Verificarea condițiilor intrinseci și extrinseci ale cererii de chemare în judecată la sesizarea instanței de judecată

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 540-564.

§1. Justiția ca serviciu public

Atât în doctrina românească, cât și în cea străină, de‑a lungul timpului, s‑au cristalizat anumite principii care guvernează organizarea justiției ca serviciu public.

Printre aceste principii regăsim principiul justiției ca monopol de stat, principiu care se traduce în faptul că nicio altă autoritate sau persoană, în afara instanțelor judecătorești legal instituite, nu poate împărți justiția, excepțiile, cum ar fi orga­nizarea altor organe jurisdicționale sau cu activitate jurisdicțională ori arbitrajul, fiind stabilite tot prin lege și neputând înlătura intervenția instanțelor judecătorești. Avem în vedere faptul că, pentru realizarea principiului accesului liber la justiție, hotărârile acestor organe sau arbitri vor fi supuse întotdeauna controlului instan­țelor judecătorești.

Totodată, statul este obligat să împartă justiția, atunci când este solicitat, nepu­tând refuza soluționarea unor cereri cu care ar fi învestite instanțele judecătorești.

Într‑adevăr, regula în dreptul civil este aceea că persoanele care vor ca statul, prin intermediul instanțelor judecătorești, să spună legea, solicită expres acest lucru.

Instanțele judecătorești sunt permanente, în sensul că funcția lor se îndeplinește în mod continuu, fără întreruperi (cu excepția zilelor nelucrătoare stabile și a sărbă­torilor legale), și sedentare, sediul lor fiind determinat și cunoscut.

Regula aplicabilă în justiția modernă este cea a deplasării persoanelor care solicită serviciul justiției la sediul stabil al instanțelor sau adresarea de cereri către instanțe prin poștă sau mijloace electronice de comunicare. Această regulă nu exclude ca anu­mite momente procesuale, cum ar fi cercetarea la fața locului sau audierea unui mar­tor nedeplasabil la locul unde se află, să se desfășoare în alt loc decât sediul instanței, însă sistemul judecătorului ambulant a fost abandonat de la începutul secolului.

Iudex ne procedat ex officio și nemo iudex sine actore sunt două adagiicare subliniază foarte clar regula după care funcționează sistemul justiției civile, respectiv faptul că judecătorul nu se poate învesti singur, ci așteaptă ca persoana interesată de declanșarea unui litigiu civil să vină (fizic sau nu) și să sesizeze instanța jude­cătorească.

Doar în mod excepțional judecătorul poate acționa din oficiu, dar pentru acest lucru este necesară o prevedere legală expresă (așa cum a fost, de‑a lungul timpului, soluționarea situației copiilor minori și a pensiei de întreținere datorate acestora, în cazul divorțului).

Prin urmare, întrucât instanțele sunt sesizate printr‑o cerere de chemare în judecată, iar conținutul acestei cereri a fost reglementat în această perioadă prin Codul de procedură civilă, urmează să analizăm cu prioritate elementele considerate necesare de legiuitor pentru ca instanțele de judecată să poată da curs demersului reclamantului, care cere intervenția instanței.

Potrivit art. 109 C.proc.civ. 1865, „oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente”, acest text fiind în vigoare până la data de 14 februarie 2013, la 15 februarie 2013 intrând în vigoare Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (sau noul Cod de procedură civilă, denumire folosită în practică și în doctrină).

Conform art. 30 C.proc.civ., „oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane ori urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente”.

Putem observa, așadar, că principiul învestirii instanței printr‑o cerere de chemare în judecată, ca act de procedură prin care partea se adresează instanței pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat, este identic, formularea din noul de Cod de procedură civilă fiind însă riguroasă, deoarece acoperă inclusiv cererile prin care nu se urmărește stabilirea unui drept potrivnic față de altă persoană (cererile necontencioase), cereri a căror posibilitate de formulare a fost reglemen­tată și în art. 331 C.proc.civ. 1865 și continuă să fie reglementate și în Codul de procedură civilă din 2010 (art. 527).

De asemenea, textul din noul Cod de procedură vorbește despre dreptul părții de a se adresa instanței competente, înlăturând exprimarea anterioară, pentru a sublinia principiul disponibilității.

§2. Condiții intrinseci și extrinseci ale cererii de chemare în judecată – o scurtă analiză a evoluției acestora în ultimii 30 de ani

În ceea ce privește cuprinsul cererii de chemare în judecată, acesta a fost regle­mentat de art. 112 C.proc.civ. 1865, suferind modificări prin O.U.G. nr. 138/2000^[1] și apoi prin Legea 202/2010^[2], iar în Codul de procedură civilă din 2010, prin art. 194.

Elementele considerate de‑a lungul timpului ca fiind esențiale, necesare, pentru ca judecătorul să poată da o soluționare cererii formulate de reclamant, au suferit adăugiri și modificări, dar principiile au fost păstrate, astfel încât urmează să ana­lizăm în continuare, în evoluția lor, aceste elemente:

2.1. Condiții intrinseci

2.1.1. Identificarea părților din proces

În varianta Codului de procedură civilă publicată în anul 1993, reclamantul avea obligația de a indica numele, domiciliul sau reședința părților. 

Deși textul vorbea doar despre nume, în doctrină, era recomandat ca partea să indice și prenumele părții, pentru o identificare exactă.

Prin O.U.G. nr. 138/2000 se adaugă și elementele necesare pentru identificarea persoanelor juridice, în situația în care ar fi fost cazul, legea menționând pentru reclamant obligația de a indica, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscrie­re în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar. De asemenea, se introduce obligația pentru reclamantul care are domiciliul în străinătate de a indica un domiciliu ales în România, unde se vor face comunicările în legătură cu procesul.

Ulterior, în anul 2010, Legea nr. 202/2010 introduce suplimentar și obligația indi­cării prenumelui, precum și referirea la art. 82 alin. (1) teza a II‑a din Cod, text adăugat prin aceeași lege, în conformitate cu care „cererea va cuprinde, dacă este cazul, și datele de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate de părți, precum nu­mărul de telefon, numărul de fax, adresa de poștă electronică sau altele aseme­nea”.

Practic, este o recunoaștere a intervenirii mijloacelor moderne de comunicare, dând posibilitatea părților să solicite ca eventuala aducere la cunoștință a diferitelor acte procedurale să se facă în această modalitate.

În formularea Codului de procedură civilă din 2010, elementele de identificare ale părților sunt completate în sensul actualizării cu legislația în vigoare, pentru per­soana fizică fiind reglementată necesitatea indicării suplimentare a codului numeric personal, iar pentru persoana juridică a codului unic de înregistrare ori a codului de identificare fiscală, a numărului de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscrie­re în registrul persoanelor juridice și a contului bancar, dacă părțile posedă sau li s‑au atribuit astfel de elemente de identificare potrivit legii, iar, în ceea ce privește pârâtul, în măsura în care sunt cunoscute de reclamant.

Au fost menținute referirile la situația reclamantului care locuiește în străinătate și la mijloacele moderne de comunicare, ce pot fi indicate.

În aplicarea Codului de procedură civilă din 1865, se considera că, dacă recla­man­tul arată că nu cunoaște domiciliul pârâtului, instanța este datoare să‑i ceară dovezi din care să reiasă că a făcut tot posibilul pentru aflarea domiciliului pârâtului, inclusiv prin solicitarea organelor de poliție.

Aceeași interpretare este menținută și sub imperiul Codului de procedură civilă din 2010, mențiunile privind indicarea numelui, prenumelui, domiciliului sau reșe­dinței părților, ori, pentru persoanele juridice, a denumirii și sediului, fiind impera­tive, reclamantul neputând susține că nu cunoaște date cu privire la pârât, în lipsa dovezii unor demersuri complete în acest sens.

Însă, menționarea celorlalte elemente de identificare ale pârâtului este solicitată de legiuitor doar în măsura în care sunt cunoscute de reclamant, ceea ce presupune că reclamantul nu are obligația dovedirii unor demersuri pentru aflarea lor, fiind sufi­cient să menționeze că neindicarea se datorează necunoașterii acestor elemente.

2.1.2. Identificarea reprezentantului părții, în situația în care cererea este formulată prin reprezentant

În varianta publicată în 1993 a Codului de procedură civilă din 1865, art. 112 pct. 2 solicita reclamantului indicarea calității juridice în care părțile stau în judecată, atunci când nu stau în nume propriu. Practic, textul urmărea diferențierea între calitatea procesuală și calitatea de reprezentant.

Prin modificarea adusă Codului prin O.U.G. nr. 138/2000, în conformitate cu care reclamantul va indica „numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia și sediul profesional”, devine mai clar că aceasta se aplică atât în cazul reprezentării legale, cât și în cazul reprezentării convenționale.

