Monedă și fiscalitate. O istorie a așezării dării pe monedă în țările române

Ciprian Adrian Păun, Dreptul fiscal român în dialog cu doctrina germano-austriacă și cu dreptul fiscal european, Ed. Hamangiu, p. 1-10.

„Țările Românești devin, din punct de vedere monetar, un câmp deschis în care se perindă monetele, mai mult rele, ale tuturor țărilor înconjurătoare”.

C.I. Băicoianu, 1932

§1. Patru izvoare, o singură istorie

Istoria monetară a Țărilor Române nu poate fi despărțită de istoria dărilor și a negoțului: moneda este, deopotrivă, măsura schimbului și instrumentul prin care statul își adună veniturile, iar fiscalitatea, la rândul ei, nu poate fi înțeleasă decât prin moneda în care birul se așază și se plătește. Cele două izvoare pe care le împletim aici se completează tocmai pe acest hotar. Pe de o parte, sinteza analitică a lui C. I. Băicoianu, Istoria politicei noastre monetare și a Băncii Naționale (1932), reconstituie în capitolul său dintâi întregul arc al evoluției monetare, de la moneda-obiect a Daciei preistorice până la haosul circulației din ajunul reformei din 1867^[1]. Pe de altă parte, colecția documentară a lui D. Z. Furnică, Documente privitoare la comerțul românesc 1473-1868 (1931), prefațată de Nicolae Iorga, ne pune sub ochi materia vie, hrisoave de privilegiu, tarife vamale, liste de prețuri și conturi de vamă, în care principiile descrise de Băicoianu capătă trup și amănunt^[2]. În sfârșit, studiul de istorie a dreptului al lui Dinu C. Arion, Din hrisoavele lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) (1930), ne dă cea mai veche așezare fiscală a Țării Românești, citită cu ochiul juristului: regimul dărilor, al dijmelor și al vămilor, așa cum se desprinde din actele domnești^[3]. Un al patrulea izvor prelungește firul dincolo de pragul veacului al XIX-lea: studiul lui N. P. Arcadian, Industrializarea României (1936), urmărește trecerea de la economia meșteșugărească și agrară la cea industrială și nașterea legislației industrial-comerciale românești^[4].

Din împreunarea lor se naște teza acestui capitol: aceea că, vreme de jumătate de mileniu, suveranitatea monetară și așezarea fiscală a Principatelor au urmat aceeași traiectorie, de la afirmarea dreptului regalian de a bate monedă și de a strânge dări, la pierderea lui sub apăsarea suzeranității străine, și, în sfârșit, la regăsirea acestuia odată cu statul modern.

§2. De la moneda-obiect la moneda metalică: preludiul antic și dacic

Înainte de a fi cifră, banul a fost lucru. Băicoianu reia, în spirit comparativ, fazele prin care a trecut orice popor: schimbul în natură, apoi obiectul-monedă, unelte, arme, podoabe, căldări și secări, apoi pondul-monedă cântărit cu balanța și, în fine, moneda metalică de formă și titlu garantate. În Dacia preistorică circulau, ca prețuri, inelele și uneltele; mai apoi, grecii aduc staterii de aur și tetradrahmele de argint, iar romanii așii și denarii. Învățând foloasele monedei, dacii își deschid, prin veacul al II-lea î. Hr., în vremea lui Burebista, propriile monetării, imitând tipurile macedonene, chiar dacă aliajul lor, încărcat de cupru, rămânea inferior monedei romane^[5].

Sub stăpânirea romană, împăratul Filip Arabul acordă Daciei, la 246 d. Hr., dreptul de a bate monedă de bronz, un drept exercitat scurtă vreme, căci de la acea dată începe șirul năvălirilor^[6]. Astfel se încheie preludiul antic: un teritoriu deprins cu moneda, dar pe care vijelia migrațiilor avea să-l întoarcă, pentru un mileniu, la formele dintâi ale schimbului.

