit căruia „dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege”^[11].

În reglementarea exercitării accesului la justiție, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiții de formă, ținând de natura și de exigențele administrării justiției, și aceasta cu atât mai mult cu cât chiar Constituția, în art. 126 alin. (2) și art. 129, prevede că exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege. Curtea a considerat că stabilirea de către legiuitor a unor limite rezonabile nu aduce nici o îngrădire accesului liber la justiție, întrucât, ca oricare alt drept fundamental, și acesta are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credință, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept^[12]. Este dat astfel legiuitorului libertatea de a stabili cazurile și condițiile în care părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac.

Instanța noastră constituțională a invocat buna-credință și în alte decizii în care a fost sesizată cu privire la aplicarea unor norme de drept procesual, statuând că drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. Situații frecvente de exercitare cu rea-credință a drepturilor procesuale, sunt cele privind formularea de cereri identice, repetate la un interval scurt de timp după respingerea cererii anterioare sau rezilierea contractului de asistență juridică în diferite momente procesuale, când partea are interes în amânarea pe orice cale a procesului, cum ar fi împiedicarea instanței de a judeca o propunere de prelungire a măsurii arestării preventive^[13].

Curtea a subliniat, de asemenea, că pentru valorificarea drepturilor și intereselor legitime părțile unui proces trebuie să acționeze cu bună-credință, iar nu în spirit abuziv, șicanatoriu, vexatoriu pentru magistrați ori pentru instanță (apreciat după modul în care a fost formulată cererea, motivele invocate, eventualele cereri repetate de chemare în judecată etc.), fiind ținute a răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate printr-o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale și putând fi chiar obligate și la plata unei amenzi judiciare (art. 12 C. proc. civ.)^[14]. În aplicarea prevederilor art. 57 din Constituție, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 1081 alin. (1) pct. 1 lit. a) și c) C. proc. civ., care sancționează cu amendă judiciară introducerea, cu rea-credință, a unor cereri vădit netemeinice, respectiv obținerea, cu rea-credință, a citării prin publicitate a oricărei părți, sunt constituționale. Textul de lege menționat nu instituie inegalități sau discriminări între cetățeni ori categorii de persoane, ci prevede doar posibilitatea aplicării unor amenzi judiciare, în cazul exercitării cu rea-credință a unor drepturi procesuale, ceea ce corespunde exigențelor art. 57 din Constituție. Amenda judiciară are astfel rolul de a disciplina comportamentul procesual al participanților la procedura judiciară și al altor terțe persoane în legătură cu procesul, în scopul intrării în legalitate a acestora și al efectuării corecte și la timp a îndatoririlor ce le revin. Dacă se constată că persoana amendată justifică de ce nu a putut îndeplini obligația sa (ceea ce înseamnă absența relei-credințe), se va dispune anularea amenzii, iar dacă se apreciază că împrejurările invocate de cel amendat ar fi putut fi înlăturate printr-o comportare mai diligentă, amenda va fi redusă în consecință, conform art. 284 alin. (3) C. proc. pen.^[15].

Stabilirea existenței sau inexistenței bunei-credințe fiind o competență recunoscută judecătorului care conduce dezbaterile și urmărește respectarea egalității procesuale a participanților dintr-un litigiu. În aprecierea exercitării abuzive a drepturilor procesuale, revine instanței de judecată să determine cazurile în care un participant la proces acționează contrar bunei-credințe, care trebuie să îmbrace forma bunei intenții, a diligenței și a abținerii de la producerea vreunui prejudiciu celorlalte părți, în acord cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri care caracterizează relațiile sociale. Cum reaua-credință nu se prezumă, ci ea trebuie dovedită prin informațiile culese de organul judiciar însărcinat cu supravegherea executării măsurii, judecătorului îi revine sarcina de a aprecia dacă nerespectarea obligațiilor s-a produs sau nu cu rea-credință^[16]. Astfel, în funcție de circumstanțele litigiului, în caz de înfrângere a prezumției bunei-credințe, acesta va aprecia cu privire la vinovăția părții și ordinea de drept încălcată și va aplica amenda judiciară, dispunând de suficiente criterii de individualizare a acesteia, cum ar fi situațiile și limitele stabilite de lege sau conceptul bunei-credințe, arătând, totodată, motivele care au condus la această măsură. Încheierea prin care instanța obligă la plata amenzii sau despăgubirii este supusă controlului judecătoresc prin posibilitatea formulării unei cereri de reexaminare în condițiile art. 191 C. proc. civ., ocazie cu care, dacă se apreciază că măsura dispusă este prea energică, se va admite cererea și se va reduce cuantumul amenzii sau al despăgubirii^[17].

