O opțiune discutabilă a noului Cod de procedură civilă: lărgirea sferei de aplicare a nulității necondiționate

Studiu^[1] publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 106-126.

§1. O speță, ca punct de plecare

O instanță de executare a fost învestită cu o contestație la executare formulată de către debitorul sultei generate de un dosar de ieșire de indiviziune în care modul în care au fost împărțite între moștenitori imobilele aparținând masei succesorale a creat deficitul exprimat prin sulta respectivă.

Concret, după ce a rămas definitivă hotărârea judecătorească, debitorul sultei, interesat în a dispune de bunurile care i‑au fost atribuite, ca de bunuri libere de orice sarcini, trebuia să obțină radierea ipotecii legale ce garanta, în favoarea celorlalți moștenitori. Or, radierea ipotecii presupunea ca debitorul să plătească sulta astfel garantată. O dificultate s‑a ivit în momentul în care unul dintre acești moștenitori a decedat, iar succesiunea sa, deschisă, potrivit legii, prin moarte, nu a beneficiat de o rapidă dezbatere succesorală notarială ori judiciară.

În consecință, nu se putea stabili cine are calitatea de moștenitor de pe urma moștenitorului‑creditor al sultei garantate prin ipotecă legală. În acest context, moștenitorul‑debitor al sultei, reușind să afle existența unor succesibili – descen­denți de gradul I ai moștenitorului decedat –, i‑a notificat solicitându‑le să comunice datele conturilor bancare în care ar urma să fie plătită sulta.

În paralel cu lipsa oricărui răspuns la aceste notificări, succesibilii au procedat la dezbaterea moștenirii de pe urma moștenitorului decedat, creditorul originar al sultei, și, pe această bază, au procedat la executare silită în temeiul titlului execu­toriu reprezentat de hotărârea de ieșire din indiviziune, urmărind ca, prin această procedură, să încaseze creanța garantată prin ipotecă legală. Ca orice procedură execuțională, demersul lor antrena plata unor cheltuieli de executare care, potrivit legii, sunt suportate de către debitor, respectiv de către moștenitorul care datora sulta.

Debitorul își motiva contestația la executare tocmai prin abuzul săvârșit de actualii creditori ai sultei, calitate dobândită ca efect al dezbaterii succesorale nota­riale de pe urma defunctului creditor originar (moștenitorul parte în proces), întru­cât, deși cunoșteau eforturile sale reale de a‑i contacta pentru a plăti sulta datorată, au preferat să nu îl informeze pe debitorul sultei asupra stabilirii, între timp, a calității de moștenitor, declanșând împotriva sa executarea silită.

Contestația la executare a fost admisă, iar cheia motivării în drept a reprezen­tat‑o apelul instanței de executare la o instituție căreia noua reglementare proce­sual civilă îi acordă o anvergură net superioară față de vechiul Cod de procedură ci­vi­lă (denumit în continuare vechiul Cod sau C.proc.civ. 1865): nulitatea necondiționată.

Astfel, în conturarea considerentelor sale decizorii, instanța de executare a plecat de la dispozițiile art. 622 alin. (2) C.proc.civ., conform cărora, „în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispo­zițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel” (s.n., B.D.). De altfel, acest text se plasează în continuarea logică a reglementării priorității de principiu a executării de bunăvoie a obligațiilor cuprinse în titlul executoriu [art. 622 alin. (1) C.proc.civ.].

Instanța de executare a privit art. 622 alin. (2) C.proc.civ. ca pe un text de lege care instituie o veritabilă condiție pentru începerea executării silite, cu nimic mai prejos decât cerințele pe care trebuie să le satisfacă o creanță pentru a fi pusă în executare silită (creanță certă, lichidă și exigibilă – art. 663 C.proc.civ.). Or, judecă­torul a reținut, în acest context, o obligație legală în sarcina creditorilor din proce­dura execuțională, aceiași cu creditorii actuali ai sultei, de a‑l informa pe debitorul sultei cu privire la calitatea lor de moștenitori ai creditorului originar, pentru ca debitorul să poată face plata.