§3. Tăcerea monetară a mileniului barbar și renașterea schimbului

Prăbușirea vieții de stat daco-romane sub goți, gepizi, huni, cumani și tătari a curmat, vreme de aproape un mileniu, baterea de monedă; trocul ia, în mare parte, locul schimbului monetar, deși monedele romane și apoi bizantine nu dispar cu totul din circulație. În perioada de reculeģere, în Ardeal, Banat și dincoace de Carpați, pătrund dinarii banali, monedele de argint bătute de banii Slavoniei și puse în circulație între c. 1270 și 1380. De la acești dinari banali ne-a rămas în limbă cuvântul ban, rezervat monetei mărunte, mărturie filologică a unei epoci în care moneda străină preceda și pregătea moneda națională^[7].

§4. Dreptul regalian și întâiele monede naționale

Odată cu descălecatul și întemeierea Munteniei și Moldovei, domnii români își însușesc, după obiceiul suveranilor înconjurători, dreptul regalian de a bate monedă. În Țara Românească, cele dintâi monede sunt ale lui Vladislav I (1364-1380), ducați și bani de argint, urmate de cele ale lui Radu, Dan și Mircea. Dreptul suferă, însă, o gravă atingere sub Dan al II-lea: hrisovul din 10 noiembrie 1424 arată că el deținea haraghia de bani ca pe un privilegiu primit de la Sigismund al Ungariei, căruia îi adoptase sistemul monetar^[8].

În Moldova, cele dintâi monede poartă stema lui Petru Mușat (1378-1394), o imitație a groșilor galițieni, urmate de cele ale lui Roman, Iliaș, Ștefan, Ștefan cel Mare (argint și aramă) și Despot Vodă (aur și argint, după model imperial). Decadența politică atrage însă și decadența monetară: prin tratatul lui Ieremia Movilă cu Polonia, domnii Moldovei se obligă să bată doar monedă de imitație poloneză, iar la finele veacului al XVI-lea pierd, de fapt, dreptul de batere; încercarea lui Istrate Dabija de a redeschide o bănărie la Suceava (1662-1666) este curmată din ordinul Porții^[9].

Bilanțul cronologic al lui Băicoianu este limpede: dreptul de a bate monedă a fost exercitat de domnii pământeni în Moldova până pe la 1668, iar în Muntenia până pe la 1450^[10]. Dincolo de aceste date, suveranitatea monetară se stinge, luându-i locul o circulație străină, pestriță și adesea avariată.

§5. Marca, groșul și banul: o gramatică a socotelii și a vămii

Sub aparenta dezordine, negoțul medieval românesc se sprijinea pe o gramatică a socotelii. Marca era deopotrivă unitate ponderală și monetară, împărțită în patru ferto (sferturi) și fiecare ferto în patru scoti; spre deosebire de moneda de socoteală, groșii efectiv bătuți se numeau bani gata. Groșul însuși era o unitate adoptată, ca și în Polonia, pe temeiul mărcii, iar dinarii mărunți, numiți în Moldova bani, îi dădeau diviziunile cele mai mici^[11].

Aici se vede limpede cum moneda susține fiscul. Dările vamale se așezau în groși și în dinari: privilegiul negustorilor din Lemberg (1404), cel acordat sibienilor și scutirea Mănăstirii din Ițcani (1453) stabilesc taxele în groși, iar vechiul tarif de la Șipeniț așază „un ban de fiecare cap de vită”^[12]. Tocmai pe acest teren documentele lui Furnică îmbogățesc sinteza: cearta monetară din 1565, semnalată și de Iorga, ne arată un firman către voievodul Moldovei de a supraveghea cursul banilor aduși de neguțătorii din Polonia și o scrisoare imperială către regele Poloniei privind diferența de curs percepută de la moldoveni, dovadă că valoarea monedei era, încă de timpuriu, o miză diplomatică și comercială deopotrivă^[13].