§3. Buna-credință în dreptul constituțional

Asigurarea caracterului de stat de drept și democratic al României, implică, printre altele, și interpretarea cu bună-credință a literei și spiritului Constituției, dar și a normelor regulamentare edictate în organizarea activităților parlamentare^[18]. O primă semnificație a statului de drept o constituie, așadar, respectarea normelor de drept pozitiv aflate în vigoare într-o anumită perioadă temporală, care reglementează în mod expres sau implicit competențe, prerogative, atribuții, obligații sau îndatoriri ale autorităților statului, însă acestea sunt chemate a colabora în mod loial^[19].

Curtea subliniază în acest context importanța, pentru buna funcționare a statului de drept, a cooperării între puterile statului, care ar trebui să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituțională, comportamentul loial fiind de esența statului de drept^[20].

Se poate astfel observa o aplicare specifică a principiului bunei-credințe în dreptul public, în ceea ce privește raporturile dintre autoritățile publice, domeniu în care el este dublat de respectarea unui alt principiu, cel al loialității constituționale^[21]. Principiul loialității constituționale presupune cooperarea tuturor puterilor Statului, fără folosirea unor mijloace disproporționate sau abuzive pentru atingerea unor scopuri politice. Astfel, subiectele de drept care nu sunt în raporturi constituționale cu Parlamentul sau sub controlul acestora, neavând obligația de a se prezenta în fața comisiilor de anchetă în temeiul vreunui raport de subordonare sau control politic, ele sunt ținute a face acest lucru tocmai în virtutea principiului cooperării loiale între instituțiile și autoritățile statului^[22].

Curtea Constituțională a subliniat că rolul de a contribui la configurarea principiului cooperării loiale și al respectului reciproc îl au, în principal, instituțiile și autoritățile puse în situația de a colabora. Acestora le revine sarcina de a contura posibilele forme pe care le poate adopta o conduită loială, în raport cu competențele legale ale fiecăreia dintre aceste instituții și autorități aflate în colaborare și în raport cu valorile și principiile constituționale incidente respectivei colaborări. Colaborarea trebuie să fie făcută în formele prevăzute de lege, iar acolo unde legea tace, autoritățile publice trebuie să identifice și să stabilească, cu bună-credință, acele forme de colaborare care valorizează ordinea normativă constituțională și care nu prejudiciază principiile constituționale sub imperiul cărora ele funcționează și relaționează și nici drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor în serviciul cărora își desfășoară activitatea. Buna-credință trebuie manifestată, deci, în scopul găsirii de soluții care să surmonteze eventualele blocaje instituționale și care să asigure funcționarea eficientă a fiecărei autorități în parte, potrivit competențelor atribuite de lege. În situația în care identificarea acestor bune practici este dificil de realizat și rezolvarea diferendelor inter-instituționale eșuează, autoritățile publice au posibilitatea de a apela la instrumentele constituționale de mediere, respectiv la procedura soluționării conflictelor de natură constituțională, prevăzută de art. 146 lit. e) din Constituție, care are ca scop tocmai restabilirea ordinii normative constituționale, prin interpretarea normelor Legii fundamentale incidente și stabilirea reperelor concrete de conduită loială față de valorile și principiile constituționale^[23].

