Domeniul de aplicare al art. 1541 alin. (1) lit. b) C.civ. Delimitarea clauzei penale de alte instituții juridice de drept civil

Maria Dumitru-Nica, Reevaluarea judiciară a clauzei penale, Editura Hamangiu, 2026, p. 117-137.

§1. Clauza penală moratorie vs dobânda penalizatoare a cărei rată este stabilită convențional

1. Distincția dobânzii moratorii de alte mecanisme învecinate ar putea părea la prima vedere superfluă. Tendința naturală este de a considera dobânda moratorie ca o noțiune autonomă, cu prevederi care îi sunt proprii. Pe de altă parte, o analiză mai profundă a dobânzii și a ratei acesteia lasă să se întrevadă că specificitatea dobânzii moratorii ar putea fi supraestimată. Instituția dobânzii moratorii, mai ales când rata ei este stabilită pe cale convențională, are puncte comune cu mecanisme destinate a face presiune asupra debitorului pentru plata creanței, cum este clauza penală, fără ca prin aceste apropieri să își piardă specificitatea.

Necesitatea distincției clauzei penale de dobânda moratorie nu este doar teoretică: de calificarea acestor două mecanisme depinde regimul care le va fi aplicabil. A distinge dobânda moratorie de clauza penală constituie o operațiune de calificare indispensabilă pentru a stabili dispozițiile aplicabile.

2. În cazul obligațiilor monetare, daunele moratorii cuvenite creditorului sunt evaluate legal. Potrivit art. 1535 C.civ., cu denumirea marginală „Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești”: „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. (3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”^[1]. Art. 1535 alin. (1) C.civ. stabilește care este valoarea cuvenită creditorului prejudiciat prin întârzierea în executarea unei obligații bănești, și anume dobânda la nivelul ratei legale. Rata legală a dobânzii este un element supletiv, părțile putând să prevadă contractual un alt cuantum al dobânzii moratorii^[2].

Însă, spre deosebire de penalitate, care, în anumite situații de excepție, poate constitui obiectul intervenției excepționale a instanței, arvuna nu poate fi modelată de organul de jurisdicție.

3. În cazul obligațiilor nepecuniare, art. 1536 C.civ., cu denumirea marginală „Daunele moratorii în cazul obligațiilor de a face”, prevede că „În cazul altor obligații decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, cu excepția cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligației” (s.n.).

4. O problemă generată de posibilitatea ca părțile să fixeze rata dobânzii pentru întârzierea în executarea unei obligații este aceea de a stabili dacă conținutul prevederii contractuale prin care acestea stabilesc întinderea obligației de reparație care incumbă debitorului poate fi calificată fie ca penalitate, fie ca dobândă convențională sau întotdeauna ne aflăm în prezența unei clauze penale. Doctrina și jurisprudența sunt împărțite^[3] în privința calificării unei asemenea clauze ca reprezentând o clauză penală moratorie.

Stipulației în discuție i se aplică fie numai regimul juridic al dobânzii moratorii, fie numai cel al clauzei penale, fie o lex tertia, creându-se un regim juridic hibrid, rezultat din coroborarea regulilor aplicabile clauzei penale stabilite de Codul civil – fără a include și legile speciale din această materie – cu cele care guvernează dobânda convențională.

5. Confuzia este generată de faptul că, atât în cazul penalităților, cât și al dobânzii convenționale, părțile sunt cele care stabilesc valoarea daunelor în mod forfetar, că ambele măsuri se stabilesc pe zile de întârziere și că acordarea lor nu necesită dovedirea unui prejudiciu. Ea este întreținută și de împrejurarea că, în lipsa unor criterii concrete pentru realizarea acestei departajări, judecătorului îi este greu să realizeze distincția între dobânda penalizatoare a cărei rată a fost stabilită convențional și penalitatea de întârziere. Prevederile art. 10 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, conform căruia prevederile referitoare clauzei penale „Dispozițiile art. 1535 și art. 1538-1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare”, au adăugat un plus de neclaritate chestiunii în discuție.

6. Cu toate acestea, este necesar ca instanța, în caz de conflict, să stabilească care a fost voința reală a părților, iar în caz de îndoială, să califice clauza, ținând seama de regulile de interpretare stabilite de Codul civil, imperativ relevat și de considerentele pe care le vom expune în cele ce urmează. Totodată, ele se constituie în argumente că voința legiuitorului a fost de a consacra două instituții juridice distincte: dobânda moratorie, a cărei rată a fost stabilită convențional și penalitatea moratorie sunt noțiuni diferite.

7. În cazul în care debitorul nu execută în mod culpabil, la scadență, o obligație bănească, se va antrena răspunderea sa civilă, adică va fi obligat la plata de daune-interese moratorii. Dobânda moratorie este destinată să acopere prejudiciul cauzat creditorului de întârzierea în executarea obligației monetare, deci are o funcție reparatorie. Ea este cuantificată de către cocontractanți sau, în absența convenției părților, de către legiuitor.

Opinia potrivit căreia clauza de dobândă moratorie este o clauză penală moratorie are ca principal argument natura indemnitară, reparatorie a sumelor de bani stabilite prin cele două tipuri de clauze: ambele cuantifică forfetar valoarea daunelor-interese datorate în cazul neexecutării sau. a unei executări neconforme, în scopul evitării dificultăților de evaluare a prejudiciului; în ambele situații, sumele stabilite prin respectiva clauză se cuvin creditorului, independent de existența și întinderea prejudiciului și chiar în absența unui prejudiciu; în fiecare caz, suma în discuție este menită a acoperi prejudiciul suferit de creditor în cazul întârzierii în executarea obligației.