§6. Hrisoavele lui Mircea cel Bătrân: cea mai veche așezare fiscală

Dacă vama și darea se așezau în moneda de socoteală descrisă mai sus, temeiul lor juridic se lasă cel mai bine citit în hrisoavele lui Mircea cel Bătrân, așa cum le-a cercetat Dinu C. Arion. Domnul apare aici ca proprietar suprem al persoanelor și al averilor, iar întregul edificiu fiscal se sprijină pe dreptul său de prelevare. Prin hărăziri și scutiri „în ohabă” acordate mănăstirilor Tismana, Cozia, Strugalea, domnul își cedează, în tot sau în parte, dreptul de bir (numit în acte dări), de dijmă și de vamă, păstrând astfel, sub forma imunității, chiar logica suveranității fiscale^[14].

De aici se desprinde și o observație de prim ordin pentru istoria fiscalității românești: în aceste documente, vama nu înseamnă numai taxa asupra mărfurilor aduse de neguțătorii străini, ci impozitul în general. Catalogul dărilor desfășurat de hrisoave este, de altfel, surprinzător de bogat: dijma vinului și a cerii, vama oilor și a porcilor, albinăritul (numit și vama mierii), găletăritul, vinăriciul și vama peștelui; apoi globirile și dușegubinile, amenzile, precum și muncile, între care caii de olac, cărăturile și straja^[15]. Este, în miniatură, întregul sistem domanial-fiscal al unei țări medievale^[16].

Nicăieri legătura dintre monedă și dare nu este mai limpede decât în privilegiul vamal acordat brășovenilor la 1413. Tariful este așezat tocmai în unitățile de socoteală amintite ‒ perperi, fertuni, ducați și bani: postavul (vilar) de Ipru plătea un fertun, cel de Colonia 12 ducați; ceara, 12 ducați de majă; vitele, 2 ducați de porc, 3 de vacă și un ducaț de berbece; iar mărfurile orientale „de peste mare” erau lovite cu 3% de perperi. Până și vămile de drum păstrează măruntul ban drept unitate: la Bran, pedestrul dădea un ban, călărețul trei. Astfel, gramatica monedei de socoteală și gramatica fiscului se suprapun în același act^[17].

Hrisoavele dezvăluie și cea dintâi administrație fiscală românească. Mircea exploata vămile fie în regie, fie concesionându-le boierilor săi, cu plată sau în dar; pentru neguțătorii litvani și poloni, vama se plătea o singură dată, la Târgoviște, „unde se desface tolba”, iar acolo unde vama fusese vândută, vameșul trebuia să se socotească cu domnul. Strângerea dărilor revenea unor slujbași anume, globnicii, găletarii, vameșii și cumercherii, cele dintâi organe ale unui fisc în formare^[18].

§7. Haosul monetar și negoțul

Din clipa în care domnii pierd dreptul de batere, Principatele devin „un câmp deschis” pentru monedele tuturor țărilor înconjurătoare. Numai înșirarea sumară a speciilor circulante (perperi, ruble, mărci și ducați în veacul al XIV-lea; aspri și zloți tătărăști mai târziu; taleri, potronici, orți, mariași, parale, creițari și zwanțigi spre veacul al XIX-lea) dă măsura confuziei în care trăiau producătorul și negustorul^[19]. În lipsa unui îndreptar legal, anumite monede internaționale dobândeau, vremelnic, funcțiunea de etalon; iar recunoașterea lor oficială venea tocmai din aceea că erau primite la casele publice: Vistieria încasa dările și achita tributul numai în asprii, groșii, rublele, mărcile, ducații, ughii, zloții, galbenii, talerii și leii^[20].

Epoca fanariotă (1716-1821) adâncește această abdicare: în loc să redobândească dreptul regalian, domnii străini îl lasă în paragină, iar Rusia și Turcia ajung să bată monedă pentru ținuturile românești. Între 1772 și 1774, Ecaterina a II-a lovește la Sadagura așa-numitele corboave, piese de aramă de 3, 6 și 9 parale, purtând alăturate efigiile Moldovei și Munteniei, semn al unei suzeranități disputate între cele două puteri^[21].

