Efectele nulității. Principiul restabilirii situației anterioare prin restituirea prestațiilor (restitutio in integrum)

Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală. Ediția a 4-a, Editura Hamangiu, 2026, p. 368-377.

§1. Noțiune

Principiul restabilirii situației anterioare (repunerii în situația anterioară) este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic lovit de nulitate absolută sau relativă și desființat trebuie restituit (în natură sau, după caz, prin echivalent), astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care ar fi fost dacă acel act juridic nu s-ar fi încheiat niciodată.

Ca și principiul retroactivității, principiul restitutio in integrum vizează efectele nulității actului juridic între părțile raportului juridic născut din actul respectiv, iar nu și efectele față de terți.

Acest principiu este consecința principiului retroactivității efectelor nulității și, totodată, apare ca un mijloc de asigurare a eficienței lui practice.

Principiul este consacrat de art. 1254 alin. (3) C.civ., care prevede că „în cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”^[1], fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 C.civ., și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.

§2. Aspecte procesuale

Trebuie reținut că acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic desființat nu se confundă cu însăși acțiunea în nulitate.

Așadar, sub aspect procesual, cel interesat poate să aleagă una dintre următoarele două căi procedurale:

1) să solicite, în același timp, atât declararea (constatarea) nulității, cât și restabilirea situației anterioare, ipoteză în care actul de procedură prin care se declanșează procesul civil (cererea de chemare în judecată) va avea două capete de cerere, și anume un capăt de cerere principal, prin care se solicită declararea (constatarea) nulității actului juridic, precum și un capăt de cerere accesoriu, prin care se solicită restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului juridic respectiv (acest din urmă capăt de cerere va fi soluționat pe fond numai dacă se va admite capătul de cerere principal);

2) să solicite mai întâi declararea (constatarea) nulității actului juridic, iar, dacă instanța va dispune desființarea acestuia, să declanșeze un al doilea proces, având ca obiect restituirea prestațiilor efectuate în baza actului juridic desființat.

Subliniem că nu se confundă aplicarea sancțiunii nulității, adică desființarea actului juridic, cu efectul acesteia, constând în restituirea prestațiilor; astfel, dacă reclamantul nu a cerut decât declararea (constatarea) nulității actului juridic, iar nici pârâtul (cealaltă parte contractantă) nu a solicitat, pe calea cererii reconvenționale, restituirea prestațiilor efectuate, instanța nu poate să dispună din oficiu restabilirea situației anterioare, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității [art. 9 și art. 22 alin. (6) C.proc.civ.], principiu specific procesului civil și care prevalează față de regulile dreptului material.

Pentru ipoteza în care cumpărătorul unui bun cere desființarea contractului, solicitând și restituirea prețului, fără a menționa nimic despre restituirea bunului către partea adversă (deci reclamantul solicită doar restituirea propriei prestații), s-a ridicat problema dacă restituirea prestației pârâtului se dispune numai în cazul când acesta a formulat cerere reconvențională ori poate fi dispusă și în baza solicitării formulate prin întâmpinare. Soluțiile majoritare sunt în sensul că instanța învestită cu soluționarea unei astfel de cereri în desființarea contractului este obligată să se pronunțe cu privire la repunerea ambelor părți în situația anterioară, prin restituirea prestației fiecăreia, indiferent dacă pârâtul a solicitat expres sau nu restituirea prestației sale, nefiind, deci, necesară cererea reconvențională, astfel că nu se pune nici problema timbrării.

Așadar, se admite că, dacă una dintre părți solicită restituirea prestației pe care a executat-o, instanța va dispune și restituirea prestației executate de către cealaltă parte.

§3. Excepții de la principiul restitutio in integrum

Constituie excepțiide la principiul restitutio in integrum acele situații în care, pentru anumite rațiuni, prestațiile efectuate în temeiul actului juridic desființat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menținute în tot sau în parte.

De asemenea, în opinia noastră, urmează a fi considerate tot excepții de la principiul în discuție și acele situații în care „restituirea” ar avea un alt temei decât art. 1254 alin. (3) C.civ.