Legea nr. 202/2010 adaugă aplicabilitatea art. 82 alin. (1) teza a II‑a din Cod, privind alte mijloace de comunicare în afara corespondenței la sediu.

Deși nu a fost prevăzută în cadrul art. 112 pct. 2 C.proc.civ. 1865, obligația anexării la cerere a procurii în original sau în copie legalizată, a împuternicii avocațiale sau a dovezii din care să rezulte calitatea de reprezentant în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătorești exista, fiind reglementată de art. 83.

Codul de procedură civilă din 2010 solicită reclamantului, prin pct. b) al art. 194, să indice numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele și sediul profesional al aces­tuia, fiind menținute dispozițiile privind indicarea, dacă este cazul, a adresei electro­nice sau a altor modalități de comunicare. Textul legal adaugă obligativitatea atașă­rii la cerere a dovezii calității de reprezentant, făcând trimitere la art. 151, text care, ca și fostul art. 83 C.proc.civ. 1865, reglementează cererea formulată prin reprezentant.

2.1.3. Identificarea și evaluarea obiectului cererii de chemare în judecată

Unul din elementele esențiale ale cererii este, desigur, obiectul cererii de che­mare în judecată, respectiv pretenția concretă a reclamantului; obiectul dedus jude­cății are un deosebit interes practic, întrucât fixează limitele judecății, poate deter­mina competența generală, materială și teritorială, determină fixarea taxelor de timbru, influențează admisibilitatea sau inadmisibilitatea unor mijloace de probă, interesează litispendența, conexitatea și autoritatea de lucru judecat.

Sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, legiuitorul impunea, prin art. 112 pct. 3, indicarea obiectului cererii și valorii lui, după prețuirea reclaman­tu­lui, atunci când prețuirea este cu putință. Conform aceluiași text, pentru identifi­ca­rea imobilelor se va arăta comuna și județul, strada și numărul, iar, în lipsă, veci­nă­tățile, etajul și apartamentul, sau, când imobilul este înscris în cartea funciară, nu­mărul de carte funciară și numărul topografic.

În ceea ce privește posibilitatea contestării acestei valori, reținem că, potrivit legislației în vigoare, doar în cuprinsul Legii nr. 146/1997, art. 2 alin. (3) prevedea aceas­tă posibilitate: „Valoarea la care se calculează taxa de timbru este cea decla­rată în acțiune sau în cerere. Dacă această valoare este contestată sau apreciată de instanță ca derizorie, evaluarea se va face potrivit normelor metodologice prevăzute la art. 28 alin. (2) din prezenta lege”.

Cu toate acestea, în mod majoritar, atât în doctrină^[3], cât și în practica judiciară, se admitea că, dacă evaluarea obiectului revine reclamantului, pârâtul o putea contesta inclusiv în vederea invocării excepției de necompetență materială, ipoteză în care va aprecia instanța în baza elementelor puse la dispoziție de părți; instanța, din oficiu, avea de asemenea îndatorirea de a verifica această evaluare, pentru a nu fi încălcate dispozițiile imperative ale legii.

Întrucât nu exista o limită legislativă a probatoriului asupra evaluării făcute de reclamant, nici în ceea ce privește mijloacele de probă și nici în ceea ce privește perioada de timp, etapa procesuală, în care puteau fi administrate probe privind stabilirea acestei valori, se putea ajunge la situații în care instanțele administrau un probatoriu complex (înscrisuri, expertize tehnice) pentru stabilirea unor elemente esențiale legate de învestirea instanței, cum ar fi taxa de timbru sau stabilirea instanței competente, întârziindu‑se astfel cercetarea judecătorească cu privire la pretenția concretă dedusă judecății.

Această prelungire nejustificată a procesului, exclusiv cu privire la aspecte ce țineau de stabilirea competenței, a determinat și opinia contrară în doctrină^[4], în conformitate cu care, întrucât singura reglementare care permite contestarea valorii obiectului cererii se regăsește în domeniul taxelor de timbru, în Legea nr. 146/1997, în principiu, pârâtul sau instanța din oficiu nu ar putea să conteste evaluarea făcută de reclamant pentru a se dispune declinarea competenței, deoa­rece ar fi necesară aprecierea valorii pretenției formulate de reclamant în funcție de probele ce ar urma să se administreze în acest scop, ceea ce ar echivala cu o solu­ționare pe fond a litigiului. Fiind argumentată pe faptul că normele care stabilesc competența materială sunt imperative, ar trebui să se admită că s‑ar putea invoca necompetența materială pe temeiul valorii obiectului litigiului chiar direct în apel sau recurs, pârâtul contestând, de exemplu, pentru prima dată în cererea de apel, evaluarea făcută de reclamant sau să se admită că prima instanță, constatând cu ocazia deliberării că din probele administrate pe fondul pretenției rezultă o altă valoare a obiectului litigiului, ce ar determina și o altă competență materială, ar trebui să repună pricina pe rol și să își decline competența. S‑a concluzionat în sensul că ambele situații prezentate, considerate inacceptabile, nu sunt prohibite de lege, însă nu fac altceva decât să ducă la tergiversarea soluționării cauzei.

În concret însă, în practica judiciară asemenea situații erau frecvente, astfel încât noul Cod de procedură civilă din 2010 a reglementat expres această ipoteză.

În ceea ce privește conținutul cererii cu privire la obiectul dedus judecății și la valoarea sa, art. 194 lit. c) C.proc.civ. solicită, pe lângă obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, suplimentar, și arătarea modului de calcul în care s‑a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.

Așadar, se cere o rigurozitate mai mare în evaluare, valoarea indicată fiind nece­sar a fi dovedită prin înscrisuri.

Textul face trimitere și la dispozițiile art. 104 din Cod, particularizând elementele ce vor fi avute în vedere la evaluare în cererile având ca obiect un drept de proprie­tate sau drepturi reale asupra unui imobil, respectiv valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislației fiscale; în situația în care valoarea impozabilă nu a fost stabilită, vor fi aplicabile dispozițiile art. 98 din Cod, dispoziții cu caracter general, privind preci­zarea valorii de către reclamant și justificarea acestei valori prin orice fel de înscrisuri.

Dispozițiile art. 98 și 104 sus‑menționate fac parte din Secțiunea a II‑a, Capitolul I, din Titlul III al Codului de procedură civilă din 2010, secțiune intitulată „Determi­narea competenței după valoarea obiectului cererii introductive de instanță”, astfel încât ele vor fi avute în vedere cu această ocazie, a stabilirii competenței.

În ceea ce privește stabilirea taxei de timbru aplicabile cererii de chemare în jude­cată, vor fi însă incidente dispozițiile art. 31 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 80/2013^[5], în conformitate cu care: „(2) În cazul taxelor calculate în funcție de valoarea obiectului cererii, valoarea la care se calculează taxele judiciare de timbru este cea prevăzută în acțiune sau în cerere. Dacă valoarea este contestată sau apreciată de instanță ca vădit derizorie, evaluarea se face în condițiile art. 98 alin. (3) din Codul de procedură civilă. (3) În cererile având ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil, taxa de timbru se calculează în funcție de valoarea impozabilă a bunului imobil. Dacă valoarea impozabilă este contestată sau apreciată de instanță ca vădit derizorie, taxarea cererilor se va face prin raportare la grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăților imobiliare”.

În concluzie, conform art. 194 lit. c) C.proc.civ., reclamantul are obligația indicării valorii obiectului dedus judecății și a înscrisurilor pe baza cărora a făcut această evaluare, iar, în cazul acțiunilor reale, are obligația indicării valorii impozabile, sta­bilite potrivit legislației fiscale, în măsura în care aceasta a fost stabilită, această valoare fiind relevantă atât pentru stabilirea competenței materiale după valoare, cât și pentru stabilirea taxei de timbru, conform dispozițiilor legale sus‑menționate.

Cu toate acestea, textele din materia competenței după valoarea obiectului cererii introductive de instanță diferă în anumite aspecte de cele din materia tim­brajului; astfel, dacă în materia competenței, în cazul acțiunilor reale, dacă nu este stabilită valoarea impozabilă, valoarea se va stabili după înscrisurile prezentate și explicațiile date de părți [art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 98 alin. (3) C.proc.civ.], în materia timbrajului, suplimentar, valoarea impozabilă poate fi contestată sau apreciată de instanță ca fiind vădit derizorie, evaluarea urmând a se face în acest caz în funcție de grilele notariale.

În ceea ce privește stabilirea competenței materiale în funcție de valoarea cererii, legiuitorul a reglementat în Codul de procedură civilă din 2010, în dispozițiile art. 131, o etapă obligatorie, denumită „Verificarea competenței”, cu consecința decăderii părții din dreptul de a invoca excepția necompetenței materiale ulterior acestui moment procesual.

