Verificarea legalității și regularității sesizării instanței

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 814-825.

1. Aspecte introductive

Codul de procedură penală din 1864 prevedea punerea sub acuzare de către camera de acusațiune, care verifica dacă există în contra prevenitului probe sau indicii de comitere a unor fapte calificate drept crimă și dacă acestea sunt destul de serioase pentru a se pronunța punerea sub acuzare (art. 216). 

În caz afirmativ, dosarul era trimis procurorului, pentru a redacta actul de acuzare (art. 236 C.proc.pen. 1864), care trebuia să cuprindă referiri la „natura delictului care formeză basea acusațiunii și faptulu și tote circomstanțele cari potu îngreuna san ușura pedepsa”. Legea mai prevedea că „actulu de acusațiune se va termina prin următorulu resumptu. Prin urmare, N. este acusatu câ a comisu cutare omoru, cutare furtu, sau cutare altă crimă, cu cutare și curtare circomstanță”.

Instanța sesizată era curtea cu jurați, iar legea nu prevedea o procedură de verificare a legalității sesizării de către aceasta. Era însă reglementată posibilitatea ca acuzatul să formuleze o cerere de nulitate (art. 321 C.proc.pen. 1864), în fapt o cale de atac împotriva deciziei de punere sub acuzare, dar formulată înaintea judecătorului de la curtea cu jurați. Cererea se putea formula în cazul în care fapta nu era prevăzută de lege ca reprezentând o crimă^[1], dacă punerea sub acuzare se făcuse fără ascultarea procurorului, de către un complet din care nu făceau parte judecători în numărul prevăzut de lege sau cu încălcarea competenței. Se poate observa că cererea avea în vedere atât motive de natura celor care constituie și azi cauze de nelegală sesizare a instanței, dar și aspecte antamând fondul cauzei.

Modificarea Codului de procedură penală în 1919, urmată de republicarea acestuia, nu a afectat conținutul prevederilor sus‑menționate.

Mecanismul procesual instituit de Codul de procedură penală din 1936 prevedea că inculpatul este trimis în fața camerei de acuzare prin ordonanță a judecătorului de instrucție [art. 270 alin. (1) pct. 3 C.proc.pen.], care se putea apela (art. 271 raportat la art. 275 C.proc.pen.). Împotriva deciziei camerei se putea formula recurs în casație [art. 282 alin. (2) C.proc.pen.].

Legea nu mai prevedea însă o procedură de verificare a sesizării instanței derulată în fața acesteia, nici din oficiu și nici la cerere.

Codul de procedură penală din 1936 va supraviețui schimbării regimului politic din România, rămânând în vigoare până în anul 1968, însă va suferi modificări importante, cele mai ample în 1960.

În urma acestor modificări, trimiterea în judecată se făcea de procuror, care confirma concluziile organelor de cercetare penală sau le înlocuia cu propriile concluzii (art. 265, art. 267⁷ și art. 269 C.proc.pen. 1936). 

Codul cuprindea și o primă prevedere privind verificarea legalității și regularității sesizării instanței, într‑o accepțiunea apropiată de cea actuală. Astfel, în cuprinsul art. 296 alin. (2) și (3) se arăta că instanța este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea investirii, iar în cazul în care constată că actul de sesizare, cerut de lege, nu conține toate arătările necesare pentru o regulată învestire, va obliga partea interesată să îl completeze, fie de îndată, fie acordându‑i un termen în acest scop.

Codul de procedură penală din 1968 va dedica un text special, art. 300, verificării sesizării instanței și a arestării inculpatului. Potrivit alin. (1) și (2) ale acestui articol, instanța era datoare „să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare”, iar în cazul în care constata că „sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, restituia dosarul organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia”.

Textul a fost modificat prin Legea nr. 281/2003^[2], în sensul că a fost abrogat ulti­mul alineat, referitor la verificarea legalității arestării inculpatului^[3], iar denumirea marginală a fost pusă în acord cu modificarea.

În legătură cu prevederile art. 300 C.proc.pen. 1968 doctrina și jurisprudența au semnalat o serie de probleme controversate, unele dintre ele rămase în discuție și astăzi și la care ne vom referi în cele ce urmează.

Camera preliminară, modalitate complexă de verificare a legalității trimiterii în judecată, a fost introdusă în Codul de procedură penală actual, intrat în vigoare la 1 februarie 2014.