Foarte interesant este paragraful din considerentele decizorii în care instanța de executare refuză intimaților‑creditori orice șansă de a argumenta în sensul inexis­tenței unei vătămări provocate prin declanșarea executării silite cu ignorarea cerinței prevăzute la art. 622 alin. (2) C.proc.civ.: „Sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea necondiționată a actelor de executare, în temeiul art. 176 pct. 6 C.proc.civ., întrucât cerințele ca executarea obligației să nu se facă de bunăvoie sunt extrinseci actului de procedură” (s.n., B.D.).

Lăsând la o parte anumite inadvertențe de redactare – în fapt, este în discuție o singură cerință, nu mai multe… –, considerentul citat reclamă unele observații.

Prima observație, elementară și… de „încălzire”, ar fi aceea că, în valorificarea dispoziției de la art. 704 C.proc.civ.^[2], ca normă de trimitere in globo la materia nulității actelor de procedură, instanța de executare preia din această materie nor­mele nulității necondiționate. Mai mult decât atât, opțiunea instanței de executare vizează ultimul dintre acele cazuri de nulitate necondiționată, și anume cazul definit în cel mai înalt grad de generalitate dintre toate și, prin aceasta, supus aprecierii judecătorului: nulitatea atrasă de încălcarea unei cerințe extrinseci actului de procedură.

O a doua observație, aflată întrucâtva în continuarea celei dintâi, este că ipoteza identificată de instanță este destul de depărtată de exemplele „acreditate”, devenite „clasice” în literatura juridică și în jurisprudență. Exemplul anulării cererii de che­mare în judecată pentru netimbrare este unul dintre cele mai confortabile pentru evidențierea nulității necondiționate atrase de nerespectarea unei cerințe extrinseci actului de procedură; cererea de chemare în judecată este actul în discuție, ea fiind supusă timbrării^[3].

Instanța de executare, prin considerentul decizoriu precitat, vrea să arate că materia executării silite nu este străină de acest caz de nulitate necondiționată și, cel puțin sub acest aspect, considerentul este demn de remarcat.

Cea de‑a treia observație este plasată deja în anticamera unei critici. Nu poate fi ignorată formularea lapidară a considerentului în discuție, stilul laconic relevân­du‑se nu prin absența identificării dispoziției legale încălcate [art. 622 alin. (2) C.proc.civ.], ci prin lipsa unei justificări care să susțină nevoia de a recurge la specia, dură, a nulității necondiționate.

În esență, reglementând în antiteză cu nulitatea dependentă de vătămare, le­giuitorul dorește să se asigure că se poate ajunge la anularea unui act de procedură chiar dacă, în mod evident, nerespectarea cerinței prevăzute de lege pentru validi­tatea actului nu are aptitudinea de a genera vreo vătămare pentru partea adversă celei care a efectuat actul de procedură cu ignorarea cerinței respective. Exemplul anulării cererii de chemare în judecată pentru neplata taxei de timbru este elocvent, căci, în mod evident, pârâtul nu ar putea fi prejudiciat prin faptul că bugetul local ar fi privat de suma corespunzătoare taxei neplătite.

Dar este situația încadrată, în speță, în sfera nulității necondiționate una care respectă acest criteriu, al nevoii de a evita riscul nesancționării abaterii de la condiția de validitate, risc explicat prin imposibilitatea dovedirii unei vătămări a părții adverse?

Avem rezerve față de dezinvoltura cu care instanța de executare a apelat la dispozițiile art. 176 C.proc.civ., dat fiind faptul că, în circumstanțele concrete ale cauzei, contestatoarea‑debitoare putea demonstra că, fiind supusă unei executări silite care, în raport cu imposibilitatea identificării actualilor creditori, nu putea avea la bază un refuz de executare voluntară, era expusă unei obligații de plată supe­rioare sultei stabilite,ca obligație principală de plată, prin titlul executoriu: diferența o făceau, în speță, cheltuielile de executare silită.

Într‑adevăr, o validare a executării silite începute în pofida unei evidente impo­sibilități de conformare voluntară din partea debitorului, conformare la care art. 622 alin. (1) C.proc.civ. îi oferă o veritabilă vocație (soluția executării silite este, potrivit acestui text, așa cum am văzut, una subsidiară), l‑ar fi vătămat pe debitor, întrucât ar fi stabilit în sarcina sa cheltuieli de executare silită. Chiar dacă cerința refuzului de executare voluntară, ca o cerință impusă pentru declanșarea procedurii execuțio­nale, nu este prevăzută la art. 622 C.proc.civ. sub sancțiunea nulității și, deci, nu am putea fi în prezența unei nulități exprese, cu consecința că nu s‑ar putea naște, în favoarea debitorului, o prezumție relativă de vătămare^[4], tentativa debitorului de a obține anularea cererii de executare silită nu devenea, în cazul evocat, una imposibilă. 