8. În ceea ce ne privește, considerăm, nu în afara criticii, că dobânda convențională și penalitatea sunt modalități distincte de evaluare a daunelor-interese moratorii, două instituții distincte, cu regimuri juridice diferite^[4].

9. Apropierea între dobânda moratorie și clauza penală este înlăturată de concepția contemporană asupra clauzei penale, potrivit căreia clauza penală are o natură dublă: reparatorie (indemnitară) și sancționatorie (cominatorie), cu accent pe cea din urmă componentă, în viziunea legiuitorului de la 2011. Natura juridică a clauzei penale moratorii nu este exclusiv indemnitară, ci una mixtă: despăgubire și pedeapsă privată (sancțiune). Există autori care califică clauza penală ca având o funcție exclusiv de pedeapsă privată (punitivă) sau de mijloc de constrângere (cominatorie) și pentru aceștia, cu atât mai mult se justifică diferențierea clauzei de dobândă moratorie de clauza penală. Dobânda moratorie are natură exclusiv reparatorie^[5]. În schimb, clauza penală are o natură mixtă, preponderent cominatorie (până la neexecutare)/sancționatorie (ulterior neexecutării), ceea ce se constituie într-un argument puternic pentru specificitatea fiecăreia dintre clauze. Elementul de maximă diferențiere între clauza penală moratorie și dobânda moratorie este dat de natura lor juridică diferită, motiv pentru care apreciem că nu se poate pune semn de egalitate între ele, opinie susținută și de cele ce urmează.

10. Clauza penală moratorie și dobânda moratorie convențională au reglementări diferite. În principiu, dobânda moratorie este consacrată de art. 1535 și art. 1536 C.civ., precum și de O.G. nr. 13/2011^[6]. Dispozițiile referitoare la clauza penală sunt, în principiu, cele cuprinse în art. 1538 – art. 1543 C.civ.

Există dispoziții legale care se aplică doar dobânzii, nefiind incidente în materia clauzei penale: capitalizarea sau anatocismul este unul dintre exemple^[7].

11. Posibilitatea prevederii unei penalități pentru întârziere în executarea obligațiilor bănești a fost întotdeauna în afara oricărei discuții. Stabilirea de către părți a ratei dobânzii moratorii până la apariția O.G. nr. 9/2000 era exclusă, singurul text de lege aplicabil pentru cuantificarea daunelor-interese moratorii pentru întârzierea în executarea unei obligații monetare fiind, la acea dată, art. 1088 C.civ. 1864^[8] [corespondentul art. 1535 alin. (1) C.civ.]. Dispozițiile din vechiul Cod civil referitoare la clauza penală existau însă. Dacă clauza penală moratorie și clauza de dobândă moratorie ar fi unul și același lucru ar însemna că, și anterior adoptării O.G. nr. 9/2000, se putea cuantifica de către cocontractanți dobânda moratorie, sub denumirea de penalitate moratorie, în temeiul dispozițiilor legale referitoare la clauza penală. De ce ar mai fi fost necesar să se consacre expres în O.G. nr. 9/2000 această posibilitate (menținută și acum), dacă ea ar fi existat în legislație încă de la 1864? De ce doctrina și jurisprudența ar fi proclamat, în unanimitate, până la apariția O.G. nr. 9/2000, dar în prezența dispozițiilor referitoare la clauza penală, că dobânda moratorie poate fi doar la nivelul ratei legale?

12. Pentru rata convențională a dobânzii (moratorii sau remuneratorii), în materie civilă, stricto sensu, legea stabilește un plafon maxim prin prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora: „(1) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an”, în timp ce, în privința valorii penalității, nu există nicio restricție legală, cerința care i se impune fiind aceea că penalitatea nu trebuie să fie vădit excesivă față de prejudiciul pe care părțile îl puteau prevedea la încheierea contractului.

13. Sancțiunea care intervine, în cazul în care dobânda convențională depășește maximul admis de lege, este nulitatea de drept a clauzei contractuale, creditorul pierzând inclusiv dreptul la dobânda legală, potrivit art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 [„(2) Orice clauză prin care se încalcă dispozițiile alin. (1) este nulă de drept. În acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală”]. Dacă clauza de dobândă convențională ar fi aceeași cu o clauză penală, în această situație, clauza prin care părțile stabilesc o rată a dobânzii ce depășește cu 50% dobânda legală ar putea fi redusă până la valoarea obligației principale, creditorul nepierzând în totalitate dreptul la daune-interese, ci doar diminuându-se dreptul la întreaga sumă indicată în clauză. Penalității nu i se poate opune valoarea maximă admisă în materia dobânzilor și sancțiunea încălcării acestei interdicții, aceasta având cerințe specifice de îndeplinit (să nu fie vădit excesivă) și altă sancțiune decât nulitatea de drept (diminuarea de către organul de jurisdicție).

14. Regimul juridic al aplicării sancțiunii reducerii penalității vădit excesive (al exercitării prerogativei conferite organului de jurisdicție) și regimul juridic al sancțiunii nulității de drept^[9] sunt total diferite.

15. Invers, dacă am interpreta clauza în discuție ca fiind o clauză penală ar însemna că și dobânda convențională moratorie poate avea orice valoare, neexistând vreo restricție, cu excepția văditei excesivități. În cazul calificării voinței părților ca penalitate, această clauză penală nu intră sub incidența plafonului stabilit de art. 5 din O.G. nr. 13/2011 și nici a sancțiunii nulității de drept.