Potrivit acestui text legal, în regulă generală, chestiunea competenței trebuie lămurită chiar la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și, pentru ipoteza proceselor începute din data de 21 decembrie 2018 (data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018), și atunci când acestea pot pune concluzii, existând, în mod excepțional, posibilitatea acordării unui singur termen pentru situația în care sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare.

Din această reglementare rezultă că, pentru stabilirea competenței nu este necesară administrarea unui probatoriu extins, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, când contestarea evaluării efectuate de reclamant putea genera un proces în sine, care amâna nejustificat de mult soluționarea litigiului cu care instanța a fost învestită. În acest sens, art. 98 alin. (3) C.proc.civ. trebuie interpretat și în sen­sul că instanța este în drept să estimeze valoarea obiectului cererii, în temeiul ele­mentelor de fapt de care dispune, rezultate din înscrisurile depuse și din explicațiile prezentate de părți, fără a fi neapărat necesar să dispună de probe certe din care să rezulte o anumită valoare. Este considerat de legiuitor mult mai important a se rezolva, prin acordarea eventuală a unui singur termen de judecată, a incidentelor referitoare la competență, pe baza probelor ce se pot obține în acest interval, pentru a se asigura astfel stabilitatea raportului juridic procesual și a se da părților posibilitatea soluționării litigiului cu care au învestit instanța.

Așadar, în ceea ce privește competența materială în funcție de valoarea obiec­tului cererii, problemă abordată ca fiind în strânsă legătură cu stabilirea valorii obiec­tului prin cererea de chemare în judecată, dacă din dosar rezultă suficiente elemente pentru verificarea competenței, excepția de necompetență trebuie invo­cată la primul termen la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, sub sanc­țiunea decăderii [art. 130 alin. (2) C.proc.civ.] (anterior modificării intervenite prin Legea nr. 310/2018, textul făcea referire doar la primul termen la care părțile sunt legal citate); dacă din dosar nu rezultă suficiente elemente pentru a stabili com­petența, părțile ori instanța din oficiu vor invoca necesitatea unor lămuriri ori probe suplimentare, fiind acordat în acest scop un singur termen de judecată. La termenul de judecată astfel acordat, în raport de completarea probatoriului, lămu­ri­rea cererii introductive și de explicațiile prezentate de părți, excepția de necom­pe­ten­ță va putea fi invocată de părți ori de instanță din oficiu, sub sancțiunea decăderii.

Aceeași interpretare a fost dată și de Înalta Curte de Casație și Justiție – Comple­tul pentru soluționarea recursului în interesul legii, când a pronunțat Decizia nr. 31/2019^[6], stabilind că necompetența materială procesuală poate fi invocată de părți ori de judecător doar în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, în condițiile art. 131 C.proc.civ. Invocarea excepției de necompetență materială de soluționare a cauzei ulterior acestui moment procesual nu mai este posibilă, având loc o consolidare a com­petenței materiale procesuale în mod definitiv în privința instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea.

În ceea ce privește identificarea bunurilor imobile, pe lângă solicitarea de iden­tificare exactă a acestora, prin localitate, județ, stradă și număr, iar în lipsă, veci­nă­tăți, etaj și apartament, precum și, când imobilul este înscris în cartea funciară, nu­mărul de carte funciară sau numărul cadastral ori topografic, după caz (elemente solicitate și de dispozițiile Codului de procedură civilă din 1865), art. 194 lit. c) C.proc.civ. impune obligația reclamantului de a atașa cererii extrasul de carte fun­ciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de cadastru și publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de același birou, care atestă acest fapt.

2.1.4. Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea

Textul legal este identic, atât în Codul de procedură civilă din 1865, cât și în Codul de procedură civilă din 2010, întreaga doctrină și practică judiciară fiind unanimă în a aprecia că interesează atât elementele de fapt care l‑au determinat pe reclamant să ceară concursul justiției, respectiv în ce mod dreptul său subiectiv a fost încălcat sau nesocotit, cât și temeiul juridic, nefiind obligatoriu ca reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază pretenția sa, ci principiile, instituțiile, catego­riile, regulile juridice a căror încălcare o pretinde.

2.1.5. Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere

Judecătorul nu poate hotărî pe baza susținerilor reclamantului, acesta fiind dator să‑și dovedească pretențiile și să indice în cuprinsul cererii mijloacele de probă de care înțelege să se folosească.

Atât sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, cât și sub imperiul Codu­lui de procedură civilă din 2010, rigorile indicării probatoriului sunt aceleași: când se solicită proba cu înscrisuri, acestea vor fi depuse în copie certificată pentru confor­mitate cu originalul, în atâtea exemplare câți pârâți sunt plus unul pentru instanță, se vor putea administra părți de înscrisuri, cu posibilitatea instanței de a solicita înscrisul în întregime, iar dacă înscrisul este redactat într‑o limbă străină, va fi ne­cesară traducerea autorizată; când se solicită proba cu interogatoriul pârâtului se va cere înfățișarea în persoană a acestuia (Codul de procedură civilă din 2010 impune atașarea interogatoriului, în cazurile în care pârâtul va răspunde în scris la acesta); în cazul dovezii cu martori, este necesară indicarea numelui, prenumelui și a adresei martorilor (sau a datelor de corespondență pentru citare).

2.1.6. Semnătura reclamantului

Semnătura atestă voința părții de a declanșa procesul, dar și exactitatea conținutului cererii de chemare în judecată.

Cererea poate fi semnată personal de reclamant, iar cererea formulată prin reprezentant va fi semnată de către acesta.

Atât sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, cât și în aplicarea Codului de procedură civilă din 2010, dispozițiile speciale care reglementează cuprinsul cererii de chemare în judecată se completează cu prevederile generale în materie de cereri: art. 82‑84 C.proc.civ. 1865, respectiv art. 148‑152 C.proc.civ.

De asemenea, trebuie reținut că dispozițiile analizate mai sus reprezintă dreptul comun în materia cererii de chemare în judecată, existând norme speciale care înlătură sau completează aceste dispoziții legale (exemple: procedură neconte­n­cioasă, cerere de divorț, etc).

2.2. Condiții extrinseci

În ceea ce privește condițiile extrinseci ale cererii de chemare în judecată, ele reprezintă condițiile formale exterioare cuprinsului cererii, cum ar fi: introducerea cererii în termenul de prescripție, competența, respectarea unor proceduri preala­bile, respectarea numărului de exemplare de pe cererea de chemare în judecată, legala timbrare a cererii de chemare în judecată, etc.

Din perspectiva analizei elementelor cererii de chemare în judecată la primirea ei, interesează respectarea numărului de exemplare de pe cererea de chemare în judecată, fiind necesar a fi depuse atâtea copii de pe cerere câți pârâți sunt (cu excepția situației în care părțile au un reprezentant comun sau figurează în mai multe calități juridice) – art. 113 alin. (1) și (2) C.proc.civ. 1865 și art. 195 C.proc.civ., precum și legala timbrare a acesteia, în condițiile legii speciale aplicabile (Legea nr. 146/1997, abrogată de O.U.G. nr. 80/2013).

§3. Introducerea cererii de chemare în judecată în reglementarea Codului de procedură civilă din 1865 și a Codului de procedură civilă din 2010. Veri­ficarea respectării condițiilor legale. Proceduri și sancțiuni aplicabile în decursul a 30 de ani

Într‑o primă variantă, dispozițiile art. 114 C.proc.civ. 1865 stabileau următoa­re­le: „(1) Președintele, îndată ce primește cererea de chemare în judecată și constată plata timbrului, a taxei de procedură și a impozitului proporțional, va soroci ziua înfățișării și va cita părțile înaintea instanței, în ședință. Președintele va putea soroci o anumită oră pentru judecarea pricinii. (2) Când reclamantul este de față la fixarea termenului, el ia termenul în cunoștință; președintele îi va pune în vedere lipsurile cererii de chemare în judecată, spre a le întregi înainte de comunicare”.

În această variantă a Codului de procedură, textul legal impunea doar verificarea condiției achitării taxelor prevăzute de lege, fără a face referire la alte verificări privind condițiile intrinseci sau extrinseci ale cererii de chemare în judecată.

Deși textul legal vorbește de președinte, ca fiind cel care primește cererea de che­mare în judecată, în concret, cererile ajungeau (indiferent că erau depuse perso­nal sau prin serviciul poștal) fie în fața președintelui, fie a judecătorului de serviciu, noțiunea judecătorului de serviciu fiind reglementată succesiv, însă în mod similar, prin Regulamentul de organizare și funcționare a compartimentelor auxiliare ale instanțelor judecătorești aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 991/C/1993, cu modificări ulterioare și, ulterior, prin Regulamentul privind organizarea și funcțio­narea administrativă a judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel, aprobat prin ordinul Ministrului Justiției nr. 125/C/2000, care a suferit la rândul său modificări ulterioare.