În forma inițială, această verificare presupunea o procedură exclusiv scrisă, cu participarea doar a procurorului și a inculpatului. După sesizarea instanței prin rechizitoriu acesta se comunica inculpatului, care putea critica legalitatea și regulari­tatea rechizitoriului și legalitatea efectuării actelor de urmărire penală. Excepțiile formulate de inculpat erau comunicate procurorului, care formula răspuns la ele. Judecătorul se pronunța asupra cererilor și excepțiilor formulate de inculpat prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și fără citarea părților. Judecătorul de cameră preliminară putea invoca din oficiu doar cazurile de nulitate absolută.

Imediat după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală actual, preve­derile privind camera preliminară au format obiectul controlului de constituțio­nalitate pe cale de excepție în repetate rânduri, iar deciziile de admitere pronunțate de Curtea Constituțională au modificat practic „fizionomia” instituției. În urma pronunțării acestor decizii^[4], pentru punerea în acord a prevederilor legale cu cele ale Constituției, a fost adoptată Legea nr. 75/2016^[5], prin care prevederile privind camera preliminară au dobândit forma actuală.

Procedura în camera preliminară are în prezent caracteristici mult mai apropiate de cele ale fazei de judecată, desfășurându‑se în camera de consiliu, cu citarea părților și a persoanei vătămate, care pot formula cereri și excepții, care se dezbat în contradictoriu, și cu participarea procurorului. Judecătorul poate invoca din oficiu și nulitatea relativă. Apărarea inculpatului este obligatorie în aceleași situații ca în cazul judecății. Singura deosebire față de judecată rămâne lipsa publicității ședinței.

2. Probleme controversate din practica judiciară

În ceea ce privește aspectele procedurale propriu‑zise apariția Legii nr. 75/2016 a marcat sfârșitul celor mai multe dintre controversele privind camera preliminară, lăsând astfel calea liberă discuțiilor privind obiectul camerei preliminare. Dintre acestea, în opinia noastră, cele mai controversate probleme sunt cele legate de verificarea legalității și regularității sesizării instanței.

2.1. Prima dintre acestea privește chiar definirea celor două noțiuni („legalita­tea” și „regularitatea” sesizării) și stabilirea raportului existent între ele.

Problema s‑a pus și sub imperiul Codului de procedură penală anterior, chiar dacă dintr‑o altă perspectivă decât cea actuală. 

Astfel, deși art. 300 C.proc.pen. 1968 se referea doar la verificarea regularității actului de sesizare, iar art. 197 alin. (2) C.proc.pen. prevedea între cazurile de nuli­tate absolută încălcarea dispozițiilor privind sesizarea instanței, cele două noțiuni au fost apreciate ca sinonime, nulitatea menționată fiind invocată tocmai în con­textul verificărilor efectuate potrivit art. 300 C.proc.pen. 1968, in limine litis.

Ceea ce a format obiect de dispută a fost noțiunea de dispoziții privind sesizarea instanței, a cărei sferă a fost treptat lărgită pe cale jurisprudențială de la elementele intrinseci actului de sesizare la neconcordanța între acesta și rezoluțiile sau ordonanțele de începere a urmăririi penale, punere în mișcare a acțiunii penale, extindere a urmăririi penale sau a acțiunii penale, la omisiunea prezentării materia­lului de urmărire penală și, în unele accepțiuni, la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului cu ocazia efectuării unor acte de urmărire penală. 

În ceea ce privește reglementarea actuală, discuțiile sunt generate de neclari­tatea acesteia. Astfel, definind obiectul procedurii în camera preliminară, art. 342 C.proc.pen. se referă la verificarea competenței și legalității sesizării instanței, pre­cum și la legalitatea administrării probelor și efectuării actelor de urmărire penală. La rândul său, reglementând aspectele cu privire la care se pot formula cereri și excepții de către părți și persoana vătămată, art. 344 alin. (2) C.proc.pen. se referă la cele de mai sus, mai puțin competența instanței. În schimb, enumerând situațiile în care judecătorul de cameră preliminară trimite rechizitoriul procurorului, art. 345 alin. (3) C.proc.pen. are în vedere neregularitatea rechizitoriului, excluderea probelor și anularea actelor, fără nicio referire la nelegalitatea sesizării.

În fine, art. 346 C.proc.pen., reglementând soluțiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate dispune, folosește, pe de o parte, în cuprinsul alin. (1) și (2), termenul de „legalitate” a sesizării instanței, iar în conținutul alin. (3) și (4) vorbește despre „neregularitatea” acestuia.

