Actiunea in contencios administrativ. Termenele de exercitare a plângerii prealabile

Robert Cristian Dima, Acțiunea în contencios administrativ. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, 2021, p. 226-237.

III.1.9. Aspecte procedurale

III.1.9.1. Procedura prealabilă – condiție de exercițiu a acțiunii

Sub aspect procesual, procedura prealabilă constituie o condiție de exercițiu a acțiunii judiciare, astfel că orice neregularitate referitoare la condițiile și termenele de exercitare ale plângerii prealabile va conduce la soluția de inadmisibilitate a acțiunii.

Ca orice condiție de exercitare a acțiunii civile, aceasta trebuie să fie îndeplinită la data sesizării instanței.

Plângerea prealabilă este o componentă esențială a mecanismului de control de legalitate instituit de Legea nr. 554/2004 nu doar prin rațiu­­nea și finalitatea sa, aspecte expuse la începutul acestui capitol, dar și prin raportare la modalitatea de determinare a termenelor de for­mulare a acțiunii judiciare.

În practică s‑au întâlnit și cazuri în care plângerea prealabilă a fost formulată după înregistrarea cererii de anulare a actului la instanță, în această situație soluția corectă fiind aceea de admitere a excepției inadmisibilității.

Practică judiciară

Legea nr. 554/2004 instituie o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, exercitată sub forma recursului graţios sau ierarhic, care constă în aceea că, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, persoana care se consideră vătămată într‑un drept al său trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă există, revocarea în tot sau în parte a acesteia.

Instanţa constată însă că reclamanta s‑a adresat autorităţii emitente după sesizarea instanţei de contencios administrativ, respectiv la data de 11 martie 2019 (data trimiterii poştale – 8 martie 2019), astfel că înscrisul denumit plângere prealabilă nu mai constituie un recurs graţios, pentru că nu se mai află strict în sfera unui raport juridic de drept administrativ; o astfel de sesizare nu poate avea decât natura juridică a unei încercări de soluţionare amiabilă a litigiului care nu împiedică admiterea excepţiei inadmisibilităţii^[1].

III.1.9.2. Termenele de exercitare a plângerii prealabile

Art. 7 din Legea nr. 554/2004 instituie mai multe categorii de ter­mene, într‑o tehnică legislativă nu tocmai oportună, utilizând, în cadrul și cu privire la aceeași instituție juridică, atât termene aparent proce­durale, cât și termene substanțiale.

III.1.9.2.1. Termenul de 30 de zile aplicabil în cazul actului admi­nistrativ cu caracter individual

În privința actului administrativ cu caracter individual, persoana că­reia i se adresează acest act are obligația de a formula plângerea preala­bilă în termen de 30 de zile de la data comunicării actului [art. 7 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004].

În opinia noastră, având în vedere sediul materiei și rațiunea insti­tuirii procedurii prealabile, prin raportare la prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004, apreciem că termenul de 30 de zile ar trebui să fie un termen substanțial de decădere.

Cu privire la natura juridică a acestui termen, în doctrină au fost exprimate numeroase și variate puncte de vedere, pe care nu le vom aborda în această lucrare, cert este că jurisprudența este constantă în a aprecia acest termen ca fiind unul de decădere, de foarte multe ori fiind analizat ca un termen procesual de decădere.

Nerespectarea acestui termen va avea ca efect:

– respingerea plângerii prealabile, ca tardiv formulată; iar

– asupra acțiunii judiciare, respingerea acesteia din urmă ca inadmisibilă.

III.1.9.2.2. Termenul‑limită de prescripţie de 6 luni aplicabil în cazul actelor administrative unilaterale

Conform ultimei teze a art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

Pentru motive temeinice, persoana vătămată, destinatar al actului, poate introduce plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. 

Acest termen de 6 luni este calificat expres de legiuitor, în teza ultimă a art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ca fiind un termen de prescripție.

Din interpretarea dispozițiilor precitate reținem că legiuitorul nu a instituit două termene facultative, ci din contră, a ales o tehnică legis­lativă deficitară, prin care a dorit să instituie, pe lângă termenul de 30 zile, încă un termen‑limită, dar nici acesta cu caracter absolut, aspect stabilit și în jurisprudenţa Curţii Constituționale:

Cât priveşte limitele legale impuse pentru exercitarea dreptului la acţiune, şi anume termenul de 6 luni sau de un an de la data emiterii actului, acestea reprezintă măsuri de protecţie a stabilităţii şi secu­rităţii raporturilor juridice create şi a efectelor actelor admi­nistra­tive, acestea fiind, totodată, termene rezonabile în cadrul cărora persoa­nele interesate au posibilitatea de a acţiona, în condiţiile legii^[2].

