Pierderea speranței de a realiza un proiect de viață familială normală

Călina Jugastru, Drept civil. Obligațiile. Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, 2026.

1. Noțiune. Terminologie

Inițial dedicată facilitării misiunii de indemnizare din partea organismelor sociale, tema nomenclaturii prejudiciului corporal a captat preocupărilor specialiștilor din domenii diverse. Ne vom raporta, cu precădere, la nomenclatura Dintilhac, întrucât aceasta are cea mai largă aplicabilitate jurisprudențială. Totodată, acest barem „disciplinează”, în mod riguros, consecințele dăunătoare, în raport de data consolidării leziunilor. Doctrina subliniază faptul că, în cadrul acestei clasificări, a fost „oficializată” categoria de prejudiciu la care ne referim.

În termenii clasificării Dintilhac, prejudiciul pe care îl analizăm indemnizează „pierderea speranței, șansei sau oricărei posibilități de realizare a unui proiect de viață familială «normală», în virtutea gravității handicapului permanent al victimei: este vorba despre pierderea șansei de a se căsători, de a întemeia o familie, de a crește copii și, în general, de modificările survenite în proiectul de viață al victimei, aceasta fiind obligată la anumite renunțări în plan familial”^[1].

O calificare a acestui tip de prejudiciu este utilă, pentru cel puțin două considerente. Întâi, gravitatea prejudiciului (prin implicațiile în cele mai profunde zone ale ființei umane) este cea care reclamă individualizarea și indemnizarea distinctă. Apoi, posibilitatea confuziei cu alte prejudicii implică o delimitare clară, așa încât să fie indemnizate toate prejudiciile (evitând ca unele prejudicii să fie absorbite în altele).

Terminologia utilizată pentru a nominaliza această varietate a prejudiciului este expresivă. Sintagma este largă, așa încât să acopere situațiile posibil indemnizabile – de la victime care nu au încheiat niciodată o căsătorie și nu au copii, la victime care s-au separat de soț, ca urmare a faptei ilicite și/sau care au copii, însă ar dori să mai dea naștere unui copil.

Proiectul normal de viață familială se referă la realizarea uniunii de cuplu, la nașterea și creșterea copiilor. Fondarea unei familii este o aspirație firească, fără a fi apanajul exclusiv al unei anumite vârste. Orice persoană, indiferent de vârstă, poate să își întemeieze o familie. Caracteristica normalității proiectului vieții de familie se referă la căsătorie și la nașterea de copii. Dacă nașterea copiilor este starea de normalitate, adopția este situația care nu ar putea fi încadrată în aceiași parametri. Nu i se poate imputa victimei că nu a recurs la soluții „artificiale” de creare a legăturii de filiație – de manieră a afirma că nu există prejudiciul care constă în pierderea șansei de avea o familie.

Realizarea proiectului de viață familială se referă la două ipoteze, deopotrivă întâlnite în practică. Termenul „realizare” se referă atât la întemeierea, pentru prima dată, a unei familii, cât și la întemeierea unei noi familii, de către victima care a fost căsătorită și/sau avea copii, anterior faptei ilicite.

Prima ipoteză are în vedere victima care nu a avut un proiect de viață familială, până la data accidentului. Este cazul victimei care nu a încheiat o căsătorie și care nu are copii, iar fapta ilicită îi răpește sau îi reduce drastic speranța de a se căsători, respectiv de a naște și crește copii. Aceasta ar fi situația „standard”, ținând seama că alcătuirea familiei fundamentate pe căsătorie este o aspirație normală de viață. A doua ipoteză este alocată victimei care a avut un proiect de viață familială, dar fapta ilicită i-a întrerupt cursul firesc. Variațiunile acestei ipoteze de viață sunt diverse: de exemplu, victima a fost căsătorită, dar, în urma faptei ilicite, partenerul a ales să nu rămână alături de victima cu handicap grav; fie victima căsătorită avea copii, la data faptei, dar, ca urmare a desfacerii căsătoriei, nu ar putea întâlni un nou partener de viață care să dorească să întemeieze o nouă familie. Așadar, „realizarea proiectului familial” are semnificația întemeierii, pentru prima dată, a unei familii ori întemeierea unei noi familii – ambele aspirații fiind firești, normale, pentru orice ființă umană.