§8. Nașterea leului

În acest peisaj pestriț se naște numele monedei noastre de mâine. Leul n-a fost, la început, o monedă anume, ci porecla unei monede de argint care purta pe revers chipul unui leu: talerul-leu, adică leeuwendaalder-ul olandez (bătut întâia oară c. 1575), numit și leones sau solidi leonini, iar în Imperiul otoman arslan guruș. După ce a circulat metalizat aproape o jumătate de veac, înlocuit treptat de talerii Mariei Tereza și de colonații spanioli, leul a rămas o simplă monedă de socoteală. Din această unitate de cont, la 1867 avea să se nască leul ca unitate monetară națională^[22], încununare a unui drum care începuse cu dinarii banali și se încheia cu un sistem monetar propriu.

§9. Dări, biruri și vămi: fiscalitatea așezată pe monedă

Dacă hrisoavele lui Mircea ne arătau obârșia medievală a fiscului, documentele lui Furnică ne dau anatomia lui târzie, din veacul fanariot. Documentele privitoare la neguțătorii armeni din Roman dezvăluie un întreg sistem de obligații: birul așezat „cu rupta la cămară” (o sumă forfetară anuală), desetina sau zeciuiala pe râmători și stupi, dajdia breslei, agiutorința de iarnă și a târgului, ca și taxele pe fiecare dughiană după felul negoțului^[23]. Brășovenii din București primesc, de la Ștefan Racoviță, să plătească doar 30 de taleri ruptoare pe an, fiind scutiți de văcărit și pogonărit, dar dând pentru marfă „la sută trei”^[24].

Alături de aceste dări directe stă vama, cu rolul ei central în viața economică: tarifele din 1827 pentru negustorii Angliei și ai Rusiei așezau un drept de 3% asupra valorii mărfii, iar la bâlciuri se aduna mortasipia. Tot atât de grăitoare sunt scutirile: domnul iartă boierilor dările, bunăoară cele câteva sute de vite ale marelui vistier Iordache Roset, scăpate de vamă, cornărit și orice altă dare, arătând cât de inegal apăsa fiscul^[25]. Iorga însuși semnalează, între piesele de căpetenie ale colecției, „utile conturi de vamă” și regimul vadurilor, al brudinei, care întregesc întreaga țesătură a schimbului^[26].

Peste toate, tributul către Poartă rămâne sarcina dominantă, iar legătura lui cu moneda este vie de la început: cea dintâi capitulație îngăduia domnului să-l achite și în „bani buni românești”^[27], fixare ce arată că, până și în relația de vasalitate, moneda proprie păstra o demnitate juridică.

§10. Falsificarea și disciplina monetară

O circulație atât de pestriță chema, firesc, frauda. Falsificarea, calpuzanlâcul și exportul banilor buni peste hotare erau în floare spre sfârșitul veacului al XVIII-lea, cele dintâi practicate mai ales de localnici, remarcându-se și îndeletnicirea zarafilor străini, adăpostiți sub jurisdicția consulară. Pravilele pedepseau aspru aceste fapte, în Muntenia chiar cu moartea, comutată adesea în ocnă, iar în Moldova cu bătaie și temniță, iar domni precum Alexandru Moruzi luau, încă din 1790, măsuri administrative spre a opri scoaterea banilor vechi din țară^[28]. Disciplina monetară rămânea însă iluzorie, câtă vreme lipsea un curs legal unic.

§11. Povara fiscală și țăranul

Toată această arhitectură apăsa, în cele din urmă, pe umerii țăranului. Sub dominația turco-fanariotă, regimul fiscal atinsese o asprime care îl împingea pe omul de rând la sărăcie programatică; însemnarea contelui d’Hauterive din 1785, îndemnul amar ca țăranul să nu are și să nu agonisească decât atât cât îi trebuie spre a trăi, ca să nu stârnească lăcomia stăpânirii, rezumă această stare^[29]. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu (1821) și restabilirea domnilor pământeni au adus o trecătoare îndulcire a regimului fiscal; dar abia reglementările de mai târziu aveau să așeze fiscalitatea pe temeiuri mai limpezi.