În ceea ce ne privește, apreciem că sunt excepții de la principiul restitutio in integrum următoarele:

– păstrarea de către posesorul (dobânditorul dintr-un act juridic translativ ori constitutiv de drepturi reale principale asupra unui bun frugifer) de bună-credință, în temeiul art. 948 C.civ. și art. 1645 alin. (1) C.civ., a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credință. Spre exemplu, printr-un act juridic încheiat cu nesocotirea unor dispoziții legale referitoare la condițiile sale de validitate, Primus îi transmite lui Secundus dreptul de proprietate asupra unui bun frugifer; deși principiul retroactivității efectelor nulității ar impune ca Secundus să îi restituie lui Primus fructele acelui bun, pe care le-a cules, întrucât se consideră că el nu a fost niciodată proprietarul acelui bun, deci nu a avut niciuna dintre prerogativele dreptului de proprietate (aici interesează prerogativa de a culege fructele), totuși, Secundus, în măsura în care a fost de bună-credință (ceea ce înseamnă că, la încheierea actului juridic, a avut convingerea că a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate, deci nu a cunoscut cauza de nulitate), va reține fructele culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credință (buna-credință încetează, cel mai târziu, la momentul la care i s-a comunicat cererea în declararea nulității, fiind însă posibil să înceteze și înainte de acest moment)^[2], urmând a restitui numai bunul, precum și fructele dobândite ulterior momentului în care a încetat buna-credință (de asemenea, dacă este cazul, va restitui productele, indiferent de buna sau de reaua sa credință);

– cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, care este ținut să restituie prestațiile primite numai în limita folosului realizat (art. 47 C.civ.), apreciat la data cererii de restituire (sarcina probei acestei îmbogățiri revenind celui care solicită restituirea), afară de ipoteza când, cu intenție sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă, situație în care va fi ținut la restituirea integrală (art. 1647 C.civ.). De exemplu, să presupunem că un minor vinde un lucru al său unei persoane capabile, iar cu o parte din suma obținută ca preț se plătește o datorie pe care minorul o avea față de o altă persoană, restul sumei fiindu-i furat; ulterior, se anulează contractul de vânzare, însă restabilirea situației anterioare va fi numai parțială, în sensul că minorul va redobândi lucrul și va restitui numai acea parte din prețul vânzării pe care a folosit-o pentru stingerea datoriei sale față de terța persoană, deoarece numai de aceasta a profitat efectiv (dacă însă minorul risipește restul sumei pe diverse distracții, atunci va restitui integral prețul încasat);

– situația în care și-ar găsi aplicare art. 580 C.civ. (cazul de accesiune privitor la efectuarea, de către proprietarul imobilului, a lucrării cu materialele altuia), ipoteza fiind următoarea: se încheie, cu încălcarea unei condiții de validitate, un act juridic prin care se transferă proprietatea unor materiale de construcție, care sunt încorporate în terenul (imobilul) proprietatea cumpărătorului, iar numai după aceasta se anulează actul juridic de înstrăinare a materialelor respective [este însă posibil ca excepția de la restitutio in integrum să fie doar parțială, anume atunci când, la data anulării actului juridic, numai o parte din materiale se găsesc încorporate în imobil, celelalte materiale fiind încă nefolosite; deoarece cu privire la acestea din urmă nu operează accesiunea, înseamnă că proprietarul terenului (imobilului) le va restitui și va primi, la rândul lui, numai partea din prețul pe care îl plătise ce corespunde materialelor restituite]^[3];

– cazul în care dobânditorul dintr-un act juridic prin care s-a transmis ori constituit dreptul de proprietate sau un alt drept real principal, lovit de nulitate, ar putea invoca uzucapiunea(art. 930, art. 931 și art. 939 C.civ.);

– cazul în care a intervenit prescripția extinctivă a acțiunii în restituirea prestațiilor executate în temeiul actului juridic lovit de nulitate^[4].

În doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, se admitea că ar mai exista încă două excepții de la principiul restitutio in integrum, anume cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obține protecția judiciară a unui drept) la actele juridice cu obiect imoral sau cauză imorală, precum și menținerea, până la data anulării, a efectelor produse de un contract cu executare succesivă.