Față de această modalitate de reglementare, trei sunt, spunem noi, interpre­tările posibile: 1) noțiunile de „nelegalitate” și „neregularitate” sunt sinonime; 2) raportul dintre cele două noțiuni este cel dintre două mulțimi care se intersectează, fiecare dintre ele cuprinzând elemente comune cu cealaltă, dar și elemente spe­cifice, care o diferențiază de aceasta; 3) „neregularitatea” are o sferă mai largă decât aceea a „nelegalității”.

În sprijinul primei interpretări vine folosirea alternativă, de către legiuitor, a celor două noțiuni, în niciun context normativ acestea neregăsindu‑se simultan. Însă, acest punct de vedere are o limită dificil de depășit, în opinia noastră: ar lăsa fără efecte art. 346 alin. (3) lit. a) C.proc.pen., care vorbește despre neregularitatea rechi­zitoriului ce atrage imposibilitatea stabilirii limitelor judecății. Or, cu excepția cazului în care există o neconcordanță între faptele și persoanele la care se referă actul de sesizare și cele în legătură cu care s‑a efectuat urmărirea penală (astfel cum rezultă din ordonanțele de începere a urmăririi penale, efectuare în continuare a acesteia față de o persoană și, respectiv, punere în mișcare a acțiunii penale), toate celelalte situații în care este imposibilă stabilirea limitelor judecății nu sunt deter­minate de încălcări ale normelor de procedură, ci de alte deficiențe ale rechizito­riului (insuficienta descriere a faptei, neconcordanța dintre fapta descrisă și înca­drarea juridică a acesteia etc.).

Cea de a doua posibilitate de interpretare este generată de faptul că există o serie de încălcări ale normelor legale care afectează sesizarea instanței, dar sunt exterioare rechizitoriului (neconcordanța dintre ordonanțele de începere a urmăririi penale, efectuare în continuare a acesteia față de o persoană și, respectiv, punere în mișcare a acțiunii penale în ceea ce privește faptele și persoanele cercetate, omisiunea redeschiderii urmăririi penale după desființarea unei soluții de clasare), o serie de încălcări ale legii care constituie și neregularități ale actului de sesizare (lipsa încadrării juridice pentru una dintre faptele descrise în rechizitoriu, lipsa verificării legalității și temeiniciei actului de sesizare de către procurorul ierarhic superior competent), precum și neregularități ale actului de sesizare care nu sunt determinate de încălcarea legii (insuficienta descriere a faptei, neconcordanța din­tre fapta descrisă și încadrarea juridică a acesteia). Însă, o astfel de interpretare lasă fără sancțiune acele încălcări ale legii care nu constituie și cauze de neregularitate a rechizitoriului, pentru că art. 346 alin. (3) C.proc.pen. nu prevede expres printre cazurile de restituire a dosarului la procuror și nelegalitatea sesizării instanței.

Ca urmare, credem noi, este de preferat interpretarea potrivit căreia „neregu­laritatea” are o sferă mai largă decât aceea a „nelegalității”. Aceasta prezintă avantajul de a permite sancționarea nelegalității actului de sesizare, potrivit art. 346 alin. (3) lit. a) C.proc.pen., ca fiind subsumată neregularității, dar și sancționarea deficiențelor în întocmirea rechizitoriului care nu constituie, totodată, și încălcări ale legii procesual penale.

 2.2. O altă problemă controversată este aceea privind efectul constatării nulității sau anulării unor acte de urmărire penală asupra regularității sesizării instanței.

Opiniile au fost diferite încă din perioada anterioară anului 2014. Astfel, a fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia încălcarea unor prevederi privind efectuarea urmăririi penale, mai ales a celor sancționate cu nulitatea absolută, va atrage neregularitatea actului de sesizare, permițând restituirea cauzei la procuror în temeiul art. 300 C.proc.pen. 1968. Problema s‑a pus mai ales în cazul omisiunii de a prezenta inculpatului materialul de urmărire penală sau al încălcării dreptului la apărare al acestuia.

În cazul omisiunii de a prezenta materialul de urmărire penală inculpatului soluțiile erau majoritar de restituire a cauzei la procuror, în temeiul art. 300^[6], în timp ce pentru probele administrate cu încălcarea dreptului la apărare era consta­tată nulitatea acestora, cu consecința înlăturării lor de la motivarea hotărârii. 