§12. De la breaslă la fabrică: zorii economiei industriale

Ordinea monetar-fiscală descrisă până aici era aceea a unei economii agrare și meșteșugărești. Mișcarea următoare, reconstituită de N. P. Arcadian în Industrializarea României, duce povestea de la atelier la fabrică. La început a fost industria casnică și cea a meșterilor satelor; în orașe, meșteșugurile s-au strâns în bresle. Acestea erau, la început, asociații libere, de tip occidental, venite prin Galiția și Ardeal, binecuvântate de Biserică și ocrotite de Domnie, având în frunte starostele, chiar statutul breslelor din Roman, înnoit la 1781, pe care l-am întâlnit și la Furnică^[30]. Sub Alexandru Ipsilanti, după pacea de la Cuciuc-Cainargi (1774), ele au fost însă refăcute pe tiparul bizantino-otoman al rufeturilor, așezate pe privilegiul, controlul și penalitățile Statului^[31].

Cele dintâi fabrici se ivesc tot sub oblăduirea domnească: sticlăria de la Târgoviște (1621) și a lui Matei Basarab (1650), morile de hârtie, iar mai apoi fabricile de postav ale veacului fanariot (Callimachi, 1759; Ghica, 1762 și 1764), așa-numitele cherhanale, ocrotite prin monopol (apalto) acordat prin pitac domnesc, prin scutiri de vamă și prin premii. Regulamentul Organic din 1832 ridică acest obicei la rang de politică: stăpânirea „va ocroti așezarea fabricilor”, atrăgând meșteri străini prin premii, cea dintâi formulare a unei politici industriale românești^[32].

Drumul nu a fost însă lin. Convenția comercială din 1875 cu Austro-Ungaria, cu tarifele ei excesiv de reduse, a ucis industria textilă sătească, o pierdere pe care N. Xenopol o deplora încă din 1916. Cu toate acestea, mica industrie a rămas nucleul din care avea să crească marea industrie: statistica din 1863 număra deja 12.867 de stabilimente, în majoritate mori, iar economia anului 1867, lipsită încă de cale ferată și mișcându-se cu caii de poștă, trăia covârșitor din agricultură, cerealele alcătuind 72% din export^[33].

§13. Legislația industrial-comercială: de la încurajare la cod

Pe acest fundal economic se așază cea dintâi mare construcție legislativă: Legea pentru încurajarea industriei naționale din 21 aprilie 1887. Împreună cu tariful vamal protecționist, aceasta dădea fabricilor care îndeplineau anumite condiții o seamă de avantaje, între care scutiri de vamă la materiile prime, vreme de 15 ani. Măsura era cu atât mai însemnată cu cât, înaintea ei, industria românească era aproape inexistentă: la 1887, abia 83 de fabrici îndeplineau condițiile legii^[34].

După un sfert de veac, schimbarea convențiilor comerciale și a tarifelor, abuzul scutirilor și nemulțumirile micii industrii au cerut o revizuire. Așa s-a născut noua Lege pentru încurajarea industriei naționale din 12 februarie 1912, intrată în vigoare la 1 aprilie, care deschide „o nouă eră”; alături de ea, Legea meseriilor, așa-numita lege „Nenițescu” din 1912, reorganizează breslele și meseriile^[35].

Privită în întregul ei, legislația industrială se ramifică, în sistematizarea lui Arcadian, în mai multe trunchiuri: legislația exercitării industriei, cu tariful vamal drept pârghie, proprietatea industrială (Legea brevetelor de invențiune din 17 ianuarie 1906, desenele și mărcile de fabrică) și legislația muncii (repaosul, munca femeilor, legile sociale de după 1920^[36]). Peste toate veghează un fir de politică protecționistă și națională, înrădăcinată în vechea tradiție a ocrotirii domnești, de la Regulamentul Organic la Vechiul Regat, anii 1886-1916 rămânând, în formularea autorului, „perioada politicei economice naționale”^[37].