Codul civil din 2009 nu a reținut însă și aceste excepții.

Astfel, art. 1638 C.civ. stipulează că prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.

De asemenea, potrivit art. 1254 alin. (3) C.civ., restituirea prestațiilor se realizează chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau dacă au avut un caracter continuu, iar, dacă este cazul, potrivit art. 1640 alin. (1) C.civ., restituirea se va face prin echivalent. Subliniem că, în unele cazuri, s-ar putea ajunge la consecințe asemănătoare cu cele ale soluției oferite pe vechea reglementare, spre exemplu, dacă se desființează un contract de locațiune, locatorul ar urma să restituie chiria încasată, dar prestația de care a beneficiat locatarul (folosința bunului) nu poate fi restituită în natură, deci acesta ar urma să restituie echivalentul valoric al prestației, care, conform art. 1640 alin. (2) C.civ., se stabilește prin raportare la momentul la care a beneficiat de prestație, însă valoarea prestației a fost prestabilită de părți, anume chiria pe care a primit-o locatorul, astfel încât va putea opera compensația ca mod de stingere a ambelor obligații de restituire.

§4. Modalități de restituire a prestațiilor

Restituirea prestațiilor^[5] efectuate în temeiul actului juridic desființat se face în natură sau, după caz, prin echivalent [art. 1637 alin. (1) C.civ.], cu precizarea că regula o constituie restituirea în natură, prin înapoierea bunului primit (art. 1639 C.civ.)^[6].

Potrivit art. 1640 alin. (1) C.civ., restituirea se face prin echivalent:

– dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității (obiective); imposibilitatea executării în natură ar putea fi cauzată de pieirea (totală ori chiar parțială), consumarea bunului consumptibil, dispariția bunului ca urmare a transformării sau încorporării, înstrăinarea bunului care face obiectul restituirii către un terț care nu poate fi evins;

– dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza unui impediment serios; de exemplu: caracterul intuitu personae al obligației de a face (executată de creditorul obligației la restituire), recuperarea bunului implică cheltuieli atât de mari, încât ar depăși valoarea acestuia, restituirea ar presupune o durată nerezonabil de lungă;

– dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate; este vorba despre acele servicii prestate în temeiul unui contract cu executare succesivă sau continuă, desființat ulterior cu efect retroactiv, precum și despre orice alte situații în care prestația a aparținut creditorului obligației de restituire; de altfel, serviciile nu pot face obiectul restituirii, fiind vorba, în acest caz, tot despre un impediment obiectiv; de exemplu, întreținerea prestată nu poate fi restituită în natură.

În aceste cazuri, valoarea prestațiilor se apreciază la momentul la care debitorul (obligației de restituire) a primit ceea ce trebuie să restituie [art. 1640 alin. (2) C.civ.].

În ipoteza evaluării prestațiilor în cadrul restituirii prin echivalent, sunt incidente, în principiu, dispozițiile art. 1531 C.civ. referitor la repararea integrală a prejudiciului; de exemplu, din perspectivă practică, evaluarea unor servicii prestate cu executare succesivă sau cu caracter de continuitate, supuse restituirii în baza unui contract anulat, s-ar putea face fie prin raportare la prețul serviciilor prevăzut în contract, fie prin orice mijloc de probă prin care valoarea serviciilor poate fi corect determinată (cum ar fi un raport de expertiză). În aplicarea art. 1640 alin. (2) C.civ., rezultă că, în cazul în care bunul ce a făcut obiectul prestației există în continuare, însă redobândirea acestuia ar presupune unele costuri suplimentare foarte mari, care ar putea chiar depăși valoarea sa, creditorul nu este îndreptățit să obțină despăgubiri care să includă și aceste costuri suplimentare.

1) Pentru ipoteza pieirii totale și nefortuite sau a înstrăinării bunului supus restituirii, art. 1641 C.civ. distinge două situații:

– dacă debitorul obligației de restituire a fost de rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa (cauza de nulitate îi este imputabilă), atunci restituirea se face în funcție de valoarea cea mai mare dintre valoarea bunului la momentul la care l-a primit și valoarea bunului la momentul pierderii ori al înstrăinării;

– dacă debitorul obligației de restituire a fost de bună-credință și obligația de restituire nu provine din culpa sa, atunci el este ținut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcție de cea mai mică dintre aceste valori.

