Limitele aplicării principiului disponibilității în procesul contravențional

Cătălin-Ionuț Tiriteu, Procedura de soluționare a plângerii contravenționale, Editura Hamangiu, 2026, p. 74-83.

§1. Considerații generale

Potrivit art. 47 din O.G. nr. 2/2001, dispozițiile ordonanței se completează cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului penal, după caz. Prin urmare, ca regulă generală, principiile fundamentale ale procesului civil, reglementate prin art. 5-23 C. proc. civ., sunt aplicabile și în materie contravențională.

În doctrină s-a arătat că prin principiul disponibilității se înțelege posibilitatea părților de a determina existența procesului, prin faptul declanșării procedurii judiciare și prin libertatea de a-i pune capăt înainte de a se pronunța o hotărâre asupra fondului pretenției supus judecății, precum și posibilitatea de a determina conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în ceea ce privește părțile, obiectul și cauza, inclusiv etapele pe care le-ar putea parcurge^[1].

Același autor arată că principiul disponibilității nu este absolut, putând fi supus unor limitări^[2], și are următoarele componente: dreptul persoanei de a porni sau nu procesul, dreptul de a determina cadrul procesual sub aspectul obiectului, cauzei, părților și apărărilor formulate și dreptul de a pune capăt procesului.

Având în vedere principiul disponibilității, în practica judiciară s-a pus problema dacă instanța învestită cu soluționarea unei plângeri contravenționale prin care se solicită doar înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertismentul are posibilitatea de a dispune anularea procesului-verbal de contravenție ori înlăturarea de la aplicare a sancțiunilor atunci când constată că o astfel de soluție se impune.

Apreciem că instanța are această posibilitate, respectiv poate dispune anularea procesului-verbal de contravenție ori înlăturarea de la aplicare a sancțiunilor atunci când constată că o astfel de soluție se impune, chiar dacă prin plângerea formulată s-a solicitat doar înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertismentul^[3].

Art. 9 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”, iar conform art. 22 alin. (6) din același cod, „Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel”. De asemenea, potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. civ., „Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel”.

Cu toate acestea, art. 34 din O.G. nr. 2/2001 prevede că instanța de judecată „administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării”. Așadar, limitele în care trebuie să se pronunțe instanța de judecată în cazul în care este sesizată cu o plângere contravențională sunt expres determinate de art. 34 din O.G. nr. 2/2001, acestea constituind, în opinia noastră, o excepție de la prevederile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ.^[4]

Din modul de formulare a art. 34 din O.G. nr. 2/2001 rezultă că instanța învestită cu soluționarea unei plângeri nu are doar opțiunea ori capacitatea de a proceda la administrarea probelor necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal și de a hotărî asupra sancțiunii, a despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării, ci este obligată să procedeze astfel. De asemenea, aceste prevederi trebuie coroborate cu dispozițiile art. 17 teza a II-a din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora nulitatea absolută se constată și din oficiu^[5], or, dacă instanța de judecată ar fi ținută de limitele învestirii (raportat la capetele de cerere formulate de petent), această prevedere legală ar fi practic lipsită de efecte atunci când prin plângerea contravențională nu s-a solicitat anularea procesului-verbal, deși textul art. 17 nu face o astfel de distincție, prevăzând, astfel cum am arătat, doar că nulitatea se poate constata și din oficiu.

Soluția oricum s-ar fi impus și în lipsa unor texte legale exprese din care să rezulte posibilitatea instanței de a depăși limitele învestirii, deoarece în cazul plângerilor contravenționale avem de a face, de cele mai multe ori, cu o acuzație în materie penală, iar petentului trebuie să îi fie respectat dreptul la un proces echitabil. Dacă instanța de judecată nu ar avea posibilitatea să dispună anularea procesului-verbal de constatare a contravenției atunci când constată că o astfel de soluție se impune, ci doar înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertismentul, ar însemna ca ea să valideze o ilegalitate^[6], înlocuind o sancțiune nelegală cu o altă sancțiune nelegală, aspect care ar putea fi interpretat, în temeiul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, ca fiind o încălcare a dreptului de acces la justiție.