Având sarcina probei vătămării, tocmai grație naturii virtuale a nulității [art. 175 alin. (1) C.proc.civ.], debitorul o putea face cu relativă ușurință, chiar dacă, la data formulării contestației la executare, nu s‑ar fi emis încă de către executorul judecă­to­resc încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silită; probabilitatea emite­rii unui asemenea act era una ridicată, instrumentarea unei proceduri de executare silită în lipsa unor cheltuieli de executare imputabile debitorului a cărui culpă a ocazionat declanșarea acestei proceduri neputând fi de imaginat decât atunci când, din motive numai de el știute, creditorul a înțeles să îl „ierte” pe debitor chiar și de plata acelei modice taxe judiciare de timbru achitate în vederea soluționării cererii de încuviințare a executării silite.

Or, în lumina acestei șanse reale a debitorului de a face dovada unei vătămări cauzate de efectuarea actului de executare cu încălcarea cerinței preexistenței unui refuz de executare voluntară, apare ca fiind criticabilă opțiunea instanței de execu­tare de a identifica, în speță, o ipoteză de nulitate necondiționată, ipoteză subsu­mată cazului constând în încălcarea unei cerințe extrinseci actului de procedură, în temeiul art. 176 pct. 6 C.proc.civ.

Rândurile de față nu își propun însă să se limiteze la o notă de practică judiciară, căci, așa cum am subliniat deja, considerentul decizoriu referitor la cazul de nulitate necondiționată prevăzut la art. 176 pct. 6 C.proc.civ. merită atenția, deoarece scoate în evidență anvergura pe care noua reglementare procesual civilă o oferă unei specii de nulitate căreia vechiul Cod îi oferea un singur caz de aplicare: cazul determinat de necompetența instanței.

§2. Nulitate necondiționată și, în același timp, relativă?

Clasificările „nulitate condiționată‑nulitate necondiționată” și „nulitate absolu­tă‑nu­litate relativă” nu se intersectează și nu se întrepătrund. Criteriile de distincție sunt diferite, pentru că interesul distincției este specific pentru fiecare delimitare în parte^[5].

Pentru distincția nulitate absolută‑nulitate relativă decisivă este natura intere­sului ocrotit prin dispoziția de drept procesual violată. În termeni similari delimitării pe care sancțiunea nulității o cunoaște în dreptul substanțial^[6], este absolută nuli­tatea atrasă de încălcarea, prin modul de efectuare a actului de procedură, a unei cerințe instituite de o „normă care ocrotește un interes public” [art. 174 alin. (2) C.proc.civ.], nulitatea fiind relativă dacă cerință nesocotită „ocrotește un interes privat” [art. 174 alin. (3) C.proc.civ.].

Reamintim că nulitatea este necondiționată atunci când, pentru aplicarea efecti­vă a sancțiunii nulității, nu contează dacă încălcarea condiției de validitate a actului de procedură a cauzat sau nu o vătămare^[7].

Putem întâlni, în aria nulității relative, un caz de nulitate necondiționată? Între­ba­rea permite două răspunsuri, și anume unul de principiu, urmat de celălalt, mult mai… „aplicat”, bazat pe dispozițiile legii procesuale.

Răspunsul de principiu ar fi, mai degrabă, unul negativ. Cum am putea identifica existența unui interes privat într‑o normă de procedură a cărei încălcare conduce la anularea actului de procedură fără a interesa existența vătămării? La ce bun să se evidențieze natura privată a interesului pentru a cărui ocrotire ar fi edictată acea condiție de validitate a actului de procedură, dacă neconformarea față de acea condiție ar fi oricum suficientă per se în a desființa actul?

Răspunsul tehnic, aplicat, de cert interes pentru practicieni pare să fie, dimpo­trivă, unul afirmativ.

Un prim argument este mai fragil, dar nu neapărat de subestimat. Ubi lex non dis­tin­guit, nec nos distinguere debemus. Mai exact, în reglementarea nulității ne­con­­diționate, la art. 176 C.proc.civ., nu se face vreo diferențiere în raport cu distinc­ția nulitate absolută‑nulitate relativă și, cu atât mai puțin, o ratașare a nulității necondiționate la specia nulității absolute. 

