Acțiunea în răspundere civilă delictuală

Pentru detalii, a se vedea Cristina Elisabeta Zamșa, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, 2026, p. 247-267.

§2. Repararea prejudiciilor. Acțiunea civilă în justiție

2.1. Căi de valorificare a dreptului la repararea prejudiciilor

Prejudiciul cauzat printr‑o faptă delictuală poate fi reparat fie pe cale amiabilă, extrajudiciară, fie pe cale judiciară.

În primul caz, în virtutea principiului libertății de a contracta, părțile vor încheia un contract de tranzacție având ca obiect preîntâmpinarea unui litigiu și stabilirea modalităților de reparare a prejudiciului, respectiv a întinderii despăgubirilor (dacă se optează pentru repararea prin echivalent a prejudiciului).

În al doilea caz, în lipsa unui acord al subiectelor implicate, repararea prejudi­ciului va urma calea unei acțiuni civile promovate de victimă în fața instanței judecătorești competente. 

2.2. Regimul acțiunii în răspundere civilă delictuală

2.2.1. Considerații generale privind acțiunea civilă. Părțile acțiunii civile

În ipoteza în care părțile raportului obligațional delictual nu convin încheierea unui contract de tranzacție pentru repararea prejudiciului și rezolvarea amiabilă a situației potențial litigioase, titularul dreptului de creanță la repararea prejudi­ciului poate promova o acțiune în răspundere civilă delictuală, denumită și acțiune în reparația prejudiciului, acțiune în daune ori acțiune în responsabilitate civilă (deși ultima denumire este tolerată în practică, neavând conotație tehnică‑juridică).

Acțiunea în răspundere civilă delictuală^[1] este o acțiune judiciară de drept comun, personală^[2], divizibilă^[3] și prescriptibilă, prin care reclamantul (partea cu calitate procesuală activă) solicită instanței obligarea pârâtului (partea cu calitate procesuală pasivă) la repararea prejudiciului patrimonial și/sau nepatrimonial prin mijloacele stabilite de lege, în natură sau prin echivalent.

Calitatea procesuală activă aparține victimei directe sau indirecte a faptei ilici­te prejudiciabile, titulară a dreptului de creanță de reparare a daunelor. În cazul decesului victimei, moștenitorii pot formula, respectiv continua acțiunea în justiție în funcție de natura – patrimonială sau nepatrimonială – a prejudiciului reparabil.

Dacă victima decedează înainte de introducerea acțiunii de reparare a preju­diciului patrimonial, dreptul la reparație, născut de la data cauzării prejudiciului în patrimoniul victimei [art. 1381 alin. (2) C. civ.] se va transmite pe cale succesorală succesorilor universali/cu titlu universal/legatarilor care vor formula acțiunea civilă în dublă calitate:

– de succesori/legatari ai victimei directe pentru acoperirea daunelor materiale (dis­trugerea unor bunuri ale defunctului, cheltuieli de spitalizare, pierderi ale ca­pa­­cității de muncă pentru perioada dintre momentul vătămării și cel al decesului); a fortiori, succesorii vor continua acțiunea dacă decesul intervine în cursul litigiului;

– de victime indirecte, pentru repararea prejudiciului material prin ricoșeu (art. 1392 – Cheltuieli de îngrijire a sănătății. Cheltuieli de înmormântare).

Stabilirea calității de reclamant al acțiunii având ca obiect repararea patrimo­nială a prejudiciului nepatrimonial – efect al vătămării dreptului la sănătate este supusă regulilor precizate în art. 1391 alin. (3)‑(4) C. civ.:

– victima prejudiciului trebuie să formuleze acțiunea în justiție, moștenitorii vor putea doar să continue acțiunea în cazul decesului victimei;

– transmisiunea pe cale convențională a dreptului la despăgubire se va realiza ulterior stabilirii lui prin tran­zacție sau printr‑o hotărâre judecătorească definitivă.

Acțiunea având ca obiect restabilirea dreptului nepatrimonial – efect al încăl­cării unor drepturi nepatrimoniale inerente personalității umane, însemnând re­curgerea la mijloace nepatrimoniale de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale (publicarea hotărârii de condamnare), poate fi introdusă sau continuată de către soțul supraviețuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă sau de oricare dintre rudele colaterale până la gradul IV inclusiv al celui decedat, în conformitate cu art. 256 C. civ. – Decesul titularului dreptului nepatrimonial.

Creditorii chirografari ai victimei pot avea calitatea de reclamant – prin inter­me­diul acțiunii oblice – pentru a obține repararea prejudiciilor patrimoniale sufe­rite de debitorii lor, în locul acestora; intentarea acțiunii civile delictuale se înca­drea­ză în domeniul de aplicație al acțiunii oblice, astfel cum este trasat în art. 1560 alin. (1)‑(2) C. civ. – fiind vorba despre valorificarea în justiție a unui drept patrimonial al debitorului ce nu este strâns legat de persoana acestuia (cum ar fi cazul dreptului la repararea prejudiciilor morale, care excede, așadar, sferei de acționare a creditorului).

În fine, calitatea de reclamant poate să aparțină și persoanei care se subro­gă^[4] – convențional sau legal – în drepturile creditorului/victimei prin plata despă­gubirilor/în natură a prejudiciului în locul debitorului/persoanei responsabile civil­mente. Ca urmare a plății, subrogatul preia toate drepturile creditorului plătit, inclu­­siv dreptul de reparație pe cale judiciară a prejudiciului. Cel mai adesea, subrogatul (legal) este asigurătorul de răspundere civilă delictuală și asigurătorul de bunuri (art. 2210 C. civ. – Subrogarea asigurătorului), care după ce plătește victimei asigurate indemnizația de asigurare poate formula acțiunea civilă împo­triva persoanei responsabile, în limitele indemnizației plătite. 

Calitatea de pârât în cadrul acțiunii civile delictuale îi aparține, de regulă, per­soanei fizice sau juridice responsabile civilmente, respectiv autorului faptei ilicite în cazul răspunderii pentru fapta proprie. În cazul decesului persoanei fizice che­mate să răspundă delictual, obligația de reparare a prejudiciului se va trans­mite moștenitorilor/legatarilor universali/cu titlu universal împotriva cărora poate fi intentată sau continuată acțiunea civilă. În ipoteza asigurării de răspundere civilă delictuală a persoanei responsabile civilmente, potrivit art. 2224 C. civ. – Drep­turile terțelor persoane păgubite,asigurătorul poate avea calitatea de pârât în cadrul acțiunii formulate de victimă pentru repararea prejudiciului, însă în limitele obligațiilor care îi revin asigurătorului potrivit contractului (independent de prin­cipiul reparării integrale a prejudiciului); în acest caz, victima – care este terț față de contractul de asigurare – are la îndemână o acțiune directă (în sensul special al termenului) împotriva asigurătorului.

Codul civil reglementează și „participația” la săvârșirea unei fapte ilicite în art. 1369 – Răspunderea altor persoane, instituindu‑se expres răspunderea soli­dară cu autorul faptei ilicite a altor persoane, cum sunt: instigatorul, tăinuitorul sau favorizatorul, subiecte care vor avea calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunii în justiție în calitate de codebitori solidari^[5].

În cazul coautoratului la săvârșirea faptei prejudiciabile, în considerarea soli­da­rității pasive legale instituite prin art. 1370 C. civ. – Imposibilitatea de individua­lizare a autorului faptei ilicite, oricare dintre participanți – autori ai faptei ilicite – poate avea calitatea procesuală pasivă (după cum victima îi poate chema pe toți împreună în justiție).