§14. Încheiere

Privite împreună, izvoarele noastre spun aceeași poveste din unghiuri felurite. Arion arată, în hrisoavele lui Mircea, cum dreptul de bir, de dijmă și de vamă alcătuia, încă din veacul al XIV-lea, miezul suveranității domnești. Băicoianu arată că evoluția monedei în ținuturile românești a urmat aceleași faze ca în restul lumii, de la moneda-obiect, prin moneda națională a primilor domni, la haosul tolerat de puterile suzerane, care aveau tot interesul să cumpere ieftin produsele țării. Furnică, prin hrisoavele și conturile sale de vamă, dovedește că același haos monetar a fost și temeiul unei fiscalități inegale și împărțite, birul, desetina, vama și mortasipia așezate într-o monedă nesigură, scutirile rezervate boierilor, povara lăsată pe țăran.

Regăsirea suveranității avea să însemne, deopotrivă, regăsirea monedei și așezarea dreaptă a dării. Reglementarea propriu-zisă a circulației începe abia cu Regulamentul organic, iar sistemul monetar rațional și românesc se așază prin legea din 1867, când leul, odinioară simplă poreclă a unui taler străin, devine, în sfârșit, unitatea monetară a țării^[38]. În acest punct, istoria banului și istoria birului se întâlnesc: amândouă sunt, până la urmă, expresii ale aceleiași suveranități, pierdute sub veacuri de stăpânire străină și recucerite odată cu statul modern român. Iar când, dincolo de pragul veacului al XIX-lea, Arcadian arată cum aceeași tradiție a ocrotirii domnești se preface în politică industrială și în legile de încurajare din 1887 și 1912, înțelegem că moneda, darea și legea industrial-comercială nu sunt decât trei vârste ale aceluiași efort: acela al unei națiuni de a-și stăpâni, în sfârșit, propria economie.

Note de subsol

^[1] C.I. Băicoianu, Istoria politicei noastre monetare și a Băncii Naționale, vol. I, partea I, Ed. Cartea Românească, București, 1932. Capitolul I, Note istorice asupra monetei în general și evoluția monetară a Țărilor Românești până în veacul al XIX-lea, acoperă p. 1-54 și constituie firul analitic urmat în paginile de față.

^[2] D.Z. Furnică, Documente privitoare la comerțul românesc 1473-1868, cu o scrisoare a profesorului N. Iorga, Tipografia „România Nouă”, București, 1931. Colecția reunește hrisoave, privilegii, tarife vamale, liste de prețuri și corespondență negustorească, fiind complementul documentar al sintezei lui Băicoianu.

^[3] D.C. Arion, Din hrisoavele lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). Studiu de istorie a dreptului român, Tipografia „România Mare”, București, 1930. Lucrarea analizează, din perspectiva istoriei dreptului, regimul juridic și fiscal ce se desprinde din hrisoavele muntene de la cumpăna veacurilor al XIV-lea și al XV-lea.

^[4] N.P. Arcadian, Industrializarea României. Studiu evolutiv-istoric, economic și juridic, ed. a 2-a, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1936. Lucrarea urmărește, în trei părți, drumul industriei românești de la meșteșugul casnic la marea industrie și la legislația ei.

^[5] C.I. Băicoianu, op. cit., p. 15-18. Asupra monetăriilor dacice și a imitației tetradrahmelor macedonene, autorul se sprijină pe V. Pârvan (Getica) și pe C. Moisil.

^[6] Ibidem, p. 22-23. Dreptul de a bate monedă de bronz a fost acordat Daciei de împăratul Filip Arabul la 246 d. Hr., fiind exercitat scurtă vreme.

^[7] Ibidem, p. 23. Dinarii banali, bătuți de banii Slavoniei și puși în circulație aproximativ între 1270-1380, au lăsat în limbă cuvântul ban, rezervat monetei mărunte.

^[8] Ibidem, p. 23-26 (Muntenia) și p. 24-26 (Moldova). Hrisovul din 10 noiembrie 1424 atestă că Dan al II-lea deținea dreptul de batere drept haraghie de bani de la Sigismund al Ungariei, căruia îi adoptase sistemul monetar.

^[9] Ibidem, p. 25-26. Asupra pierderii dreptului de către domnii Moldovei după tratatul lui Ieremia Movilă cu Polonia și a desființării bănăriei de la Suceava a lui Istrate Dabija, din ordinul Porții.