Limitele învestirii instanței prezintă importanță deosebită în cazul plângerilor contravenționale și pentru că, în funcție de particularitățile cauzei, hotărârea pronunțată de instanța de judecată în urma verificării temeiniciei unui proces-verbal de constatare a contravenției poate produce efecte extinse, oferind rezolvare și altor raporturi juridice decât cele care ar fi vizate, în mod explicit, de obiectul plângerii contravenționale, astfel cum este acesta circumscris de dispozițiile art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001.

Spre exemplu, se întâmplă frecvent ca un participant la trafic să fie implicat într-un accident rutier și, mai apoi, să fie sancționat contravențional pentru o conduită ilicită care ar fi dus la producerea accidentului, în timp ce în sarcina celuilalt participant la trafic nu se reține săvârșirea vreunei contravenții, acesta nefiind sancționat contravențional. În astfel de situații, conținutul procesului-verbal de constatare a contravenției diferă de la simpla constatare și sancționare a contravenției, până la efectuarea de mențiuni/aprecieri de către organul constatator cu privire la vinovăția în producerea accidentului.

În astfel de cazuri, atunci când formulează plângerea contravențională, persoana sancționată contravențional urmărește adesea două scopuri, respectiv exonerarea de răspundere contravențională și exonerarea de răspundere civilă delictuală. Prin urmare, deși instanța este sesizată cu o plângere contravențională, în funcție de considerentele hotărârii pe care o va pronunța, aceasta ar putea fi invocată cu succes, din punct de vedere al efectului pozitiv al autorității de lucru judecat^[7], într-un litigiu ulterior având ca obiect o cerere de acordare a daunelor materiale rezultate în urma accidentului.

În exemplul dat credem că instanța poate pronunța, dacă este cazul, chiar o soluție de respingere a plângerii formulate, menținând sancțiunile aplicate, însă poate înlătura, prin considerentele hotărârii, aprecierile/mențiunile agentului constatator din cuprinsul procesului-verbal cu privire la modalitatea de desfășurare a accidentului și culpa în producerea acestuia. Nu este exclus ca petentul să fi săvârșit într-adevăr contravenția reținută în sarcina sa, iar sancțiunea aplicată să fie justificată, însă din probatoriul administrat în fața instanței de judecată să rezulte că și celălalt participant la trafic a avut o culpă în producerea accidentului. Menționăm că posibilitatea instanței de judecată de a înlătura aprecierile/mențiunile agentului constatator din cuprinsul procesului-verbal cu privire la modalitatea de desfășurare a accidentului și culpa în producerea acestuia rezultă din prevederile art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora instanța de judecată administrează orice probe necesare în vederea verificării temeiniciei procesului-verbal.

Cu precădere în cazurile în care se apreciază că avem de a face cu o acuzație în materie penală, credem că nu este exclus ca, tot în acord cu principiul disponibilității, dar și al dreptului la un proces echitabil, petentul să justifice un interes în a solicita instanței de judecată să analizeze cu prioritate „fondul acuzației” în detrimentul unor eventuale nulități ale procesului-verbal ori al constatării intervenirii prescripției răspunderii contravenționale sau prescripției executării pedepsei.

Spre exemplu, un scriitor sau un politician căruia i se reproșează săvârșirea unei contravenții prevăzute de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare ar putea justifica interes în a dovedi inexistența faptei contravenționale (în considerarea prejudiciului de imagine care i-ar putea fi creat în caz contrar) în detrimentul unei soluții de constatare a intervenirii prescripției aplicării/executării sancțiunii ori chiar a unei nulități absolute a procesului-verbal de constatare a contravenției.

De asemenea, un interes ar putea fi justificat și în situația în care prin săvârșirea contravenției s-a cauzat o pagubă, iar prin procesul-verbal de constatare a contravenției s-a stabilit o despăgubire. Mai exact, într-un astfel de caz, petentul ar justifica interes în a dovedi inexistența faptei contravenționale în detrimentul unei soluții de constatare a intervenirii prescripției aplicării/executării sancțiunii^[8], deoarece această din urmă soluție nu ar împiedica ulterior demararea de către persoana vătămată a unui alt litigiu în care să încerce să obțină repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat^[9].