16. În opinia celor care nu susțin distincția dintre clauza penală moratorie și dobânda moratorie, identitatea ar viza doar ipoteza în care rata dobânzii este stabilită convențional: fiecare dintre cele două clauze stabilește forfetar mărimea sumei ce se cuvine creditorului în cazul întârzierii în executarea obligației; ambele își au originea în voința părților. Totuși, similitudinea este numai aparentă. Clauza penală, atât ca existență, cât și ca valoare, își are sursa în voința contractanților. Clauza penală este „constitutivă” de drepturi; clauza de dobândă este doar „declarativă” de drepturi. Dobânda moratorie izvorăște din lege și doar cuantumul ei este rezultatul acordului părților. Dobânda moratorie (chiar și aceea a cărei rată este stabilită convențional) este legală; izvorul clauzei penale este contractul.

17. Pe această linie de interpretare, calificarea dobânzii moratorii ca fiind o penalitate moratorie ar viza doar ipoteza în care rata dobânzii este stabilită convențional. Când rata dobânzii este cea legală, atunci dobânda moratorie și clauza penală moratorie ar constitui două noțiuni distincte, cu reglementări diferite. Deci, în funcție de modalitatea de stabilire a valorii la care este îndreptățit creditorul obligației neexecutate la scadență, ne-am afla în prezența uneia sau a două instituții distincte. În principiu, ar exista două instituții juridice – dobândă și penalitate –, dar dacă părțile sunt diligente și stabilesc valoarea ratei dobânzii, ele se contopesc, se transformă într-una singură, supusă unui regim juridic mixt, compus atât din dispozițiile referitoare la clauza penală, cât și din cele aplicabile dobânzii. Nu putem fi de acord cu optica mai sus prezentată. Considerăm că nu se poate ca, în funcție de modul de stabilire a cuantumului dobânzii, convențional, respectiv legal, să existe una, respectiv două instituții; să se pună sau nu egalitate între clauza de dobândă moratorie și clauza penală, dobânda moratorie și penalitatea moratorie.

18. Clauza penală stipulată se poate referi atât la neexecutare, cât și la întârzierea în executare, poate fi atât compensatorie, cât și moratorie. Dobânda vizează numai întârzierea în executare; ea poate fi doar moratorie, nu și compensatorie. Ni se pare discutabilă susținerea că, uneori, adică atunci când vizează întârzierea în executarea obligațiilor bănești, penalitatea moratorie ar fi dobândă moratorie. Nu se poate ca dobânda și clauza penală să fie două instituții distincte, ceea ce nimeni nu contestă, dar care se identifică, atunci când se referă la întârzierea în executarea unei obligații bănești. Dobânda moratorie și clauza penală moratorie ar constitui instituții de sine stătătoare, distincte sau, dimpotrivă, una singură, deci ele ar fi identice sau diferite, în funcție atât de modul de stabilire a valorii lor, cât și de obiectul obligației a cărei neexecutare o sancționează.

19. Relevantă cu privire la chestiunea în discuție ni se pare a fi Decizia nr. 50/2024^[10], pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în urma sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (4) C.proc.civ., instanța de executare stabilește dobânzi, penalități sau alte sume care se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1535 C.civ. sau altor dispoziții legale speciale, și în cazul în care creditorul solicită penalități de întârziere prevăzute în contract”.

20. Înalta Curte a fost sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dispozițiile art. 628 alin. (4) C.proc.civ. sunt incidente și trebuie aplicate de către instanța de executare și în cazul în care creditorul solicită penalități de întârziere de natură contractuală (stabilite convențional de părți) sau sunt incidente și trebuie aplicate doar în cazul în care creditorul solicită dobândă legală?”.

21. În considerentele Deciziei nr. 50/2024, Înalta Curte a arătat, în mod constant, că dobânda moratorie, a cărei rată este stabilită convențional, și penalitățile de întârziere sunt două instituții diferite, fiecare dintre ele putând fi stabilite de instanța de executare, în temeiul art. 628 alin. (4) C.proc.civ.

Art. 628 alin. (4) C.proc.civ. prevede că: „(4) Dacă titlul executoriu nu cuprinde dobânzi, penalități sau alte sume, însă ele se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1535 C.civ. sau altor dispoziții legale speciale, acestea vor fi stabilite de către instanța de executare la cererea creditorului, prin încheiere dată cu citarea părților”.

22. Astfel cum a apreciat Înalta Curte în decizia citată, „(…) premisa aplicării art. 628 alin. (4) C.proc.civ. este aceea că, pentru executarea obligației principale, creditorul deține un titlu executoriu, iar procedura de executare silită a acestui titlu a fost declanșată. În acest cadru, prin intermediul procedurii reglementate de art. 628 alin. (4) C.proc.civ., creditorul poate obține titlul executoriu și pentru accesoriile obligației principale menționate în acest text legal, sume care sunt datorate de debitor pentru neexecutarea obligației la termenul stabilit, însă nu sunt menționate în titlul executoriu care vizează obligația principală. (…) Textul legal are în vedere acele dobânzi, penalități sau alte sume care se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1535 C.civ. sau altor dispoziții legale speciale”^[11].