Singurul caz în care între nulitate și regularitatea actului se sesizare nu exista legătură era considerat acela al efectuării urmăririi penale de către un organ necompetent, pentru care exista o sancțiune specifică, restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale în condițiile art. 332 C.proc.pen. 1968.

Problema a devenit mai serioasă în momentul în care, prin Legea nr. 356/2006^[7], art. 332 a fost modificat, între cazurile de restituire pentru refacerea urmăririi pe­nale fiind incluse, alături de necompetența organului de urmărire penală, și cazurile de nulitate absolută constând în încălcarea normelor privind sesizarea instanței, prezența învinuitului sau a inculpatului și asistarea acestuia de către apărător. 

Doctrina a criticat faptul că o serie de instanțe au continuat să dispună restituirea cauzei în temeiul art. 300 și în cazurile în care devenise evidentă aplicabilitatea art. 332 C.proc.pen. 1968, dar cea mai dificilă chestiune a fost aceea a sancțiunii apli­cabile în cazul omisiunii de a prezenta inculpatului materialul de urmărire penală. În mod surprinzător, încălcarea nu se regăsea printre motivele de restituire nou‑introduse de art. 332 alin. (2), astfel încât instanțele au avut de ales între a îl avea în vedere la verificarea regularității sesizării instanței și a nu îl mai considera o cauză de restituire a dosarului la procuror. Practica majoritară a optat pentru prima variantă, recunoscând importanța încălcării^[8].

Și în prezent problema consecințelor nulității actelor de urmărire penală asupra regularității sesizării instanței este una controversată.

Astfel, într‑o opinie, judecătorul de cameră preliminară poate să constate nulita­tea rechizitoriului, fie direct, de regulă ca urmare a încălcării dreptului la apărare al inculpatului în cursul urmăririi penale, prin nesoluționarea de către procuror a unor cereri formulate de acesta, fie ca derivând din anularea unor acte de urmărire penală (ordonanța de efectuare în continuare a urmăririi penale față de o persoană sau de punere în mișcare a acțiunii penale). 

Într‑o altă opinie, nu se poate constata nulitatea rechizitoriului, pentru că acesta nu este un act de urmărire penală, ci are o natură juridică distinctă, fiind actul de sesizare a instanței. În plus, analiza regularității actului de sesizare este o etapă prealabilă analizei legalității efectuării actelor de urmărire penală, care reprezintă o etapă subsecventă a demersului judecătorului de cameră preliminară^[9].

Din punctul nostru de vedere, această ultimă opinie este cea corectă, în principal pentru faptul că neregularitatea actului de sesizare cunoaște un remediu propriu [cel prevăzut de art. 345 alin. (3) C.proc.pen.] și o sancțiune specifică – restituirea cauzei la parchet – în cazurile prevăzute de art. 346 alin. (3) lit. a) și lit. c) teza finală. Mai mult decât atât, atunci când a intenționat să includă nelegalitatea sesizării instanței între cazurile de nulitate, legiuitorul a făcut‑o în mod expres, ca în situația Codului de procedură penală anterior [art. 197 alin. (2)].

În consecință, nefiind legată de sancțiunea nulității, constatarea neregularității actului de sesizare nu este condiționată de existența unei vătămări.

În egală măsură, apreciem că excluderea unor probe pe care se întemeiază rechi­zitoriul nu determină neregularitatea acestuia, ci au ca urmare faptul că procurorul trebuie să decidă dacă, în lipsa acestora, consideră oportun să mențină trimiterea în judecată sau solicită restituirea acestuia, pentru a completa urmărirea penală sau pentru a dispune o soluție de netrimitere în judecată. În cazul în care alege să mențină trimiterea în judecată, consecința excluderii probelor este aceea că prezumția de nevinovăție devine mai greu de răsturnat pentru acuzare, în timp ce pentru inculpat este mai simplu să se apere împotriva acesteia. 

Faptul că excluderea unor probe nu are drept consecință neregularitatea actului de sesizare întemeiat pe acesta este de natură a împiedica judecătorul de cameră preliminară să dispună înlăturarea de către procuror a unor referiri la probe din cuprinsul rechizitoriului.

Două probleme vizând regularitatea sesizării instanței au cunoscut o evoluție semnificativă în timp: lipsa verificării legalității și temeiniciei rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior competent și neconcordanța dintre încadrarea juridică și situația de fapt descrisă în rechizitoriu.