Acțiunea în răspundere civilă delictuală se introduce la instanța civilă compe­tentă material conform art. 94 și art. 95 C. proc. civ. și Deciziei I.C.C.J. nr. 1/2023^[6] [judecătoria, dacă valoarea prejudiciului este sub 200.000 lei, tribunalul, pentru cereri întemeiate pe art. 253 alin. (4) C. civ.]; în cazurile în care fapta ilicită preju­diciabilă reprezintă o infracțiune, victima are două opțiuni pentru valorificarea creanței în despăgubire: de a învesti instanța penală cu soluționarea acțiunii civile sau de a sesiza separat instanța civilă. De asemenea, conform art. 19 C. proc. pen., pentru ipoteza în care ne­executarea unui contract constituie infracțiune, victima are la îndemână două căi procedurale^[7]: de a se constitui parte civilă în cadrul pro­cesului penal, cu consecința aplicării regulilor răspunderii delictuale, respectiv de a sesiza separat instanța civilă, cu dreptul de a întemeia acțiunea fie pe răs­punderea delictuală, fie pe cea contrac­tuală.

2.2.2. Caracterul hotărârii judecătorești. Calculul dobânzii legale penali­zatoare

Acțiunea în răspundere civilă delictuală se va soluționa prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești al cărei caracter este disputat în doctrină, prin raportare la principala clasificare a hotărârilor judecătorești: hotărâri în constatarea dreptului, hotărâri în realizarea dreptului și hotărâri constitutive de drepturi.

Potrivit unei opinii – spre care înclinăm –, hotărârea judecătorească dată în materia răspunderii civile delictuale este o hotărâre în realizare de drepturi^[8] – de realizare a dreptului subiectiv al victimei la repararea prejudiciului –, caracterizare ce ar rezulta din interpretarea art. 1381 alin. (2) C. civ. Într‑adevăr, textul legal menționat ar trebui să fie edificator în acest sens, întrucât face distincția netă între nașterea dreptului la reparație – data cauzării prejudiciului – și valorificarea dreptului (această din urmă operațiune însemnând mai mult decât exercitarea dreptului, așa cum am arătat cu prilejul prezentării obiectului raportului obliga­țional delictual^[9]). Or, intentarea unei acțiuni în justiție și soluționarea ei prin ho­tărâ­rea judecătorească evidențiază valorificarea dreptului la repararea prejudi­ciului, drept născut deja în patrimoniul victimei (motiv pentru care hotărârea nu poate avea caracter nici constitutiv, nici declarativ). Într‑o altă opinie, se susține caracterul mixt al hotărârii judecătorești, atât declarativ, cât și constitutiv^[10].

În teoria și practica judecătorească a apărut problema fixării momentului de la care curge dobânda legală penalizatoare sau moratorie aferentă despăgubirilor la care este condamnată persoana responsabilă civilmente, dacă aceasta nu le plătește la scadență. Se afirmă că, din interpretarea art. 1381 alin. (2)‑(3) C. civ., în strânsă legătură cu specificul hotărârii de a fi în realizare de drepturi, dobânda trebuie să curgă de la data producerii faptei ilicite, și nu de la data rămânerii defi­nitive a hotărârii judecătorești^[11].

Asupra ambelor chestiuni care fac obiectul prezentei secțiuni s-a pronunțat recent Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia (Complet RIL) nr. 3/2026^[12].

Cu referire la natura hotărârii judecătorești de soluționare a unei acțiuni în despăgubiri, I.C.C.J. a decis: „Hotărârea judecătorească pronunțată în această ma­terie nu are, pentru dreptul de creanță în discuție, un efect constitutiv, această ho­tărâre, ca, de altfel, majoritatea hotărârilor judecătorești pronunțate în materie ci­vilă, având efect declarativ (subl.n.). Instanța judecătorească este chemată a re­­zolva un litigiu între părți cu privire la existența și întinderea dreptului la repa­ra­­rea prejudiciului prin echivalent, pronunțându-se cu privire la un drept subiectiv pre­­existent și înlăturând starea de incertitudine, de contestare cu privire la exis­tența și/sau întinderea sa prin confirmarea sau infirmarea conținută în soluția pronunțată.”.

Mult mai interesantă este chestiunea stabilirii datei de la care începe să curgă dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor, atât materiale, cât și mo­rale, în materie delictuală, indiferent dacă delictul civil constituie sau nu infrac­țiune.

Soluția fixării datei de curgere a dobânzii legale moratorii a fost afirmată la pct. 64 din Decizie: „Interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale anterior menționate conduc la soluția stabilirii datei de la care curge dobânda legală pe­nalizatoare aferentă despăgubirilor materiale și/sau morale acordate în temeiul răspunderii civile delictuale, ca fiind data producerii prejudiciului, pentru argu­mentele ce vor fi expuse în continuare.” (subl.n.)

Astfel, I.C.C.J. a statuat că dobânda penalizatoare aferentă despăgubirilor materiale și/sau morale acordate în materie delictuală începe să curgă de la data producerii prejudiciului, și nu de la data rămânerii definitive a hotărârii judecă­torești de stabilire a despăgubirilor.

Principalele argumente ale Înaltei Curți în Decizia RIL nr. 3/2026 sunt: naște­rea dreptului la reparație din ziua cauzării prejudiciului (art. 1381 C. civ.), prin­ci­piul reparării integrale a prejudiciului (art. 1385 C. civ.), pe care îl consideră apli­cabil, atât pentru prejudiciile patrimoniale, cât și pentru cele morale^[13]; aflarea de drept în întârziere a debitorului obligației de reparare a prejudiciului cauzat printr‑o fap­tă ilicită delictuală [art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ.]; curgerea daune­lor‑mo­ratorii aferente obligațiilor bănești de la scadență (art. 1535 C. civ.).

Apreciem că în motivarea soluției regimul dreptului de reparație este insufi­cient analizat (se ignoră în mod asumat aspectul că, la data nașterii dreptului la reparație, prestația nu este determinată, respectiv dreptul este incomplet), iar deosebirea dintre prejudiciul moral și cel material este inexistentă din perspectiva repa­rării integrale. Independent de aspectul obligativității Deciziei RIL nr. 3/2026, ne menținem opinia exprimată în ediția anterioară a prezentei lucrări cu argu­mentele pe care le reiterăm în cele ce urmează, adaptându-le la motivarea Înaltei Curți.

Dobânda legală penalizatoare^[14] are natura juridică a daunelor‑interese mo­ratorii (stabilite pe cale legală, O.G. nr. 13/2011^[15]) în caz de neexecutare la sca­dență, fără justificare, a obligației de a da o sumă de bani, în speță, obligația de plată a despăgubirilor stabilite prin hotă­rârea judecătorească. Sediul legal ge­ne­ral al daunelor‑interese este art. 1530 C. civ. – Dreptul la daune‑interese, iar se­diul special, în privința obli­gațiilor de a da o sumă de bani, este art. 1535 C. civ. – Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești. Ceea ce determină curgerea daune­lor‑interese (moratorii legale sau dobânda legală penalizatoare) este ne­exe­cutarea fără justificare la scadență a obligației – de a da suma de bani (de a plăti despăgubirile civile stabilite prin hotărârea judecătorească) la care trebuie adăuga­te celelalte condiții menționate în art. 1530, însă citite prin prisma art. 1535 (norma specială care scutește creditorul de dovada prejudiciului și care pre­­­vede curgerea de drept a daunelor moratorii de la scadență). Referirea la art. 1530 este absolut necesară în raționamentul nostru, pentru că în acest text este menționată – la modul ge­neral – condiția neexecutării fără justificare a obli­gației, pe când sediul special, art. 1535, doar prevede în alin. (1) că „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență (…)”.

În esență, rezolvarea problemei în discuție nu se regăsește în aplicarea prin­cipiului reparării integrale a preju­diciului în materie delictuală și nici în aflarea de drept în întârziere a debitorului obligației de reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită delictuală, ci în corecta verificare a condițiilor acordării daunelor mora­torii legale aferente obligației de despăgubire; în plus, nu trebuie pierdut din vedere că obligație de plată a despăgubirilor, deși se naște odată cu dreptul co­relativ la data cauzării prejudiciului (art. 1381 C. civ.), ea se naște incompletă, fără prestație determinată, aspect de natură să lase fără miză expli­cativă dispo­ziția privitoare la aflarea de drept în întârziere a debitorului obligației de reparare a prejudiciului.