Astfel, în situația în care Parlamentul este sesizat cu un proiect de lege deosebit de complex, apreciat însă de Guvern ca fiind vital pentru programul său de guvernare, ceea ce presupune și o anumită urgență, și față de faptul că textul constituțional nu prevede niciun termen în care Camera decizională trebuie să se pronunțe asupra proiectului de lege adoptat de prima Camera sesizată, buna desfășurare a procesului de legiferare și atingerea finalității sale, respectiv realizarea actului de guvernare în conformitate cu voința poporului, exercitată prin reprezentanții săi, este condiționată și de colaborarea dintre Guvern și Parlament^[24].

Cooperarea loială trebuie să funcționeze și în interiorul puterii executive, între Președintele României și miniștrii, iar refuzul celui dintâi de a da curs cererii ministrului justiției de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție a fost considerat ca fiind contrar unei asemenea cooperări. Anunțând ab initio refuzul său bazat pe convingerea politică și, odată cu transmiterea oficială a acestui refuz, blocând o procedură constituțională și legală de revocare a procurorului-șef la propunerea ministrului justiției, Președintele a exclus a priori orice cooperare loială și a închis, împiedicând finalizarea procedurii de revocare. Curtea Constituțională a decis că Președintele, prin faptul că nu s-a pronunțat printr-un decret asupra procedurii de revocare, deși, pentru asigurarea simetriei actului juridic, se impunea emiterea aceluiași tip de act în cazul revocării ca și în cazul numirii, a încălcat principiul legalității, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție^[25].

Tot astfel, Președintele României ar comite un abuz de drept dacă ar putea acționa discreționar atunci când își exercită competența de a desemna un candidat la funcția de Prim-ministru, având obligația constituțională de a numi un candidat care are șanse să obțină încrederea Parlamentului. Potrivit art. 103 alin. (1) din Constituție, Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.

În caz contrar, el săvârșește un abuz de drept, exercitând o competență constituțională în alt scop decât cel pentru care i-a fost dată prin Constituție, fiind evident că reglementarea consultărilor prealabile cu partidele reprezentate în Parlament își găsește justificarea în necesitatea de a asigura sprijin parlamentar pentru acordarea votului de încredere noului Guvern^[26]. Pe bună dreptate s-a afirmat că atributul exclusiv al Președintelui „în nominalizarea unui candidat pentru funcția de Prim-ministru își găsește ca limită suportul politic al candidatului rezultat în urma consultării partidului sau partidelor parlamentare. În fond, doar votul parlamentar de învestitură, adică majoritatea politică parlamentară, poate transforma simplul candidat nominalizat de Președinte în Prim-ministru, și de aceea existența unui suport politic majoritar la nivel parlamentar devine o condiție obligatorie imuabilă”^[27].

Pe de altă parte, dacă Președintele României a desemnat în calitate de candidat la funcția de prim-ministru aceeași persoană căreia Parlamentul i-a retras încrederea prin adoptarea unei moțiuni de cenzură cu doar o zi înainte de desemnare, în absența oricărui element de natură să creeze convingerea Președintelui că, în decurs de o zi, s-ar fi schimbat ceva în privința opțiunii parlamentare, aceasta arată o ignorare cu rea-credință a rolului și voinței Parlamentului exprimate prin adoptarea moțiunii de cenzură și utilizarea procedurii prevăzute de art. 103 (1) din Constituție contrar scopului pentru care ea a fost instituită^[28]. De altfel, Curtea Constituționala a subliniat în jurisprudența ei faptul că reaua-credință constă în acea atitudine a unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale.

În materia drepturilor subiective, Noul Cod civil român reglementează abuzul de drept în art. 15: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”, pentru ca apoi, în art. 1353, să precizeze că „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.