III.1.9.2.3. Instituția procesuală reglementată de art. 186 C.proc.civ. este înlăturată de la aplicare din cauza existenței moti­velor temeinice prevăzute de art. 7 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004? Probleme de interpretare

Configurația actuală ridică mai multe probleme de interpretare.

Ne întrebăm oare cum se va aplica instituția repunerii în termen pre­văzută de art. 186 C.proc.civ., mai ales că în doctrină^[3] a fost avansată această idee cu privire la motivele temeinice.

Sau de fapt instituția procesuală prevăzută de art. 186 C.proc.civ. este înlăturată de la aplicare din cauza existenței motivelor temeinice, configurând un aspect autonom contenciosului administrativ?

Am fi tentați să abordăm această din urmă variantă, în care să con­siderăm că subzistă un regim juridic propriu contenciosului admi­nistra­tiv, în ceea ce privește modalitatea de aplicare a celor două termene substanțiale, fiind exclusă incidența instituției repunerii în termen.

Dacă am considera că repunerea în termen prevăzută de art. 186 C.proc.civ. ar fi aplicabilă în cazul termenelor reglementate de Legea nr. 554/2004 cu privire la formularea plângerii prealabile, atunci terme­nul de prescripţie de 6 luni ar putea fi înlăturat cu relativă ușurință, făcând redundantă reglementarea unui asemenea termen, cu preci­zarea motivelor temeinice, or, dispozițiile legale trebuie interpretate în sensul în care ar putea produce efecte. 

Având în vedere că motivele temeinice nu sunt definite de Legea nr. 554/2004 și nici de art. 2522 C.civ., acestea vor fi apreciate prin rapor­tare la doctrina și jurisprudența instituției procesuale a repunerii în termen, respectiv art. 186 C.proc.civ.

Astfel, legiuitorul nu a dorit să dea întreg efect instituției repunerii în termenul procedural, simțind nevoia să impună o limită temporală de 6 luni. Însă nici această limită temporală nu s‑a dorit a fi absolutizată, astfel că termenul de 6 luni a fost calificat ca fiind de prescripție.

Dacă ar fi dorit stabilirea unui interval a cărui depășire să atragă imposibilitatea formulării plângerii prealabile, fără excepții, legiuitorul ar fi putut recurge la instituirea unor termene‑limită, astfel cum a procedat în cazul termenului de formulare a cererii de revizuire, potrivit art. 511 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ. 

În concluzie, apreciem următoarele:

– termenul de 30 de zile de formulare a plângerii prealabile este un termen substanțial de decădere; acesta se calculează, se împlinește și curge potrivit art. 2553 C.civ.;

– deși, cu privire la acest termen, nu este aplicabilă instituția repu­nerii în termen prevăzută de art. 186 C.proc.civ., existența motivelor temeinice vor fi apreciate prin raportare la doctrina și jurisprudența referitoare la art. 186 C.proc.civ. și vor determina curgerea unui termen de 5 luni de la expirarea celui de 30 de zile.

Așadar, existența motivelor temeinice vor determina curgerea ter­menului de 6 luni, termen de prescripție, respectiv motivele temeinice vor plasa determinarea respectării termenului în sfera instituției prescripției extinctive.

Reținerea motivelor temeinice nu poate determina depășirea terme­n­ului de prescripție de 6 luni, ci acestea au exclusiv rolul de a angrena instituția prescripției extinctive în raport de termenul de 6 luni.

Termenul de 6 luni poate fi depășit exclusiv în ipoteza reținerii instituțiilor aplicabile prescripției extinctive, respectiv repunerea în termen, suspendarea și întreruperea, în măsura în care sunt identificate cazuri compatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau intere­sele lor legitime, pe de altă parte.

Ar fi de observat că și instituția repunerii în termenul de prescripție presupune aceleași motive pe care le‑ar avea în vedere instanța și în situația aplicării art. 186 C.proc.civ., însă principala diferență ce decurge din cele două regimuri juridice este cea referitoare la termenul în care per­soana vătămată ar trebui să formuleze plângerea prealabilă după încetarea motivelor care ar justifica depășirea termenului, respectiv:

– 30 de zile, potrivit art. 2522 alin. (2) C.civ.;

– 15 zile, potrivit art. 186 alin. (2) C.proc.civ.