Un al doilea argument vine tot din arsenalul metodelor de interpretare a legii, dar este, calitativ, superior celui care interzice interpretului discriminări pe care legea însăși nu le‑ar face. Într‑adevăr, interpretarea sistematică oferă rezultate de mai mare acuratețe, singurul care îi poate diminua relevanța și randamentul fiind… legiuitorul însuși și numai dacă operează cu ordinea textelor de lege într‑o manieră sinonimă cu dezordinea însăși, alternând, amețitor, dispoziții aparținând unor materii, teme sau instituții diferite.

În cazul de față, se observă că art. 176 C.proc.civ. succedă nu doar reglementării nulității condiționate (art. 175 C.proc.civ.), dar și textului consacrat delimitării nuli­tății absolute de nulitatea relativă [art. 174 alin. (2)‑(3) C.proc.civ.], precedând dis­po­zițiile consacrate condițiilor de îndreptare a neregularităților actelor de proce­dură (art. 177 C.proc.civ.) fără a distinge după cum neregularitățile ar cores­punde unor nulități condiționate ori, după caz, necondiționate de vătămare.

Consacrat aspectului invocării nulității, aspect examinat atât în funcție de partea îndreptățită să invoce nulitatea, cât și în funcție de termenul procedural până la care nulitatea poate fi invocată, art. 178 C.proc.civ. distinge, inevitabil, după cum nuli­ta­tea ar fi absolută sau relativă. Dar, în contextul menționat, o tăcere totală păstrea­ză legiuitorul în legătură cu delimitarea nulitate condiționată‑nulitate necondițio­nată.

Este, de aceea, destul de solidă teza că nulitatea necondiționată nu trebuie tratată ca fiind monopolul nulității absolute, iar a îmbrățișa această teză echivalează cu a accepta posibilitatea de a ne întâlni cu o nulitate care să fie, deopotrivă, relativă și necondiționată.

Un al treilea argument poate fi extras din cazurile speciale de nulitate necondi­țio­nată reglementate de Codul de procedură civilă. În acest loc, poate fi analizată ipoteza învestirii instanței cu încălcarea unei norme de competență de ordine privată.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (3) C.proc.civ., „necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii” (s.n., B.D.). Bunăoară, compe­ten­ța instanței de la domiciliul pârâtului, reglementată la art. 107 alin. (1) C.proc.civ.^[8], reprezintă un exemplu de competență de ordine privată, astfel încât introducerea unei cereri la o altă instanță, fără a fi incidentă o normă de competență alternativă sau de competență exclusivă, constituie un caz de încălcare a unei norme de com­petență de ordine privată.

Or, necompetența de ordine privată conduce la o nulitate relativă, concluzia fiind justificată tocmai de recunoașterea exclusiv în favoarea pârâtului a dreptului de a invoca acest tip de necompetență. În același timp însă, nerespectarea dispozițiilor referitoare la competență reprezintă, potrivit art. 176 pct. 3 C.proc.civ., un caz de nulitate necondiționată, iar textul de lege amintit nu distinge după cum necompe­tența ar fi una de ordine publică ori de ordine privată.

Trăgând linie, instanța nu poate invoca, din oficiu, încălcarea unei dispoziții privind competența de ordine privată, dar, dacă pârâtul invocă excepția de necom­petență, nu va fi acceptată, în vederea soluționării acesteia, o discuție legată de vă­tă­marea pe care pârâtul ar suferi‑o în cazul în care litigiul s‑ar judeca la instanța înves­tită de reclamant, iar nu la instanța determinată potrivit normei de compe­tență de ordine privată. 

În termenii exemplului deja propus, dacă pârâtul este acționat în judecată la o altă instanță decât aceea în circumscripția căreia domiciliază, este singurul în mă­sură să invoce necompetența instanței, iar excepția va fi admisă, chiar dacă recla­mantul ar fi în măsură să administreze probe din care să rezulte că, în realitate, pârâ­tul locuiește în circumscripția instanței învestite. De fapt, instanța ar respinge ce­re­rea de administrare a unui asemenea probatoriu tocmai pentru motivul că el ar tin­de la dovedirea unui aspect irelevant: este cu totul străină unei nulități necon­dițio­nate (de existența unei vătămări), cum ar fi aceea aplicabilă în cazul necompetenței, teza probatorie în susținerea căreia reclamantul solicită proba, și anume teza că, în realitate, pârâtul nu are decât de câștigat dintr‑o judecată desfășurată la o instanță mai apropiată de domiciliul său de fapt sau, în alți termeni, că nu ar fi cu nimic vătămat prin acționarea lui la o altă instanță decât aceea a domiciliului indicat în actul de identitate^[9].