În aplicarea art. 628 alin. (4) C.proc.civ., Înalta Curte a mai reținut că „determinarea daunelor moratorii de către instanța de executare se raportează la cuantumul stabilit convențional sau legal, însă, atât în situația în care creditorul este îndreptățit la plata dobânzii legale, cât și în cazul în care acesta este îndreptățit la plata unei penalități stipulate de părți, daunele moratorii sunt supuse regulii conform căreia ele curg de drept, de la scadență, nefiind necesare nici punerea în întârziere a debitorului, nici dovada prejudiciului”^[12].

23. În aceeași decizie se arată că „modul de stabilire a cuantumului daunelor moratorii nu poate determina o diferență de regim juridic, fiind exclusiv o chestiune care ține de evaluare, și nu de regulile de drept aplicabile pentru a stabili existența dreptului”^[13].

24. Deși calificarea voinței părților prezintă importanță prin prisma considerentelor invocate, de cele mai multe ori, instanțele judecătorești – în conformitate și cu o mare parte a doctrinei – nu realizează distincția mai sus discutată, ci califică prevederea contractuală drept clauză penală, supunând-o însă unor regimuri juridice diverse.

§2. Clauza penală vs obligația alternativă

25. Obligația alternativă este raportul juridic obligațional al cărui obiect este alcătuit din două sau mai multe prestații principale, care prezintă particularitatea că, pentru a se libera de datorie, debitorul este ținut să execute, în principiu, la alegerea sa ori, prin excepție, a creditorului său, numai una dintre aceste prestații^[14]. În acest sens, art. 1461 alin (1) C.civ. prevede că „obligația este alternativă atunci când are ca obiect două prestații principale, iar executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga obligație”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași text legal, „obligația rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naște, una dintre prestații era imposibil de executat”. Totodată, art. 1462 alin. (1) C.civ. prevede că „alegerea prestației prin care se va stinge obligația revine debitorului, cu excepția cazului în care este acordată în mod expres creditorului”, iar potrivit alin. (2) al art. 1462 C.civ., „dacă partea căreia îi aparține alegerea prestației nu își exprimă opțiunea în termenul care este acordat în acest scop, alegerea prestației va aparține celeilalte părți”.

26. Obligația alternativă se caracterizează prin aceea că există o singură și unică obligație, care are ca obiect două sau mai multe prestații principale, dintre care numai una trebuie executată de debitor pentru a se elibera în întregime de datoria asumată^[15]; in obligatione debitorul datorează creditorului două sau mai multe prestații, iar in solutione este ținut să execute doar una dintre ele^[16].

27. În cazul clauzei penale, avem două obligații distincte: obligația principală și obligația cuprinsă în clauza penală, fiecare dintre acestea având un singur obiect, care are o singură prestație. Altfel spus, obiectul obligației principale este o singură prestație, iar obiectul obligației accesorii (cuprinsă în clauza penală) este o singură prestație. Prestația care constituie obiectul clauzei penale nu face obiectul obligației principale. Dreptul de a alege se referă la a alege între cele obligații, iar nu între cele două prestații; dreptul de a alege aparține exclusiv creditorului, în cazul clauzei penale.

28. În contextul clauzei penale, există de fapt două raporturi juridice obligaționale distincte, chiar dacă clauza penală are caracter accesoriu față de raportul obligațional principal^[17]; clauza penală nu instituie în sarcina debitorului o obligație alternativă, întrucât această clauză nu conferă debitorului o veritabilă opțiune între obligația principală și obligația accesorie (clauza penală); dreptul de opțiune între cele două aparține exclusiv creditorului, conform art. 1538 alin. (2) C.civ., care îl va exercita potrivit intereselor sale. Dreptul de opțiune, respectiv dreptul la penalitate este subsecvent și condiționat de neexecutarea obligației principale inițiale. Debitorul nu se poate libera, oferind penalitatea în schimbul executării obligației principale. În cazul obligației alternative, dreptul de opțiune nu se naște condiționat de un eveniment (ca la clauza penală – condiționat de neexecutarea, lato sensu, a obligației), ci el există chiar din momentul încheierii contractului, al nașterii obligației. Obligația așa s-a născut, este una singură și are ca obiect două prestații, între care debitorul, în principiu, are dreptul de a alege încă din momentul constituirii obligației. Executarea uneia sau a alteia dintre prestații stinge obligația, obligația considerându-se executată când a fost executată una dintre prestații.

29. Clauza penală se situează pe tărâmul răspunderii, sancționând neexecutarea unei obligații, pe când obligația alternativă (o obligație afectată de modalități) ține tocmai de însăși executarea obligației primare inițiale^[18].

Ca urmare, apar surprinzătoare soluțiile unor instanțe, care rețin în hotărârile pe care le pronunță că, atunci când ne aflăm în prezența clauzei penale, de fapt, în subsidiarul acesteia, se instituie și o obligație alternativă.

§3. Clauza penală vs obligația facultativă

30. Obligația facultativă este raportul juridic obligațional al cărui obiect constă într-o singură prestație principală, cu precizarea că debitorul are posibilitatea legală de a se libera de datorie prin executarea, la scadență, a altei prestații determinate prin acordul de voință al părților, așa cum prevede art. 1468 alin. (1) C.civ.^[19]: „Obligația este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestație principală de care debitorul se poate libera executând o altă prestație determinată”.

31. Obligația are ca obiect o singură prestație principală, dar două obiecte sau două prestații, în ceea ce privește posibilitatea de plată; cea de a doua prestație indicată este stabilită de părți numai în subsidiar, ca posibilitate de plată, la scadență, a datoriei debitorului din raportul juridic; in obligatione are un singur obiect, iar in solutione are două obiecte, debitorul având dreptul de a executa oricare dintre cele două prestații, pentru a stinge datoria pe care o are față de creditorul său.