Pierderea speranței de realizare a proiectului de viață familială normală este un prejudiciu nepatrimonial permanent. Ulterior faptei ilicite, leziunile pot evolua, fie prin agravare, fie prin vindecare. La punctul de stabilizare a leziunilor, este marcată „data consolidării”. Până la consolidare, o serie de prejudicii temporare dau dreptul la indemnizare. După momentul consolidării, prejudiciile sunt permanente sau definitive. Ceea ce caracterizează prejudiciul analizat este imposibilitatea definitivă de realizare a proiectului de viață de familie normală. Consolidarea handicapului/definitivarea, cu consecințe negative, a altor situații (care nu intră în sfera handicapului), legitimează pierderea de către victimă a oricărei speranțe de împlinire personală.

Prejudiciul studiat este o aplicație a pierderii șansei în materia prejudiciului corporal. Pierderea speranței de a se bucura de o viață familială normală este de esența prejudiciului analizat. Victima pierde șansa de a întemeia o familie sau, după caz, de a iniția un nou proiect de viață familială. O serie de împrejurări pot fi invocate în scopul indemnizării: victima tânără nu a încheiat încă o căsătorie și nu are copil (în același timp, este aptă medical, anterior fapte ilicite, să dea naștere descendenților); victima era căsătorită și proiecta, împreună cu soțul, să aducă pe lume un copil (fapta ilicită a determinat sterilitatea, iar căsătoria a fost desfăcută) ș.a. Cu alte cuvinte, „(…) oricât de probabilă ar fi in abstracto producerea unui anumit eveniment, șansa întâmplării trebuie să aibă in concreto un minim temei, care să ne permită să conchidem că evenimentul s-ar fi putut realiza doar în lipsa delictului civil, acesta fiind cel care a determinat ratarea lui”^[2].

2. Repere în compensarea prejudiciului care constă în pierderea speranței de realizare a unui proiect de viață familială normală

Reperele sunt necesare, atât pentru evaluarea prejudiciului, cât și pentru stabilirea cuantumului indemnizației. Conturarea criteriilor a constituit obiectul preocupărilor literaturii de specialitate, iar practica este neunitară. De altfel, lipsa de unitate poate fi constatată, în general, în ceea ce privește indemnizarea prejudiciilor nepatrimoniale. Mai departe, identificarea prejudiciilor corporale nepatrimoniale și indemnizarea rămân, de asemenea, sub semnul lipsei de unitate în jurisprudență. Avem în vedere, în cele ce urmează, câteva linii generale în procesul evaluării prejudiciului și indemnizației. Circumstanțele fiecărei cauze vor antrena, după caz, note particulare în analiza prejudiciului care constă în pierderea speranței de realizare a unui proiect de viață familială normală.

A. Gravitatea handicapului

Consecutiv leziunilor grave, victima pierde șansa de realizare a proiectului de viață familială normală. Practica judiciară pune în lumină frecvența situațiilor în care victima cu handicap grav pierde, în mod definitiv, șansa de a întemeia o familie sau o nouă familie. De altfel, cristalizarea acestui tip de prejudiciu este în strânsă relație cu existența handicapului.

Un vector esențial al prejudiciului este gravitatea handicapului. Nu orice handicap justifică indemnizarea, ci doar un handicap care, prin gravitatea sa, produce modificări într-un proiect normal de viață familială. De la caz la caz, expertiza medicală oferă indicii suficiente pentru ca, prin coroborarea probelor, să se concluzioneze în sensul existenței sau inexistenței prejudiciului care constă în pierderea șansei de a realiza un proiect de viață de familie. Handicapul grav pune victima în imposibilitate de a-și urma cursul normal al vieții, în sensul constituirii familiei și trăirii satisfacțiilor oferite de relația de cuplu și de maternitate, respectiv paternitate.