2.3. Verificarea pe cale ierarhică a legalității și temeiniciei rechizitoriului, în toate cazurile, a fost reglementată prin O.U.G. nr. 60/2006^[10], prin care a fost modificat alin. (3) al art. 264 C.proc.pen. 1968, anterior verificarea fiind făcută doar în cazuri de excepție, expres prevăzute de lege. Ca urmare, imediat ulterior modificării legislative, au existat discuții cu privire la forma și conținutul mențiunii privind verificarea. Prin Decizia nr. 9 din 18 februarie 2008 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii^[11], Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a stabilit că „dispozițiile art. 264 alin. (3) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conțină mențiunea «verificat sub aspectul legalității și temeiniciei»” și „lipsa acestei mențiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condițiile art. 300 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul că ea poate fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop”.

În condițiile actualei reglementări, când o astfel de verificare este obligatorie în cazul tuturor rechizitoriilor, iar tehnoredactarea acestuia se face prin mijloace informatice, sunt aproape inexistente cazurile în care mențiunea privind verificarea lipsește efectiv. Se ridică, în schimb, o serie de alte probleme, unele analizate de instanțe și sub imperiul codului anterior, altele apărute ulterior.

Astfel, în practica judiciară s‑a decis că nu constituie o problemă verificarea lega­lității și temeiniciei rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior celui care l‑a întocmit, chiar dacă acesta efectuase anterior acte de urmărire penală în cauză, pen­tru că legea se referă exclusiv la întocmirea actului de sesizare, efectuarea unor acte nefiind de natură să afecteze imparțialitatea în realizarea verificării respec­tive^[12]. S‑a reținut, de asemenea, că verificarea este legal efectuată de către prim‑pro­­­cu­rorul adjunct care îl înlocuiește pe prim‑procuror pe durata absenței acestuia sau a imposibilității exercitării funcției^[13], precum și că legalitatea actului de sesizare nu este afectată de verificarea efectuată într‑un termen foarte scurt, raportat la volumul actelor de urmărire penală. În acest context, instanțele au stabilit și că ceea ce se verifică este conținutul rechizitoriului, capacitatea acestuia de a stabili obiectul și limitele judecății, nu concordanța dintre acuzațiile formulate și mijloacele de probă administrate^[14].

S‑a mai decis și că lipsa numelui persoanei care a efectuat verificarea din cuprin­sul rezoluției de verificare nu reprezintă o neregularitate a actului de sesizare^[15].

Rămâne în continuare disputată în practica judiciară problema posibilității prim‑procurorului care este și coordonator al procurorului stagiar de a verifica legalitatea și temeinicia rechizitoriilor întocmite de acesta, rechizitorii pe care le‑a „contrasemnat”.

În opinia noastră, în acest caz se poate pune în discuție imparțialitatea unui astfel de demers, chiar dacă a fost susținută și opinia în sensul că verificarea efectuată în temeiul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară^[16] vizează exclusiv calitatea motivării, iar nu legalitatea și temeinicia sesizării instanței.

Este, de asemenea, nelegală, credem noi, efectuarea verificării legalității și te­mei­­­niciei rechizitoriului de către procurorul cu funcție de execuție care exercită, tem­porar, atribuțiile prim‑procurorului, în cadrul unui parchet de pe lângă judecă­torie unde nu este prevăzut postul de prim‑procuror adjunct.

2.4. În ceea ce privește existența unei legături între încadrarea juridică și regularitatea sesizării instanței, răspunsul la această problemă a cunoscut, probabil, cea mai semnificativă evoluție în timp.

Astfel, sub imperiul Codului de procedură penală anterior, pornindu‑se de la principiul potrivit căruia instanța era sesizată cu privire la faptă și persoană, iar nu la încadrarea juridică, s‑a considerat inițial că nici măcar absența totală a încadrării juridice din cuprinsul rechizitoriului nu constituie o cauză de neregularitate a actului de sesizare^[17].

Ulterior, practica judiciară a evoluat, iar omisiunea procurorului de a face înca­drarea juridică a unei fapte în cuprinsul rechizitoriului a fost, de asemenea, apreciată ca reprezentând o cauză de neregularitate a acestuia, reținându‑se că „o faptă descrisă în rechizitoriu care nu primește o încadrare juridică în actul de sesizare rămâne exterioară trimiterii în judecată”^[18].