Astfel, în măsura în care președintele instanței aprecia că se impune, desemna prin rotație un judecător de serviciu care avea printre atribuții primirea cererilor și verificarea îndeplinirii cerințelor prevăzute de prevederile procedurale.

Potrivit art. 37 din Regulamentul de organizarea și funcționarea comparti­men­telor auxiliare ale instanțelor judecătorești, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 991/C/1993, președintele sau judecătorul de serviciu erau obligați să dea lă­muriri petiționarilor asupra modului de întocmire, în cazul în care cererile nu cores­pund prevederilor legale, astfel încât lipsurile să fie întregite înainte de comunicare.

Reclamanții se puteau prezenta personal în fața judecătorului de serviciu sau puteau trimite cererile prin serviciul poștal.

În situația în care se prezenta personal, ca regulă, în urma lămuririlor date de judecătorul de serviciu, reclamantul rectifica lipsurile sau făcea precizările necesare de îndată, în măsura în care acest lucru era posibil (de exemplu: se deplasa la oficiul poștal pentru achitarea taxei de timbru la valoarea indicată de judecătorul de serviciu și revenea cu cererea legal timbrată, indica corect și complet obiectul cererii sau completa motivarea în fapt, etc), sau, dacă nu era posibil, judecătorul de serviciu punea în vedere aceste obligații pentru primul termen de judecată prin rezoluție; în mod similar, prin punerea în vedere a completărilor necesare pentru primul termen de judecată, se efectua și verificarea cererilor de chemare în judecată transmise prin serviciul poștal.

Este de menționat că judecătorul de serviciu oferea lămuriri și cu privire la alte aspecte legate de cerere, în situația în care partea se prezenta personal: de exemplu, putea îndruma partea spre instanța competentă, în măsura în care constata că aparține altei instanțe competența sau spre urmarea unei proceduri prealabile obligatorii; în măsura în care reclamantul insista în depunerea cererii, aceasta era primită, urmând a decide judecătorul cauzei desemnat.

Tot președintele sau judecătorul de serviciu, prin aceeași rezoluție, fixau ter­menul de judecată și completul care va soluționa cauza.

O.U.G. nr. 138/2000 a modificat art. 114 C.proc.civ. 1865, astfel: „(1) Reclaman­tul va completa cererea de îndată. Atunci când completarea nu este posibilă, cere­rea se va înregistra și i se va acorda reclamantului un termen scurt. În cazul în care cererea a fost primită prin poștă, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile ei, cu mențiunea că, până la termenul acordat, urmează să facă completările sau modificările necesare. 

(2) Acordarea termenului, potrivit alin. (2), se face, în toate cazurile, cu mențiu­nea că neîndeplinirea în acest termen a obligațiilor privind completarea sau modifi­carea cererii poate atrage suspendarea judecății.

(3) Dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndepli­nite în termenul prevăzut la alin. (2), suspendarea judecății se pronunță prin încheiere potrivit dispozițiilor art. 339”.

Așadar, prin această modificare legislativă se introduce noțiunea de acordare a unui termen în vederea completării sau modificării cererii de chemare în judecată, termen care nu trebuie confundat cu primul termen de judecată.

Abia după ce reclamantul a completat sau rectificat cererea de chemare în jude­cată, se va fixa primul termen de judecată, aspect care reiese cu claritate din dispo­zițiile art. 114¹ C.proc.civ. 1865, articol introdus prin O.U.G. nr. 138/2000.

În ipoteza în care reclamantul nu completează sau rectifică corespunzător (potri­vit indicațiilor președintelui sau judecătorului de serviciu) cererea de chemare în judecată, nu se va mai fixa termen de judecată, ci președintele instanței sau înlo­cuitorul acestuia va pronunța suspendarea printr‑o încheiere dată în procedură necontencioasă (art. 339).

În doctrină^[7], s‑a menționat că sancțiunea suspendării este facultativă, deci, dacă președintele nu dispune prin încheiere necontencioasă suspendarea, ci va fixa ter­men de judecată, atunci se vor urma regulile obișnuite de judecată, iar instanța nu ar mai putea dispune suspendarea judecării cauzei pentru neîndeplinirea obliga­ției de a modifica sau completa cererea de chemare în judecată, ci va lua alte măsuri pre­văzute de lege, spre exemplu, va anula cererea pentru netimbrare. Se mențio­nează însă și opinia contrară, în care rămâne judecătorului care soluționează cauza posibilitatea alegerii între suspendare sau altă sancțiune prevăzută de lege.

Așadar, după modificarea Codului de procedură civilă din 2010 prin O.U.G. nr. 138/2000, exista posibilitatea aplicării sancțiunii suspendării, prin încheiere dată în procedură necontencioasă, în situația în care reclamantul nu rectifica lipsurile sau nu modifica corespunzător cererea; sancțiunea suspendării putea fi aplicată pentru oricare din elementele lipsă ale cererii, așa cum am detaliat mai sus conținutul art. 112 din Cod, dar și pentru neîndeplinirea unor condiții extrinseci cererii, cum ar fi lipsa taxei de timbru sau numărul de exemplare de pe cererea de chemare în judecată.

Această posibilitate oferită de legiuitor a reprezentat o modificare binevenită, deoarece nu se mai ajungea la acordarea primului termen, care presupunea chel­tuieli ale statului (cu citarea părților, spre exemplu), aglomerarea ședințelor de judecată cu cereri informe, citarea pârâtului și angrenarea lui într‑un demers procesual inform (aspect care îl putea determina la cheltuieli cu angajarea unui avocat sau îi putea provoca prejudicii – de exemplu, notarea unui litigiu pe rol în cartea funciară a imobilului presupus în litigiu).

În situația în care președintele sau judecătorul de serviciu ori instanța nu suspendau judecata pentru neîndeplinirea obligațiilor legate de cuprinsul cererii de chemare în judecată, sancțiunea care intervenea în cazul lipsei vreuneia din men­țiunile art. 112 era reglementată de art. 133 alin. (1) C.proc.civ. 1865, care instituia sancțiunea nulității exprese pentru lipsa numelui, obiectului sau a semnăturii. Alin. (2) al art. 133 stabilea că lipsa semnăturii se poate totuși împlini în tot cursul jude­cării, iar dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar când este prezent în instanță, în chiar ședința în care a fost invocată nulitatea.

Faptul că celelalte elemente ale cererii de chemare în judecată nu sunt prevăzute sub sancțiunea nulității nu duce la concluzia inaplicabilității acestei sancțiuni, ea putând fi aplicată în condițiile nulităților virtuale, în măsura în care partea dovedea că a suferit o vătămare și aceasta nu putea fi înlăturată decât prin anularea actului.

În ceea ce privește neîndeplinirea obligației de a timbra cererea, sancțiunea era nulitatea, fiind reglementată expres de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Dacă în cererea de chemare în judecată nu erau indicate mijloacele de probă, iar acestea nu au fost propuse la prima zi de înfățișare, în principiu, intervenea sancțiu­nea decăderii, potrivit art. 138 alin. (1) din Cod.

Spre deosebire de dispozițiile art. 114 alin. (4) C.proc.civ. 1865 (așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000), care prevedea aplicarea sancțiunii suspendării dacă reclamantul nu rectifica viciile cererii de chemare în judecată, Codul de proce­dură civilă din 2010 a instituit în art. 200, intitulat „Verificarea cererii și regularizarea acesteia”, sancțiunea nulității cererii, în situația în care reclamantul nu face comple­tările sau modificările dispuse de judecător cu ocazia verificării cererii de chemare în judecată.

Sancțiunea nulității va interveni nu numai pentru situațiile reglementate de art. 196 C.proc.civ., ca fiind instituite sub sancțiunea nulității exprese [text similar fostului art. 133 alin. (1) C.proc.civ. 1865], respectiv atunci când cererea nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea unei părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părții sau a reprezentantului acesteia, ci pentru nerespectarea oricăror cerințe impuse de dispozițiile art. 194‑197 C.proc.civ. (cerin­țele intrinseci ale cererii de chemare în judecată, reglementate de art. 194 și ana­lizate mai sus, precum și pentru nedepunerea cererii de chemare în judecată în sufi­ciente exemplare sau pentru nelegala timbrare a acesteia), cu excepția neîndeplinirii obligației de a desemna un reprezentant comun, situație în care instanța va denumi un curator special.

În ceea ce privește procedura dispunerii anulării, reținem că judecătorul căruia i s‑a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, cererea de chemare în judecată, iar dacă cererea nu îndeplinește condițiile art. 194‑197, reclamantului i se vor comu­nica, în scris, lipsurile, cu mențiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii [art. 200 alin. (3)]; dacă obligațiile privind modificarea sau comple­tarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut de alin. (3), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.