Handicapul fizic este frecvent invocat în practică. De pildă, handicapul care însumează probleme neurologice, medulare, intelectuale, locomotorii, legitimează indemnizarea victimei cu suma de 60.000 de euro^[3]. Pentru victima în vârstă de 31 de ani, gravitatea politraumatismului echivalează cu pierderea totală și definitivă a posibilității de a promova un proiect de viață familială. În virtutea handicapului grav (grad de invaliditate permanentă de 90%, tetrapareză spastică, alături de alte leziuni), s-a acordat victimei unei agresiuni (victima avea 36 de ani la data consolidării leziunilor) suma de 40.000 de euro. „Gravitatea atingerilor suferite de victimă ruinează speranțele de a-și reconstrui viața de cuplu și de familie armonioasă, speranțe legitime în virtutea vârstei tinere și o împiedică să își asume, de manieră autonomă, educația fiicei sale, în vârstă de trei ani la data agresiunii”^[4]. În altă situație, pentru o femeie de 32 de ani, handicapul asociat tulburărilor urologice și sexuale constituie o dificultate suplimentară la întemeierea unei familii^[5].

Gravitatea traumatismului nu generează, ipso facto, pierderea șansei de realizare a proiectului de viață personală, ci trebuie asociată consecințelor în plan familial. De pildă, fără a nega importanța leziunilor (politraumatism, traumatism cranian, cu sindromul „coadă de cal” – adică un ansamblu de tulburări motorii, genitale, generate de atingerea unor nervi din zona dorsală), expertiza medicală relevă faptul că victima dispune, în continuare, de suficientă autonomie pentru desfășurarea activităților elementare ale vieții cotidiene, necesitatea de a recurge la însoțitor fiind limitată la o oră, în fiecare zi. De asemenea, victima are aptitudinea de a conduce autovehiculul, astfel că, nu se poate afirma că a pierdut orice speranță de a realiza un proiect de viață personală. Ținând seama de situația familială și de capacitatea funcțională cu care a rămas, solicitarea de acordare a indemnizației a fost respinsă^[6].

În mod asemănător, nu se justifică indemnizarea în cazul unor leziuni care nu antrenează schimbări în viața de familie. Handicapul care nu răpește sau nu răpește total autonomia victimei în efectuarea activităților cotidiene nu întrunește caracteristicile prejudiciului în discuție (în măsura în care nu este afectată capacitatea de a procrea a victimei). De asemenea, leziunile care permit continuarea preocupărilor față de copii (chiar dacă apare o anumită limitare a capacității de a desfășura unele activități), nu se circumscriu acestui prejudiciu. În speță, reclamanta a învederat instanței că, handicapul pe care îl prezintă la mâna dreaptă (trei degete paralizate), o împiedică să ofere copiilor săi, de vârstă fragedă, îngrijirile necesare, mai ales pentru a-i lua în brațe și pentru a le asigura securitatea. Conform expertizei, victima prezintă o limitare moderată a capacității funcționale a celor trei degete, fără să existe o paralizie. Din punct de vedere medical, este vorba despre o reducere a dexterității mâinii drepte. Această deficiență poate avea un anumit impact asupra rolului parental, însă nu este atât de gravă încât să provoace modificări ale vieții de familie^[7]. De asemenea, încheierea unei căsătorii și existența posibilității de a procrea, în viitor, nu legitimează despăgubirea cu titlu de pierderea a speranței de realizare a proiectului familial. În speță, reclamanta se căsătorise și nu exista niciun impediment pentru a naște copii, dat fiind că sechelele somatice priveau flexiunea plantară, la piciorul drept^[8].

Practica reclamă indemnizarea și în cazul altor situații grave, care nu sunt circumscrise handicapului fizic. Din registrul situațiilor grave, nominalizăm sterilitatea, înțeleasă ca incapacitate de înmulțire pe cale sexuală. Varianta sterilității primare are în vedere inexistența unei sarcini în antecedente, iar sterilitatea secundară se referă la faptul că a fost conceput cel puțin un copil (fără ca sarcina să fie dusă neapărat la termen), dar nu poate fi conceput ulterior un alt copil. Cât timp astfel de situații sunt asociate cu imposibilitatea constituirii unui familii – în sensul obișnuit al termenului „familie” – soț, copii biologici, prejudiciul care constă în pierderea speranței de realizare a proiectului de viață familială este prezent.