Constituția României la rândul ei, face trimitere la buna-credință în art. 57, legat, de asemenea, de exercițiul drepturilor cetățenești: cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

După cel de-al Doilea Război Mondial mai ales, drepturilor fundamentale li s-a recunoscut nu doar un efect pe verticală, prin opunerea lor autorităților statului, ci în egală măsură un efect pe orizontală (teoria drittwirkung effekt din dreptul german), prin invocarea lor în raporturile dintre persoane private. Exercițiul drepturilor fundamentale poate afecta exercițiul drepturilor recunoscute constituțional altor persoane, ceea ce ar contraveni principiului egalității tuturor cetățenilor. Este o tendință ce poate fi observată o dată cu decizia Primului Senat al Curții Constituționale federale germane din 15 ianuarie 1958 (cauza Lüth), prin care s-a recunoscut în mod expres că drepturile fundamentale trebuie recunoscute și protejate nu doar în relația cetățean-stat, ci și în raporturile dintre cetățeni. În speță, era vorba de inițierea de către Erich Lüth a unui boicot asupra filmelor lui Veit Harlan, pe care l-a acuzat ca fiind regizorul nazist nr. 1. Practica curții germane a fost mai apoi preluată și dezvoltată de Canada (Retail, Wholesale & Dep’t Store Union v Dolphin Delivery Ltd din 1986, Hill v Church of Scientology of Toronto din 1995) și Africa de Sud^[29].

Încălcarea în dreptul public a bunei-credințe, considerată ca regulă primară și sine qua non a exercițiului drepturilor fundamentale, presupune existența unui abuz de drept.

Un caz particular, dar unul foarte frecvent și expresiv de abuz de drept în materia dreptului constituțional, îl reprezintă ridicarea excepțiilor de neconstituționalitate în cursul unui proces, cu scopul evident de tergiversare a soluționării litigiului pendinte. Pentru a împiedica acest tip de abuz de drept, Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010 a abrogat posibilitatea suspendării procesului pentru acest motiv, introducând un nou motiv de revizuire a unei hotărâri judecătorești, în cazul în care, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau ordonanța.

Uzul de drept excluzând abuzul de drept, exercițiul drepturilor fundamentale nu poate fi unul absolut, o limitare a acestui exercițiu fiind dată chiar de respectarea drepturilor fundamentale ale celorlalte persoane. Teoriile de filosofia dreptului promovate de societățile democratice subliniază faptul că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane^[30]. În acest sens, putem aminti prevederile art. 4 al Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului, care statuează că libertatea înseamnă a face tot ceea ce nu aduce o vătămare altuia: exercițiul drepturilor naturale ale fiecăruia nu are alte limite decât pe acelea care asigură celorlalți membri ai societății exercițiul acelorași drepturi, iar aceste limite nu pot fi stabilite decât prin lege.

Acest aspect a fost verificat în jurisprudența Curții Constituționale raportat la exercițiul libertății de exprimare, care, nici ea, nu este însă un drept absolut. O limitare importantă și esențială a exercițiului acestei libertăți constă în aceea că ea nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. Cu deosebire în perioada de după cel de al Doilea Război Mondial, demnitatea umană s-a afirmat ca un principiu determinant în foarte multe situații, făcând diferența atunci când diferite interese vin în coliziune, dând întâietate acelui interes care exprimă demnitatea umană^[31]. În acest context, incriminarea infracțiunii de calomnie a dat expresie restrângerii dreptului la exprimare, prevăzut de art. 30 alin. (6) din Constituție, în scopul apărării unor valori care sunt de esența unei societăți democratice.

Sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea vechiului Cod penal, prin care au fost dezincriminate faptele de insultă și calomnie, Curtea Constituțională a constatat că nu există nicio incompatibilitate între principiul libertății de exprimare și incriminarea insultei și calomniei, care să impună dezincriminarea acestor infracțiuni^[32], de vreme ce art. 57 din Constituție prevede expres obligația exercitării drepturilor constituționale cu bună-credință, fără încălcarea drepturilor și libertăților celorlalți. O limitare identică este prevăzută și în art. 19 parag. 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care stabilește că exercițiul libertății de exprimare comportă îndatoriri speciale și responsabilități speciale și că aceasta poate fi supusă anumitor restricții care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ținând seama de drepturile sau reputația altora. De asemenea, art. 10 parag. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede și el posibilitatea limitării libertății de exprimare: „Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică” (art. 10 pct. 2).