În raport de cele expuse anterior, apreciem că de lege ferenda se impune reglementarea unitară a termenelor:

– fie în sensul precizării naturii juridice a termenului de 30 de zile;

– fie în sensul instituirii unor noi termene, cu un regim juridic propriu, reglementat chiar în cuprinsul Legii nr. 554/2004. 

Rămâne la aprecierea legiuitorului durata termenelor, însă ar fi de preferat instituirea unui termen‑limită, oricare ar fi el, nesusceptibil de suspendare sau repunere în termen, cum este în cazul de revi­zuire menționat supra.

În acest sens ar fi de remarcat opțiunea mult mai coerentă și precisă a legiuitorului în privința contractelor administrative, care ar trebui, în opinia noastră, să reprezinte regula (principiul) cu privire la termenul de formulare a plângerii prealabile.

În argumentația noastră ne‑am referit la interpretarea dată de instanță motivelor temeinice, însă apreciem că arătarea motivelor temei­nice și, eventual, cazurile de suspendare, întrerupere a termenului de prescripție, precum și repunerea în termenul de prescripție ar trebui arătate, respectiv solicitate chiar prin plângerea prealabilă. 

Formularea unei plângeri prealabile cu depășirea termenului de 30 zile, fără menționarea în cuprinsul acesteia a împrejurărilor care au determinat această depășire, face inutilă chiar formularea plângerii prealabile, întrucât persoana vătămată nu mai urmărește, în mod real, scopul pentru care a fost instituită, răspunsul la plângerea sa prealabilă urmând să fie invariabil și în mod legal din perspectiva autorității publice, în sensul respingerii ca tardiv formulată.

Ne întrebăm astfel dacă această modalitate de exercitare a drep­turilor procesuale, prin care autorității publice nici măcar nu i se creează cadrul legal în sensul revocării sau anulării actului, aceasta fiind obli­gată la respingerea plângerii ca tardivă, nu ar trebui să atragă respin­gerea acțiunii judiciare ca inadmisibilă? Noi am fi înclinați să credem că da, însă rămâne în sarcina jurisprudenței să stabilească o interpretare consecventă în acest sens.

III.1.9.2.4. Termenul de 30 de zile aplicabil în cazul actului administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept decât persoana vătămată

Potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004:

Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătă­mată într‑un drept al său sau într‑un interes legitim, printr‑un act admi­nistrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Plân­gerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, se va intro­duce în termen de 30 de zile din momentul în care persoana vătămată a luat cunoştinţă, pe orice cale, de conţinutul actului. Pentru motive temeinice, plângerea prealabilă se poate formula şi peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data la care a luat cunoş­tinţă, pe orice cale, de conţinutul acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut în prezentul alineat, precum şi cel prevăzut la alin. (1) sunt termene de prescripţie.

În privința terțului vătămat de actul administrativ cu caracter indi­vidual adresat altuia, principala modificare pe care Legea nr. 212/2018 a adus‑o se referă:

– atât la durata termenului, având în prezent o reglementare identică cu situația destinatarului actului;

– cât și la momentul de la care începe să curgă.

În varianta normativă anterioară, momentul stabilit de legiuitor privea cunoașterea existenței actului, iar nu cunoașterea conținutul actului, cum este în prezent.

Modificarea adusă de Legea nr. 212/2018 nu face însă decât să consacre legislativ o practică judiciară consolidată, potrivit căreia cu­noaș­­­terea existenței actului se referă de fapt la cunoașterea con­ținutului său.

Practică judiciară

Pe acest aspect, instanța de control judiciar reține că prin luarea la cunoștință trebuie să se înțeleagă nu doar posibilitatea părții inte­resate de a prezuma că un anumit act administrativ a fost emis, ci faptul cunoașterii lui efective.

Concluzia primei instanțe, în sensul că recurenta a luat cunoștință despre existența autorizației de funcționare litigioase la data emiterii sale, dată care coincide cu începerea funcționării farmaciei în spațiul respectiv, este eronată.

Deschiderea unei farmacii, deși face să se prezume că există o autorizație de funcționare emisă de autoritatea de resort, nu poate echivala cu cunoașterea de către terți a actului administrativ și a conținutului său concret^[4].

Succesiunea actelor normative ce au definit conținutul normativ al art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu a adus modificări substanțiale în ceea ce privește determinarea momentului curgerii termenului pentru terțul vătămat, astfel că principiile dezvoltate de jurisprudență au rămas deopotrivă aplicabile.