De pildă, sterilitatea rezultată din expunerea victimei, in utero, la substanțe care i-au afectat, determinant, capacitatea de reproducere, a antrenat pierderea șansei de a naște copii. În speță, victima a adoptat un copil, motiv pentru care instanța de judecată a respins cererea de indemnizare. Motivarea Curții de Apel Versailles arată că acest prejudiciu compensează pierderea posibilității de a realiza un proiect de viață familială, în virtutea gravității handicapului. Or, reclamanta care invocă consecințele sterilității a adoptat un copil, ceea ce înseamnă că și-a întemeiat o familie, astfel că prejudiciul este inexistent. Instanța de Casație a reținut, în schimb, că dosarul medical relevă, începând cu anul 2002, intenția reclamantei de a naște copii, dar intervenția chirurgicală suferită în 2006 a condus la imposibilitatea de a procrea – aceasta fiind cauza pentru care a recurs la procedura adopției^[9]. Se impune, prin urmare, indemnizarea pentru pierderea șansei de a realiza un proiect de viață de familie normală.

Într-o altă cauză, s-a reținut că, expunerea la o substanță nocivă a fost sursa sterilității, astfel că victima a traversat un proces dureros de procreare artificială, din care a rezultat un copil (o fetiță). Conștientă fiind că nu poate avea un al doilea copil, deși era căsătorită, reclamanta a solicitat repararea prejudiciului care constă în pierderea speranței de realizare a proiectului familial. Curtea de Casație franceză a apreciat că hotărârea prin care cererea de despăgubire a fost respinsă a încălcat dispozițiile legale care statuează principiul reparării integrale a prejudiciului. Reclamanta a suferit un prejudiciu prin faptul că este în imposibilitate de a naște un copil, chiar dacă are, împreună cu soțul său, un copil obținut prin procreare asistată – astfel că, cererea de indemnizare trebuie admisă^[10].

Uneori, sterilitatea definitivă nu permite accesul victimei la tehnicile de reproducere asistată^[11]. În speță, situația medicală a antrenat modificarea profundă a vieții personale, victima (34 de ani) proiectând, împreună cu partenerul său, întemeierea unei familii. Separarea de partener a fost consecutivă accidentului, deoarece acesta nu a acceptat ideea de a nu avea copii biologici.

În cazul pierderii speranței de realizare a proiectului de viață familială, mare parte a jurisprudenței o asociază handicapului fizic. Este posibil ca handicapul de natură psihică să fie la originea acestui prejudiciu? În principiu, nu vedem un impediment ca pierderea speranței de a constitui o familie să fie consecința unor tulburări grave de natură psihică. Instanța a reținut, de exemplu, că pierderea speranței de a se realiza în viața de familie rezultă din mai multe elemente: la nivel psihic, tulburări de memorie, un grad ridicat de iritabilitate; la nivel fiziologic, dificultăți ale funcției sexuale, epilepsie, un grad ridicat de oboseală; în plan social, o anumită marginalizare, reclamantul (de vârstă tânără) locuind izolat, în absența vieții sociale și a vieții intime. În speță, a fost indemnizat atât prejudiciul sexual, cât și pierderea speranței de realizare a proiectului de viață familială^[12].

B. Personalitatea victimei

Personalitatea victimei este un reper care furnizează informații cu privire la mai multe aspecte. În general, în funcție de natura prejudiciului, sunt luate în considerare aspecte diferite (vârsta, nivelul de pregătire și de cultură generală, profesia etc.). Din perspectiva prejudiciului analizat, primește o semnificație aparte vârsta victimei.

a. Situația victimei de vârstă tânără, necăsătorită

Prejudiciul se raportează, de obicei, la vârsta victimei, întrucât proiectul de viață familială debutează, de obicei, în perioada tinereții; pentru o persoană tânără, întemeierea unei familii este o problemă crucială. A constata, că, în mod definitiv, este imposibil a procrea (în urma faptei ilicite), echivalează cu o traumă emoțională. Revolta, furia, angoasa pot fi luate în calcul la evaluarea prejudiciului. Gravitatea handicapului, asociată absenței posibilității de a avea copii, pot constitui dificultăți în găsirea și păstrarea unui partener de viață. Subliniind importanța criteriului vârstei, clasificarea Dintilhac menționează, pe bună dreptate: „cu cât prejudiciul intervine la o vârstă mai tânără, cu atât este mai dureros și mai durabil resimțit”^[13].