Pe cale pretoriană însă, Înalta Curte de Casație și Justiție a României, prin decizia nr. 8/2010, a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și sesizarea Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, considerând, contrar celor statuate de Curtea Constituțională, că prevederile Codului penal privind insulta și calomnia nu mai sunt în vigoare. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a invocat prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, prin care s-a stabilit că „nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial“^[33]. Instanța supremă a făcut însă o confuzie între abrogare și neconstituționalitate, deoarece constatarea ca neconstituțională a unei norme (fie ea și de abrogare), nu echivalează cu abrogarea unei norme (fie ea și normă de abrogare). Abrogarea, competență ce revine doar organului emitent al actului sau celui ierarhic superior, se aplică unei norme ce a fost validă pe toată perioada existenței sale, deoarece în caz contrar ar fi vorba de nulitate sau de inexistența actului. Neconstituționalitatea în schimb, privește înlăturarea efectului unei norme viciate încă din momentul emiterii sale; când norma neconstituțională este una de abrogare, ceea ce trebuie înlăturat este tocmai efectul său abrogator.

Pe de altă parte, cu greu se poate argumenta că se respectă o decizie a Curții Constituționale care declară neconstituțională o normă de abrogare, cât timp se dă efect dispozițiilor normei de abrogare. Și tocmai acest lucru l-a făcut Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a ajuns la concluzia că incriminarea insultei și calomniei a fost abrogată expres în temeiul art. I pct. 56 din legea nr. 278/2006^[34], adică același articol de lege constatat neconstituționalde Curtea Constituțională.

Incriminarea infracțiunii de calomnie a fost percepută ca o restrângere a dreptului la exprimare, mai ales prin intermediul presei, ceea ce ar indica existența unei posibile coliziuni a două drepturi, cel la viață intimă și la proprie imagine, pe de o parte, și libertatea de exprimare și dreptul la informație, pe de altă parte. Prin rolul care îi este recunoscut, presa are obligația de a înștiința publicul atunci când este informată cu privire la existența unor presupuse ilegalități comise de aleși sau funcționari publici, însă referirea la persoane determinate, cu menționarea numelor și funcțiilor acestora, implică obligația de a furniza o bază factuală suficientă. Exercitarea libertății de exprimare implică obligații și responsabilități și faptul că garanțiile oferite jurnaliștilor de art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt supuse condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice^[35].

De altfel, jurisprudența dezvoltată în Statele Unite, acolo unde presa se bucură de o largă libertate de exprimare, în cauza New York Times Co. v. Sullivan din 1964^[36], a stabilit că cei care ocupă o funcție publică nu se pot apăra cu succes într-un proces de calomnie, decât dacă vor dovedi reaua-credință a jurnaliștilor, respectiv faptul că aceștia cunoșteau faptul că afirmațiile publicate s-au întemeiat pe informații false privitoare la persoana publică.

Concluzii

Buna-credință constituie un principiu care însoțește Dreptul încă de la formarea sa, motiv suficient pentru a-l defini ca element structurant al acestei științe. Născut în legătură cu interpretarea și aplicarea unor prevederi de drept privat, el a ieșit din aceste limite și îl regăsim în orice ramură de drept, ca fiind o măsură de apreciere a comportamentului uman, indiferent de poziția ocupată de subiectul de drept.

Am arătat la începutul acestui studiu importanța bunei credințe în dreptul civil, subliniată cu prisosință în scrierile profesorului Corneliu Bîrsan. Am dorit însă să arătăm că principiul bunei credințe joacă un rol nu mai puțin important în dreptul public în general și în dreptul constituțional în special, unde acțiunea sa, pe de o parte, determină exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, ordonează raporturile dintre autorități, dublat fiind de un principiu specific, al cooperării loiale, rezultat din cel al bunei credințe.

Note de subsol

^[1] Mai pe larg în M. Criste, Dreptul constituțional, un drept al statului, București, Ed. Universul Juridic, 2017, p. 10-11.

