Confidențialitatea avocat – client

Gheorghiță Mateuț, Unele considerații privind garantarea secretului profesional al avocatului în lumina noului Cod de procedură penală, în volumul Avocatura în România – 150 de ani în linia întâi a luptei pentru Drept.

Obligaţia păstrării secretului profesional se impune avocaţilor ca o datorie decurgând din funcţia lor de apărare. Ea este generală și absolută și este însoţită întotdeauna de o garanţie de confidenţialitate cu privire la tot ceea ce avocatul ia cunostinţă de la persoana căreia îi asigură apărarea și din procesul sau procedura în care aceasta este implicată. Este regretabil faptul că, exceptând situaţia persoanei reţinute sau arestate, în noul Cod de procedură penală nu există nicio prevedere generală cu privire la această importantă garanţie a dreptului la apărare și a drepturilor avocatului în cadrul procesului penal.

În doctrină s-a afirmat, pe bună dreptate, că secretul avocatului este global^[1]. Convorbirile, corespondenţele, consultaţiile și, de o manieră generală, toate piesele dosarului de avocat, sunt prin natura lor confidenţiale, fiind acoperite de secretul profesional^[2]. După cum s-a arătat^[3], clientul unui avocat nu este însă niciodată legat de secretul profesional, putând face publică o corespondenţă care i-a fost adresată de avocatul său.

În plus, forţa secretului profesional al avocatului, apărător în cadrul unui proces penal sau a unei proceduri penale, este aceea că acest secret este opozabil justiţiei înseși, respectiv magistraţilor, membrilor parchetului, jurisdicţiilor de judecată, precum și organelor de cercetare penală. În consecinţă, avocatul nu poate fi interogat cu privire la ceea ce cunoaște de la clientul său sau cu privire la faptele ce i se reproșează acestuia din urmă, având dreptul și datoria de a nu răspunde^[4]. În caz contrar, el se face vinovat de infracţiunea de divulgare a secretului profesional^[5].

S-a mai subliniat^[6] că întreţinerea conversaţiei de către avocat cu clientul său este o fază esenţială a apărării. În cadrul acestei faze avocatul este obligat, în prealabil, la avertizarea acestuia cu privire la faptul că discuţia lor are loc cu obligarea păstrării secretului, după care poate proceda la ascultarea clientului, invitându-l să-și expună cauza și să-i prezinte cu precizie faptele și circumstanţele ei^[7]. Se evidenţiază^[8] că printre întrebările pe care și le pune avocatul în acest punct, una este esenţială: clientul său spune sau nu adevărul? Trebuie subliniat că în faţa organului judiciar nu este ţinut să spună adevărul, legea nepretinzându-i să depună jurământ ca în cazul martorului, deoarece legea nu-l constrânge niciodată să mărturisească, fiind vorba de o libertate capitală pe care legea română, în mod similar cu alte legislaţii din sistemul romano-germanic^[9], o recunoaște persoanei interesate. De aceea, cu atât mai mult credem că avocatul nu poate constrânge clientul său să-i spună adevărul, fără a-și depăși limitele misiunii sale de apărător. Cu toate acestea, credem că avocatul trebuie să-și avertizeze clientul că, dacă organul judiciar va stabili în urma cercetării probelor că nu a declarat adevărul, apărarea riscă să fie alterată, putând fi compromisă iremediabil în detrimentul persoanei interesate^[10].

Pe de altă parte, cazuistica apărării necesită ca secretul să fie absolut, întrucât avocatul nu trebuie să dea socoteală decât lui însuși pentru deciziile pe care le ia, iar clientul nu trebuie să i se destăinuiască decât sub însemnul acestui secret, niciunul dintre ei neconversând decât cu această condiţie, secretul fiind necesar libertăţii de apărare^[11]. De aceea, legea trebuie să interzică în mod expres încălcarea secretului avocatului de către oricine, fără nicio excepţie, inclusiv de autorităţile judiciare. Respectarea secretului apărării de către organele de cercetare penală, parchete și instanţe reprezintă, după părerea noastră, un criteriu al unui Stat de drept întemeiat pe exerciţiul drepturilor și libertăţilor persoanei, printre care figurează și drepturile apărării.

În pofida acestui principiu, este o realitate faptul că, pretutindeni, secretul avocatului este astăzi ameninţat, practica judiciară multiplicând ascultările telefonice și percheziţiile cabinetelor de avocaţi^[12]. Care este însă la noi situaţia în lumina noilor prevederi ale Codului de procedură penală? Credem că pentru înţelegerea corectă a garanţiilor procesuale pe care le conţine actualul Cod de procedură penală în ceea ce privește principiul caracterului secret al raportului dintre avocat și clientul său, este necesar să analizăm aplicaţiile acestui principiu în cadrul procesului penal, care privesc unele instituţii, în strânsă legătură cu principiul aflării adevărului și cu garantarea drepturilor și libertăţilor persoanei în cadrul procesului penal, cum sunt: supravegherea tehnică, percheziţia domiciliară, secretul convorbirilor și comunicaţiilor cu persoana aflată în stare de deţinere și audierea avocatului în calitate de martor.

Note de subsol

^[1] A se vedea F. Saint-Pierre, Le guide de la défense pénale, 7ème éd., Dalloz, Paris, 2013, p.220.

^[2] Ibidem.

^[3] Ibidem.

^[4] Ibidem.

^[5] În noul Cod penal, infracţiunea de divulgare a secretului profesional este prevăzută la art. 227.

^[6] F. Saint-Pierre, op. cit., p. 224.

^[7] Ibidem.

^[8] Ibidem.

^[9] Dimpotrivă, în common-law un acuzat poate fi martor la propria cauză, dacă cere să fie audiat, fiind obligat să presteze jurământ în aceleaşi condiţii ca martorul. De aceea, aici obligaţia de a depune mărturie este limitată la considerarea interesului său propriu, bineînţeles cu respectarea privilegiului de neincriminare (a se vedea J. Pradel, Droit pénal comparé, 3ème éd., Dalloz, Paris, 2008, p. 332).

^[10] F. Saint-Pierre, op. cit., p. 225.

^[11] Ibidem.

^[12] Cu privire la această constatare, a se vedea F. Saint-Pierre, op. cit., p. 226.