Situația personală a victimei, sub aspectul vârstei, trebuie verificată, în fiecare caz în parte. Concret, „o femeie în vârstă de 25 de ani, celibatară și fără copii, care a pierdut posibilitatea de a-și folosi un picior (ca urmare a accidentului), va fi indemnizată, proporțional cu «pierderea șansei» care privește viitorul vieții sale sentimentale”. Gravitatea handicapului a redus semnificativ șansele victimei de a stabili relații sentimentale și de a realiza un proiect de viață familială^[14].

b. Situația victimei care a încheiat o căsătorie/are copii

Chiar dacă realizarea proiectului de viață familială se raportează, preponderent, la victimele de vârstă tânără, indemnizația nu este exclusă pentru persoanele mai vârstnice. Se va verifica, în concret, situația personală a celui lezat, de această dată, cu accent pe aspectele cele mai delicate, care sunt de resortul vieții sentimentale. Avem în vedere schimbările pe care handicapul le provoacă în planul relațiilor sentimentale.

O persoană căsătorită sau care se afla în cuplu la data accidentului se separă de partener din cauza sterilității provocate prin fapta ilicită; o victimă care, împreună cu soțul, a adoptat un copil, proiectând să aibă și propriul copil, va constata că visul este imposibil; victima care era căsătorită sau avea copii, prin divorț pierde speranța de a realiza o altă uniune de conjugală și de a avea alți copii^[15].

Ideea că prejudiciul în discuție este indemnizabil și pentru victimele care au întemeiat o familie, anterior faptei ilicite, este ferm reiterată în practica instanței de casație din Franța. De pildă, în anul 2015, Curtea afirma încălcarea dispozițiilor legale de către curtea de apel, care a respins cererea de indemnizare, deoarece, anterior accidentului, victima avea o familie, trei copii, iar aceștia au continuat sa o viziteze în mod regulat, chiar dacă părinții s-au separat. Prejudiciul analizat se referă, în caz de desfacere sau disoluție a căsătoriei, la pierderea șansei, de către victima handicapată, de a realiza un nou proiect de viață familială. Este eronat a se restrânge câmpul de aplicare la persoanele care încă nu au încheiat o căsătorie, înainte de accident sau la victimele care au rupt legătura de familie (cu soțul sau copiii). A proceda în mod restrictiv ar fi în totală contradicție cu nomenclatura Dintilhac^[16]. Or, în realitatea contemporană, nu se poate afirma că o persoană întemeiază o familie, în mod necesar, o singură dată în viață. Tot așa, indemnizarea unei game largi de prejudicii corporale corespunde logicii de „favoare” dezvoltată jurisprudențial, față de victimele prejudiciului corporal^[17].

Desigur, vârsta poate fi un criteriu care legitimează diferențe sub aspectul indemnizației. Aceasta poate fi mai ridicată atunci când victima este tânără și necăsătorită, întrucât speranța de a fonda o familie, de a crește copii, se pierde pentru tot restul vieții, cu titlu definitiv. De exemplu, pentru un grad de invaliditate de 5% (agresiune în urma căreia victima s-a separat de partenerul de viață) s-au acordat 5.000 de euro. Pentru o invaliditate permanentă de 80%, traumatism cranian al unui copil în vârstă de 9 ani^[18], suma a fost de 25.000 de euro și până la 50.000 de euro pentru o persoană tetraplegică de 23 de ani la data accidentului, aceasta din urmă rămânând cu tulburări de memorie și de gândire^[19].

A. Repercusiunile asupra situației familiale a victimei

a. Pierderea șansei de realizare familială

Esența prejudiciului este proiectată asupra vieții de familie. Pierderea șansei vizează proiectul de viață familială – căsătoria, asumarea maternității sau a paternității. Schimbările pe care le antrenează sunt majore – s-ar putea vorbi de bulversarea întregului traiect al vieții personale. Ființa umană trăiește pentru a se realiza, în primul rând, în plan familial. Este o aspirație inerentă omului, marile bucurii de viață fiind cele care derivă din viața de familie. Pentru unele persoane, înfăptuirea proiectului familial poate fi atât de importantă, încât ocupă întregul spectru al satisfacțiilor personale, uneori, în detrimentul realizărilor vieții profesionale.

b. Adopția – un paliativ?