§3. Mai zgârcit cu nulitatea necondiționată: vechiul Cod

Nu este întâmplător ales exemplul necompetenței de ordine privată, ca necom­petență aptă să atragă o nulitate necondiționată, pe de o parte, dar aflată exclusiv la dispoziția uneia dintre părțile procesului, pe de altă parte. Perspectiva istorică validează, la rândul ei, acest exemplu.

Într‑adevăr, potrivit art. 105 alin. (1) C.proc.civ. 1865, „actele de procedură înde­plinite de un judecător cu încălcarea normelor de competență de ordine publică sau privată vor fi declarate nule în condițiile prevăzute de lege” (s.n., B.D.).

Așadar, și sub imperiul vechiului Cod, nerespectarea unei norme de competență de ordine privată atrăgea sancțiunea nulității, iar doctrina sublinia constant faptul că această nulitate era una necondiționată de vătămare. Dispozițiile alin. (2) al ace­luiași articol, prin referirea la vătămare, prezumată ori neprezumată^[10], într‑o cheie similară distincției din actualul art. 175 C.proc.civ., făceau posibilă o asemenea observație.

Este însă de observat că nerespectarea dispozițiilor privitoare la competența instanței era surprinsă de vechiul Cod ca fiind singurul caz de nulitate necondițio­nată de vătămare. În alți termeni, din perspectiva legiuitorului, singura ipoteză care excludea orice discuție privitoare la vătămarea uneia dintre părțile litigante era aceea a nesocotirii unor norme de organizare judiciară; vătămarea, fie ea inexis­tentă în raport cu părțile, era… absolut prezumată în privința sistemului judiciar ca atare, pentru care o echilibrată gestionare a soluționării cauzelor, prin reglarea, în funcție de anumite criterii, nu neapărat „științifice” în sine, a volumului de dosare pentru fiecare instanță judecătorească, face necesară respectarea dispozițiilor în materie de competență generală, materială și teritorială.

În schimb, orice altă neregularitate constând în încălcarea unei cerințe prevăzute de lege pentru validitatea unui act de procedură presupune verificarea criteriului vătămării, o reglementare explicită a sancțiunii nulității făcând, ca și în reglemen­tarea actuală, mai confortabilă situația părții litigante interesate în a obține aplica­rea sancțiunii nulității; partea adversă, pentru a apăra actul de procedură, trebuia să dovedească, spre a înlătura prezumția legală relativă de vătămare, că vătămarea nu există.

§4. Decizia nr. 176/2005 a Curții Constituționale, ca probă a necunoașterii (sistemului) nulităților procedurale sub vechiul Cod

În realitate, aplicarea vechiului Cod ajunsese, cu mult înainte de momentul ieșirii sale din vigoare, într‑un punct în care nulitățile procedurale exprese nu mai puteau fi răsturnate nu din cauza unei incapacități probatorii vădite a părții interesate în salvarea actului de procedură, ci din cauza unui automatism: nulitatea este expresă, deci trebuie să se concretizeze în aplicarea efectivă a sancțiunii anulării actului de procedură săvârșit în disprețul cerinței imperativ reglementate pentru validitatea actului. Prin urmare, nici măcar nulitățile virtuale nu erau ferite de un asemenea automatism^[11].

Un exemplu grăitor pentru uitarea pe care jurisprudența o așternuse peste reglementarea oferită de vechiul Cod nulității actelor de procedură îl oferă Decizia nr. 176 din 24 martie 2005 a Curții Constituționale^[12], prin care a fost declarat ne­consti­tuțional art. 302¹ alin. (1) lit. a) C.proc.civ. 1865.