O problemă în legătură cu care nu există o soluție unanimă în practica judiciară se referă însă la modul în care neconcordanța dintre faptele descrise în rechizitoriu și încadrarea juridică dată acestora are efecte asupra regularității sesizării instanței.

Răspunsul majorității practicii judiciare la această chestiune pare să fie unul nuanțat, în funcție de ceea ce nu concordă, în concret, între descrierea faptei și încadrarea juridică a acesteia.

Astfel, atunci când neconcordanța se referă la forma unității (naturale sau legale) de infracțiune, la distincția dintre aceasta și pluralitatea de infracțiuni, precum și la forma de participație, instanțele au considerat că suntem în prezența unei nere­gularități.

În acest sens, într‑o încheiere a instanței supreme se arată că, „în cazul con­cursu­lui de infracțiuni sau al infracțiunii continuate, actul de sesizare se poate aprecia ca nelegal întocmit dacă nu se poate stabili numărul infracțiunilor comise, respectiv numărul actelor materiale ce intră în conținutul unității legale; în cazul infracțiunilor cu conținuturi alternative, neregularitatea poate consta în imposibilitatea stabilirii modalității de comitere a faptei imputate inculpatului; este nelegal și rechizitoriul în situația în care discrepanțele dintre situația de fapt reținută și încadrarea juridică conduce la reținerea neregularității actului de sesizare prin imposibilitatea deter­minării obiectului și limitelor judecății (reținerea unității legale de infracțiune sub forma continuată în condițiile descrierii unui singur act de executare)”^[19].

În legătură cu acest aspect, în jurisprudență s‑a reținut și că prin regularizarea rechizitoriului, într‑un astfel de caz, nu se poate realiza o schimbare „deghizată” a încadrării juridice^[20], precum și faptul că o descriere mai detaliată a faptelor în rechizitoriu este doar corespunzătoare caracterului mai complex al acestui act față de cel al unei ordonanțe, nereprezentând o extindere a acțiunii penale^[21].

Există și opinia, minoritară, în sensul că și în cazul unei neconcordanțe între descrierea faptei în rechizitoriu și conținutul normei de incriminare (deci încadrarea juridică în sens restrâns) ne aflăm în prezența unei neregularități a actului de sesizare, pentru că în lipsa descrierii concordante a modalității faptei în secțiunea „în drept” și în considerentele rechizitoriului ar exista o incertitudine cu privire la fapta cu care este învestită instanța^[22].

2.5. Problema cea mai importantă în materia regularității sesizării instanței o constituie, în prezent, insuficienta descriere a faptelor în cuprinsul actului de sesizare.

În jurisprudență și în doctrină s‑a arătat rechizitoriul trebuie să conțină în primul rând o descriere a faptelor clară și completă, care să asigure posibilitatea stabilirii obiectului și limitelor judecății, dar și informarea celui trimis în judecată cu privire la acuzațiile ce îi sunt aduse, în vederea pregătirii apărării sale^[23]; s‑a subliniat, de asemenea, că actul de sesizare trebuie să cuprindă „suficiente elemente care să își găsească corespondent în norma de incriminare”^[24].

Pe de altă parte, în jurisprudență s‑a arătat și că „circumstanțele de timp, loc și modalitate de comitere” trebuie indicate, în cuprinsul actului de sesizare, „cu o precizie suficientă pentru a permite inculpatului să înțeleagă, cu exactitate, con­ținutul faptic al acuzației penale”^[25].

S‑a mai reținut și că „este suficient ca rechizitoriul să indice repere rezonabile ale cadrului în care se presupune că a fost săvârșită fapta, într‑o modalitate suficientă pentru a o individualiza și a o încadra în tipicitatea infracțiunii”^[26].

Un aspect important în legătură cu descrierea faptei îl reprezintă momentul comiterii acesteia. Cu referire la această problemă, în practica judiciară a fost acceptat faptul că există situații în care nu se poate indica data exactă a săvârșirii unei infracțiuni, fiind suficientă pentru regularitatea actului de sesizare menționarea unui interval de timp în mod rezonabil delimitat în care se presupune că aceasta a avut loc. În acest sens, în mod constant încheierile citate și în doctrină s‑au referit la „indicarea datei sau a unor repere temporale rezonabile de comitere a faptei”^[27].