32. De vreme ce, la nașterea sa, obligația are un singur obiect, creditorul poate cere debitorului numai prestația principală care a fost stabilită ca obiect al său, cealaltă prestație fiind doar o facultate de plată a datoriei și recunoscută în favoarea debitorului, acesta fiind singurul care poate recurge la această facultate și numai dacă dorește. Creditorul nu poate cere niciodată executarea prestației subsidiare. El nu are un drept de opțiune între cele două prestații, cea de a doua având caracter subsidiar. Iar dacă, fără culpa debitorului, prestația principală devine imposibil de executat, acesta este liberat, astfel cum prevede expres art. 1468 alin. (2) C.civ.

33. În cazul clauzei penale, dreptul de opțiune între una sau alta dintre prestațiile care constituie, fiecare, obiectul distinct al celor două raporturi juridice obligaționale distincte este doar al creditorului, iar debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea consacrată de art. 1538 alin. (1) C.civ., adică obligația prevăzută a fi datorată în cazul neexecutării obligației principale. Debitorul nu poate, pentru a se considera executată obligația principală, să ofere penalitatea. În caz de neexecutare, potrivit art. 1538 alin. (2) C.civ., creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală. Clauza penală acționează ca o sancțiune; este amplasată pe tărâmul neexecutării și se află la îndemâna creditorului, grefată pe situația premisă a neexecutării obligației principale din partea debitorului. În cazul obligațiilor facultative, debitorul are dreptul (facultatea) de a se libera de prestația principală, alegând o altă modalitate de liberare.

34. În ceea ce privește diferențele care există între obligațiile alternative și obligațiile facultative, cea mai importantă se referă la obiectul lor: încă de la momentul nașterii lor, obligațiile alternative sunt raporturi obligaționale cu pluralitate de obiecte, în timp ce obligațiile facultative, la nașterea lor și pe toată durata existenței lor, au un singur obiect constând într-o singură prestație principală; în cazul obligației facultative, pluralitatea de obiecte poate să apară (sau nu) numai la momentul executării obligației, atunci când debitorul, la alegerea sa discreționară, poate să ofere creditorului o altă prestație, cu caracter subsidiar, determinată de la început (chiar la momentul nașterii obligației facultative), în locul prestației principale, care constituia obiectul obligației în momentul nașterii sale. Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, obligațiile alternative au pluralitate de obiecte in obligatione, iar obligațiile facultative au o pluralitate de obiecte numai in solutione^[20].

§4. Clauza penală vs arvuna

35. Arvuna este reglementată alături de clauza penală, în Codul civil, la art. 1544-1546, în cadrul Secțiunii a 4-a „Executarea prin echivalent”, II. „Clauza penală și arvuna”.

36. Arvuna este o convenție accesorie convenției principale, o clauză cuprinsă în contractul părților, prin care acestea convin să confirme executarea contractului sau, dimpotrivă, să poată denunța unilateral contractul, în schimbul unui preț. Prin arvună, părțile convin ca suma de bani plătită sau cantitatea de bunuri fungibile dată la momentul încheierii contractului să reprezinte fie o confirmare a executării contractului, fie prețul manifestării unilaterale de denunțare a contractului.

Arvuna poate fi confirmatorie sau penalizatoare.

37. Art. 1544 C.civ., cu denumirea marginală „Arvuna confirmatorie”, prevede că: „(1) Dacă, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestației datorate sau, după caz, restituită. (2) Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligația fără justificare, cealaltă parte poate declara rezoluțiunea contractului, reținând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara rezoluțiunea contractului și poate cere dublul acesteia. (3) Creditorul obligației neexecutate poate opta pentru executare sau pentru rezoluțiunea contractului și repararea prejudiciului potrivit dreptului comun”.

Arvuna confirmatorie acționează ca o garanție a executării obligației, funcția pe care o îndeplinește fiind aceea de a asigura părțile, la momentul încheierii contractului, de executarea întocmai a obligației, punând-o la adăpost de consecințele neexecutării culpabile din partea cocontractantului^[21].

38. În doctrină^[22] s-a afirmat că „nici clauza penală și nici arvuna nu pot fi cuprinse în rândul garanțiilor, cum o fac unii autori, deși, incontestabil, și una, și cealaltă contribuie la executarea obligației. Într-adevăr, în cazul clauzei penale, cel care nu-și execută obligația va trebui să plătească suma prestabilită, care reprezintă evaluarea globală a prejudiciului, fără ca cealaltă parte – creditorul – să fie dator să facă dovada directă a prejudiciului suferit. Amenințarea plății acestei sume ar constitui elementul de garanție a executării, caracteristic clauzei penale”^[23].

39. Arvuna confirmatorie poate îndeplini, în anumite ipoteze, o funcție apropiată de cea a clauzei penale, manifestând atât o finalitate reparatorie, cât și o funcție sancționatorie, specifică pedepsei civile private. Regimul său juridic este dependent de soarta obligației principale, efectele acesteia variind în mod esențial în funcție de executarea sau neexecutarea contractului.

40. În ipoteza executării integrale a obligației principale, arvuna își epuizează funcția sancționatorie, urmând a fi imputată asupra prestației datorate sau, după caz, restituită celui care a constituit-o. Păstrarea arvunei în această situație ar fi lipsită de temei juridic și ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză, incompatibilă cu principiile dreptului obligațiilor.