Daunele‑interese moratorii (dobânda legală penali­za­toare) nu se pot naște de la data cauzării prejudiciului din două motive:

• la data cauzării prejudiciului, obligația de reparare a prejudiciului și dreptul corelativ sunt incomplete, prestația nu este determinată, ci urmează a fi de­terminată de către instanță; din această cauză, data cauzării preju­di­ciu­lui nu poate valora data scadenței obligației, cu consecința aplicării texte­lor legale invocate de Înalta Curte [art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ.; art. 1535 C. civ.];
• nu este îndeplinită condiția neexecutării fără justificare a obligației bănești. Obligația bănească este neexecutată fără justificare de la data scadenței, care, în domeniul nostru, este data rămânerii definitive a hotărârii jude­că­torești – data la care obligația de reparare și dreptul corelativ devin comple­­­te, prestația lor (despăgubirea) fiind determinată – și nu data naș­terii drep­tului și a obligației corelative, adică data cauzării prejudiciului.

Discuția este foarte interesantă, întrucât suntem la interferența dintre mai multe planuri: planul delictual – sursa obligației bănești –, planul determinării prestației – obiect al obligației – prin hotărârea judecătorească și planul aplicării daunelor‑interese (moratorii) sub forma dobânzii legale penalizatoare. Odată stabilită prestația – obiect al obligației prin hotărârea judecătorească – nu ne mai interesează sursa obligației, domeniul delictual, și, implicit, nu ne mai interesează nici principiul reparării integrale din perspectivă delictuală (principiul fiind recu­noscut și în materia stabilirii daunelor‑interese, art. 1531 C. civ.!).

Comparativ, doctrina reprezentativă și jurisprudența fostului Tribunal Suprem din epoca vechiului Cod civil au consacrat soluția contrară Deciziei nr. 3/2026 – soluție pe care o împărtășim și pe care am demonstrat-o în rândurile acestei secțiuni – și anume că dobânda legală penalizatoare curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de stabilire a despăgubirilor, „deoarece abia de la acea dată creanța a devenit cer­tă, lichidă și exigibilă”^[16].

2.2.3. Dovada condițiilor răspunderii civile delictuale

În contextul introducerii acțiunii civile în justiție, sarcina probei incumbă recla­man­tului, care trebuie să facă dovada condițiilor (sau elementelor) răspunderii de­lic­tuale ce constituie temeiul acțiunii în justiție. Condițiile obiective ale oricărei forme de răspundere – fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate – se pot dovedi cu orice mijloc de probă, întrucât, din perspectiva naturii lor juridice, sunt asimilate unor fapte juridice stricto sensu. Condiția subiectivă a vinovăției poate comporta dificultăți de probă, însă dovada ei se face indirect, prin probarea faptei ilicite și a modului în care aceasta a fost săvârșită.

În situația interferenței dintre răspunderea civilă și răspunderea penală^[17], trebuie avute în vedere următoarele dispoziții legale: art. 1365 C. civ. („Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența preju­diciului ori a vino­văției autorului faptei ilicite”) și art. 28 alin. (1) C. proc. pen. („Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit‑o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența preju­diciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite”).

În ipoteza solicitării de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial – efect al în­căl­cării unui drept nepatrimonial, inerent personalității umane, este necesară doar dovada faptei ilicite, celelalte elemente ale răspunderii delictuale – preju­di­ciul, rapor­tul de cauzalitate și vinovăția – sunt considerate prezu­mate^[18], din mo­mentul săvârșirii faptei ilicite. Astfel, în considerarea caracterului special, nepa­trimonial al prejudiciului și a valorii deosebite a dreptului protejat (un drept nepa­trimonial, inerent personalității umane), reclamantul acțiunii este scutit de dovada condițiilor menționate, apreciindu‑se că automat a suferit un prejudiciu cauzat în mod implicit cu vinovăție de către autorul delictului civil. 

Astfel, în practica noastră judecătorească, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus că prejudiciul moral se prezumă din simpla existență a faptei ilicite, proba prejudiciului moral fiind considerată imposibilă^[19].

2.2.4. Repararea prejudiciilor

2.2.4.1. Principii și reguli în repararea prejudiciilor

a) Principiul reparării integrale a prejudiciului

Principiul reparării integrale a prejudiciului – reglementat în art. 1385 C. civ. – Întinderea reparației: „(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se pre­ve­de altfel” – reprezintă obiectivul principal^[20] sau finalitatea^[21] răspunderii delictua­le, prin aplicarea acestui principiu urmărindu-se repunerea victimei în situația an­te­rioară producerii prejudiciului^[22], prin înlăturarea, pe cât posibil, a consecințelor negative ale delictului civil.

Principiul reparării integrale este considerat cu valoare de principiu general^[23] în materia răspunderii delictuale, însă, într-o altă viziune, se face vorbire despre două principii^[24]: al reparării integrale (art. 1385) și al reparării în natură (art. 1386). De observat că scopul pe care doctrina l-a atașat principiului reparării integrale – de repunere a victimei în situația anterioară producerii prejudiciului – este men­țio­nat de legiuitor nu în cadrul art. 1385 C. civ., ci în art. 1386, cu prilejul pre­zentării formelor de reparare, mai exact, pentru explicarea formei de reparare în natură a prejudiciului: art. 1386 C. civ. – Formele reparației. „(1) Repararea pre­­judiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri (…)”.

Rezultă că înțelegerea completă a principiului reparării integrale implică apli­carea combinată a celor două texte legale precitate, texte care reglementează urmă­toarele aspecte:

–   art. 1385 reprezintă sediul principal al principiului reparării integrale și re­gle­­mentează elementele structurale ale acestuia, așa cum le vom expune în prezen­ta secțiune (pierderea suferită, beneficiul nerealizat, cheltuieli fă­cute cu evitarea pre­judiciului). Acest text legal prevede în ce constă carac­terul integral al reparării pre­judiciilor, fără a epuiza întreaga problematică a reparării (întrucât nu sunt pre­văzute formele reparării);

–   art. 1386 este prevăzut în completarea dispozițiilor art. 1385 și prezintă for­­­me­le de reparare integrală: repararea în natură (cu prioritate, motiv pen­tru care se vorbește despre principiul reparării în natură) și repararea prin plata unor des­pă­gubiri. Astfel, repararea în natură are valoarea unui prin­cipiu pe planul formelor reparării (fiind preferată de legiuitor în fața des­păgubirilor) și constituie prima ma­nifestare (în ierarhia legală) a principiului general, fundamental al repa­rării integ­rale.

În alin. (1) al art. 1385 legiuitorul stabilește: „Prejudiciul se repară integral, da­că prin lege nu se prevede altfel.” Din partea finală a dispoziției legale rezultă că principiul reparării integrale nu este absolut și că sunt posibile excepții recu­noscute pe cale legală.

Excepțiile de la caracterul integral al reparării prejudiciului se explică prin natura specială a unor prejudicii, după cum urmează:­­

– prima excepție este menționată de legiuitor în alin. (4) al art. 1385, în pri­vin­ța reparării prejudiciului cauzat de pierderea unei șanse de câștig sau de evitare a unei pagube, a cărui reparare o vom analiza în prezenta sec­țiune;

– a doua excepție o regăsim în sfera mult mai vastă a prejudiciilor nepatri­mo­­niale (extrapatrimoniale, morale), astfel cum vom expune în secțiunea 2.2.4.2. Par­­ticularitățile reparării prejudiciilor nepatrimoniale, cu prilejul pre­­zen­tării mijloa­celor patrimoniale de reparație a acestor prejudicii. Anti­cipând expunerea, men­ționăm că un puternic argument pentru susținerea acestei categorii de excepții de la repararea integrală îl constituie noile dispoziții ale alin. (1) din art. 1391 C. civ. – Repararea prejudiciului ne­patri­monial, dispoziții prin care sunt enume­rate criterii concrete de care instan­țele tre­buie să țină seama în stabilirea despă­gu­­birilor acordate pentru re­pa­­rarea prejudiciului nepatrimonial de agrement s­u­ferit de victimele in­directe. De asemenea, în considerarea elementelor structurale ale prin­ci­piului reparării integrale, acesta se aplică tale quale – însemnând fără ate­nuări, aproximări, particularizări – numai în privința prejudiciilor patrim­o­nia­le. Pre­judiciile morale, prin specificul lor de manifestare (dureri, sufe­rințe/fi­zice, psi­hice) nu permit cuantificarea nici a pierderii suferite, nici a câști­gului nerealizat al unei suferințe^[25].