În forma în care art. 302¹ alin. (1) lit. a) fusese modificat prin Legea nr. 195/2004^[13], era prevăzută sancțiunea nulității pentru cererea de recurs căreia i‑ar fi lipsit una dintre următoarele mențiuni: „numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înma­triculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar”(s.n., B.D.). Totodată, în finalul dispoziției de la art. 302¹ alin. (1) lit. a), se preciza că, sub aceeași sancțiune a nulității, cererea de recurs trebuia să indice, pentru ipoteza recurentului care nu locuia în România, și domiciliul ales, în România, unde urma să i se comunice actele privitoare la proces.

Învestită cu excepția de neconstituționalitate privind textul în forma generată de adoptarea Legii nr. 195/2004, instanța de contencios constituțional a reținut, cu titlu de considerent decizoriu, faptul că „dispozițiile art. 302¹ alin. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă, prin care se sancționează cu nulitate absolută omisiunea de se preciza în cuprinsul cererii de recurs” elementele anterior enumerate „apar ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la justiție” (s.n., B.D.). Curtea a observat, întrucâtva în dezvoltarea criticii referitoare la formalismul nejustificat al normei atacate, că „cele mai multe dintre elementele prevăzute în textul de lege atacat, și anume domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denu­mirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înre­gistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar, precum și – dacă recurentul locuiește în străinătate – domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul, se regăsesc în totalitate în actele dosarului în care s‑a pronunțat hotărârea care face obiectul căii de atac, că nu sunt indispensabile pentru identificarea acestei hotărâri și că nici nu sunt menționate în dispozitivul hotărârii atacate” (s.n., B.D.).

Soluția instanței de contencios constituțional a fost salutată în epocă, iar Curtea Constituțională a fost privită ca titulara unei intervenții benefice, de natură să corecteze apetența legiuitorului pentru un formalism lipsit de rațiune. Sintagma „formalism inacceptabil de rigid” relevă o stare de surprindere vecină cu stupoarea.

Trebuie amintit că, anterior modificării atacate, cu succes, ca fiind contrară Constituției, art. 302¹, proaspăt introdus prin O.U.G. nr. 58/2003^[14], avea o redac­ta­re foarte asemănătoare cu aceea vizată de excepția de neconstituționalitate, unica diferență reprezentând‑o adăugarea, prin Legea nr. 195/2004, a sancțiunii nulității pentru lipsa elementelor enumerate în primul alineat al articolului respectiv. De aceea, Curtea Constituțională nici nu a înlăturat cu totul, prin admiterea excepției, art. 302¹, ci doar soluția legislativă de a pune sub semnul nulității omisiunea săvâr­șită de recurent.

Era necesară intervenția Curții Constituționale înseși pentru corectarea excesului de formalism comis de legiuitorul ordinar? Altfel spus, invocarea unei excepții de neconstituționalitate constituia, la acea vreme, singurul remediu aflat la dispoziția părții interesate [prin ipoteză, recurentul autor al unei cereri de recurs viciate prin omiterea unuia dintre elementele prevăzute la art. 302¹ alin. (1) lit. a)]?

Așa cum am menționat mai sus, art. 105 alin. (2) teza a doua C.proc.civ. 1865 preciza că, „în cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Or, în contextul în care legiuitorul nu a făcut decât să adauge, în vara anului 2004, un caz de nulitate expresă, instanțelor judecătorești nu le rămânea decât să facă aplicarea nulității exprese nou‑reglementate în coroborare cu dispozițiile de drept comun, aflate în același act normativ. 

Spre exemplu, dacă intimatul ar fi invocat excepția nulității recursului pentru nein­dicarea, în cuprinsul cererii de recurs, a contului bancar al recurentului, acesta din urmă ar fi fost obligat, „împovărat” fiind de prezumția relativă de vătămare ca pre­zumție generată de nulitatea expresă, să facă dovada contrară acestei pre­zumții. Dovada contrară unei prezumții legale relative nu este, în genere, ușor de admi­nistrat, motiv pentru care, nu de puține ori, prezumții născute ca prezumții relative se transformă în… prezumții absolute, dar, în cazul exemplului propus, recu­rentului i‑ar fi fost extrem de ușor să susțină că este de neconceput un prejudiciu pe care să îl fi suferit intimatul prin omisiunea precizării, în cererea de recurs, a contului bancar al recurentului.