În cazul pieirii sau înstrăinării bunurilor determinate generic (fungibile), nu se pune problema restituirii prin echivalent, deci art. 1641 C.civ. vizează ipoteza pieirii totale și nefortuite sau a înstrăinării bunului individual determinat (nefungibil).

2) Pentru ipoteza pieirii totale și fortuite a bunului supus restituirii, art. 1642 C.civ. distinge aceleași două situații:

– dacă debitorul obligației de restituire a fost de rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituirea valorii bunului care a pierit decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului.

Debitorul de rea-credință care nu dovedește că bunul ar fi pierit și la creditor trebuie să restituie valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pieirii, în funcție de cea mai mare dintre aceste valori [art. 1641 teza finală C.civ., iar nu art. 1640 alin. (2) C.civ., deoarece, în privința restituirii prestațiilor, primul text de lege menționat constituie dreptul comun pentru ipoteza pieirii bunului];

– dacă debitorul obligației de restituire a fost de bună-credință și obligația de restituire nu provine din culpa sa, el este liberat de această obligație, însă trebuie să cedeze creditorului obligației de restituire fie indemnizația încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizație^[7].

Însă, în cazul restituirii prestațiilor reciproce, dacă bunul piere în mod fortuit și nu a fost asigurat, iar debitorul obligației de restituire a fost de bună-credință sau obligația de restituire nu provine din culpa sa, obligația de restituire se stinge potrivit art. 1642 C.civ., caz în care și creditorul este liberat de propria obligație de restituire, însă numai dacă a fost de bună-credință sau cauza restituirii nu îi este imputabilă [art. 118¹ alin. (1) din Legea nr. 71/2011].

Termenul „fortuit” are în vedere pierirea totală a bunului atât dintr-un caz fortuit, cât și dintr-un caz de forță majoră [art. 1351 alin. (4) C.civ.]. Textul se aplică în cazul pieirii fortuite a bunului individual determinat (nefungibil); în cazul bunurilor determinate generic (fungibile), debitorul obligației de restituire trebuie să își execute obligația și să remită bunuri de aceeași valoare și în aceeași cantitate.

3) Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parțială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ținut să îl indemnizeze pe creditor (cazul debitorului de rea-credință), cu excepția cazului în care pierderea rezultă din folosința normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului (cazul debitorului de bună-credință). Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găsește la momentul introducerii acțiunii, fără despăgubiri (cazul debitorului de bună-credință), afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii (cazul debitorului de rea-credință) [art. 1643 alin. (1) și (2) C.civ.].

Se observă că, pentru ipoteza pierderii parțiale, nu mai prezintă relevanță buna sau reaua-credință a debitorului obligației de restituire, ci art. 1643 C.civ. distinge după cum:

– pierderea parțială este sau nu imputabilă debitorului obligației de restituire (distincția interesează sub aspectul despăgubirilor);

– cauza restituirii este imputabilă sau nu creditorului obligației de restituire (distincția interesează sub aspectul stabilirii momentului la care se apreciază starea bunului).

În cazul restituirii prestațiilor reciproce, dacă bunul a pierit numai în parte, creditorul are dreptul de a reduce propria prestație până la limita a ceea ce el primește [art. 118¹ alin. (2) din Legea nr. 71/2011].

4) Dacă debitorul care trebuie să restituie bunul în natură a efectuat cheltuieli privitoare la acel bun, el poate solicita obligarea celeilalte părți să îi restituie aceste cheltuieli, urmând a se deosebi tot după cum el a fost de rea-credință ori cauza restituirii îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credință sau, dimpotrivă, a fost de bună-credință și obligația de restituire nu îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credință (art. 1644 C.civ.).