În unanimitate, doctrina elaborată atât în temeiul vechiului Cod civil^[26], cât și în temeiul actualului Cod civil^[27], în considerarea unei bogate jurisprudențe, reține că principiul reparației integrale presupune luarea în calcul a două elemente struc­turale: pier­derea suferită de victimă și beneficiul nerealizat de aceasta, ambele con­secințe directe și certe (sau cel puțin primul!) ale faptei ilicite. 

În alin. (3) al art. 1385 C. civ.,legiuitorul reiterează cele două elemente com­po­nente (structurale) clasice ale prejudiciului patrimonial: pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul nerealizat (pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit) – la care adaugă un al treilea element, cheltuielile făcute pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

În aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, elementele enu­merate îndeplinesc roluri diferite.

Pierderea efectiv suferită (damnum emergens) constă în diminuarea activului patrimonial al victimei (de exemplu, din cauza distrugerii unui bun) și este ele­mentul esențial, sine qua non, în alcătuirea prejudiciului patrimonial.

Beneficiul sau câștigul nerealizat (lucrum cessans) constă în lipsirea victimei de un spor de valoare care urma să fie adus dacă nu ar fi intervenit fapta ilicită (sporul de valoare ar putea fi prețul închirierii bunului, pentru a dezvolta exemplul men­­ționat mai sus). Pentru a fi reparabil, se pune problema dacă și beneficiul ne­realizat – element structural al prejudiciului patrimonial – trebuie să aibă caracter cert, chiar dacă este viitor, deși autorii de drept civil nu insistă pe acest aspect, iar art. 1385 alin. (3) C. civ. pare să indice soluția contrară, întrucât folo­sește condiționalul optativ în prezentarea acestui element: câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit; în funcție de context, beneficiul nerealizat poate lipsi din componența prejudiciului material, dacă, de exemplu, prin natura lui, respectiv în condiții obișnuite, bunul distrus nu era susceptibil de a produce un profit sau un spor.

Cheltuielile făcute de victimă pentru evitarea sau limitarea prejudiciului repre­zintă un element nou introdus de actualul Cod civil în ecuația reparării inte­grale a prejudiciului, dar care – din perspectivă strict economică – ar putea fi expre­sia pierderii suferite, deși legiuitorul îl prezintă separat. Deducem că prezentarea dis­tinctă a cheltuielilor are o altă explicație decât cea de ordin economic, și anu­me atragerea atenției asupra unei obligații ce incumbă creditorului reparației după constatarea prejudiciului, și anume obligația de evitare sau de minimalizare a pagubei^[28].

Repararea prejudiciului cauzat de pierderea unei șanse de obținere a unui câștig sau de evitarea unei pagube^[29] – mai precis, cauzat de fapta ilicită ce a determinat pierderea șansei – trebuie cercetată în paradigma unei excepții de la caracterul integral al reparării.

Potrivit unei orientări care ar putea fi considerată majoritară în literatura noas­tră, se consideră că „beneficiul nerealizat nu se identifică cu pierderea unei șan­se. Șansa și pericolul nu sunt indubitabil stabilite, dacă folosim criteriile bene­fi­ciului nerealizat”^[30]. De asemenea, o autoare susține că în „pofida simila­rității din­tre cele două noțiuni, prejudiciul cauzat prin pierderea unei șanse nu se con­fun­dă cu beneficiul nerealizat (…) distincția dintre beneficiul nerealizat și pierde­rea unei șanse constă în diferența statistică dată de posibilitatea de realizare a eveni­mentului împiedicat prin săvârșirea faptei ilicite”^[31]. În consecință, autoarea sus­ține că repararea acestui tip de prejudiciu este încadrabilă dispoziției pre­vă­zute în alin. (3) al art. 1532 C. civ. (prevăzut în materia executării prin echi­valent, res­pectiv în materia răspunderii contractuale pentru ipoteza unei obligații contrac­tuale executate prin echivalent):„Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanța de judecată”.

Considerăm că, în cercetarea prejudiciului cauzat de pierderea unei șanse de câștig sau de evitare a unei pagube, trebuie să avem în vedere caracterul său pro­babil (derogatoriu de la caracterul cert al prejudiciului), de natură să includă re­pararea acestui prejudiciu în sfera excepțiilor de la repararea integrală, astfel cum arătam la începutul prezentei secțiuni. Caracterul probabil urmează să‑l aplicăm la fiecare din cele două variante ale acestui prejudiciu: pierderea șansei de câștig (neparticiparea la un concurs dotat cu premii) sau pierderea șansei de evitare a pagubei (neintroducerea unei căi de atac). În prima variantă, pierderea șansei la câștig reprezintă o variantă de exprimare a elementului câștigul „nerea­lizat” din perspectiva probabilistică a cazului, așadar, câștigul sau beneficiul pro­babil. Inclu­siv în a doua variantă, efectele pierderii șansei de evitare a pagubei în­seamnă^[32] tot pierderea șansei de a obține un avantaj, ceea ce ar conduce, implicit, tot la ele­mentul beneficiu – nu nerealizat în mod cert – ci probabil [acest ra­ți­o­­nament poate fi făcut cu observarea alin. (3) al art. 1532 C. civ. menționat deja].

Prejudiciul cauzat de pierderea unei șanse se repară prin aplicarea regulii proporționalității în funcție de probabilitatea obținerii șansei de câștig/evitării pier­derii victimei. De exemplu, în ipoteza neparticipării la un concurs din cauza acci­dentării, regula proporționalității presupune evaluarea șansei de obținere a unui premiu, în funcție de palmaresul victimei, de cotele de pariuri sportive (și nu în funcție de numărul participanților). Este evidentă derogarea de la principiul re­parării integrale, derogare explicabilă prin caracterul probabil al prejudiciului în discuție.

Din teza finală a alin. (4) al art. 1385 C. civ. înțelegem că legiuitorul lasă la aprecierea suverană a instanței de fond admiterea reparării prejudiciului probabil, iar în motivarea deciziei, judecătorii trebuie să cerceteze probabilitatea în funcție de două categorii de factori de referință: împrejurările producerii prejudiciului și situația concretă a victimei. 

În virtutea principiului reparării integrale, valoarea despăgubirilor trebuie să fie cea de la momentul pronunțării hotărârii de obligare la despăgubiri. Această regulă nu intră în contra­dicție cu art. 1386 alin. (2) C. civ. – la stabilirea despă­gubirii se va avea în vedere data producerii prejudiciului – dispoziție care vizează condițiile exis­tente la data producerii prejudiciului (de exemplu, starea bunului distrus).

Practica judecătorească din perioada vechiului Cod civil^[33] a stabilit o serie de reguli necesare în aplicarea principiului reparării integrale, dintre care le mențio­năm pe cele mai importante: în stabilirea despăgubirilor nu se ține seama de starea materială a victimei sau a autorului faptei/persoanei responsabile civilmen­te și nici de forma/gravitatea vinovăției autorului; repararea integrală presupune proba elementelor despăgubirilor. Aceste soluții jurisprudențiale sunt considerate juste și de lege lata.