Lipsa de unitate jurisprudențială este observabilă atunci când victima solicită indemnizarea pierderii speranței de realizarea a proiectului de viață familială normală, iar în contrabalans se află adopția[20] sau tehnicile de reproducere asistată. „Sancțiunea” indemnizării are în vedere imposibilitatea de a avea copii biologici, așa încât viața de familie să decurgă „normal”. Prejudiciul în discuție este asociat normalității vieții de familie, iar indemnizarea nu este condiționată de apelul la soluții „artificiale” de creare a filiației (atunci când, în urma faptei ilicite, femeia nu poate naște copii). Nu poate fi primită ideea că, această persoană, aflată în imposibilitate de a procrea, nu suferă niciun prejudiciu în planul vieții familiale. Trauma se resimte pe mai multe planuri. Obiectiv, lipsește acel „ceva” care o încadrează în tiparul normalității, adică familia (în măsura în care, în epoca dată, a întemeia o familie rezonează cu traseul normal de viață pentru fiecare individ). Subiectiv, proiectele de viitor, visul de a avea alături propriii copii, sunt irevocabil curmate.

Nu credem că se poate argumenta inexistența prejudiciului, pe motiv că victima ar putea să recurgă la adopție. Rudenia civilă rămâne una artificială. Fără a pune vreun moment în balanță afecțiunea, egal distribuită față de copiii adoptivi și față de cei naturali, victimei nu i se poate imputa faptul că dorește să aibă copii, pe care să îi nască, după cum nu i se poate reproșa faptul că nu dorește să recurgă la adopție sau, dacă adoptă unul sau mai mulți copii, adopția „șterge” consecințele traumatice al imposibilității de a procrea. Ceea ce se „sancționează” este fapta ilicită, care i-a răpit victimei bucuriile maternității sau paternității ori ale relației de cuplu.

Nici împrejurarea că victima a apelat la tehnicile de reproducere asistată nu echivalează cu inexistența prejudiciului. Victima (24 de ani, invaliditate permanentă de 83%, paralizată în partea superioară a corpului, cu diminuarea volumului pulmonar) a acceptat prelevarea de gameți, drept consecință a faptului că a pierdut șansa de a deveni părinte, în mod natural. Prejudiciul sexual a fost indemnizat separat de pierderea speranței de realizare a proiectului familial – 60.000 de euro, respectiv 50.000 de euro)^[21].

Nici împrejurarea că, în unele state, maternitatea de substituție este consacrată legislativ, nu considerăm că poate fi reținută. Nu se poate pune semnul echivalenței între dorința firească de a purta și de a naște propriii copii și situația în care o persoană singură sau un cuplu sunt nevoiți să apeleze la mama purtătoare. O soluție cum este surogatul, apare, mai curând, ca o constrângere pentru victima care, anterior faptei prejudiciabile, era aptă medical să aducă pe lume copii și intenționa să își asume maternitatea sau paternitatea, la un moment dat.

Este adevărat că, în definiția „strâmtă” a baremului Dintilhac, pierderea speranței de a se realiza familial are loc pe fondul gravității handicapului permanent cu care rămâne victima după consolidarea leziunilor. Categoria de prejudiciu pe care o analizăm nu se pliază pe această idee restrictivă – în sensul că, handicapul grav este unica sursă, deoarece accentul aparține zonei subiective, privării de șansa de a duce o viață de familie normală. În același timp, este adevărat că, „persoanele paraplegice, tetraplegice și cu traumatisme craniene grave se găsesc de facto în quasi imposibilitate de a realiza un proiect de viață personală «normală» și pierd speranța de a se căsători și de a întemeia o familie”^[22].