Dispozițiile art. 33 din O.G. nr. 2/2001 stabilesc cadrul procesual din punct de vedere al participanților la judecata plângerii contravenționale, prevăzând că instanța va dispune „citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancțiunea, a martorilor indicați în procesul-verbal sau în plângere, precum și a oricăror alte persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei”. De asemenea, alin. (2) al art. 33 prevede că, „În cazul în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație, judecătoria va cita și societatea de asigurări menționată în procesul-verbal de constatare a contravenției”.

Așadar, instanța va fi obligată ca, indiferent de părțile indicate de petent prin plângere, să facă aplicarea dispozițiilor art. 78-79 C. proc. civ.^[10] referitoare la introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane și să citeze și persoanele prevăzute de art. 33 din O.G. nr. 2/2001. Precizăm că introducerea în cauză se va face în mod obligatoriu, chiar și fără acordul părților, în baza prevederilor art. 78 alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba despre un caz în care legea prevede expres participarea altor persoane, nefiind incidente dispozițiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ. care fac referire la punerea în discuție a necesității introducerii în cauză a altor persoane atunci când raportul juridic dedus judecății o impune.

Tot o limitare a principiului disponibilității o constituie și prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora punerea în executare a sancțiunii amenzii contravenționale se face de instanța judecătorească atunci când s-a formulat plângere împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției în termenul prevăzut de lege. Dreptul de a porni sau nu executarea silită este tot o componentă a dreptului de dispoziție al părților și vizează posibilitatea de a apela sau de a renunța la această ultimă fază a procesului civil. Art. 39 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 2/2001 reglementează unul dintre puținele cazuri în care o instanță de judecată are în atribuție punerea în executare a unei creanțe fiscale.

§2. Nelegalitatea și netemeinicia procesului-verbal de contravenție

Așa cum am mai indicat, art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 prevede că procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției este verificat de către instanța de judecată sub aspectul legalității și temeiniciei sale.

Legalitatea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției presupune ca acesta să corespundă cerințelor prevăzute de lege pentru întocmirea lui, în timp ce temeinicia presupune existența unei corespondențe între starea de fapt menționată în procesul-verbal (și relevantă din punct de vedere contravențional) și starea de fapt efectivă.

Este necesar să facem o distincție clară între cele două noțiuni, dat fiind faptul că în practica judiciară acestea fie sunt adesea confundate, fie sunt utilizate în formulări standardizate de tipul „solicităm anularea procesului-verbal de constatare a contravenției ca netemeinic și nelegal”, fără ca, în concret, să fie invocate atât aspecte de nelegalitate, cât și de netemeinicie.

Vom avea de a face cu o nelegalitate, aptă sau nu să atragă nulitatea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, ori de cât ori procesul-verbal întocmit nu respectă cerințele de formă ori alte aspecte procedurale prevăzute de lege pentru întocmirea lui^[11] și vom avea de a face cu un aspect de netemeinicie ori de cât ori există o necorelare între starea de fapt consemnată în actul întocmit și starea de fapt efectivă.

În funcție de prevederile legale încălcate, nelegalitatea procesului-verbal de constatare a contravenției va putea atrage o soluție de anulare a acestuia^[12].

Interesant este că în practica judiciară, în caz de netemeinicie a procesului-verbal de contravenție, instanțele de judecată procedează la anularea procesului-verbal de contravenție, cu toate că această sancțiune ar trebui să fie, în teorie, strict consecința nerespectării unor cerințe legale prevăzute pentru întocmirea actului, iar operațiunile de verificare a legalității și temeiniciei sunt distinct prevăzute în cuprinsul art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001^[13]. De asemenea, există și situații în care nu avem de a face cu o nelegalitate a procesului-verbal de contravenție și nici cu o netemeinicie a acestuia. Este cazul, spre exemplu, al intervenirii unei legi de „decontravenționalizare”, al amnistiei ori prescripției executării sancțiunii contravenționale, când procesul-verbal de contravenție este legal și temeinic întocmit, însă elemente apărute ulterior întocmirii lui determină ca efectele sale să înceteze^[14].