Chiar și atunci când judecătorul s‑a dovedit mai exigent în ceea ce privește stabilirea datei comiterii infracțiunii, criticile au avut în vedere faptul că nu se poate face referire la un interval de timp foarte larg („în cursul anului 2013 sau în cursul anului 2014”) dacă „natura faptei presupune un interval scurt de timp”^[28]. 

Tot în legătură cu modalitatea de descriere a faptelor s‑a pus în discuție maniera în care procurorul se referă, în cuprinsul rechizitoriului, la mijloacele de probă avute în vedere la stabilirea situației de fapt. 

Referitor la acest aspect, jurisprudența a stabilit că ampla redare a conținutului unor mijloace de probă nu poate să suplinească descrierea în cuprinsul actelor de sesizare a faptelor, în materialitatea lor, astfel cum se apreciază de către procuror că s‑ar fi petrecut.

„Descrierea fiecărei fapte presupune și indicarea, pentru fiecare dintre acestea, a inculpaților ce au participat la comiterea ei. (…) redarea în cuprinsul rechizitoriului a declarațiilor părților și a(le) martorilor nu poate substitui analiza proprie ce trebuie efectuată asupra probatoriului de către procuror (…)”, se arată într‑o hotărâre a instanței supreme^[29]. S‑a mai arătat și că „lipsa descrierii cu claritate a faptei nu poate fi suplinită pe baza unor raționamente logice efectuate de instanță, prin coro­borarea unor elemente faptice enunțate disparat în cuprinsul actului de sesi­zare”^[30], precum și că „nu este rolul instanței de a corobora diferite probe mențio­nate în rechizitoriu pentru a construi o situație de fapt care să formeze obiectul propriei sesizări”^[31].

3. Concluzie

Trecerea în revistă a celor de mai sus ne permite, credem noi, o serie de obser­vații. 

În primul rând, deși camera preliminară este o instituție relativ recentă, proble­mele privind verificarea legalității și regularității sesizării instanței nu sunt noi, pentru unele dintre ele practica și doctrina căutând soluții de mai bine de 30 de ani. Cu toate acestea, legiuitorul nu a reușit ca prin noua reglementare să pună capăt controverselor mai vechi, generând, în schimb, altele noi.

În al doilea rând, jurisprudența rămâne extrem de diversă și, credem noi, de puțin preocupată de o rezolvare consecventă a problemelor privind camera prelimi­nară. Și dacă prioritatea acordată fiecărei cauze în parte, în detrimentul unei viziuni teoretice unitare, este justificată în cazul practicienilor, este mai greu de înțeles de ce demersul doctrinei se limitează la „a colecționa” practică judiciară, fără a pro­pune, pornind de la o analiză critică a acesteia, o teorie coerentă privind instituția.

În fine, ne exprimăm speranța că, chiar și în lipsa unei literaturi juridice tradițio­nale care să abordeze această problemă, servind drept suport demersului contem­poran de clarificare a unor aspecte controversate, doctrina și jurisprudența vor oferi dezlegare unor probleme cu privire la care ne‑am limitat să propunem posibile soluții.

Note de subsol

^[1] În înțelesul de infracțiune gravă pe care termenul îl avea la momentul respectiv.

^[2] M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003.

^[3] Aceasta va forma obiectul reglementării unui articol nou‑introdus, art. 300¹.

^[4] Cea mai importantă dintre ele este Decizia nr. 461 din 11 noiembrie 2014 (M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014).

^[5] M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016.

^[6] Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 3/1972, în C.D. 1972, p. 27; N. Volonciu, Tratat de proce­dură penală. Partea specială, vol. II, Ed. Paideia, București, 1994, p. 200‑201.

^[7] M. Of. nr. 677 din 7 august 2006.

^[8] L. Mera ș.a., Codul de procedură penală adnotat, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 847‑848.

^[9] A se vedea, în acest sens, și I. Kuglay, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 3‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 1822.

^[10] M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006.

^[11] M. Of. nr. 831 din 10 decembrie 2008.

^[12] A se vedea, în acest sens, I.C.C.J., s. pen., înch. JCP nr. 789 din 20 octombrie 2015, apud C. Ghigheci, Cereri și excepții de cameră preliminară. I. Procedura, regularitatea actului de sesizare, legalitatea actelor de urmărire penală. Comentarii și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 133‑136. În sens contrar, a se vedea I. Kuglay, în M. Udroiu (coord.), op. cit., p. 1825.