Inclusiv instanța în fața căreia s‑a invocat excepția de neconstituționalitate ar fi avut posibilitatea să invoce inadmisibilitatea excepției, cu motivarea că recurentul autor al excepției nu pune o problemă de neconstituționalitate, ci una de aplicare a dispozițiilor vechiului Cod. Spre deosebire, însă, de alte instanțe de recurs care creaseră o jurisprudență în sensul aplicării mecanice, golite de logică a noii versiuni a art. 302¹ alin. (1) lit. a), și anume versiunea „îmbunătățită” prin adoptarea Legii nr. 195/2004, Secția civilă a Curții de Apel Iași a avut măcar meritul de a reflecta asupra „ciudățeniei normative” și de a sesiza, în consecință, instanța de contencios constituțional, privind‑o (eronat, ce‑i drept) ca unică și ultimă șansă de „expulzare” a ciudățeniei… 

Decizia Curții Constituționale mai este interesantă și dintr‑o altă perspectivă ce merită semnalată în acest loc, chiar dacă nu se circumscrie obiectului analizei de față. Astfel, deși in terminis art. 302¹ alin. (1) lit. a) nu făcea referire la specia nulității absolute, iar art. 105, ca drept comun în materia nulității actelor de procedură, nu cunoștea, nici el, distincția nulitate absolută‑nulitate relativă, instanța de contencios constituțional a preferat să sublinieze, considerând, probabil, că își facilitează argu­mentarea soluției de admitere a excepției, că specia de nulitate introdusă prin legea modificatoare din 2004 este aceea a nulității absolute.

O asemenea motivare nu a avut darul să șocheze, întrucât, chiar dacă, din punct de vedere al dreptului pozitiv, distincția nulitate absolută‑nulitate relativă era cu­nos­cută doar dreptului substanțial, doctrina de drept procesual civil adoptase o ase­menea delimitare. Poate, totuși, să surprindă lejeritatea cu care Curtea Constitu­țională califică o nulitate expresă ca fiind o nulitate absolută,lejeritate definită prin absența oricărei urme de argumentare: Curtea dixit. Senzația pe care o are, sub acest aspect, cititorul deciziei este că, pur și simplu, Curtea a dedus existența unei nulități absolute din formularea imperativă a normei, deși o nulitate relativă, indife­rent că afectează un act juridic civil ori un act de procedură, nu poate fi niciodată rezultatul încălcării unor norme dispozitive ori de recomandare…

§5. O opțiune, demnă de controversă, a noului Cod: încălcarea cerințelor privind reprezentarea procesuală, cauză de nulitate necondiționată

Potrivit art. 176 pct. 2 C.proc.civ., nerespectarea dispozițiilor privind reprezen­tarea procesuală atrage aplicarea nulității necondiționate. 

Acest caz de aplicare a nulității necondiționate justifică o analiză a cărei premisă o poate constitui faptul că reprezentarea procesuală nu beneficia sub vechiul Cod de un asemenea regim juridic. Aceasta înseamnă că, în raport cu art. 105 C.proc.civ. 1865, părții interesate în salvarea unui act de procedură efectuat cu încălcarea cerințelor privitoare la reprezentarea procesuală îi era îngăduit, chiar dacă norma care cuprindea cerința încălcată prevedea expres sancțiunea anulării actului, să facă dovada că partea adversă, căreia i‑ar fi profitat, prin ipoteză, aplicarea sancțiunii, nu a suferit nicio vătămare. 

Dimpotrivă, art. 176 pct. 2 C.proc.civ. interzice o asemenea probă, tocmai pen­tru că, după cum am arătat, discuția asupra existenței ori inexistenței unei vătămări ca urmare a nesocotirii regulilor privind reprezentarea procesuală este exclusă odată cu plasarea acestei instituții în sfera de aplicare a nulității necondiționate (de vătămare).

Faptul că nulitatea este una necondiționată nu înseamnă că acționează… de îndată. Partea amenințată de aplicarea unei atare sancțiuni are șansa de a salva actul de procedură, respectiv cererea de chemare în judecată, legiuitorul reglemen­tând excepția lipsei calității de reprezentant ca o excepție dilatorie.

Într‑adevăr, potrivit art. 82 alin. (1) C.proc.civ., „când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată” (s.n., B.D.). 