Credem că ar fi de folos ca legiuitorul să prevadă în mod expres soluțiile care pot fi dispuse de către instanțele de judecată în urma controlului pe care îl realizează atunci când au fost sesizate cu o plângere contravențională.

Astfel, în cazul în care nu este incidentă sancțiunea nulității procesului-verbal de constatare a contravenției, întrucât actul administrativ atacat este legal întocmit, soluția pronunțată de instanțele judecătorești ar putea să fie una de tipul: „Admite plângerea contravențională, înlătură sancțiunile principale și complementare aplicate”.

Note de subsol

^[1] G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ed. All Beck, București, 2001, p. 119.

În Codul de procedură civilă, principiul disponibilității este reglementat, în principal, de art. 9: „Dreptul de dispoziție al părților. (1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege”.

^[2] Pentru detalieri în privința limitelor aplicării principiului disponibilității, a se vedea și D.N. Theohari, M. Eftimie, în G. Boroi (coord.), O. Spineanu-Matei, A. Constanda, C. Negrilă, V. Dănăilă, D.N. Theohari, D.M. Gavriș, F.G. Păncescu, M. Eftimie, M. Stancu, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-455, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 36-40.

^[3] În același sens, dar cu o motivare diferită, a se vedea M. Ursuța, Noul regim contravențional în contextul intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă și a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în Dreptul nr. 3/2013; M. Ursuța, Contenciosul contravențional, între dreptul penal material, procedura civilă și procedura penală, în R.D.Pb. nr. 1/2024. Autorul consideră că în procesul contravențional nu se aplică principiul disponibilității, ci principul oficialității, specific materiei penale. În primul studiu menționat, acesta arată următoarele aspecte: „în situația în care partea nu solicită anularea procesului-verbal, ci doar reducerea sancțiunii, înlăturarea acesteia ori înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a avertismentului, în temeiul principiului oficialității, instanța va trebui să invoce din oficiu aspectele de nulitate ale procesului-verbal sau orice alt aspect care conduce la imposibilitatea aplicării sau executării sancțiunii dispuse și să anuleze procesul-verbal, astfel încât nemotivarea plângerii nu este un obstacol în desfășurarea procesului contravențional”. În opinia noastră, nu există argumente care să rezulte din texte de lege ori chiar din principii de drept și care să justifice aplicarea în procesul contravențional a altor norme procedurale decât a celor civile și, atunci când avem de a face cu o acuzație în materie penală, a principiilor care rezultă din aplicarea art. 6 din Convenție, astfel cum a fost acesta interpretat prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

^[4] Legat de acest aspect, menționăm că în doctrină s-a exprimat următoarea opinie: „Deși procedura contravențională se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, acest lucru nu face să dispară natura penală a contravenției, aspect care impune aplicarea unor principii de procedură penală și, în orice caz, conferă instanței «civile» atribuții foarte largi în a invoca din oficiu aspecte ce țin de răspunderea contravențională. (…) În primul rând, deși nu avem o normă expresă, instanța care soluționează o plângere contravențională poate depăși obiectul învestirii. Să luăm un exemplu simplu: un cetățean formulează o plângere contravențională prin care solicită înlocuirea amenzii cu avertismentul. Instanța este obligată să invoce din oficiu excepția nulității procesului-verbal decurgând din caracterul ilizibil al acestuia. Este evident că instanța va anula procesul-verbal fără să-și pună foarte multe întrebări teoretice, deși în această situație este clar că au fost depășite limitele învestirii, fiind încălcat principiul disponibilității, principiul sfânt al procedurii civile” – M. Ursuța, I. Lazăr, Drept administrativ. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2025, p. 445.

^[5] Posibilitatea invocării de către instanță a nulității absolute a procesului-verbal de contravenție constituie prin sine o excepție de la principiul disponibilității.

În doctrină s-a arătat că „(…) instanța este ținută și de cauza cererii de chemare în judecată ori a actului de procedură având această natură juridică (de exemplu, cererea reconvențională, cererea de intervenție voluntară principală etc.), în sensul că instanța nu ar putea să schimbe, peste voința celui care are calitatea de reclamant în cererea respectivă, fundamentul pretenției formulate” – G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil. 1. Partea generală. Judecata în fața primei instanțe, ed. a 6-a, Ed. Hamangiu, București, 2023, p. 23. Pentru exemplificare, autorii arată, printre altele, că, „dacă se solicită anularea unui contract pentru dol, instanța nu poate să declare nulitatea contractului pentru un alt motiv neinvocat de reclamant, cum ar fi pentru lipsa discernământului”.