41. În schimb, în cazul neexecutării culpabile a obligației principale, art. 1544 alin. (2) C.civ. instituie un regim diferențiat, în funcție de partea căreia îi este imputabilă neexecutarea. Astfel, atunci când neexecutarea este imputabilă părții care a constituit arvuna, cocontractantul său este îndreptățit să declare rezoluțiunea contractului și să rețină arvuna. Dimpotrivă, dacă neexecutarea culpabilă provine de la partea care a primit arvuna, dreptul de a desființa unilateral contractul revine părții lezate, aceasta fiind totodată îndreptățită să solicite restituirea dublului arvunei. Dispozițiile legale în materia arvunei sunt supletive, astfel că, prin contact, părțile pot conveni ca, în caz de neexecutare, partea în culpă să restituie întreit, de patru ori suma primită ș.a.m.d.^[24]

42. În aceste ipoteze, arvuna confirmatorie funcționează ca un mecanism convențional de sancționare a neexecutării, realizând o evaluare forfetară a prejudiciului și asumând, concomitent, rolul unei pedepse civile private, fără a fi necesară dovedirea întinderii efective a prejudiciului. Această dublă funcționalitate explică apropierea conceptuală dintre arvuna confirmatorie și clauza penală, fără a conduce însă la o identificare a celor două instituții, care rămân distincte sub aspectul naturii juridice și al momentului constituirii. Deși arvuna confirmatorie poate produce efecte sancționatorii similare clauzei penale, identificarea celor două instituții este juridic nejustificată și metodologic eronată, întrucât sancțiunea arvunei operează în logica rezoluțiunii contractului, iar nu în cadrul autonom al răspunderii civile contractuale propriu-zise.

43. Art. 1545 C.civ., cu denumirea marginală „Arvuna penalizatoare”, are următorul conținut: „Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părți sau dreptul ambelor părți de a se dezice de contract, cel care denunță contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite”.

44. Arvuna penalizatoare are rolul de dezicere și constituie prețul denunțării unilaterale a contractului de către partea în favoarea căreia a fost prevăzută în contract. Totodată, aceasta reprezintă clauza convențională prin care părțile stipulează expres dreptul de dezicere de contract al uneia sau al ambelor părți, caz în care partea care a denunțat contractul fie va pierde arvuna, fie va restitui dublul celei primite^[25].

Diferențele dintre clauza penală și arvună sunt numeroase și se referă la natura juridică, funcțiile și modul de aplicare a acestora.

45. Ca natură juridică, clauza penală este stipulația prin care părțile convin ca debitorul să plătească o anumită sumă de bani sau să execute o altă prestație, în cazul neexecutării obligației principale. Aceasta are atât un caracter sancționator, cât și un caracter reparator. În schimb, arvuna poate avea ca obiect o sumă de bani sau bunuri fungibile date de una dintre părți celeilalte la momentul încheierii contractului, având rolul de a confirma încheierea contractului sau de a permite denunțarea unilaterală a acestuia.

46. În ceea priveștefuncțiile celor două instituții, clauza penală are o dublă funcție: reparatorie (acoperirea prejudiciului suferit de creditor) și sancționatorie (pedeapsă civilă pentru debitor). Arvuna poate avea două funcții, date de cele două texte care o reglementează funcția confirmatorie, compensatorie (art. 1544 C.civ.), cu rol de a confirma încheierea contractului, caz în care suma de bani avansată semnifică încheierea contractului și constituie o parte a prestației celui care a avansat-o, având și rolul de a garanta executarea obligațiilor asumate, precum și funcția penalizatoare, de dezicere (art. 1545 C.civ.), caz în care poate avea rolul de a permite dezicerea uneia dintre părți, constituind prețul denunțării unilaterale a contractului.

47. Din punct de vedere al condițiilor de valabilitate, arvuna se deosebește de clauza penală, întrucât este un contract real, iar nu unul consensual, presupunând remiterea materială a bunului asupra căruia poartă, predarea sumei de bani sau a bunului fungibil având loc cu anticipație, la momentul încheierii contractului, iar nu după momentul neexecutării, așa cum se întâmplă în materia clauzei penale^[26].

48. Raportat la momentul constituirii, clauza penală este stabilită prin contract și devine aplicabilă numai în cazul neexecutării obligației principale. Arvuna este dată la momentul încheierii contractului și poate fi imputată asupra prestației datorate sau poate fi restituită, în funcție de executarea sau neexecutarea obligației principale.

49. Așa cum se observă, aceste diferențe subliniază modul distinct în care clauza penală și arvuna funcționează în cadrul unui contract, fiecare având roluri și efecte specifice în asigurarea executării obligațiilor contractuale. Clauza penală nu se confundă cu arvuna confirmatorie, care are rolul de a întări consimțământul dat pentru executarea unui contract (art. 1544 C.civ.). Dacă însă arvuna are un caracter penalizator, ea funcționează ca o clauză de dezicere, prin care se stabilește indemnizarea denunțării contractului (art. 1545 C.civ.), iar nu stabilirea despăgubirilor în caz de neexecutare a acestuia^[27].

50. În doctrină s-a afirmat că, dacă le privim comparativ, arvuna confirmatorie poate fi considerată „o clauză penală specială”^[28].