^[10] Ibidem, p. 53: „Dreptul baterii monetelor a fost exercitat de Domnii pământeni în Moldova până pe la 1668, iar în Muntenia până pe la 1450”.

^[11] Ibidem, p. 38-40. Marca funcționa ca unitate ponderală și de socoteală, divizată în ferto (sferturi) și scoti; groșii bătuți se numeau bani gata.

^[12] C.I. Băicoianu, op. cit., p. 40-41. Tarifele vamale ale negustorilor din Lemberg (1404) și Sibiu, ca și scutirea Mănăstirii din Ițcani (1453), stabileau dările în groși; în vechiul tarif de la Sipeniț figurează „un ban de fiecare cap de vită”.

^[13] D.Z. Furnică, op. cit., doc. 12-13 (1565), p. 11-12: firman către voievodul Moldovei de a supraveghea cursul monedei aduse de neguțătorii din Polonia și scrisoare imperială către regele Poloniei privind diferența de curs percepută de la neguțătorii moldoveni.

^[14] D.C. Arion, op. cit., p. 51-54. Domnul apare ca proprietar suprem; prin hărăziri și scutiri în ohabă, el își cedează în folosul mănăstirilor dreptul de prelevare, birul (numit „dări”), dijma și vama.

^[15] Ibidem, p. 56. Catalogul dărilor și dijmelor: dijma vinului și a cerii, vama oilor și a porcilor, albinăritul (vama mierii), găletăritul, vinăriciul, vama peștelui, globirile și dușegubinile, precum și muncile, caii de olac, cărăturile și straja.

^[16] Ibidem, p. 54: vama nu are, în documente, „numai înțelesul de taxă impusă asupra mărfurilor, ci de impozit în general”, observație de prim ordin pentru istoria fiscalității românești.

^[17] Ibidem, p. 55-56. Tariful acordat brășovenilor prin privilegiul din 1413, exprimat în perperi, fertuni, ducați și bani: postavul (vilar) de Ipru, un fertun, cel de Colonia, 12 ducați; ceara, 12 ducați de majă; 2 ducați de porc, 3 de vacă, un ducaț de berbece; mărfurile „de peste mare”, 3% de perperi.

^[18] Ibidem, p. 55-56. Mircea exploata vămile în regie ori le conceda boierilor; neguțătorii litvani și poloni plăteau vama o singură dată, la Târgoviște, „unde se desface tolba”; strângerea revenea unor agți anume, globnicii, găletarii, vameșii și cumercherii. Autorul trimite la C.C. Giurescu, Organizarea financiară a Țării Românești în epoca lui Mircea cel Bătrân, Ed. Cultura Națională, 1927.

^[19] Ibidem, p. 42-43. Lista monetelor circulante, întocmită după G. Zâne, numără zeci de specii pe fiecare veac, de la perperi, ruble și ducați în sec. al XIV-lea, până la zwanțigi, irmilici și colonați în sec. al XIX-lea.

^[20] Ibidem, p. 43. Vistieria primea pentru plata cheltuielilor, achitarea tributului și încasarea dărilor numai monete privilegiate: asprii, groșii, rublele, mărcile, ducații, ughii, zloții, galbenii, talerii și leii.

^[21] Ibidem, p. 41-42. Între 1772-1774, Ecaterina a II-a a bătut la Sadagura monedă bilonară pentru Moldova, așa-numitele corboave (3, 6 și 9 parale de aramă), purtând efigiile Moldovei și Munteniei.

^[22] Ibidem, p. 44-47. Asupra originii leului, talerul-leu (leeuwendaalder olandez, cca. 1575), numit și leones, solidi leonini, iar turcește arslan guruș, și a transformării sale în monedă de socoteală.

^[23] D.Z. Furnică, op. cit., Prefață, p. VII-IX, docs. 17-18 (1760, 1764): așezarea birului neguțătorilor armeni din Roman „cu rupta la cămară”, alături de desetina pe râmători și stupi.

^[24] Ibidem, Prefață, p. IX: Brășovenii primesc de la Ștefan Racoviță să plătească pe an numai 30 de taleri ruptoare, fiind scutiți de văcărit și pogonărit; pentru marfă dădeau „la sută trei”.