^[2] Astfel, promovând importanța principiilor în aplicarea dreptului, Dworkin și-a fundamentat teoria pe un caz concret dedus judecății în fața Curții de Apel din New York în 1889, cauza Riggs v. Palmer (www.courts.state.ny.us/reporter/archives/riggs_palmer.html), în care s-a decis că, deși nu există o regulă scrisă care să înlăture de la moștenire un legatar care l-a omorât pe testator și a fost condamnat pentru această faptă, totuși nu se poate recunoaște acest drept, deoarece există un principiu nescris care nu permite ca cineva să profite de pe urma faptei sale ilicite (R. Dworkin, Prendre les droits aux sérieux, Paris, PUF, 1996, p. 80).

^[3] C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 152.

^[4] C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 72-73.

^[5] Încă din 1962, Plenul fostului Tribunal Suprem statua că „drepturile subiective sunt recunoscute persoanelor fizice numai în scopul de a-și satisface interesele legitime. Depășirea acestui scop și exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim constituie un abuz de drept, care este potrivnic principiilor dreptului și regulilor de conviețuire” (T.S., dec. nr. 24/1962).

^[6] „Față de obiectul procesului penal în care a fost ridicată, și anume contestarea condamnării autorului pentru exercitarea fără drept a profesiei de avocat, excepția de neconstituționalitate ce vizează dispozițiile Legii nr. 51/1995 are un scop abuziv, anume acela de a împiedica aplicarea prevederilor legale care interzic juriștilor care nu au calitatea de avocat practicarea avocaturii” [C.C.R., Decizia nr. 146 din 7 octombrie 1999 (M. Of. nr. 628 din 23 decembrie 1999)]. Curtea Constituțională a decis de asemenea că „Declarația referitoare la principiile fundamentale ale justiției în legătură cu victimele abuzului de putere, adoptată prin Rezoluția nr. 46/34 a Adunării generale a O.N.U., nu poate fi inclusă, prin caracterul ei de recomandare, printre reglementările internaționale avute în vedere de art. 20 din Constituție” [C.C.R., Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995 (M. Of. nr. 177 din 8 august 1995)].

^[7] În acest sens este și poziția Curții Constituționale, care a arătat că, „potrivit teoriei abuzului de drept, orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu menirea sa naturală și în limitele sale normale, adică în armonie cu starea contemporană a relațiilor și a uzurilor sale. Uzul dreptului în limitele menționate îl protejează pe titular împotriva oricărei responsabilități pentru prejudiciile pe care le-ar putea determina, pe când exercitarea de o manieră anormală, prin deturnarea dreptului de la menirea sa firească/obișnuită, constituie abuz de drept” – C.C.R., Decizia nr. 675 din 6 noiembrie 2018, precitată.

^[8] C.C.R., Decizia nr. 675 din 6 noiembrie 2018 (M. Of.nr. 1116 din 29 decembrie 2018).

^[9] C.C.R., Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995 (M. Of.nr. 177 din 8 august 1995), C.C.R., Decizia nr. 1403 din 20 octombrie 2011 (M. Of.nr. 74 din 30 ianuarie 2012).

^[10] C.C.R., Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016 (M. Of.nr. 877 din 2 noiembrie 2016).

^[11] C.C.R., Decizia nr. 675 din 6 noiembrie 2018, precitată.

^[12] C.C.R., Decizia nr. 56 din 17 februarie 2004 (M. Of.nr. 215 din 11 martie 2004).

^[13] Ibidem.

^[14] C.C.R., Decizia nr. 344 din 10 aprilie 2012 (M. Of.nr. 19 iunie 2012), C.C.R., Decizia nr. 141 din 4 martie 2021 (M. Of.nr. 532 din 24 mai 2021).

^[15] C.C.R., Decizia nr. 675 din 6 noiembrie 2018, precitată.

^[16] C.C.R., Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, precitată.

^[17] C.C.R., Decizia nr. 29 din 16 februarie 2023 (M. Of.nr. 358 din 27 aprilie 2023).