5) Dacă debitorul obligației de restituire a bunului a fost de bună-credință, nu numai că dobândește fructele produse de bunul supus restituirii (suportând însă cheltuielile angajate cu producerea lor), dar nu datorează nicio indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția cazului în care această folosință a fost obiectul principal al prestației și a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide. Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura (art. 1645 C.civ.)^[8].

În cazul punerii în întârziere a creditorului, debitorul nu este ținut să restituie fructele culese după punerea în întârziere [art. 1511 alin. (2) C.civ.].

6) Cheltuielile efectuate cu restituirea prestațiilor se suportă, potrivit art. 1646 C.civ.:

– fie de părți proporțional cu valoarea prestațiilor care se restituie (în cazul în care ambele părți ale raportului juridic obligațional de restituire sunt de bună-credință și cauza restituirii nu este imputabilă niciuneia dintre ele; regula se aplică și în cazul în care ambele părți ale raportului juridic obligațional de restituire sunt de rea-credință sau cauza restituirii este imputabilă ambelor părți);

– fie integral de cel care a fost de rea-credință ori din a cărui culpă contractul a fost desființat (cazul debitorului de rea-credință).

7) În ceea ce privește restituirea prestațiilor de către incapabili, restituirea va fi:

– parțială: persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu este ținută la restituirea prestațiilor decât în limita folosului realizat [art. 47 teza I și art. 1647 alin. (1) teza I C.civ.]; cu alte cuvinte, obligația de restituire există numai dacă incapabilul a profitat efectiv, integral sau parțial, de avantajele patrimoniale ale prestațiilor primite; aprecierea folosului realizat de incapabil se face raportat la data cererii de restituire [art. 1647 alin. (1) teza I C.civ.]; sarcina probei acestei îmbogățiri incumbă celui care solicită restituirea [art. 1647 alin. (1) teza a II-a C.civ.];

– integrală: persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate fi ținută la restituirea integrală atunci când, cu intenție sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă [art. 1647 alin. (2) C.civ.].

Textul de lege se referă (și) la restituirea integrală prin echivalent, atunci când incapabilul a făcut, cu intenție sau din culpă gravă, imposibilă restituirea bunului în natură^[9].

Note de subsol

^[1] Art. 1254 alin. (3) C.civ. poate fi privit ca un caz particular de plată nedatorată sau chiar de dublă plată nedatorată.

^[2] Astfel, s-a decis că declararea nulității unui contract de vânzare nu justifică obligația cumpărătorului la restituirea fructelor culese, decât începând cu data introducerii cererii în anularea contractului respectiv (mai exact, data comunicării cererii către pârât), deoarece pentru perioada anterioară el era îndreptățit să le culeagă, în virtutea exercitării posesiei cu bună-credință asupra bunului ce a constituit obiectul vânzării; de asemenea, vânzătorul urmează să fie obligat la plata dobânzii aferente sumei pe care a primit-o ca preț al vânzării tot numai de la data introducerii (comunicării) acțiunii prin care a solicitat anularea vânzării – Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 322/1980, în C.D. 1980, p. 63; dec. nr. 1005/1985, în C.D. 1985, p. 34.

^[3] S-a susținut și opinia că ar fi vorba de o excepție doar de la restituirea în natură, nefiind însă împiedicată restituirea în echivalent, arătându-se că, dacă actul juridic anulat a fost cu titlu gratuit, restituirea se va face prin echivalent, adică prin plata unei sume de bani, iar dacă acesta a fost cu titlu oneros, vom fi în prezența a două obligații reciproce de restituire a unor sume de bani, care se vor stinge prin compensare – E. Chelaru, Teoria generală a dreptului civil, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 206. Se observă însă că obligația proprietarului imobilului față de proprietarul materialelor are un alt temei juridic, anume art. 580 alin. (2) C.civ., iar nu art. 1254 alin. (3) C.civ., deci nu este un efect al nulității. De altfel, întinderea despăgubirii se va stabili prin raportare la valoarea de circulație calculată la data hotărârii judecătorești (art. 595 C.civ.), iar nu prin raportare la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie [art. 1640 alin. (2) C.civ.].