51. Dispozițiile legale care reglementează arvuna se aplică ori de câte ori părțile convin în mod expres calificarea clauzei contractuale drept arvună. Dacă părțile nu au precizat felul arvunei (confirmatorie sau penalizatoare), apreciem că felul arvunei și efectele produse sunt cele rezultate din conținutul clauzei contractuale. În cazul în care însă, la încheierea contractului, părțile nu au stipulat nimic, dispozițiile legale privind regimul juridic al clauzei de arvună nu sunt aplicabile, iar dacă părțile au convenit că, în caz de neexecutare culpabilă a contractului/obligației principale, creditorul este îndreptățit să păstreze plata parțială făcută de debitorul său, o astfel de clauză poate fi calificată drept o clauză penală.

52. Este des întâlnită în practică situația în care organul de jurisdicție trebuie să aibă rol activ, în sensul de a califica clauza stipulată în contract, respectiv dacă este o clauză penală sau o arvună. În jurisprudență s-a reținut că „aceasta nu înseamnă că se va trece peste manifestarea expresă de voință a părților exprimată la încheierea contractului, ci, dimpotrivă, este o garanție că se va determina corect caracterul dat sumei de bani primite/predate la încheierea convenției”^[29]. Atât clauza penală, cât și clauza de arvună confirmatorie scutesc beneficiarul de proba existenței și a întinderii prejudiciului. Ceea ce trebuie să dovedească creditorul este neexecutarea contractului de către debitorul său.

§5. Clauza penală vs clauzele de limitare/agravare a răspunderii civile

53. Prin funcția sa de remediu contractual destinat să asigure executarea obligației principale prin echivalent, clauza penală se distinge de clauzele convenționale de agravare sau de limitare a răspunderii civile, prin intermediul cărora părțile pot stabili praguri minime sau maxime ale despăgubirilor datorate^[30]. Această diferențiere subzistă chiar și în ipoteza în care clauza penală poate produce, indirect, un efect de limitare sau de agravare a răspunderii.

54. O clauză de tipul „în situația în care vânzătorul nu respectă obligația de livrare a mărfii la termenele și condițiile stabilite, cumpărătorul are următoarele drepturi: (…) să considere prezentul contract desființat de plin drept fără notificare prealabilă sau intervenția instanței de judecată, având în acest caz dreptul să perceapă vânzătorului daune-interese de până la sută la sută din valoarea prezentului contract” apreciem că reprezintă o clauză limitativă de răspundere contractuală, iar nu o clauză penală care ar intra în sfera de incidență a art. 1541 alin. (1) C.civ.

§6. Clauza penală vs clauzele standard neuzuale

55. Art. 1203 C.civ. cuprinde o enumerare limitativă a clauzelor standard prezumate ca neuzuale^[31]. Ne întrebăm dacă o clauză penală disproporționată, vădit excesivă, ar putea fi catalogată drept o clauză standard neuzuală și, ca urmare, dacă poate fi înlăturată din contract pe calea art. 1203 C.civ. Răspunsul dat de jurisprudență și de doctrină a fost negativ: clauza penală și clauzele de arvună nu intră în enumerarea legală și nu necesită aprobarea specifică în scris^[32]. Așa cum facil se observă, art. 1203 C.civ. se referă la „limitarea răspunderii” „în folosul” celui care propune clauza, iar clauza penală nu intră în această clasă.

Note de subsol

^[1] În Codul civil din 1864, daunele-interese moratorii în cazul neexecutării, lato sensu, a obligațiilor pecuniare cuvenite creditorului erau consacrate de art. 1088: „(1) La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fideiusiune și societate. (2) Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept”.

^[2] Cu privire la posibilitatea părților de a stabili rata dobânzii moratorii, a se vedea M. Dumitru, Regimul juridic al dobânzii legale, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 27 și urm.

^[3] În acest sens, a se vedea Gh. Piperea, Notă la dec. nr. 1897 din 6 aprilie 2000 și la dec. 3208 din 15 iunie 2000 ale C.S.J., s. com., în P.R. nr. 4/2001, p. 110, care arată că „dobânda moratorie având natura juridică de daună-interese pentru întârzierea executării unei obligații bănești poate fi stabilită fie convențional, prin clauză contractuală (sub formă de clauză penală, denumită și penalitate) fie prin lege, sub formă de dobândă legală”, susținând în continuare că „penalitatea de întârziere este o dobândă convențională moratorie”; V. Stoica, V. Nemeș, Dobânzile comerciale în lumina reglementărilor Ordonanței Guvernului nr. 9/2000, în R.D.C. nr. 5/2001, p. 91, care arată că „atunci când dobânzile sunt convenite de părțile convenției și sunt materializate în clauze contractuale, acestea poartă denumirea de penalități de întârziere, având caracter de daune-interese moratorii”; D.A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, p. 752: „Dobânda convențională îmbracă forma clauzei penale pentru întârzierea în executarea obligațiilor având ca obiect sume de bani.”; D.R. Răducanu, Reactualizarea creanțelor ca urmare a fluctuațiilor monetare, în Dreptul nr. 8/2003, p. 53; F. Gréau, op. cit., nr. 145, p. 158. 