Practică judiciară

Astfel, momentul în care terții iau cunoștință de existența unui act administrativ vătămător este legat de elemente extrinseci, de acte sau fapte survenite ulterior, cărora judecătorul le poate da semnificația cuvenită, în raport cu circumstanțele cauzei și păstrând un just echilibru între interesele părților în litigiu^[5].

Luarea la cunoștință, pe orice cale de conținutul actului, nu este exclusiv un moment obiectiv, ci curgerea termenului poate fi influen­țată, deopotrivă, și de un moment subiectiv, determinat în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, de posibilitatea terțului vătămat de a cunoaște conținutul acestuia.

În jurisprudență, cauzele formulate de terți vătămați de acte admi­nistrative având alţi beneficiari se întâlnesc frecvent în materie de urbanism.

Practică judiciară

În raport de considerentele precitate, instanţa are a determina momentul de la care curge termenul de formulare a plângerii prealabile în raport de actele administrative cu caracter individual contestate de un terţ.

Instanţa va evoca din considerentele deciziei Înaltei Curți nr. 74/2018, prin care este expusă jurisprudenţa instanţelor în legătură cu apre­cierea momentului de la care curge termenul de formulare a plân­gerii prealabile şi îşi va însuşi opinia Curţii de Apel Cluj în sensul:

Nici în cazul afişării panoului de identificare a investiţiei la locul unde se va realiza construcţia – afişare, care, de cele mai multe ori, este con­comitentă cu momentul la care lucrările încep efectiv – nu ar trebui să funcţioneze o prezumţie absolută, în sensul că terţul cunoaşte existenţa autorizaţiei; cu toate acestea, într‑o atare situaţie, ţinând cont şi de alte elemente ale stării de fapt (cum ar fi, spre exemplu, împrejurarea că terţul locuieşte în imediata vecinătate a locului unde se realizează construcţia), ar putea lua naştere o prezumţie judiciară în sensul că terţul a cunoscut existenţa construcţiei la momentul afişării panoului în discuţie, prezumţie pe care însă terţul o poate răsturna prin orice mijloc de probă.

Răspunsul ar trebui nuanţat şi în această situaţie; astfel, dacă terţul a avut o posibilitate rezonabilă de a îşi da seama de existenţa unor vicii ale autorizaţiei de construire, care îi vatămă drepturile, printr‑o simplă lecturare a actului, plângerea prealabilă ar trebui formulată de la momentul la care el ia cunoştinţă de act. Pe de altă parte, dacă viciile de legalitate sunt de aşa natură încât nu pot fi decelate decât prin consultarea documentaţiei care a stat la baza emiterii auto­rizaţiei, atunci termenul pentru formularea plângerii prealabile nu ar trebui să curgă decât de la momentul la care terţul are acces la această documentaţie; în orice caz, două idei ar trebui subliniate:

– prima, că terţul are datoria de a se comporta diligent şi de a face demersuri pentru studierea documentaţiei imediat ce află de existenţa unei autorizaţii potenţial vătămătoare;

– a doua, că chiar şi anumite indicii ale nelegalităţii autorizaţiei ar trebui să determine terţul să realizeze procedura prealabilă, nefiind permis ca acesta să aştepte până capătă o siguranţă deplină, deoarece el are, oricum, suficient timp pentru a se edifica complet asupra legali­tăţii actului, între momentul formulării procedurii prealabile şi terme­nul‑limită pentru introducerea acţiunii în contencios admi­nistrativ; aceasta, întrucât trebuie respectat dreptul terţului de acces la justiţie, dar trebuie respectat şi dreptul beneficiarului autorizaţiei la siguranţa circuitului administrativ.

Prevederile legale urmăresc stabilirea unui echilibru între asigurarea stabilităţii circuitului civil şi posibilitatea efectivă de contestare şi acces la instanţă a unor terţe persoane vătămate de acte admi­nistra­tive al căror conţinut le‑ar fi greu accesibil, astfel că, deşi prevederile art. 7, în forma în vigoare aplicabilă situaţiei de fapt, se refereau la aflarea existenţei actului, instanţa apreciază, în aceeaşi linie cu juris­prudenţa, că şi momentul subiectiv al cunoaşterii actului contestat are importanţă în determinarea începutului termenului de 6 luni.

Şi în opinia instanţei, afişarea panoului creează o prezumţie judiciară relativă cu privire la existenţa unui act administrativ şi plasează în sarcina terţilor obligaţia de diligenţă în scopul aflării conţinutului actului cuprinzând informaţii de interes public, astfel încât să nu îşi exercite drepturile cu întârzieri nerezonabile.