În ceea ce privește citarea părților în ședința în care se va dispune anularea cererii de chemare în judecată, potrivit art. 200 alin. (4) C.proc.civ.^[8], indicăm urmă­toarele:

– pârâtul nu se citează, având în vedere că acestuia nu i‑a fost comunicată până în acest moment procesual nici măcar cererea de chemare în judecată, neexistând niciun motiv pentru a se dispune citarea sa;

– nici reclamantul nu se citează, din moment ce anularea cererii de chemare în judecată trebuie dispusă la expirarea termenului de 10 zile prescris de art. 200 alin. (3) C.proc.civ., iar citarea sa ar determina concluzia ca anularea să nu fie dispusă niciodată la expirarea termenului, permițându‑i‑se acestuia, eventual, să‑și complinească lipsurile în cadrul unui alt termen decât cel legal; un alt argument ar fi acela că, atunci când s‑a intenționat citarea reclamantului în cadrul acestei etape procesuale, s‑a specificat în mod expres aceasta.

Împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 200 alin. (4) C.proc.civ., reclamantul va putea face numai cerere de reexami­nare, care are natura juridică a unei veritabile căi de atac, aparținând categoriei generice a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești. 

Termenul de declarare a acestei căi de atac este de 15 zile de la data comunicării încheierii de anulare, fiind incidente în privința sa dispozițiile art. 180‑186 C.proc.civ.

Titularul unei asemenea cereri nu poate fi decât reclamantul, iar nu și părțile adverse, întrucât art. 200 alin. (5) C.proc.civ. îi conferă în mod expres acestuia legiti­mare procesuală, cu atât mai mult cu cât celelalte părți nici nu aveau, în principiu, posibilitatea să ia cunoștință de existența procesului, până la momentul anulării cererii nefiind efectuate comunicările prevăzute de art. 201 din Cod.

De asemenea, reclamantul are la dispoziție doar această cale de atac împotriva încheierii de anulare, iar nu și pe cea a apelului sau a recursului.

Cererea se soluționează prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea recla­mantului, de către un alt complet al instanței respective, desemnat prin repartizare aleatorie.

Completul învestit cu soluționarea cererii de reexaminare va putea reveni asupra măsurii anulării numai în două ipoteze: dacă măsura anulării cererii a fost dispusă eronat sau dacă neregularitățile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin. (3) al art. 200 C.proc.civ.

Prin această reglementare, la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010, se instituia o procedură care să asigure acordarea primului termen de judecată, cu citarea pârâtului, doar în situația în care cererea de chemare în judecată îndeplinea condițiile formale cerute de lege, fiind, așadar, atins scopul de a nu aglomera instanța cu cereri informe și a nu angrena alte părți în proces, cât timp cererea nu întrunea condițiile legale.

Impactul acestei modificări în practica judiciară a fost unul puternic: pe de o parte, a existat un impact pozitiv al acestor norme, tocmai datorită scopului lor anterior menționat, însă, pe de altă parte, a existat o reticență în aplicarea lor consecventă și unitară, o parte a judecătorilor văzând sancțiunea anulării ca fiind una gravă și apreciind fie că nu se impune aplicarea ei pentru o lipsă a cererii de chemare în judecată apreciată în concret ca fiind minoră (spre exemplu, lipsa indicării codului numeric personal al reclamantului în cerere, în condițiile în care acesta rezulta dintr‑un mijloc de probă atașat cererii de chemare în judecată), fie că aceasta nu este aplicabilă și interpretând eronat dispozițiile art. 200 din Cod, în sensul că nulitatea s‑ar putea dispune doar în situațiile reglementate de art. 196^[9].

Deși percepută de o parte a practicii judiciare ca o sancțiune gravă, învederăm că sancțiunea anulării cererii în procedura regularizării nu avea în realitate acest caracter, consecințele nefiind grave pentru reclamantul a cărui cerere a fost anulată pentru neremedierea lipsurilor constatate de judecător.

Astfel, reclamantul are posibilitatea de a învesti instanța cu o nouă cerere, care să respecte condițiile legale, fără a se pune problema intervenirii prescripției dreptu­lui la acțiune, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 2539 alin. (1) și (2) C.civ., prescripția este întreruptă dacă cererea este nulă pentru lipsă de formă; dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data la care hotărârea de anulare a rămas definitivă introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă, cu condiția ca noua cerere să fie admisă.

Mai mult, situația reclamantului a cărui cerere a fost anulată în procedura regu­larizării ar putea fi chiar mai bună decât dacă această sancțiune nu ar fi aplicată. Putem lua ca exemplu cazul în care reclamantul nu a indicat în cuprinsul cererii dovezile pe care se întemeiază; în situația în care s‑ar anula cererea pentru acest motiv, conform dispozițiilor legale sus‑menționate, reclamantul va putea face o nouă cerere cu indicarea dovezilor corespunzătoare, pe când, dacă s‑ar acorda primul termen de judecată, urmând ca reclamantul să fie ulterior decăzut din probe, cererea sa ar putea fi respinsă ca neîntemeiată, nefiind dovedită, hotărâre care beneficiază de autoritate de lucru judecat.

După 5 ani de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010, prin Legea nr. 310/2018, legiuitorul operează o modificare a art. 200 alin. (4); astfel, deși judecătorul va proceda la verificarea tuturor cerințelor specificate anterior, acesta, în caz de neconformare a reclamantului, va putea aplica sancțiunea anulării cereriinumai pentru neîndeplinirea anumitor obligații. 

Astfel, potrivit art. 200 alin. (4), „dacă obligațiile privind completarea sau modi­ficarea cererii prevăzute la art. 194 lit. a)‑c), d) numai în cazul motivării în fapt și f), precum și art. 195‑197 nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (3), prin încheiere se dispune anularea cererii”.

Noua lege de modificare a codului exclude anumite neregularități ale cererii de chemare în judecată din sfera de aplicare a sancțiunii anulării sale în condițiile art. 200 alin. (4). Neregularitățile în discuție constau în lipsa arătării motivelor de drept pe care se întemeiază cererea, precum și în lipsa indicării dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, inclusiv a modalităților concrete de propunere a probei cu înscrisuri, a probei cu interogatoriul pârâtului persoană fizică și a probei cu martori.

Faptul că cererea de chemare în judecată nu se va mai anula în ipoteza în care reclamantul nu va complini lipsurile specificate anterior în termenul legal nu înseamnă că judecătorul, la primirea cererii de chemare în judecată, nu‑i va pune în vedere carențele acesteia, inclusiv a celor în discuție, din moment ce alin. (1) al aceluiași articol a rămas neschimbat.

Dacă reclamantul nu‑și îndeplinește obligațiile menționate, judecătorul nu va proceda la anularea cererii de chemare în judecată în condițiile art. 200 alin. (4) C.proc.civ., însă, pe parcursul procesului, începând cu primul termen de judecată fixat în cauză, va putea aplica, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, sancțiu­nile incidente pentru nesocotirea cerințelor respective. 

Astfel, în măsura în care reclamantul nu a indicat dovezile prin cererea de chemare în judecată și nici în termenul de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (3) și nici nu sunt îndeplinite situațiile de excepție prevăzute de art. 254 alin. (2), instanța va dispune decăderea acestuia din dreptul de a propune probe peste termen (evident, în măsura în care reclamantul formulează, la termen, cererea de probatoriu, decă­derea nedispunându‑se în raport de o cerere neformulată). De asemenea, dacă reclamantul nu a arătat motivele de drept incidente în cauză, iar instanța nu poate proceda la soluționarea acesteia, prin calificarea din oficiu, conform art. 22 alin. (4) din Cod, va putea aplica sancțiunea suspendării judecății în temeiul art. 242 alin. (1) din Cod.

Textul art. 200 C.proc.civ. a fost completat cu un nou alineat (4¹), potrivit căruia reclamantului nu i se poate cere să completeze sau să modifice cererea de chemare în judecată cu date sau informații de care acesta nu dispune personal și pentru obținerea cărora este necesară intervenția instanței. 

§4. Analiza câtorva chestiuni de practică neunitară privind verificarea cererii de chemare în judecată

4.1. Folosirea mijloacelor moderne de comunicare a actelor de procedură

Așa cum am arătat la analiza cuprinsului cererii de chemare în judecată, Legea nr. 202/2010 privind modificarea Codului de procedură civilă din 1865 a introdus suplimentar și obligația indicării prenumelui, precum și referirea la art. 82 alin. (1) teza a II‑a din Cod, text adăugat prin aceeași lege, în conformitate cu care „cererea va cuprinde, dacă este cazul, și datele de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate de părți, precum numărul de telefon, numărul de fax, adresa de poștă electronică sau altele asemenea”.