^[13] A se vedea, în acest sens, I.C.C.J., s. pen., înch. JCP nr. 977 din 11 noiembrie 2014, apud C. Ghigheci, op. cit., p. 137‑138; I.C.C.J., s. pen., înch. JCP nr. 293 din 5 octombrie 2016 și nr. 287 din 6 aprilie 2016, ibidem, p. 141‑142.

^[14] A se vedea, în acest sens, I.C.C.J., s. pen., înch. JCP nr. 138 din 19 februarie 2016, nr. 977 din 11 noiembrie 2014, nr. 1531 din 12 decembrie 2016 și nr. 646 din 7 septembrie 2015 (definitivă prin înch. JCP nr. 248 din 20 noiembrie 2015), apud C. Ghigheci, op. cit., p. 144‑148.

^[15] I.C.C.J., s. pen., înch. JCP nr. 200 din 16 februarie 2016, apud C. Ghigheci, op. cit., p. 148‑149.

^[16] Republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005.

^[17] Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 605/1981 și dec. nr. 511/1979, citate după N. Volonciu, op. cit., p. 67 și 69.

^[18] I.C.C.J., s. pen., înch. JCP nr. 23 din 14 iulie 2020, apud I. Neagu, M. Damaschin, A.V. Iugan, Codul de procedură penală adnotat. Volumul II. Partea specială, ed. a 2‑a, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 95.

^[19] I.C.C.J., s. pen., înch. JCP nr. 948 din 18 octombrie 2016, apud I. Neagu, M. Damaschin, A.V. Iugan, op. cit., p. 81.

^[20] I.C.C.J., s. pen., înch. JCP nr. 1035 din 22 noiembrie 2016, apud C. Ghigheci, op. cit., p. 99‑100.

^[21] I.C.C.J., s. pen., înch. JCP nr. 1531 din 12 decembrie 2016, apud C. Ghigheci, op. cit., p. 172.

^[22] I.C.C.J., s. pen., înch. JCP din 17 martie 2015, apud I. Kuglay, în M. Udroiu (coord.), op. cit., p. 1849.

^[23] I.C.C.J., s. pen., înch. JCP din 11 octombrie 2016, apud C. Ghigheci, op. cit., pag. 90.

^[24] Ibidem; I.C.C.J., s. pen., înch. JCP din 23 martie 2015, apud I. Neagu, M. Damaschin, A.V. Iugan, op. cit., p. 78.

^[25] I.C.C.J., s. pen., compl. 2 JCP, înch. nr. 779 din 20 noiembrie 2020, www.scj.ro.

^[26] I.C.C.J., s. pen., înch. JCP nr. 138 din 19 februarie 2016, apud I. Neagu, M. Damaschin, A.V. Iugan, op. cit., p. 85; în același sens, și I.C.C.J., s. pen., înch. JCP nr. 452 din 23 iunie 2015 și nr. 1050 din 28 noiembrie 2016, ibidem.

^[27] I.C.C.J., s. pen., înch. JCP din 11 octombrie 2016, apud I. Neagu, M. Damaschin, A.V. Iugan, op. cit., p. 79; I.C.C.J., s. pen., înch. nr. 192 din 8 mai 2019, idem, p. 87.

^[28] I.C.C.J., s. pen., înch. JCP din 17 martie 2015, apud I. Kuglay, în M. Udroiu (coord.), op. cit., p. 1849.

^[29] I.C.C.J., s. pen., înch. JCP din 10 noiembrie 2015, apud I. Kuglay, în M. Udroiu (coord.), op. cit., p. 1849.

^[30] I.C.C.J., s. pen., înch. JCP nr. 1035 din 22 noiembrie 2016, definitivă prin înch. JCP nr. 12/C din 3 februarie 2017, apud I. Kuglay, în M. Udroiu (coord.), op. cit., p. 1894; în același sens, I.C.C.J., s. pen., înch. JCP din 26 februarie 2020, apud I. Neagu, M. Damaschin, A.V. Iugan, op. cit., p. 87; I.C.C.J., s. pen., înch. JCP nr. 192 din 9 mai 2019 și înch. JCP din 9 octombrie 2020, idem, p. 94.

^[31] I.C.C.J., s. pen., înch. JCP nr. 1583 din 20 noiembrie 2015, citată după T. Manea, A.S. Uzlău, C. Voicu, Camera preliminară. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 91‑92.