În procesul contravențional însă, pot fi întâlnite situații în care instanța poate invoca o „cauză juridică nouă”, respectiv un motiv neinvocat de petent pentru a admite o plângere contravențională. Spre exemplu, art. 17 din O.G. nr. 2/2001 prevede posibilitatea instanței de a constata din oficiu nulitatea absolută. De asemenea, art. 14 alin. (2) din același act normativ prevede că „Prescripția executării sancțiunilor contravenționale poate fi constatată chiar și de instanța învestită cu soluționarea plângerii contravenționale”, iar prin Decizia nr. 18 din 3 octombrie 2022 (M. Of. nr. 1258 din 28 decembrie 2022), Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că, „În aplicarea art. 14 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, în litigiile având ca obiect plângere contravențională, instanța de judecată poate invoca, din oficiu, prescripția executării sancțiunii contravenționale”.

^[6] Conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în vederea pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

^[7] În temeiul art. 430 și art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și ținând seama că ambele persoane, cât și asigurătorul sunt părți în dosarul format ca urmare a plângerii contravenționale, astfel cum prevăd dispozițiile art. 33 din O.G. nr. 2/2001.

^[8] O soluție asemănătoare întâlnim și în cadrul procesului penal, art. 18 C. proc. pen. prevăzând că se poate solicita continuarea procesului penal de către inculpat, printre altele, în caz de prescripție și de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate.

^[9] De asemenea, pentru ipoteza în care a intervenit prescripția executării sancțiunii este de reținut că instanța de judecată învestită cu soluționarea plângerii contravenționale nu dispune anularea procesului-verbal, acesta fiind legal întocmit, ci doar constată că, ulterior aplicării sancțiunii, a intervenit prescripția executării ei. Astfel, în opinia noastră, în absența constatării inexistenței faptei ori constatării nulității absolute a procesului-verbal, obligația de despăgubire stabilită în sarcina contravenientului va subzista, fiind limpede interesul acestuia de a dovedi inexistența faptei contravenționale ori existența unui caz de nulitate a actului atacat.

^[10] Pentru o analiză a problemelor ivite în practica judiciară cu privire la aplicabilitatea art. 78 alin. (1) C. proc. civ. în materie contravențională, a se vedea I.A. Filote-Iovu, Dificultăți jurisprudențiale în materia contravențiilor rutiere, în Dreptul nr. 10/2022 (accesată la 23 ianuarie 2025 prin intermediul platformei Sintact.ro).

^[11] Spre exemplu, vor constitui aspecte de nelegalitate nerespectările cerințelor prevăzute de art. 13 alin. (1), art. 16 și art. 19 din O.G. nr. 2/2001.

Pentru o analiză a teoriei nulităților procesului-verbal de constatare a contravenției, a se vedea O. Podaru, A.C. Loghin, Drept contravențional. Curs universitar, Ed. Hamangiu, București, 2024, p. 125-128. Apreciem justă susținerea autorului în sensul că procesul-verbal de constatare a contravenției este supus regimului nulităților reglementate de dispozițiile art. 174-179 C. proc. civ. Cu toate că în aceeași lucrare se susține și că procesul-verbal de contravenție este un act administrativ individual, iar nu un act de procedură, se argumentează că, potrivit art. 47 din O.G. nr. 2/2001, prevederile ordonanței se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, astfel că ar exista temei legal pentru „transplantul juridic al art. 174-179 C. proc. civ. în materie contravențională”.