Această categorie de prejudiciu nu caracterizează handicapul sau deficitul funcțional, întrucât alte varietăți ale prejudiciului corporal sunt responsabile cu aceste aspecte. În definirea sa intervine, în mod esențial, pierderea șansei de a obține un „avantaj” – în măsura în care întemeierea familiei este un avantaj, pentru fiecare ființă umană. Cu siguranță, familia este un avantaj pe care viața îl oferă, necondiționat, fiecărui individ. Scopul întemeierii familiei este considerat a fi nașterea de copii, perpetuarea speciei. Perspectiva corectă este indemnizarea pierderii șansei de a avea o familie normală, întemeiată pe relația dintre soți, pe nașterea și creșterea copiilor.

B. Repercusiunile asupra vieții sociale a victimei

Impactul prejudiciului asupra vieții sociale este semnificativ. Împlinirea la nivelul vieții familiale este un vector al realizării sociale. Întreruperea brutală și definitivă a proiectului vieții de familie se poate solda cu marginalizarea socială a victimei. Nu este exclus ca suferințele psihice consecutive handicapului să antreneze depresia, iar victima să se autoizoleze de semeni, simțindu-se mutilată sufletește și, totodată, incompletă din punct de vedere social.

Pe de altă parte, trebuie menționat impactul asupra vieții sociale proiectate să se desfășoare în compania soțului sau soției și a copiilor. Lipsa speranței de a avea o familie, de a crește copii, nu se limitează la trauma sufletească. Victima pierde mai mult decât bucuria de a naște copii. Pierderea se reflectă și în absența, în viitor, a satisfacțiilor oferite de creșterea, educarea copiilor biologici, participarea, alături de soț/soție și alături de copii, la evenimente sociale, la viața și pregătirea școlară. Nu este exclus ca, pierzând posibilitatea de a avea propria familie, victima să evite interacțiunile sociale cu alte persoane, care trăiesc în sânul unei familii sau cu copii (socializarea cu alte familii).

Redăm câteva pasaje dintr-o hotărâre a Curții de Casație franceze^[23]: indemnizația de 30.000 de euro este acordată având în vedere caracterul mai complicat al vieții sentimentale a victimei și posibilitatea de a fonda o familie. Reclamantul (în vârstă de 29 de ani la data accidentului de circulație, cu deficit funcțional de 67%) solicitase suma de 55.000 de euro, arătând că, ținând seama de handicap, cu siguranță va întâmpina dificultăți, dacă nu va fi chiar imposibil să aibă o familie și să lege o relație sentimentală – mai ales că, în societatea actuală, succesul social și aspectul fizic au un rol foarte important.

Note de subsol

^[1] Rapport du groupe de travail chargé d’élaborer une nomenclature des préjudices corporels, (grupul de lucru a fost coordonat de Jean-Pierre Dintilhac), p. 6, https://www.vie-publique.fr/rapport/28092-rapport-du-groupe-de-travail-charge-delaborer-une-nomenclature-des-prej, consultat la 25 martie 2023.

^[2] P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 579. Dreptul român plasează pierderea șansei în secțiunea privind întinderea reparației [pentru delict, art. 1385 alin. (4) C. civ.] și în cadrul prevederilor referitoare la evaluarea prejudiciului și repararea integrală [pentru contract, art. 1531 alin. (2) C. civ.].

^[3] C.A. Lyon, hotărâre pronunțată în 7 aprilie 2016, apud Lettre de la COREIDOC n°13 – Le préjudice d’établissement, material disponibil pe pagina https://www.aredoc.com/index.php/publication/lettre-de-la-coreidoc-n13/, consultat la 5 aprilie 2020.

^[4] C.A. Amiens, hotărârea din 16 octobre 2015, apud Lettre de la COREIDOC n°13, precit.

^[5] C.A. Versailles, hotărârea din 21 janvier 2016, ibidem.

^[6] C.A. Toulouse, hotărârea din 19 octobre 2015, ibidem.

^[7] C.A. Douai, hotărârea din 31 mai 2016, ibidem.

^[8] C.A. Lyon, hotărârea din 19 mai 2016, ibidem.