Această prezumţie nu instituie o posibilitate teoretică de contestare a actului, drept dovadă fiind chiar cele două cereri formulate de vecinii din acelaşi bloc în care şi reclamantul deţine un apartament. 

Menţionează A că, pe 31 iulie a.c., a înregistrat la Primăria Sector 5 plângerea prealabilă prin care a adus la cunoştinţă pârâtului gravele nereguli privind emiterea autorizaţiei. De asemenea, a formulat şi expediat plângere prealabilă şi împotriva PUZ din 2015, de care a luat la cunoştinţă de curând. De autorizaţia de construire Y/13 iunie 2017 a aflat în luna iulie a.c. prin intermediul unui panou montat în iulie 2017 pe parcela vecină, precum şi de informările efectuate de vecinul său direct, dl B, ce a contestat şi dumnealui autorizaţia alături de alţi trei vecini, direct afectaţi.

În cauza Z/3/2017, menţionează reclamanții C, D, E, F și G că în decursul lunii iunie şi iulie 2017, prin poştă şi e‑mail, au expediat Consiliului General plângerea prealabilă prin care au acordat acestui pârât posibilitatea revocării propriei hotărâri, nr X din 15 decembrie 2015, una vădit nelegală. Pârâtul a comunicat răspunsul unora dintre aceștia, semnat de un arhitect, în care sunt chestiuni juridice ce contrazic înseşi principiile din contenciosul administrativ.

Instanţa constată că, în raport de posibilitatea de cunoaştere efec­tivă a conţinutului actelor contestate, cel puţin sub aspectul plângerii prealabile, şi reclamantul din prezenta cauză trebuia să dea dovadă de aceeaşi diligenţă de care au dat dovadă vecinii săi din bloc în a con­testa aceleaşi acte administrative în termenele prevăzute de lege. 

Reţine instanţa că posibilitatea de cunoaştere a conţinutului acestor acte exista încă de la data înregistrării dosarului nr. X/3/2017, respec­tiv 2 octombrie 2017, aspect întărit chiar şi de publicitatea procesului dintre vecinii săi şi pârâţii din prezenta cauză. Nu este o sarcină excesivă în sarcina reclamantului ca, observând panoul ce indica numărul unei autorizaţii de construire, să solicite informaţiile de interes public sau măcar să întrebe vreunul dintre vecinii săi care au procedat în mod diligent.

Şi în măsura în care reclamantul ar invoca faptul că are domiciliul la o altă adresă şi nu are relaţii apropiate cu vecinii săi, instanţa reţine că o simplă căutare pe portalul instanţelor de judecată introducând numele pârâtei H, indicat pe panou, ar fi permis reclamantului să constate că la data de 2 octombrie 2017 se înregistrase o cerere îm­po­triva acesteia şi care viza autorizaţia de construire indicată pe panou.

În raport de aceste elemente de fapt, instanţa apreciază că este nerezonabil a considera că reclamantul a putut lua cunoştinţă de cuprinsul actelor contestate abia la data de formulării plângerilor prealabile la datele de 26 octombrie 2018 şi 29 octombrie 2018 sau la un moment imediat anterior.

Instanţa constată că reclamantul nu a invocat şi probat vreun motiv care să îl fi împiedicat să întreprindă aceleaşi demersuri ca şi vecinii săi şi astfel nu a formulat plângerea prealabilă în termenul de 6 luni care curge cel mai târziu de la data înregistrării cererii de chemare în judecată formulate de vecinii săi la instanţă, respectiv 2 octombrie 2017.

Pentru considerentele anterior expuse, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins capătul principal de cerere privitor la anularea celor două acte ca inadmisibil^[6].

Pentru a exprima concis considerentele sentinței citate supra, mo­men­tul avut în vedere de instanță, de la care a apreciat că a început să curgă termenul de formulare a plângerii prealabile, nu a fost unul obiectiv, cum ar fi data la care persoanei vătămate i s‑a comunicat actul administrativ contestat în urma unei cereri de comunicare de informații de interes public. Instanța din contră, în raport de împrejurările concrete ale cauzei, a avut în vedere un moment subiectiv, marcat de posi­bili­tatea efectivă de cunoaștere a conținutului actului, cu minime diligențe, de către terţul vătămat.