Codul de procedură civilă din 2010, în art. 194 lit. a) teza a III‑a, arată că „dis­pozi­țiile art. 148 alin. (1) teza a II‑a sunt aplicabile”. Conform art. 148 alin. (1) teza a II‑a din Cod, cererea va cuprinde, dacă este cazul, și adresa electronică sau coordonatele care au fost indicate în acest scop de părți, precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea. 

De asemenea, în conformitate cu art. 154 alin. (6) C.proc.civ., comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură se poate face de grefa instanței și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanței datele corespun­zătoare în acest scop.

Prin Legea nr. 192/2022, a fost modificat Codul de procedură civilă, în sensul introducerii art. 154¹, care prevede același mod de comunicare posibil și pentru hotărârea judecătorească.

În aceste condiții, odată cu creșterea frecvenței de folosire a acestor mijloace de comunicare, s‑a pus în discuție dacă, cu ocazia regularizării cererii de chemare în jude­cată, judecătorul ar trebui să solicite reclamantului să indice elementele men­ționate de art. 148 alin. (1) teza a II‑a, sub sancțiunea anulării cererii, referirea la acest text fiind făcută în cuprinsul art. 194 lit. a), a cărui nerespectare atrage sancțiunea anulării cererii.

Considerăm că răspunsul trebuie să fie unul negativ, raportat la următoarele argumente:

În cuprinsul art. 194 lit. a) C.proc.civ. se face trimitere la art. 148 alin. (1) teza
a II‑a din același Cod, în sensul că dispozițiile respective sunt aplicabile; datele speci­ficate în cadrul acestui articol (adresă electronică, număr de fax, număr de telefon etc.) nu sunt incluse în cadrul prevederii „De asemenea, cererea va cuprinde și codul numeric personal (…), în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant”; ca atare, elementele din cadrul art. 148 alin. (1) teza a II‑a nu se impun a fi menționate înmăsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant, ci au un alt regim juridic care reiese din coroborarea art. 148 alin. (1) teza a II‑a cu art. 154 alin. (6) C.proc.civ. 

Astfel, raportat la scopul instituirii art. 148 alin. (1) teza a II‑a din Cod, dedus și din lecturarea art. 154 alin. (6), ar rezulta că datele respective sunt indicate de către fiecare parte pentru sine (dacă le posedă – sintagma „dacă este cazul”), în măsura în care dorește, specificând în mod expres acest fapt, a fi citat ori a i se face comu­nicările actelor de procedură într‑o asemenea modalitate („care au fost indicateîn acest scopde părți”).

Prin urmare, nu se impune stabilirea în sarcina reclamantului a obligației de a indica datele din art. 148 alin. (1) teza a II‑a, motiv pentru care nu se ridică nici problema anulării cererii în caz de neconformare.

Nu excludem însă soluția ca judecătorul să pună în vedere părților posibilitatea de a indica datele în discuție pentru a se efectua citarea și comunicarea în modali­tățile respective, apreciind‑o oportună față de circumstanțele particulare ale cauzei (urgență deosebită, de pildă); în această ipoteză, în caz de neconformare a părților, nu va opera sancțiunea anulării cererii, ci doar se va proceda la citarea și comu­nicarea în modalitatea clasică. 

O altă problemă privind aplicarea dispozițiilor art. 154 alin. (6) C.proc.civ. s‑a pus în practica judecătorească în situația în care partea a indicat datele respective în privința citării (adresa electronică în principal), respectiv dacă, în acest caz, instanța mai poate cita partea prin agent procedural sau agent poștal sau este obligată să citeze doar la adresa electronică indicată în acest scop.

Prin Decizia nr. 75 din 14 noiembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosar nr. 593/1/2022, s‑a stabilit că: „Efectuarea procedurii de citare, în conformitate cu dispozițiile art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă, dacă partea a solicitat și a indicat datele cores­punzătoare în acest scop, constituie o modalitate principală de comunicare a actelor de procedură, fără a fi condiționată de efectuarea procedurii în format letric conform dispozițiilor art. 154 alin. (1) din același act normativ.

Actul de citare a părții în proces, într‑o altă modalitate decât cea invocată prin cererea adresată instanței, este lovit de nulitate în temeiul dispozițiilor art. 175 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dacă prin nerespectarea modalității de comunicare a actului de procedură s‑a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia, fără a fi condiționată de utilizarea procedurii înscrierii în fals, în temeiul dispozițiilor art. 163 alin. (5) și art. 164 alin. (4) din Codul de procedură civilă”.

Necesitatea respectării garanțiilor procesuale, în situația utilizării mijloacelor moderne de comunicare, s‑a mai pus în practică într‑o altă situație care a generat practică neunitară, respectiv cea privind necesitatea atașării ulterioare la dosar a exempla­rului cererii de chemare în judecată conținând semnătura în original a recla­mantului sau, după caz, a aplicării ulterioare a semnăturii pe cererea de chemare în judecată, în ipoteza în care aceasta a fost expediată instanței prin fax sau e‑mail^[10] sau, altfel spus, dacă cererea trimisă pe fax sau pe e‑mail îndeplinește condiția pre­văzută de art. 194 lit. f) C.proc.civ., fără a fi atașat ulterior un exemplar ce conține semnătura în original.

Într‑o primă opinie, pornind de la premisa că transmiterea cererii de chemare în judecată prin fax și prin poștă electronică este permisă de lege în mod expres, iar printr‑o atare transmitere nu se poate comunica exemplarul original al cererii de chemare în judecată, rezultă că exemplarul primit prin fax sau prin poștă electronică, ulterior materializat pe suport scris, îndeplinește exigențele dispozițiilor de proce­dură, fără a fi necesară atașarea ulterioară la dosar a exemplarului conținând sem­nătura executată în original sau, după caz, semnarea ulterioară a cererii. De altfel, nicio dispoziție legală nu impune depunerea la dosar a cererii de chemare în jude­cată sau a unui alt act de procedură emanând de la parte în original.

Cu toate acestea, nu se poate face abstracție de împrejurarea că semnătura de pe un atare exemplar al cererii de chemare în judecată reconstituie prin copiere semnătura de pe originalul actului de sesizare, un atare înscris constituind o copie a înscrisului original.

Or, dacă în privința înscrisurilor probatorii, art. 292 alin. (2) C.proc.civ. prevede obligația părții de a avea asupra sa originalul și, la cerere, de a îl prezenta instanței, cu atât mai mult trebuie să se admită că instanța poate, dacă apreciază necesar, să‑i solicite reclamantului să prezinte originalul cererii de chemare în judecată. Aspectul ar prezenta relevanță îndeosebi în ipoteza executării unei semnături a cărei veridici­tate ar fi pusă sub semnul îndoielii, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza contestării acesteia, administrarea probei cu expertiză grafoscopică ar impune cercetarea înscrisului original.

În unanimitate, opinia exprimată de către participanți a fost în sens contrar, respectiv aceea că se impune atașarea ulterioară la dosar a exemplarului cererii de chemare în judecată conținând semnătura în original a reclamantului sau, după caz, aplicarea ulterioară a semnăturii în original pe cererea de chemare în judecată, în ipoteza în care aceasta a fost expediată instanței prin fax sau e‑mail. Motivarea acestei soluții rezidă în argumentul că cerința prescrisă de art. 194 lit. f) C.proc.civ. impune aplicarea unei semnături în original, nefiind menționată posibilitatea unei reproduceri de semnătură prin fotocopiere/scanare. De asemenea, art. 292 alin. (2) C.proc.civ. nu este aplicabil actului de procedură reprezentat de cererea de chemare în judecată, ci exclusiv înscrisurilor probatorii, pentru acestea din urmă fiind pre­văzută formalitatea conformării cu originalul a copiei înscrisului probatoriu, obli­gație ce nu este reglementată și în privința cererii de chemare în judecată. Posibi­litatea reglementată de lege de transmitere a actului de procedură prin intermediul faxului sau e‑mail‑ului nu impietează asupra obligației reclamantului de a semna în original cererea astfel transmisă^[11].

4.2. Efectele încheierii de soluționare a cererii de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, atât sub incidența Legii nr. 146/1997, cât și sub incidența O.U.G. nr. 80/2013, asupra posibilității pârâtului de a contesta taxa de timbru stabilită

Dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 stabileau în termeni generali că împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data la care s‑a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate.

Raportat la acest text, în ceea ce privește titularii cererilor de reexaminare, în practica judiciară s‑au conturat două opinii.

Într‑o primă opinie, s‑a considerat că, în lipsa unor mențiuni exprese ale legii cu privire la titularul cererii de reexaminare, toate părțile din proces au deschisă calea formulării unei cereri de reexaminare, această cerere fiind o cale de atac specială prin care putea fi controlat modul în care instanța a stabilit taxa de timbru în cauză.

Într‑o a doua opinie, s‑a considerat că poate formula cerere de reexaminare doar persoana în sarcina căreia s‑a stabilit obligația achitării taxei de timbru. 