^[9] Cass.fr.II, hotărârea din 8 iunie 2017, disponibilă pe pagina https://www.legifrance.gouv.fr/affichJuriJudi.do?oldAction=rechJuriJudi&idTexte=JURITEXT000034903324&fastReqId=16373135&fastPos=1, consultată la 2 februarie 2026. Pentru comentariul deciziei, a se vedea S. Hocquet-Berg, Pas de préjudice d’établissement pour les femmes exposées au DES ayant eu recours à l’adoption, în Revue générale du droit on line, 2018, numéro 29450 (www.revuegeneraledudroit.eu/?p=29450), lucrare consultată la data de 12 februarie 2026.

^[10] Cass.fr.I, hotărârea din 5 iunie 2019 (https://www.labase-lextenso.fr/gazette-du-palais/GPL360s3, pagină consultată la 2 februarie 2026).

^[11] C.A. Aix-en-Provence, hotărârea din 31 martie 2016, apud Lettre de la COREIDOC n°13, precit.

^[12] C.A. Chambéry, hotărârea din 8 septembre 2015, apud Lettre de la COREIDOC n°13, precit.

^[13] G. Mor, Évaluation du préjudice corporel. Stratégies d’indemnisation. Méthodes d’évaluation, 2^e éd., Édition Delmas, Paris, 2014, p. 508.

^[14] C.A. Paris, hotărârea din 25 novembre 2015. Aceeași instanță a constatat existența prejudiciului care constă în pierderea speranței de realizare a proiectului vieții familiale în cazul unei victime cu grad de invaliditate de 85%, paralizie, sechelele foarte grave fiind de natură să reducă, în mod notabil, șansele de a se realiza în viața de familie (victima avea 17 ani la data accidentului, 20 de ani la data consolidării leziunilor) – hotărârea din 17 decembrie 2015. Hotărârile sunt menționate în Lettre de la COREIDOC n°13, precit.

^[15] C.A. Aix-en Provence, hotărârea din 22 iunie 2011, apud G. Mor, op. cit., p. 508, nota de subsol 4.

^[16] Cass.fr.II, hotărârea din 15 ianuarie 2015, apud G. da Costa Gomes, La perte de chance de réaliser un nouveau projet de vie familiale: un préjudice réparable, material disponibil pe pagina https://www.lepetitjuriste.fr/la-perte-de-chance-de-realiser-un-nouveau-projet-de-vie-familiale-un-prejudice-reparable/, consultat la 2 februarie 2026.

^[17] Ibidem.

^[18] Trib. Grenoble, hotărârea din 4 ianuarie 2011, apud G. Mor, op. cit., p. 508, nota de subsol 2.

^[19] C.A. Versailles, 9 iunie 2011, apud G. Mor, op. cit., p. 508, nota de subsol 3.

^[20] Adopția este o chestiune delicată, cu reverberații complexe dincolo de planul juridic. Altfel spus, „Discursul despre adopție are întotdeauna o mare doză de sensibilitate și subiectivism. Dincolo de procedura legală, elaborată și atent reglementată, rămân închise uși ale multor suflete, povești de viață nespuse și nescrise, nici în rapoartele de anchetă psihosocială, nici în dispozitivele hotărârilor judecătorești” (L. Irinescu, Refuzul părinților firești de a consimți la adopție: dramă sau abuz?, în C.J. nr. 7/2021, p. 404).

^[21] C.A. Paris, hotărârea din 28 septembrie 2015, disponibilă pe pagina https://www.doctrine.fr/d/CA/Paris/2015/RDC92C5019AD4A71F8A16, consultată la 4 mai 2020.

^[22] Y. Lambert-Faivre, S. Porchy-Simon, Droit du dommage corporel. Systèmes d’indemnisation, 6^e éd., Dalloz, Paris, 2009, p. 236.

^[23] Cass.fr.II, hotărârea din 13 ianuarie 2012, apud P. Chaulet, Nomenclature «dintilhac»: le préjudice d’établissement, distinct du déficit fonctionnel permanent et à l’existence propre, material disponibil pe pagina https://www.argusdelassurance.com/jurisprudence-ja/nomenclature-dintilhac-le-prejudice-d-etablissement-distinct-du-deficit-fonctionnel-permanent-et-a-l-existence-propre.56606, consultat la 4 mai 2020.