III.1.9.2.5. Invocarea neregularităților referitoare la plângerea prealabilă

În ceea ce privește modalitatea de invocare a neregularităților referitoare la plângerea prealabilă, vor fi aplicabile prevederile art. 193 alin. (2) C.proc.civ., respectiv neregularităţile vor putea fi invocate doar de către autoritatea publică pârâtă și doar prin întâmpinare.

În jurisprudență s‑au ivit probleme de interpretare a prevederilor art. 193 alin. (2) C.proc.civ. în situația formulării acțiunii de către terțul vătămat împotriva autorității publice și a beneficiarului actului admi­nistrativ, respectiv dacă beneficiarul actului, în calitate de pârât în acest proces, poate sau nu invoca excepția inadmisibilității.

O soluție pronunțată în practică și însușită și de doctrină a fost în sensul în care beneficiarul actului nu poate invoca un interes pro­cesual propriu în ceea ce privește invocarea acestei excepții.

Ne însușim și noi punctul de vedere exprimat în doctrină în sensul că:

Dezvoltând raţionamentul instanţei, arătăm că, în realitate, terţul beneficiar al actului nu poate justifica un interes procesual în invo­carea excepţiei lipsei procedurii prealabile, în condiţiile în care acesta nu ar fi fost parte în procedura prealabilă, iar o eventuală soluţie de admitere a cererii de revocare a actului administrativ nu îi putea aduce niciun beneficiu. Din contră, în situaţia în care s‐ar fi admis o ase­menea cerere, actul administrativ favorabil ar fi fost revocat fără ca terţul beneficiar să poată formula apărări în etapa procedurii preala­bile. De aceea, apreciem că art. 193 alin. (2) C.proc.civ., cu aplicare directă în materia contenciosului administrativ, trebuie interpretat în sensul că doar pârâtul autoritate publică potenţial destinatar al pro­cedurii prealabile are calitatea procesuală şi interesul legitim în a invoca excepţia lipsei procedurii prealabile, terţii beneficiari ai actelor admi­nistrative neputând invoca legal această excepţie. A se vedea M. Ursuţa, Comentariu la Încheierea din 22 februarie 2017 pro­nunţată de Tribunalul Hunedoara, în Revista Română de Jurispru­denţă nr. 2/2017, p. 64‐65^[7].

Nerespectarea termenului de invocare a excepției inadmisibilității se sancționează cu decăderea pârâtei din dreptul de a o mai invoca.

Practică judiciară

Potrivit dispozițiilor art. 193 alin. (2) C.proc.civ., neîndeplinirea pro­cedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii.

De menționat faptul că prevederile Codului de procedură civilă sunt pe deplin aplicabile în completarea normelor speciale (care nu dis­pun în sens contrar) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Ca atare, se poate observa faptul că voința legiuitorului a fost în sensul că interesul procesual nu mai este unul public, ci unul privat, mai precis al celui în favoarea căruia se recunoaște dreptul de a‑l invoca.

Principiul este aplicabil în ambele situații, respectiv când actul admi­nistrativ este atacat de către beneficiarul său ori de către terț. Dife­rența apare doar în privința termenului în care se impune a se acționa în procedura recursului administrativ, în concret, de momen­tul de la care acesta începe să curgă.

Or, în speța de față, intimatul nu a invocat excepția inadmisibilității acțiunii prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, ceea ce atrage sancțiunea decăderii^[8].

III.1.9.2.6. Termenul de soluționare a plângerii prealabile

Potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 554/2004:

Plângerea prealabilă, formulată potrivit prevederilor alin. (1), se solu­ţionează în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. g). 

Această dispoziție reflectă o necorelare în raport de modificările legislative intervenite asupra Legii nr. 554/2004, astfel că trimiterea se va face la lit. h), respectiv în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii.

Note de subsol

^[1] Trib. București, s. a II‑a cont. adm. şi fisc., sent. civ. nr. 4126 din 4 iunie 2019, nepublicată.

^[2] C.C.R., Decizia nr. 635/2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (7) şi ale art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în M. Of. nr. 577 din 22 august 2007.

^[3] C.S. Săraru, Contenciosul administrativ român, p. 220. 

^[4] I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 2008 din 17 iunie 2016, www.scj.ro.

^[5] I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 1643 din 28 martie 2014, www.scj.ro.

^[6] Trib. București, s. a II‑a cont. adm. şi fisc., sent. civ. nr. 4969 din 2 iulie 2019, nepublicată. 

^[7] Apud E. Marin, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Comentariu pe articole, 2020, p. 232.

^[8] I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 3257 din 18 noiembrie 2016, www.scj.ro.