Ca argumente principale, în această opinie, se reținea interpretarea gramaticală a textului sus‑menționat, care stabilea că termenul de 3 zile pentru formularea cererii începe să curgă de la data stabilirii sau comunicării taxei datorate, conducând la ideea că cererea de reexaminare ar putea fi formulată de partea căreia i s‑a stabilit sau comunicat această obligație, precum și faptul că interes în formularea acestei căi de atac ar avea doar partea căreia i‑a fost stabilită această obligație.

Considerăm că prima opinie este preferabilă, deoarece este singura care conferă pârâtului posibilitatea contestării taxei de timbru stabilite în favoarea reclamantului.

Pârâtul are interes juridic să conteste taxa de timbru stabilită în favoarea recla­mantului, astfel: în măsura în care pârâtul pretinde că taxa stabilită în sarcina recla­mantului este prea mică, interesul său rezidă din dorința de soluționare favorabilă a excepției de insuficientă timbrare și, deci, soluționarea favorabilă a procesului; în măsura în care pârâtul pretinde că taxa de timbru stabilită în sarcina reclamantului este prea mare, interesul său poate fi văzut în dorința de a nu achita aceste taxe de timbru eronat stabilite prea mari în cadrul cheltuielilor de judecată, în ipoteza în care ar pierde procesul.

În a doua opinie, nu numai că nu se recunoștea dreptul pârâtului la a formula cerere de reexaminare în condițiile legii speciale, dar se considera că acesta nu avea nici posibilitatea contestării taxei de timbru stabilite în fața judecătorului învestit cu soluționarea cauzei (altul decât cel care soluționa cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru).

O.U.G. nr. 80/2013 stabilește, prin dispozițiile art. 39 alin. (1), că, împotriva mo­dului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexa­minare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate.

Așadar, sub noua lege, titularul cererii de reexaminare este clar circumstanțiat, putând fi doar reclamantul.

Completul învestit (altul decât cel care a stabilit taxa de timbru), primind cererea de reexaminare, va fixa termenul de soluționare a acesteia în ședința camerei de con­siliu, fără citarea părților, potrivit art. 39 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013. Cererea de reexaminare are caracter necontencios, reclamantul netinzând să își stabilească un drept potrivnic în contradictoriu cu pârâtul prin intermediul acesteia (art. 527 C.proc.civ.); ca atare, numai reclamantul are calitatea de parte în cadrul ce­rerii de reexaminare și, în consecință, ca regulă [excepția fiind prevăzută de art. 532 alin. (2) C.proc.civ.], numai acesta poate susține concluzii asupra cererii în discuție.

În aceste condiții, în care titularul cererii de reexaminare a taxei de timbru sta­bilite poate fi doar reclamantul, iar instanța care soluționează cererea se pro­nunță printr‑o încheiere dată în procedură necontencioasă, deci care nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, apreciem că pârâtul, după citarea sa în cauză, poate repune în discuție cuantumul taxei de timbru (indiferent că solicită majorarea sau micșorarea acesteia, având interes în ambele situații, așa cum am arătat mai sus), deoarece încheierea dată în procedură necontencioasă nu are autoritatea de lucru judecat în ceea ce îl privește; măsura dispusă de instanță asupra cererii sale va putea face apoi obiectul căii de atac prevăzute de lege (încheierea putând fi atacată o dată cu fondul).

4.3. Efectele încheierii de soluționare a cererii de reexaminare formulate de reclamant împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată pentru nerespectarea dispozițiilor art. 194‑197 C.proc.civ. asupra posibilității pârâtului de a repune aceste chestiuni în discuție după acordarea termenului de judecată

Așa cum am arătat în expunerea pe scurt a etapei regularizării cererii de chemare în judecată reglementată de Codul de procedură civilă din 2010, împotriva încheierii de anulare pentru nerespectarea dispozițiilor art. 194‑197 prevăzute sub această sancțiune, reclamantul poate formula cererea de reexaminare, care se soluționează de un alt complet, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului [art. 200 alin. (7) din Cod].

În cadrul cererii de reexaminare, pârâtul nu este citat, însă apreciem că acest lucru nu determină în sine concluzia că ne aflăm într‑o procedură necontencioasă, ci doar într‑o procedură necontradictorie cu pârâtul.

Nu se poate susține în mod argumentat teza caracterului necontencios al etapei regularizării cererii de chemare în judecată, din moment ce caracterul contencios sau necontencios al procedurii se stabilește pentru întregul proces în funcție de finalitatea urmărită prin introducerea cererii formulate; de asemenea, nu se poate pune semnul egalității între necontencios și necontradictoriu. 

Prin urmare, caracterul necontencios al procedurii nu se poate deduce din scopul urmărit printr‑o etapă a procedurii, cum este cazul verificării și regularizării cererii, ci din natura cererii, care poate fi, după caz, contencioasă sau necontencioasă. 

Cu toate acestea, deși în soluționarea cererii de reexaminare împotriva încheierii prin care s‑a dispus anularea cererii de chemare în judecată se pronunță o încheiere definitivă, care nu este dată în procedură necontencioasă (pentru a putea argu­menta lipsa de autoritate de lucru judecat a acesteia), în situația în care această cerere de reexaminare se admite, iar dosarul urmează să fie restituit completului inițial învestit și să primească termen de judecată, considerăm că pârâtul ar trebui să poată repune în discuție chestiunile stabilite în reexaminare, urmând ca instanța să aplice sancțiunea nulității exprese (art. 196 C.proc.civ.), a nulității virtuale sau altă sancțiune (suspendarea, spre exemplu), în măsura în care este de acord cu susținerile pârâtului.

Spre exemplu, dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată în regularizare pentru lipsa motivelor de fapt sau a obiectului, iar cererea de reexaminare for­mulată de reclamant a fost admisă, după citarea pârâtului, acesta ar putea invoca excepția nulității cererii pentru lipsa motivelor de fapt sau a obiectului, fără a i se putea opune soluția din cererea de reexaminare, deoarece el nu a fost citat la soluționarea acelei cereri, neputând pune concluzii. Considerăm că doar astfel ar putea fi respectat principiul contradictorialității în ceea ce îl privește, soluția dată de instanță excepției de nulitate putând face obiectul căilor de atac prevăzute de lege.

Dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată, spre exemplu, pentru nedepunerea cererii de chemare în judecată în suficiente exemplare pentru comu­nicare, iar cererea de reexaminare formulată de reclamant a fost admisă, după citarea pârâtului, acesta ar putea invoca această neregularitate, însă, dacă nu a fost rectificată între timp, instanța nu ar mai putea dispune nulitatea cererii (o astfel de sancțiune fiind prevăzută pentru acest viciu doar în etapa regularizării), putând însă dispune suspendarea cauzei conform art. 242 C.proc.civ.

4.4. Consecința situației în care, în regularizare, se pune în vedere recla­mantului ca, în termen de 10 zile, să atașeze la dosar înscrisurile prevăzute de art. 194 lit. c) C.proc.civ., sub sancțiunea anulării, iar acesta face dovada demersurilor pentru obținerea lor, fără a le fi obținut efectiv pentru a putea fi atașate la dosar

Într‑un prim exemplu, vom avea în vedere situația în care, în regularizare, se pune în vedere reclamantului ca, în termen de 10 zile, să atașeze la dosar extrasul de carte funciară, potrivit art. 194 lit. c) C.proc.civ., iar reclamantul atașează la dosar dovada cererii adresate Biroului de Carte Funciară în cursul acestui termen, fără a putea atașa înscrisul, care a fost obținut ulterior expirării termenului de 10 zile. 

Într‑o primă opinie^[12], s‑a arătat că dovada demersurilor efectuate în termenul de 10 zile nu poate împiedica aplicarea sancțiunii anulării cererii, în lipsa atașării înscri­sului solicitat – extras de carte funciară, raportat la următoarele argumente: reclamantului îi incumbă o obligație de rezultat, și nu una de mijloace, reclamantul avea posibilitatea obținerii acestui înscris chiar înainte de formularea cererii de chemare în judecată, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 200 alin. (4¹) din Cod, deoarece pentru obținerea extrasului de carte funciară nu este necesară intervenția instanței.

Într‑o a doua opinie, la care achiesăm, se arată că în mod greșit a procedat primul complet anulând cererea de chemare în judecată pentru nedepunerea la dosar, în termenul de 10 zile, a extrasului de carte funciară, în condițiile în care reclamantul a depus, în acest termen, dovada demersurilor efectuate pentru obținerea acestui înscris.

Astfel, considerăm că scopul verificării și regularizării cererii este acela de a da posibilitatea reclamantului să formuleze o cerere cu respectarea condițiilor legale, urmând a i se comunica, în acest sens, lipsurile, inclusiv cele cu privire la care recla­mantul s‑a aflat în eroare asupra necesității procurării lor anterior începerii pro­cesului, chiar dacă avea posibilitatea obținerii lor.