^[18] C.C.R., Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013 (M. Of.nr. 407 din 5 iulie 2013), C.C.R., Decizia nr. 209 din 7 martie 2012 (M. Of.nr. 188 din 22 martie 2012), C.C.R., Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, precitată, C.C.R., Decizia nr. 293 din 11 mai 2016 (M. Of.nr. 425 din 6 iunie 2016).

^[19] C.C.R., Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017 (M. Of.nr. 877 din 7 noiembrie 2017). Comisia de la Veneția în Avizul adoptat la cea de-a 93-a Sesiune Plenară din 14-15 decembrie 2012, privind compatibilitatea cu principiile constituționale și statul de drept a acțiunilor Guvernului României cu privire la alte instituții ale statului, afirmă că „Respectarea statului de drept nu poate fi limitată numai la punerea în aplicare a prevederilor explicite și formale ale legii și ale Constituției. Aceasta implică, de asemenea, comportament și practici constituționale, care să faciliteze conformitatea cu regulile formale de către toate organele constituționale și respectul reciproc între acestea”.

^[20] C.C.R., Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, (M. Of.nr. 473 din 7 iunie 2018).

^[21] C.C.R., Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013 (M. Of.nr. 762 din 9 decembrie 2013), C.C.R., Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 (M. Of.nr. 246 din 7 aprilie 2014), C.C.R., Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015 (M. Of.nr. 318 din 11 mai 2015), C.C.R., Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015 (M. Of.nr. 260 din 17 aprilie 2015), C.C.R., Decizia nr. 681 din 23 noiembrie 2016 (M. Of.nr. 1000 din 13 decembrie 2016), C.C.R., Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016 (M. Of.nr. 134 din 21 februarie 2017), C.C.R., Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016 (M. Of.nr. 131 din 21 februarie 2017), C.C.R., Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017 (M. Of.nr. 181 din 14 martie 2017), C.C.R., Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017 (M. Of.nr. 877 din 7 noiembrie 2017), C.C.R., Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, precitată.

^[22] C.C.R., Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017 (M. Of.nr. 655 din 9 august 2017).

^[23] C.C.R., Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, precitată.

^[24] C.C.R., Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010 (M. Of.nr. 758 din 12 noiembrie 2010).

^[25] C.C.R., Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, precitată.

^[26] I. Vida, I.C. Vida, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 141. În același sens se pronunță și D. Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. 1, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 202.

^[27] G. Gîrleșteanu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 200.

^[28] „Președintele României ar fi trebuit să excludă, de plano, un candidat care se pronunță, atât înainte, cât și în timpul și după consultări, în sensul că va contribui la respingerea celor două propuneri de Guvern care vor fi formulate, pentru a se întruni condițiile constituționale care să permită Președintelui României să dizolve acest Parlament“ [C.C.R., Decizia nr. 85 din 24 februarie 2020 (M. Of.nr. 195 din 11 martie 2020)].

^[29] K. Möller, From constitutional to human rights: On the moral structure of international human rights”, în Global Constitutionalism nr. 3/2014, p. 380.

^[30] C.C.R., Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017 (M. Of.nr. 593 din 25 iulie 2017), C.C.R., Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 (M. Of.nr. 104 din 12 februarie 2007).

^[31] C. Piciocchi, The Role of Dignity in Constitutional Comparative Justice, în M. Guțan, B. Selejan-Guțan, Europeanization and Judicial Culture in Contemporary Democracies, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 41.

^[32] C.C.R., Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, precitată.

^[33] I.C.C.J., S.U., dec. nr. 8 din 18 octombrie 2010 pronunțată în recursul în interesul legii cu privire la consecințele Deciziei C.C.R. nr. 62 din 18 ianuarie 2007.

^[34] A se vedea I.C.C.J., dec. nr. 2203 din 4 iunie 2010.

^[35] CEDO, cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României, Hotărârea din 17 decembrie 2004 (M. Of. nr. 501 din 14 iunie 2005).

^[36] https://supreme.justia.com/cases/federal/us/376/254. Practica instanței supreme americane a fost confirmată ulterior în cauza Gertz v. Robert Welch din 1974 (https://supreme.justia.com/cases/federal/us/418/323).