În concluzie, apreciem că principiul reparării integrale trebuie înțeles și aplicat într-o conotație tehnică, având în vedere reglementarea clară a elementelor com­ponente ale principiului reparării integrale în art. 1385 C. civ., precum și ne­cesi­tatea probării acestora. Astfel prevăzut de legiuitor, sensul termenului „inte­gral” nu trebuie denaturat, nici redus sau ridicat la nivelul unor termeni sinonimici^[34], existând tentația de a-l citi într-o notă umanistă sau echitabilă (cu consecința in­clu­derii artificiale, imprecise a prejudiciilor morale sub cupola reparării integrale).

b) Formele reparației. Principiul reparării în natură a prejudiciului patrimonial

Articolul 1386 C. civ. – Formele reparației – prevede la alin. (1): „Repararea pre­­­ju­diciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceas­tanu este cu putințăori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri,stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecă­torească” (s.n.). Analiza art. 1386 alin. (1) ne permite următoa­rele observații:

– textul legal introduce în mod expres în legislația civilă formele prin care se poate aduce la îndeplinire îndatorirea de reparare a prejudiciului, și anume în natură sau prin echivalent (prin intermediul unei despăgubiri);

– textul legal stabilește regula priorității reparării în natură, însă în mod condiționat de posibilitatea reparării în natură și de interesul victimei. Se pune problema dacă cele două condiționări sunt ierarhizate sau nu. Interpretarea literară – dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură (s.n.) – ne îndeamnă să conchidem că victima are dreptul de alegere între repararea în natură și solicitarea despăgubirilor, însă în parametrii unui interes legitim, se subînțelege;

– regula reparării în natură implică restabilirea situației anterioare a victimei prin raportare la momentul cauzării prejudiciului;

– lecturarea textului nu trebuie să ne conducă la ideea că numai măsura reparației prin despăgubiri s‑ar realiza prin două căi alternative, astfel cum prevede teza finală a alin. (1) al art. 1386 C. civ.: prin plata unei despăgubiri, sta­bilită prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. În realitate, inclusiv repararea în natură poate face obiectul unei tranzacții între părți sau obiectul unei cereri de chemare în judecată.

În literatura și practica judecătorească elaborate atât în temeiul vechiului Cod civil^[35], cât și în temeiul actualului Cod civil^[36], se susține că măsura reparării în natură a prejudiciului are valoarea unui veritabil principiu care trebuie aplicat cu prioritate în concurs cu reparația prin echivalent; observăm o tendință tot mai puternică de accentuare a condiționărilor în privința regulii reparației în natură – mai ales cu privire la dreptul de opțiune al victimei^[37] – ceea ce indică o estompare a poziției privilegiate a regulii reparației în natură.

Din perspectiva subiectului pasiv al raportului obligațional delictual, îndato­rirea de reparare a prejudiciului în natură presupune executarea unei obligații de a face (recondiționarea, înlocuirea sau repararea unui bun deteriorat; efectuarea, respectiv desființarea unor lucrări), dar și a unei obligații de a nu face, dacă admi­tem că, în privința reparării prejudiciului nepatrimonial – efect al încălcării drep­turilor personale, anumite măsuri nepatrimoniale prevăzute în art. 253 alin. (1) lit. a), b) C. civ. (de exemplu, încetarea încălcării dreptului și interzicerea pentru viitor) dau expresie principiului reparării în natură.

În toate situațiile, indiferent de felul obligației prin a cărei îndeplinire se mani­festă repararea în natură, este de observat finalitatea acestei forme de repa­rație – de repunere a victimei în situația anterioară – precum și respectarea prin­ci­piului reparației integrale a prejudiciului. 

Cât privește modalitatea reparării prin echivalent, aceasta implică executarea unei obligații de a da o sumă de bani și presupune, de asemenea, respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului (patrimonial).

c) Modalitățile executării prin echivalent. Reguli în privința reparării prejudi­ciului viitor

În conformitate cu art. 1386 alin. (3) C. civ., dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestații periodice. Rezultă că despăgubirile, modalitate de manifestare a reparației prin echivalent a pre­judiciului, se pot acorda sub o formă globală sau sub formă de prestații bănești periodice, supuse indexării, în funcție de felul prejudiciului, de a fi actual sau viitor (cu caracter de continuitate, de exemplu, latura materială a prejudiciului corporal prin care s‑a cauzat o infirmitate permanentă victimei).

În cazul unui prejudiciu viitor, agravarea sau îmbunătățirea stării victimei de­ter­mină și permite introducerea unei noi acțiuni pentru modificarea despăgu­bi­rilor, astfel cum prevede art. 1386 alin. (4)„În cazul prejudi­ciului viitor, despă­gu­birea, indiferent de forma în care s‑a acordat, va putea fi sporită, redusă sau su­­pri­­mată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s‑a mărit, s‑a micșorat ori a în­cetat”.

În asemenea situații, nu se pune problema invocării excepției de autoritate a lucrului judecat cu privire la hotărârea inițială, deoarece se schimbă obiectul noii cereri de chemare în judecată (și anume, întinderea prejudiciului).

d) Reguli speciale privind reparația laturii patrimoniale a prejudiciului corporal

Codul civil prevede reguli speciale de reparare a laturii patrimoniale a preju­diciului corporal, după cum urmează:

– repararea prejudiciului în caz de deces al victimei. Art. 1390 – Persoana îndreptățită la despăgubire în caz de deces:„(1) Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptățiți, potrivit legii, la întreținere din partea celuidecedat”. Concret, autorul faptei ilicite nu va fi obligat la plata unei pensii de întreținere, ci se vor acorda despăgubiri în scopul unei reparări integrale a prejudiciului. Pentru ipoteza despăgubirilor acordate copi­lului minor al victimei decedate, autorul faptei ilicite va fi obligat la plată până la data la care acesta se află la studii, conform art. 499 alin. (3) C. civ.: „Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani”. De asemenea, despă­gubirile se vor cuveni și celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreținere în mod curent [alin. (2) al art. 1390 C. civ.];

– repararea prejudiciului în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății va urma regulile prevăzute în art. 1387 C. civ. – Vătămarea integrității corporale sau a sănătății. Despăgubirile vor cuprinde: echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobân­dească, cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determi­nate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale [alin. (1)]. În privința modalității de reparare, regula este acordarea unei prestații bănești periodice, însă, la cererea victimei, instanța va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale [alin. (2)].

2.2.4.2. Particularitățile reparării prejudiciilor nepatrimoniale

Prejudiciile nepatrimoniale (morale) pot fi reparate atât prin mijloace patri­moniale (a), cât și prin mijloace nepatrimoniale, neeconomice (b), în funcție de felul prejudiciului nepatrimonial (moral) – efect al încălcării unui drept personal nepatrimonial sau efect al încălcării unui drept patrimonial. 

a) Mijloace patrimoniale de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale (morale). Apli­carea, particularizarea sau inaplicarea principiului general al reparării inte­grale a prejudiciilor? Repararea patrimonială a prejudiciilor nepatrimo­niale (mo­rale) este o constantă în dreptul nostru^[38], iar de lege lata se înte­meiază pe urmă­toarele dispoziții legale:

– art. 1349 C. civ., sediul legal general al răspunderii delictuale, prevede în alin. (2) că se răspunde pentru „toate prejudiciile cauzate”, fără nicio distincție cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciilor. De asemenea, nici art. 1357 C. civ., sediul legal particular al răspunderii pentru fapta proprie, nu face nicio distincție cu privire la felul prejudiciului ce poate fi reparat. Aceste texte legale, în virtutea caracterului lor general, reprezintă temei al reparării patrimo­niale a prejudiciului moral – efect al încălcării unor drepturi patrimoniale;

– în mod special, art. 253 alin. (4) C. civ. – Mijloace de apărare șiart. 1391C. civ. – Repararea prejudiciului nepatrimonial^[39], texte legale care reglemen­tea­ză problematica reparării pecuniare a prejudiciilor nepatrimoniale – efect al încăl­cării unor drepturi inerente personalității umane. Dispozițiile legale speciale men­ționate necesită o cercetare amănunțită.