^[25] Ibidem, Prefață, p. X-XIII: scutirile de dări acordate boierilor (bunăoară cele 503 vite ale lui Iordache Roset, scăpate de vamă și cornărit), tarifele vamale din 1827 (3% ad valorem) și rolul mortasipiei la bâlciuri.

^[26] Scrisoarea profesorului N. Iorga, în fruntea volumului Furnică, semnalează între piesele de căpetenie „utile conturi de vamă” și cearta cu polonii pentru valoarea monedelor la 1565.

^[27] Ibidem, p. 34. Cea dintâi capitulație autoriza pe domn să plătească tributul și în bani buni românești.

^[28] Ibidem, p. 49-53. Falsificarea (calpuzanlâc) era aspru pedepsită de pravile; măsurile lui Alexandru Moruzi (1790) urmăreau împiedicarea scoaterii banilor buni peste hotare.

^[29] C.I. Băicoianu, op. cit., p. 54, citând însemnarea contelui d’Hauterive (Journal d’un voyage de Constantinople à Iassy, 1785) despre starea țăranului moldovean.

^[30] N.P. Arcadian, op. cit., Partea I, cap. V („Breslele la Români”): breslele libere, de tip occidental (venite prin Galiția și Ardeal), binecuvântate de Biserică și ocrotite de Domnie, în frunte cu starostele, bunăoară statutul breslelor din Roman, înnoit la 1781.

^[31] Ibidem. Sub Alexandru Ipsilanti (după pacea de la Cuciuc-Cainargi, 1774) breslele sunt refăcute pe tiparul bizantino-otoman al rufeturilor, sprijinite pe privilegiul, controlul și penalitățile Statului.

^[32] Ibidem, cap. VI („Primele fabrici”) și Partea a III-a. Sticlăria de la Târgoviște (1621) și a lui Matei Basarab (1650); fabricile de postav fanariote (Callimachi, 1759; Ghica, 1762 și 1764), cherhanalele, ocrotite prin monopol (apalto) acordat prin pitac domnesc, scutiri de vamă și premii. Regulamentul Organic din 1832 codifică această politică: Stăpânirea „va ocroti așezarea fabricilor”, atrăgând meșteri străini prin premii.

^[33] Ibidem. Convenția comercială din 1875 cu Austro-Ungaria, cu tarife excesiv de reduse, a ucis industria textilă sătească (lamentația lui N. Xenopol); mica industrie a rămas, însă, nucleul marii industrii, statistica din 1863 număra 12.867 de stabilimente (în majoritate mori), iar economia din 1867 se mișca încă cu caii de poștă, cerealele alcătuind 72% din export.

^[34] Ibidem, partea a III-a, cap. III, §2. Legea pentru încurajarea industriei naționale din 21 aprilie 1887, dublată de tariful vamal protecționist, acorda fabricilor avantaje (scutiri de vamă la materiile prime) pe 15 ani; la 1887, abia 83 de fabrici îndeplineau condițiile.

^[35] Ibidem. Noua Lege pentru încurajarea industriei naționale din 12 februarie 1912 (în vigoare la 1 aprilie) înlătură neajunsurile celei din 1887; alături de ea, Legea meseriilor („Nenițescu”) din 1912 reorganizează breslele și meseriile.

^[36] Ibidem. Ramurile legislației industriale: legislația exercitării industriei (cu tariful vamal), proprietatea industrială (Legea brevetelor de invențiune din 17 ianuarie 1906, desene și mărci) și legislația muncii (repaosul, munca femeilor, legile de după 1920).

^[37] Ibidem, cap. III, §1. O politică industrială protecționistă, înrădăcinată în vechea tradiție a ocrotirii domnești, de la Regulamentul Organic la Vechiul Regat, anii 1886-1916 fiind, în formularea autorului, „perioada politicei economice naționale”.

^[38] Ibidem, p. 54. Reglementarea propriu-zisă a circulației începe abia cu Regulamentul organic, iar sistemul monetar rațional românesc se așază prin legea din 1867.