^[4] Pornindu-se probabil de la împrejurarea că, în cazul contractelor reale (spre exemplu, contractul de împrumut), predarea bunului este o condiție de validitate, iar nu un efect al încheierii contractului, se consideră uneori că ar mai exista o excepție, în sensul că nulitatea lasă să subziste obligația de restituire a lucrului. Însă, mai degrabă, ar fi vorba despre o excepție parțială de la efectul nulității, iar nu de la restituirea prestațiilor, în sensul că aplicarea sancțiunii nulității nu desființează și obligația de restituire a lucrului împrumutat, lăsat în depozit etc. De altfel, restituirea lucrului poate fi privită și ca o consecință a desființării dreptului uneia dintre părțile contractante, adică a desființării prestației de care a beneficiat una dintre părți (dreptul de folosință al comodatarului, dreptul corelativ obligației de păstrare a bunului lăsat în depozit etc.), adică tocmai o aplicație a principiului restabilirii situației anterioare încheierii contractului real.

^[5] Dispozițiile art. 1635-1649 C.civ. reglementează regulile generale aplicabile în materia restituirii prestațiilor; reprezintă dreptul comun al restituirii prestațiilor, fiind incidente în toate cazurile în care obligația executată este lipsită de cauză, iar nu numai în situația desființării cu efecte retroactive a unui act juridic – G. Boroi, C.A. Anghelescu, I. Nicolae, Fișe de drept civil. 2. Obligațiile. Contractele. Moștenirea, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, București, 2025, p. 221.

^[6] Restituirea prestațiilor presupune întrunirea unei condiții pozitive și a unei condiții negative:

– să existe una dintre cauzele prevăzute de lege, care justifică restituirea prestațiilor;

– să nu existe o normă specială pe temeiul căreia restituirea prestației să nu fie permisă – G. Boroi, C.A. Anghelescu, I. Nicolae, op. cit., vol. 2, p. 222.

^[7] Art. 1642 teza I C.civ. are în vedere ipoteza în care, pentru bunul care a pierit total și fortuit, debitorul obligației de restituire are dreptul la o despăgubire plătită în virtutea unui contract de asigurare sau, după caz, la o despăgubire achitată de un terț; dacă dreptul la despăgubire la care face referire art. 1642 teza I C.civ. nu există, debitorul de bună-credință nu mai are nicio obligație față de creditor – G. Boroi, C.A. Anghelescu, I. Nicolae, op. cit., vol. 2, p. 230.

^[8] Noțiunea de rea-credință cu care legea operează în materia restituirii prestațiilor privește atitudinea subiectivă a celui care a primit plata, de la momentul plății, și nicidecum conduita acestuia ulterioară momentului respectiv, care ar putea, eventual, să determine angajarea răspunderii sale pe un temei juridic distinct. Astfel, accipiensul este de rea-credință atunci când, deși știa că nu i se datorează plata, o primește. În cazul în care, raportat la cauza juridică a capătului de cerere referitor la dobânda legală penalizatoare, care nu a fost reprezentată de săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, ci de restituirea plății nedatorate, instanța a constatat lipsa relei-credințe a pârâtei la momentul primirii în cont a plății sumei solicitate prin cererea de chemare în judecată, în mod corect a reținut inexistența obligației acesteia de a plăti dobânzi legale penalizatoare, care au natura fructelor civile – I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 1721 din 21 septembrie 2023, www.scj.ro.

Obligația accipiensului de rea-credință de a restitui sumele de bani primite fără a-i fi datorate devine exigibilă încă de la data remiterii acestora de către solvens. În aceste condiții, în mod corect instanța a făcut aplicarea regulilor de restituire a prestațiilor, în cazul plății nedatorate, valorizând consecințele relei-credințe a debitorului obligației de restituire, pe care l-a obligat la plata de daune-interese moratorii în cuantumul prevăzut de lege pentru întârzierea în executarea obligației de restituire a plății nedatorate, iar nu aplicarea instituției răspunderii civile delictuale – I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 495 din 7 martie 2023, www.scj.ro.

^[9] Pentru mai multe detalii privind restituirea prestațiilor, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, I. Nicolae, op. cit., vol. 2, p. 221-237.