Cazurile de nulitate, condițiile de invocare și efectele nulității au fost analizate prin mai multe decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în recurs în interesul legii, printre care amintim Decizia nr. XXII din 19 martie 2007 (M. Of. nr. 833 din 5 decembrie 2007) și Decizia nr. 13 din 14 mai 2018 (M. Of. nr. 541 din 29 iunie 2018), astfel că dispozițiile art. 174-179 C. proc. civ. s-ar putea aplica doar în completarea regimului specific conturat de Înalta Curte prin aceste decizii obligatorii. Spre exemplu, din aceste decizii rezultă că nulitatea absolută a procesului-verbal de contravenție nu este condiționată de existența vreunei vătămări, în timp ce din coroborarea art. 174 și art. 175 C. proc. civ. rezultă că nulitatea absolută a actului de procedură civilă poate fi condiționată sau necondiționată de producerea unei vătămări.

Pentru o analiză a regimului nulității procesului-verbal de contravenție prin prisma practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, a se vedea D.M. Drăghici, Regimul nulității procesului-verbal de contravenție, în Revista Themis nr. 1-2/2022.

^[12] Prin Decizia RIL nr. XXII din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, menționată mai sus, s-a reținut că situațiile în care încălcarea unor dispoziții legale atrage întotdeauna nulitatea procesului-verbal de constatare a contravenției sunt limitativ stabilite prin reglementarea dată în cuprinsul art. 17 din O.G. nr. 2/2001. Față de caracterul imperativ-limitativ al cazurilor în care nulitatea procesului-verbal de constatare a contravenției trebuie avută în vedere și din oficiu, se impune ca, în toate celelalte cazuri de încălcare a cerințelor legale, nulitatea actului să nu poată fi invocată decât dacă părții i s-a cauzat o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea acelui act.

De asemenea, prin Decizia nr. 13 din 14 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a mai reținut că motivele de nulitate relativă sunt reglementate de dispozițiile art. 16 din O.G. nr. 2/2001, iar motivele de nulitate absolută sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 17 din același act normativ.

^[13] Spre exemplu, deși în speță se reținuse netemeinicia procesului-verbal de contravenție, respectiv faptul că nu există probe cu privire la săvârșirea faptei contravenționale de către petent (mai precis, intimata nu depusese la dosarul cauzei înregistrările video din care să rezulte depășirea de către petent a vitezei legale maxim admise pe un anumit sector de drum), instanța a dispus anularea procesului-verbal de contravenție – Jud. Carei, sent. civ. nr. 340 din 26 martie 2025, dosar nr. 2803/218/2023 (accesată la 25 mai 2025 prin intermediul platformei ReJust).

^[14] În doctrină s-au arătat următoarele: „Chiar dacă, la o primă vedere, se poate susține că procesul-verbal nu ar putea fi anulat, deoarece «viciul» de nelegalitate a intervenit ulterior încheierii sale valabile, în realitate, ca efect al caracterului retroactiv al legii de decontravenționalizare, trebuie să considerăm că acest «viciu» a existat în momentul comiterii faptei, faptă care nici «nu a existat» juridic” – M. Ursuța, I. Lazăr, op. cit., p. 414.

În ceea ce ne privește, cel puțin în cazul în care decontravenționalizarea intervine ulterior aplicării sancțiunilor contravenționale, apreciem că nu avem de a face cu vreun „viciu de legalitate”, ci este vorba despre o chestiune de opțiune politică a legiuitorului în materie contravențională, ale cărei efecte vor fi cele reglementate art. 4 C. pen. (amintim că, potrivit art. 47 din O.G. nr. 2/2001, dispozițiile Codului penal le completează pe cele ale O.G. nr. 2/2001), potrivit căruia „Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”. Așadar, în cazul în care decontravenționalizarea intervine ulterior aplicării sancțiunilor contravenționale, efectul este acela de încetare a executării sancțiunilor, iar nu acela de desființare retroactivă a actelor de sancționare, care, cu precădere în cazul sancțiunilor contravenționale complementare care durează în timp [spre exemplu, suspendarea activității de comercializare, conform art. 449 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal (M. Of. nr. 688 din 10 septembrie 2015)], este posibil să își fi și produs, în mod valabil, deja o parte din efecte până la momentul constatării intervenirii legii de decontravenționalizare. O soluție de anulare a procesului-verbal de contravenție în astfel de situații ar presupune că sancțiunile deja executate în baza acestuia ar fi fost nelegale, ceea ce contravine prevederilor art. 4 C. pen.