Vom începe cu analiza art. 1391, în considerarea denumirii marginale cu apa­rență de generalitate în domeniul prejudiciilor nepatrimoniale (Repararea prejudi­ciului nepatrimonial). Articolul 1391 alin. (1) prevede acordarea unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral – efect al încălcării unui drept nepatrimonial inerent personalității umane – dreptul la integritate corporală sau sănătate –, despăgubiri acordate atât în favoarea victimei directe, cât și în favoarea victimelor indirecte, astfel cum a fost completat primul alineat în privința acestora din urmă, prin Legea nr. 231/2025^[40]: „(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a să­nă­tății, poate fi acordată victimei directe și o des­păgubire pentru restrângerea po­si­bilităților de viață familială și socială. Au dreptul la despăgubiri pentru restrân­gerea posibilităților de viață familială socială și persoanele prevăzute la alin. (2). La stabilirea acestora instanța va avea în vedere aspecte precum relația dintre victima directă și persoana care se pretinde indirect vătămată, gravitatea vătă­mării corporale a victimei directe, caracterul său permanent și iremediabil, care să afecteze sever ori în mod excepțional posibilitățile de viață familială ale victi­melor indirecte în interacțiunea lor cu victima directă”.

Legiuitorul are în ve­dere un anumit tip de prejudiciu – efect al încălcării drep­tului la integritate corpo­rală sau sănătate, și anume prejudiciul de agrement, care constă în lipsirea victimei (directe/indirecte) de „plăcerile vieții”, de participarea la evenimente, activități din sfera vieții fami­liale, spirituale, sociale, sportive, cul­turale etc. În literatura juridică, se consi­deră că prejudiciile de agrement repre­zintă o categorie juridică în care se includ și alte prejudicii – efecte ale încălcării dreptului la integritate corporală sau sănătate –: prejudiciul sexual și prejudiciul juvenil^[41], precum și – adăugăm, în aceeași ordine de idei – prejudiciul estetic și prejudiciul‑preț al durerii.

În alin. (2) al art. 1391 este reglementat dreptul la despăgubire recunoscut vic­­ti­­melor indirecte sau prin ricoșeu^[42] pentru repa­rarea prejudiciului moral constând în durerea încercată pentru moartea victimei, preju­diciu prin ricoșeu sau prejudiciu de reflectare^[43]; prejudiciul moral reparabil pecuniar apare ca efect al lezării unor drep­turi inerente personalității umane: dreptul la inte­gritatea psihică. Teza I din ca­drul alin. (2) al art. 1391 reglemen­tează o prezumție (relativă) de existență a preju­di­ciului de afecțiune în favoarea unor victime indirecte, și anume persoanele apro­piate față de victima decedată: ascendenți, descendenți, frați, surori și soț/soție; alte persoane care se pretind victime indirecte (rude mai îndepărtate decât cele men­ționate, prieteni) trebuie să facă proba prejudiciului de afecțiune, demonstrând, de pildă, legătura de prie­te­nie îndelungată cu victima și modul în care au fost afec­tați sufletește prin decesul acesteia.

Alineatul (5) al art. 1391 C. civ. conține o normă de trimitere la dispozițiile art. 253‑256, trimitere necesară, având în vedere domeniul restrâns de aplicare al art. 1391 (exclusiv pentru prejudiciul de agrement și pentru prejudiciul de afecțiune).

Astfel, pentru repararea patrimonială a prejudiciilor nepatrimoniale efect al încălcării altor drepturi inerente personalității umane decât dreptul la integritate corporală (drepturile menționate în art. 252 – dreptul la demnitate, la libertatea de conștiință – la care se vor adăuga drepturile și libertățile constituționale, întru­cât enumerarea din art. 252 nu este limitativă) se vor aplica dispozițiile art. 253 C. civ. (Mijloace de apărare) alin. (4): „De asemenea, persoana preju­diciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i‑a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile” (s.n.).

În privința formei de reparare a prejudiciului, prima teză a alin. (4) al art. 253 C. civ. distinge între despăgubiri și orice altă reparație patrimonială, de pildă, bu­nuri, (subînțelegem) care să fie oferite victimei cu titlu de reparație patri­mo­nială, deci nu animus donandi. A doua teză a textului legal este mult mai im­por­tantă, întrucât condiționează dreptul la repararea prejudiciilor nepatrimoniale la care ne referim de existența vinovăției autorului vătămării. Rezultă că se restrân­ge aplica­bi­litatea reparării patrimoniale a prejudiciilor morale menționate la cazul răspun­derii pentru fapta proprie, precum și la cazurile de răspunderi pentru fapta altuia dacă se dovedește vinovăția făptuitorului (minor, major sub tutelă specială, pre­pus).

Poate înregistra un prejudiciu nepatrimonial (moral) – efect al încălcării drep­turilor personale nepatrimoniale atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, astfel cum prevede art. 257 C. civ.; cu referire la persoana juridică, într‑o speță, Înalta Curte de Casație și Justiție^[44] a dispus următoarele: „Din interpretarea coro­borată a dispo­zițiilor art. 252 și art. 257 Cod civil rezultă că și persoana juridică, prin asemănare cu persoana fizică, are dreptul la ocrotirea drepturilor sale nepa­trimoniale, printre acestea regă­sindu‑se dreptul la reputație și dreptul la presti­giu”.

În continuare, este de analizat dacă repararea bănească a prejudiciilor nepa­trimoniale este supusă rigorilor principiului general al reparării integrale a pre­judiciului, astfel cum este reglementat în art. 1385 C. civ. în domeniul delictual.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia RIL nr. 3/2026^[45] (precitată, având ca obiect stabilirea datei de curgere a dobânzii legale penalizatoare în ma­­terie delictuală), a precizat – succint, fără motivare detaliată – că principiul re­pa­rării integrale se aplică tale quale inclusiv pentru repararea bănească a pre­judiciilor morale: „Prejudiciile ce se pot produce printr-un delict civil pot fi atât de natură patrimonială, cât și morală, dispozițiile legale referitoare la reparația preju­diciului în cazul răspunderii delictuale nefăcând nicio distincție între aceste două categorii sub aspectul caracterului integral al reparării lor, astfel încât, acolo unde legiuitorul nu distinge, nici cel ce interpretează legea nu trebuie să o facă.” (pct. 68, subl.n.).

Afirmația Înaltei Curți pare să nu își afle suport în noile dispoziții ale alin. (1) din art. 1391 C. civ., și, de altfel, nu ține cont de explicațiile doctrinei reprezen­ta­tive română^[46] sau franceză^[47], doctrină care face vorbire fie despre inaplica­bilita­tea, fie despre par­ticularitățile ori dificultățile de aplicare ale principiului reparării inte­grale în pri­vința prejudiciului moral.

Cu referire la noile dispozițiile conținute de art. 1391 C. civ., alin. (1) teza finală, de observat că acestea prevăd o serie de criterii legale (relația dintre vic­tima directă și persoana care se pretinde indirect vătămată, gravitatea vătămării corporale a victimei directe, caracterul său permanent și iremediabil), criterii de care instanțele trebuie să țină seama în stabilirea despăgubirilor acordate victi­melor indirecte pentru repararea prejudiciului nepatrimonial de agrement. Rezultă că legiuitorul îndepărtează de la aplicare principiul reparării integrale cu prilejul evaluării daunelor morale.

În concluzie, susținerea principiului reparării integrale în scopul calculării despă­gu­birilor/daunelor morale/compensațiilor bănești are mai degrabă o valență uma­nistă, declarativă, natura specială a prejudiciilor morale (dureri, suferințe fizice/psi­hice) făcând imposibilă aplicarea componentelor structurale ale principiului, astfel cum sunt reglementate în art. 1385 C. civ. (pierderea efectivă, beneficiul nerealizat, plus eventuale cheltuieli făcute cu evitarea prejudiciului).