Din coroborarea art. 200 alin. (3) C.proc.civ. cu alin. (4¹) al aceluiași articol rezultă că reclamantului i se vor comunica lipsurile cererii, cu mențiunea ca, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării [conform art. 200 alin. (4)], însă nu i se poate cere să completeze sau să modifice cererea de chemare în judecată cu date sau informații de care acesta nu dispune personal și pentru obținerea cărora este necesară inter­venția instanței.

Considerăm că, din interpretarea acestor texte, rezultă că reclamantului nu i se poate cere ca, în termenul de 10 zile, să atașeze înscrisuri de care nu dispune per­sonal, chiar dacă pentru obținerea lor nu este necesară intervenția instanței.

În măsura în care era necesară intervenția instanței, desigur, reclamantului nu i s‑ar fi putut cere efectuarea vreunui demers.

Însă, în ceea ce privește eliberarea extrasului de carte funciară, deși nu era nece­sară intervenția instanței, acest act putând fi obținut la solicitarea reclamantului, acestuia din urmă nu i se poate pretinde ca, în termenul de 10 zile, să și obțină acest înscris, întrucât de obținerea sa reclamantul nu poate dispune personal. Astfel, recla­mantului i se poate solicita, sub sancțiunea anulării cererii, doar proba efec­tuării demersului de care poate dispune personal, respectiv proba solicitării acestui înscris în cursul termenului de 10 zile, această condiție fiind îndeplinită în cauză.

Faptul că autoritatea emitentă nu a manifestat un refuz anterior procesului pentru eliberarea acestui înscris sau împrejurarea că reclamantul nu a încercat obținerea sa anterior procesului nu prezintă relevanță juridică, întrucât rațiunea instituirii termenului de 10 zile este aceea de a da posibilitatea reclamantului ca, la solicitarea instanței, să complinească lipsurile cererii.

Această posibilitate asigură, în mod efectiv, realizarea scopului legii, doar în mă­su­ra în care, în termenul de 10 zile, reclamantul poate, prin întreprinderea unor acțiuni ce țin doar de el, să obțină completarea lipsurilor sau modificarea elemen­telor neconforme; nu se poate dispune anularea cererii cât timp reclamantul, în cursul termenului de 10 zile, a solicitat instituției competente emiterea extrasului de carte funciară și a făcut dovada efectuării acestui demers, iar instituția emitentă nu a eliberat înscrisul solicitat.

Aceeași situație se întâlnea în practică și în cazul în care s‑ar fi pus în vedere reclamantului ca, în termen de 10 zile, să atașeze la dosar certificat fiscal privind valoarea impozabilă a imobilului al cărui proprietar este.

Însă, potrivit art. 69 alin. (1¹) C.proc.fisc. (Legea nr. 207/2015^[13]), articol introdus prin O.G. nr. 11/2021^[14], autoritățile publice, instituțiile publice sau de interes public [în categoria cărora se includ și instanțele judecătorești – n.n.] sunt obligate să se înroleze în sistemul informatic PatrimVen, astfel cum acesta este definit la art. 70¹ alin. (2), iar în conformitate cu alin. (4) al aceluiași articol, ori de câte ori o instituție sau autoritate publică trebuie să soluționeze o cerere a unei persoane fizice sau juridice, iar pentru soluționarea cererii legislația specifică prevede pre­zentarea unui certificat de atestare fiscală, a unei adeverințe de venit sau a unui alt document cu privire la situația fiscală a persoanei în cauză, instituția sau autoritatea publică are obligația să solicite certificatul de atestare fiscală, adeverința de venit sau docu­mentul respectiv de la organul fiscal competent; în acest caz, persoana fizică sau juridică nu mai are obligația depunerii certificatului, adeverinței sau docu­mentului.

Prin urmare, față de aceste dispoziții legale, o astfel de obligație nu va mai putea fi pusă în viitor în vedere reclamanților din acțiunile reale, instanța având obligația de a obține din oficiu valoarea impozabilă, pentru imobilele pentru care este stabilită.

În concluzie, privind asupra evoluției verificării cererii de chemare în judecată, observăm că modificările legislative din ultimii 30 de ani au creat mecanisme mai tehnice și mai obiective, îndepărtând însă acest proces de contactul direct între justițiabil și judecătorul de serviciu, care, la începutul perioadei analizate, putea primi aceste cereri și acorda lămuriri directe celui care adresa o cerere instanței de judecată.

Note de subsol

^[1] M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000.

^[2] M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010.

^[3] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997. 

^[4] G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ed. All Beck, București, 2001.

^[5] M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013.

^[6] M. Of. nr. 133 din 19 februarie 2020.

^[7] G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ed. All Beck, București, 2001.

^[8] Problema a făcut obiect de dezbatere în cadrul Întâlnirii președinților secțiilor civile ale curților de apel – Curtea de Apel Timișoara, 5‑6 martie 2020; minuta întâlnirii se găsește pe site‑ul www.inm‑lex.ro.

^[9] Prin încheierea pronunțată în dosar nr. 25112/3/2014/ a1 Tribunalului București, Secția
a IV‑a civilă, a fost admisă cererea de reexaminare, dispunându‑se revenirea asupra măsurii anulării cererii de chemare în judecată, dispusă prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 14 octombrie 2014, în dosarul nr. 25112/3/2013 al Tribunalului București, Secția a IV‑a civilă, reținându‑se că: „În ceea ce privește cea de‑a doua obligație, respectiv depunerea interoga­toriilor persoanelor juridice, sancțiunea nedepunerii acestora este decăderea din probă, conform art. 254 alin. (1) noul Cod de procedură civilă, și nu anularea acesteia, dispozițiile art. 200 alin. (2) noul Cod nefiind aplicabile în această ipoteză”.

Considerăm greșită această interpretare, în condițiile în care, așa cum am menționat, pentru necompletarea oricărei lipse din cele enumerate de art. 194‑197 din Cod [iar art. 194 lit. e) insti­tuia obligația atașării interogatoriului, atunci când acesta urma a se administra în scris], în terme­nul de 10 zile acordat, intervine sancțiunii nulității reglementate de art. 200. Doar ulterior finaliză­rii procedurii regularizării, începând cu primul termen de judecată, în situația constatării unor lipsuri ale cererii de chemare în judecată ori în situația altor cereri care nu sunt supuse regularizării (spre exemplu, cererile incidentale: cererea reconvențională, cererea de intervenție, etc) sau în situația cererilor de chemare în judecată care, prin excepție, nu sunt supuse regularizării (cererea de încuviințare a executării silite) se va face aplicarea art. 196 C.proc.civ., fiind incidentă sancțiu­nea nulității exprese în ipotezele reglementate de acest text sau alte sancțiuni, în funcție de lipsa concretă constatată (nulitatea virtuală, suspendarea, decăderea din probă).

Menționăm însă că aceste interpretări întâlnite des în practică erau consecința faptului că sancțiunea nulității era apreciată ca fiind gravă raportat la anumite lipsuri din cerere, textele de lege privind obligativitatea aplicării ei fiind clare, așa cum am argumentat.

^[10] Problema a fost discutată cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel – Timișoara, 5‑6 martie 2020, făcând obiect al Minutei întocmite cu această ocazie, care se găsește pe site‑ul www.inm‑lex.ro. 

^[11] Această concluzie rezultă de altfel și din practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a hotărât că, în cazul trimiterii cererii de recurs pe e‑mail, nu este suficientă scanarea acesteia, ci (în baza Legii nr. 455/2001) este necesară semnătura digitală. În speță, recurentul, trimițând cererea de recurs pe e‑mail, a fost citat cu mențiunea de a semna cererea de recurs sau de a trimite un exemplar semnat prin poștă. Înalta Curte a reținut că „în cazul în care cererile sunt adresate instan­țelor în format electronic, semnătura digitală conectează identitatea electronică a sem­natarului cu documentul digital, neputând fi copiată de pe un document digital pe altul, fapt ce conferă documentului autenticitate (atestă faptul că documentul aparține persoanei semnatare, iar autorul documentului nu își poate declina răspunderea pentru conținutul documentului cu semnătură electronică validă). Practic, semnătura electronică (digitală) validă oferă instanței o garanție a faptului că mesajul sau documentul digital este creat de către persoana care l‑a semnat, iar conținutul mesajului sau documentului digital nu a fost modificat de la data emiterii acestuia” (Decizia nr. 520 din 7 martie 2019, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

^[12] Problema a format obiectul dosarului nr. 9668/303/2021 al Judecătoriei Sector 6 București, opinia sus‑menționată stând la baza soluției din cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii de anulare.

^[13] M. Of. nr. 547 din 23 iulie 2015.

^[14] M. Of. nr. 832 din 31 august 2021.