^[4] În același sens, a se vedea: D. Mazeaud, op. cit., nr. 660, p. 373; Ch. Larroumet, Droit civil, t. 3: Les obligations. Le contrat, ed. a 4-a, Economica, Paris, 1998 nr. 679, p. 707; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations. Contrat, t. 2, ed. a 6-a, Litec, Paris, 1998; I. Băcanu, op. cit., p. 31, care face distincție între cele două noțiuni, dar care arată că „în convențiile dintre întreprinzători, dobânda de întârziere fie nu a fost prevăzută, fie a fost înlocuită de penalități”, sau Proiectul actului normativ referitor la regimul juridic al dobânzii, propus de același autor în cadrul studiului intitulat Regimul juridic al dobânzii, în R.D.C. nr. 2/1995, al cărui art. 3 are următorul conținut: „Părțile sunt libere să stabilească, în convenții rata dobânzii sau să prevadă o clauză penală pentru întârzierea în plata unei obligații bănești, fără a depăși…”; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a, Ed. Universul juridic, București, 2001, p. 368; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ed. a 3-a, Ed. All Beck, București, 2004, p. 344, 347; Recurs în interesul legii – Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 2 și ale art. 3 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, referitoare la clauza penală prin care se instituie obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită de părți sau pe lângă dobânda legală, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006.

^[5] A se vedea M. Dumitru, Regimul juridic al dobânzii moratorii, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

^[6] Actul normativ similar anterior O.G. nr. 13/2011 a fost O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, publicată în M. Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000 și abrogată prin O.G. nr. 13/2011.

^[7] De curând, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit, prin Decizia nr. 28 din 9 februarie 2026,că: „Dispozițiile art. 1489 alin. (2) teza a doua C.civ., corelat cu art. 8 din O.G. nr. 13/2011, nu permit creditorului să obțină în instanță, de la data cererii de chemare în judecată, dobânda legală calculată asupra daunelor moratorii convenționale acumulate de la data scadenței obligației și până la data cererii de chemare în judecată, atunci când creanța neachitată la termen și care a dat naștere daunelor moratorii are un alt izvor decât contractul de împrumut”.

^[8] Art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 prevede că: „(1) Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești”.

^[9] Cu privire la sancțiunea nulității de drept, a se vedea: I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013; Ș. Diaconescu, Unele considerații cu privire la sancțiunea nulității și la noțiunea de clauză nescrisă în reglementarea noului Cod civil, înS.U.B.B. nr. 3/2013, pp. 126-143; M. Nicolae, Nulitatea parțială și clauzele considerate nescrise în lumina Noului Cod civil. Aspecte de drept material și drept tranzitoriu, în Dreptul nr. 11/2012, pp. 11-39; C.T. Ungureanu, I.-Al. Toader, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 6-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2024, p. 182.

^[10] Hotărârea prealabilă – Decizia nr. 50/2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 1188 din 29 noiembrie 2024.

^[11] Pct. 107 și 110 din Decizia nr. 50/2024.

^[12] Pct. 123 din Decizia nr. 50/2024.

^[13] Pct. 124 din Decizia nr. 50/2024.

^[14] L. Pop, Tratat de drept civil. Nașterea, statica, dinamica și stingerea obligațiilor, Ed. Universul Juridic, București, 2023, p. 239.

^[15] L. Pop, Reglementarea clauzei penale în textele noului Cod civil, în Dreptul nr. 8/2011, p. 19.

^[16] L. Pop, Tratat de drept civil. Nașterea, statica, dinamica și stingerea obligațiilor, Ed. Universul Juridic, București, 2023, p. 239.

^[17] M.-L. Belu Magdo, Prejudiciul patrimonial în materie contractuală și repararea acestuia, în Dreptul nr. 4/2020, p. 20.

^[18] I. Deleanu, S. Deleanu, Considerații cu privire la clauza penală, în P.R., Supliment nr. 1/2003, p. 119.

^[19] L. Pop, Tratat de drept civil. Nașterea, statica, dinamica și stingerea obligațiilor, Ed. Universul Juridic, București, 2023, p. 244.

^[20] Idem, p. 247.

^[21] D. Ungureanu, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), în Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. CH Beck, București, 2012, p. 1637.

^[22] R. Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Universitatea „Al.I. Cuza” Iași, Facultatea de Drept, Iași, 1976, p. 331.

^[23] M. Afrăsinie, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2013, comentariul la art. 2327 C.civ.

^[24] L. Bercea, Contractele de afaceri asimetrii și alte imperfecțiuni, Ed. Universul Juridic, București, 2024, p. 242.

^[25] Fl. Ludușan, Clauza penală în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 100.

^[26] Fl. Ludușan, op. cit., p. 101; M. Istrătoaie, Arvuna, mijloc de garantare a executării obligațiilor ori preț al denunțării contractului, în Revista de științe juridice nr. 1/2020, pp. 11-17.

^[27] P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, 2012, p. 539.

^[28] M. Istrătoaie, Arvuna, mijloc de garantare a executării obligațiilor ori preț al denunțării contractului, în Revista de științe juridice nr. 1/2020, pp. 11-17.

^[29] C.A. Pitești, dec. nr. 198 din 28 ianuarie 2020, disponibilă la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/534066429/1/decizie-nr-198-2020-din-28-ian-2020-curtea-de-apel-pitesti-pretentii-civil?keyword=delimit%C4%83ri%20%20clauz%C4%83%20penal%C4%83%20arvun%C4%83&unitId=passage_32038, cu ultima accesare la data de 15 noiembrie 2025.

^[30] L. Bercea, Contractele de afaceri asimetrii și alte imperfecțiuni, Ed. Universul Juridic, București, 2024, p. 240.

^[31] Potrivit art. 1203 C.civ., cu denumirea marginală „Clauze neuzuale”: „Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunța unilateral contractul, de a suspenda executarea obligațiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părți decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepții, restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte”.

^[32] I.-Fl. Popa, „Tirania” clauzelor neuzuale, în R.R.D.P. nr. 1/2016, pp. 135-155.