Instanțele sunt suverane în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, operațiune care implică luarea în considerare – din considerente de echitate^[48] – a calităților victimei (vârsta, sexul, pregătirea, calitatea de persoană publică, ș.a.), tipul dreptului încălcat (patrimonial, nepatrimonial) prin fapta ilicită, gravitatea du­rerilor fizice și/sau psihice, cir­cumstanțele săvârșirii faptei ilicite, impactul produs în societate în general sau în comunitate, eventuala relație dintre victima directă și cea indirectă (pentru prejudiciile prin ricoșeu) etc.

b) Prejudiciile nepatrimoniale – efecte ale vătămării drepturilor nepatrimoniale sunt reparabile și prin mijloace speciale nepatrimoniale de reparare, în confor­mitate cu art. 253 alin. (3) C. civ.: pu­blicarea hotărârii de condamnare pentru să­vâr­­șirea faptei ilicite sau orice alte măsuri necesare pentru repararea prejudiciului (de pildă, oferirea de scuze în mod public). Este discutabil dacă recurgerea la mijloacele nepatrimoniale de reparare reprezintă o manifestare a principiului reparării în natură, întrucât acest principiu presupune plasarea victimei în situația anterioară cauzării prejudiciului [art. 1386 alin. (1) teza I C. civ.], obiectiv delicat sau chiar imposibil de atins în materia prejudiciilor morale^[49].

2.2.5. Prescripția dreptului la acțiunea în repararea prejudiciului

Acțiunea pentru repararea patrimonială, în natură sau prin despăgubiri, a pre­ju­diciului (patrimonial, nepatrimo­nial) se exercită cu respectarea următoarelor reguli:

– acțiunea în despăgubiri trebuie introdusă în termenul general de trei ani [art. 2517 C. civ., text care se coroborează cu art. 253 alin. (4) în privința repa­rației patrimoniale a prejudiciului nepatrimonial];

– data de la care începe să curgă termenul se stabilește conform art. 2528, în funcție de două momente alternative: (i) momentul subiectiv, data când victima a cunoscut prejudiciul și persoana responsabilă, respectiv (ii) momentul obiectiv, data când victima ar fi trebuit să cunoască prejudiciul și persoana responsabilă;

– termenul de prescripție poate fi prorogat în condițiile art. 1394 C. civ., în cazurile în care despăgubirea derivă dintr‑un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă;

– termenul acțiunii de reparare a prejudiciului cauzat prin vătămarea inte­grității corporale sau a sănătății ori prin decesul unei persoane poate fi suspendat în condițiile art. 1395 C. civ., până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s‑ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptățit la reparație.

Acțiunea având ca obiect repararea extrapatrimonială a prejudiciului nepatri­monial este imprescriptibilă, astfel cum rezultă din aplicarea dispoziției generale din art. 2502 alin. (2) C. civ., precum și din interpretarea per a contrario a art. 253 alin. (4) C. civ. (text care prevede caracterul prescriptibil al dreptului la repararea patri­monială a prejudiciului nepatrimonial).

Note de subsol

^[1] A se vedea și P. Vasilescu, Drept. civil. Obligații, ed. a 3‑a revizuită, Ed. Hamangiu, Bucu­rești, 2024, p. 829 și urm.; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul III. Raporturile obligaționale extracontractuale, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 528 și urm.

^[2] Însemnând că nu are caracter real.

^[3] Atât pe latura activă, cât și pe latura pasivă.

^[4] Pentru detalii privind mecanismul subrogației, a se vedea Titlul V, Capitolul II, Subrogația terțului în drepturile creditorului prin plata creanței (subrogația personală), p. 403.

^[5] Pentru efectele solidarității pasive, a se vedea Titlul IV, Capitolul III, Secțiunea a 2‑a, §3, 3.2.2. Efectele solidarității pasive, p. 386 și urm.

^[6] I.C.C.J., Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, Decizia nr. 1/2023, publicată în M. Of. nr. 337 din 21 aprilie 2023.

^[7] A se vedea secțiunea Titlul II, Capitolul V, Secțiunea 1, §4. Chestiunea cumulului celor două forme de răspundere, p. 168 și urm.

^[8] L. Pop, Obligațiile, vol. III, p. 542; M.L. Belu‑Magdo, Răspunderea extracontractuală în reglementarea Codului civil și în legislația conexă, Ed. Hamangiu, București, 2023, p. 311.

^[9] A se vedea Secțiunea a 6‑a, Specificul raportului obligațional delictual, p. 242 și urm.

^[10] P. Vasilescu, op. cit., 2024, p. 829; M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972, p. 469.

^[11] L. Pop, Obligațiile, vol. III, p. 542. 

^[12] M. Of. nr. 223 din 23 martie 2026; cu privire la obiectul sesizării, I.C.C.J. a statuat: „60. Cu titlu prealabil, trebuie precizat că autorul sesizării a solicitat instanței supreme să asi­gure interpretarea și aplicarea unitară a legii în legătură cu problema de drept vizând „Data de la care curge dobânda legală în cazul răspunderii civile delictuale, în cazul în care persoana vătămată s-a constituit parte civilă în mod legal în procesul penal și a soli­citat daune materiale și daune morale, dar şi acordarea dobânzii legale de la data săvârșirii infracțiunii/faptei ilicite” (subl.n.). 61. Întrucât în cuprinsul actului de sesizare nu sunt indi­cate dispozițiile legale a căror interpretare şi aplicare unitară se urmărește a se realiza prin prezentul demers judiciar, este necesar a se proceda la identificarea preve­derilor legale care au determinat pronunțarea hotărârilor judecătorești divergente şi, implicit, apa­riția practicii judiciare neunitare în legătură cu problema de drept invocată (…). 63. În raport cu cele arătate, observând cuprinsul actului de sesizare întocmit de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, se constată că problema de drept cu privire la care se solicită o rezolvare unitară vizează stabilirea datei de la care curge dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor materiale şi/sau morale acordate pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite, indiferent dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este sau nu este prevăzută ca infracțiune.” (subl.n.)

^[13] Pentru detalii, a se vedea secțiunea 2.2.4. a) Principiul reparării integrale a preju­diciului.

^[14] Pentru detalii despre daune‑interese moratorii în cazul obligațiilor de a da o sumă de bani, a se vedea Titlul III, Capitolul III. Executarea silită a obligațiilor civile, p. 292 și urm.

^[15] Publicată în M. Of. nr. 607 din 29 august 2011.

^[16] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX‑a, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 148; autorii citează Decizia de îndrumare nr. 2/1972 a fostului Tribunal Suprem (și care prevedea că numai pentru ipoteza în care prin fapta ilicită a constat în sustragerea unei sume de bani, dobânda va curge de la data cauzării faptei).

^[17] Chestiunea autorității de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile a fost precizată într‑o decizie recentă de către Înalta curte de Casație și Justiție: „În condițiile în care achitarea dispusă de instanța penală pe temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu e prevăzută de legea penală) a fost justificată pe inexistența unui element important al laturii obiective, respectiv, a legăturii de cauzalitate între acțiunea ori inacțiunea făptuitoru­lui și urmarea imediată, socialmente periculoasă, ceea ce înseamnă că nu poate fi reținut rezultatul păgubitor în sarcina celui căruia i s‑a imputat actul de conduită interzis sau ilicit, o atare analiză a instanței penale se impune cu autoritate de lucru judecat în fața jurisdicției civile învestite ulterior cu judecata acelorași acțiuni ilicite, ca fundament al răspunderii civile delictuale. Aceasta întrucât analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, în această ipoteză, presupune evaluarea aceluiași raport de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul păgubitor (I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 665/2022, www.iccj.ro).

^[18] L. Toma‑Dăuceanu, Reparația pecuniară a prejudiciului nepatrimonial cauzat per­soanelor fizice, cit. supra, p. 644 (nota subsol nr. 14). 

^[19] I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 153/2016, www.iccj.ro. 

^[20] L. Boilă, Comentariul art. 1385, în Fl.A. Baias, S. Cercel, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul civil. Comentariu pe articole, ed. a 4‑a, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2026, p. 1909.

^[21] M.L. Belu‑Magdo, Răspunderea extracontrac­tuală…, op. cit., p. 262.

^[22] Doctrina noastră este unanimă în acest sens: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 145; L. Pop, Obligațiile, vol. III, p. 502; P. Vasilescu, op. cit., p. 831 s.u.; L. Boilă, Comentariul art. 1391,în Fl.A. Baias, S. Cercel, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1924; I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, op. cit., p. 345; C. Jugastru, Drept civil. Obligațiile, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2026, p. 230.

^[23] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 145.

^[24] L. Pop, Obligațiile, vol. III, p. 502.

^[25] Desigur, nu ne referim aici la componenta patrimonială a unui prejudiciu corporal. Pentru detalierea reparării patrimoniale a prejudiciilor nepatrimoniale (morale), a se vedea secțiunea 2.2.4.2. Particularitățile reparării prejudiciilor nepatrimoniale.

^[26] M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. ALL Educațional, București, 1998, p. 420; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 159, a se vedea și soluțiile jurisprudențiale citate.

^[27] L. Pop, în L. Pop, I.‑Fl. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, ed. a 2‑a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 434; P. Vasilescu, op. cit., 2024, p. 831; a se vedea și soluțiile jurisprudențiale citate.

^[28] P. Vasilescu, op. cit., 2024, p. 710.

^[29] În conformitate cu alin. (4) al art. 1385 C. civ.: „Dacă fapta ilicită a determinat și pier­derea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei”. Pentru prezentarea acestui tip de prejudiciu, a se vedea supra, 2.2.3. Condițiile (caracterele) prejudiciului reparabil, lit. a). Preju­diciul trebuie să fie cert, p. 189.

^[30] P. Vasilescu, op. cit., 2024, p. 709.

^[31] L. Toma‑Dăuceanu, Prejudiciul cauzat prin pierderea unei șanse, în C.J. nr. 10/2011, p. 499; autoarea adaugă: „Dacă în cazul beneficiului nerealizat evenimentul viitor s‑ar fi produs dacă nu ar fi intervenit fapta ilicită până la acea dată, în cazul pierderii unei șanse realizarea evenimentului împiedicat de săvârșirea faptei ilicite depinde și de întrunirea altor condiții cauzale”.

^[32] L. Boilă, Comentariul art. 1385,în Fl.A. Baias, S. Cercel, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., ed. a 4-a, p. 1911.

^[33] Pentru detalii și indicarea exactă a hotărârilor judecătorești, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 159, L. Pop, Obligațiile, vol. III, p. 494.

^[34] Integral nu înseamnă just și nici echitabil, pentru că există pericolul depărtării de sensul tehnic, astfel cum acest sens reiese din alin. (3) al art. 1385; echitatea poate fi considerată sursa de inspirație a legiuitorului în reglementarea elementelor componente ale reparării integrale.

^[35] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 160, a se vedea și soluțiile jurisprudențiale citate.

^[36] L. Pop, în L. Pop, I.‑Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 435.

^[37] P. Vasilescu, op. cit., 2024, p. 830; L. Pop, în L. Pop, I.‑Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 435.

^[38] În timpul regimului totalitar, în pofida Deciziei de îndrumare nr. VII/1952 a fostului Tribunal Suprem [care prevedea că: „nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral (…) Nu se poate concepe plata unei sume de bani ca echivalent pentru sufe­rința morală provo­cată omului”], doctrina a susținut și practica judecătorească a aplicat repararea băneas­că a prejudiciului de agrement, care consta în pierderea posibilităților de divertisment, de destindere și chiar de îmbogățire spirituală, conform C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 151‑153. De lege lata, în afara Codului civil, o serie de legi speciale prevăd repararea prejudiciului moral: de exemplu, art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

^[39] „(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o des­păgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. (2) Instanța ju­decătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descen­den­ților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și ori­cărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea pre­judiciu”.

^[40] M. Of. nr. 1164 din 16 decembrie 2025; completarea alin. (1) al art. 1391 a fost nece­sară ca urmare a declarării neconstituționalității sale, prin Decizia C.C.R. nr. 342/2024 (M. Of. nr. 1000 din 7 octombrie 2024).

^[41] L. Pop, Obligațiile, vol. III, p. 511.

^[42] I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1853/2020, www.iccj.ro.

^[43] L. Boilă, Comentariul art. 1391, în Fl.A. Baias, S. Cercel, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., ed. a 4-a, p. 1926.

^[44] I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 2532/2020 B., reprezentând despăgubiri pentru daune­le produse prin denigrarea acesteia (…). Obiectul învestirii instanței, astfel cum s‑a reținut prin decizia atacată, este reprezentat de o acțiune în des­păgubire pentru prejudicii cauzate de pârâtul C., ca urmare a exercitării dreptului de acces liber la justiție în mod abuziv, prin for­mu­larea a numeroase cereri de chemare în judecată, plângeri penale împotriva ambe­lor recla­mante, pe durata a circa 10 ani, procese de natură a le denigra pe acestea, așadar, de a vătă­ma dreptul lor la propria imagine, onoare, dem­nitate și reputație (…).

^[45] M. Of. nr. 223 din 23 martie 2026.

^[46] Astfel, deși un reputat autor, prof. emerit L. Pop notează că cele două principii – repa­rarea integrală și repararea în natură a prejudiciilor – se aplică și în cazul prejudiciilor morale (L. Pop, Obligațiile, vol. III, p. 502), cu prilejul prezentării mijloacelor patrimoniale de reparare a prejudiciilor morale propune abandonarea termenului de „despăgubiri” în favoarea celui de „compensații bănești”, „care pot oferi alinarea suferințelor, echilibru” și enunță trei criterii pentru stabilirea acestora: felul prejudiciului, gravitatea lui și echitatea (p. 505-506); așadar, nu elementele componente ale principiului reparării integrale (pier­de­­rea suferită, beneficiul nerealizat); prof. P. Vasilescu face vorbire despre „problema prac­­­tică” a evaluării daunelor morale și care reprezintă „o chestiune de fapt lăsată la aprecierea suverană a instanței” (P. Vasilescu, op. cit., p. 832-833), de asemenea, fără trimitere la principiul reparării integrale; prof. L. Boilă, deși anunță aplicarea principiului reparării integrale atât pentru prejudiciile materiale, cât și pentru cele morale, admite că principiul reparării integrale „nu poate avea decât un caracter aproxi­mativ” (L. Boilă, Comentariul art. 1391, în Fl.A. Baias, S. Cercel, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., ed. a 4-a, p. 1924); prof. I. Dogaru și prof. P. Drăghici au exprimat o opinie clară privind cantonarea principiului reparării integrale în sfera preju­diciilor patrimoniale: „Aplicarea fără dificultate a principiului reparării integrale este posibilă numai în cazul prejudiciilor patrimoniale, atunci când reparația se face în natură, doar numai astfel pot fi înlăturate toate consecințele negative ale faptei ilicite”. (I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, op. cit., p. 345); prof. C. Jugastru afirmă: „Se impune, desigur, precizarea că, în cazul prejudiciilor nepatrimoniale, principiul reparării integrale prezintă unele particularități, dictate de natura nepatrimonială a pagubelor” (C. Jugastru, Drept civil. Obligațiile, op. cit., p. 230).

^[47] Autoarea franceză M. Fabre-Magnan precizează că repunerea în situația ante­rioară – scopul aplicării principiului reparării integrale a prejudiciului – uneori este impo­sibilă, în funcție de natura prejudiciului și dă exemplul atingerii onoarei unei persoane, așa­dar un prejudiciu moral (M. Fabre‑Magnan, Droit des obligations. 2 – Responsabilité civile et quasi‑contrats, 5^e éd., Presses Universitaires de France, Paris, 2021, p. 509); alți autori francezi fac vorbire despre „repararea bănească aproximativă a preju­diciilor extrapatrimoniale” (Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel‑Munck, Droit des obligations, 13 éd., LGDJ, Paris, 2024, p. 151), însemnând în afara rigorilor principiului reparării integrale.

^[48] A se vedea, cu titlu de exemplu, pentru aplicarea acestor criterii în stabilirea daunelor morale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, Decizia nr. 159 din 31 ianuarie 2023: „Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de deter­minare, daunele morale s-au stabilit în mod corect prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării produse reclamantei prin infectarea cu pseudo­monas aeruginosa, toate aceste criterii fiind subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.”

^[49] Pentru opinia contrară, a se vedea M.L. Belu‑Magdo, Răspunderea extracontrac­tuală…, op. cit., p. 267.