Dacă, spre exemplu, în privința avocatului semnatar al cererii de chemare în judecată, se constată, la primul termen de judecată, lipsa de la dosar a împuternicirii avocațiale și, pe această bază, lipsa calității sale de reprezentant convențional al reclamantului – constatare care, prin ipoteză, i‑a scăpat judecătorului în faza preala­bilă a verificării și regularizării cererii^[15] –, instanța nu va rămâne în pronun­țare, la același termen, asupra excepției lipsei calității de reprezentant și, totodată, asupra excepției nulității cererii de chemare în judecată ca nefiind semnată de reclamant printr‑o persoană împuternicită în acest scop. Legiuitorul îl obligă pe judecător să acorde reclamantului și avocatului care se pretinde a fi mandatarul acestuia șansa de a produce, până la următorul termen de judecată, dovada calificată.

Definirea acestei nulități ca fiind una necondiționată de vătămare impune instan­ței să nu se abată de la conduita prescrisă de legiuitor – mai întâi, acordarea unui termen pentru complinire și, subsecvent, admiterea excepției și anularea cererii –, chiar dacă pârâtul, parte litigantă căreia i‑ar profita, de o manieră imediată, admite­rea excepției ca soluție de natură să pună capăt procesului, ar declara instanței că preferă continuarea judecății deschise cu prețul semnării cererii printr‑un avocat a cărui calitate de reprezentant convențional al reclamantului tinde să nu fie probată. 

O eventuală opțiune a pârâtului de a face abstracție de viciul de procedură, ca opțiune căreia, în lipsa dispoziției de la art. 176 pct. 2 C.proc.civ., judecătorul i‑ar putea da teoretic curs, apare ca o opțiune ce nu trebuie exclusă de plano: pârâtul ar putea nutri convingerea fermă că va avea câștig de cauză în cauza dedusă judecății printr‑o cerere practic nesemnată. Într‑adevăr, perspectiva unei victorii pe fond într‑un litigiu pendinte i‑ar surâde pârâtului mai degrabă decât o victorie „pe procedură”,căci cea din urmă, foarte probabil, ar putea fi urmată de introducerea de către reclamant a unei noi cereri, la o dată a cărei proiecție finală ar putea fi egală cu ultima zi a termenului general de prescripție^[16].

La rândul său încrezător în victorie și profitând de ceea ce, pentru moment, ar putea trece drept „bunăvoința” părții adverse, reclamantul ar stărui în judecată putând angaja un apărător care ar putea fi chiar avocatul în privința căruia dovada calității de reprezentant în raport cu data depunerii cererii de el semnate nu a fost finalmente produsă.

Dar încadrarea ipotezei de nerespectare a dispozițiilor privind reprezentarea procesuală în sfera cazurilor de nulitate necondiționată, încadrare impusă prin art. 176 pct. 2 C.proc.civ., se opune continuării procesului, chiar dacă, în scenariul anterior imaginat, ambele părți ar dori acest lucru. 

Concluzia este una indiscutabilă, pe cât de indiscutabil este faptul că art. 176 pct. 2 C.proc.civ. nu a făcut decât să „cimenteze”, la nivel normativ, o soluție pe care, sub imperiul vechiului Cod, instanțele o aplicau cu aceeași rigoare și frecvență, nestânjenite de faptul că nu exista o calificare legală explicită a nulității ocazionate de încălcarea exigențelor referitoare la reprezentarea procesuală. 

Este adevărat că art. 161 alin. (1) C.proc.civ. 1865, într‑o redactare asemănă­toare actualului art. 82 alin. (1) C.proc.civ., prevedea că se poate acorda un termen atât în cazul în care instanța ar constata „lipsa capacității de exercițiu al drepturilor procedurale a părții sau când reprezentantul părții nu face dovada calității sale”(s.n., B.D.), cererea urmând a fi anulată dacă dovada nu este făcută la următorul termen [art. 161 alin. (2)]. La fel de adevărat este și faptul, deja evidențiat, că art. 105 alin. (1) C.proc.civ. 1865 rezerva exclusiv ipotezei judecătorului necompe­tent sancțiunea nulității necondiționate. Cu toate acestea, se poate presupune că, în practică, instanțele tratau neregularitatea în discuție ca una care, neremediată, atrage anularea actului efectuat de falsul reprezentant. De aceea, impactul produs de art. 176 pct. 2 C.proc.civ. este aproape imperceptibil pentru practicieni.

Pe de altă parte, ori de câte ori pârâtul are dubii cu privire la justețea cauzei sale și, deci, a șanselor de a învinge pe fond, el nu are intenția de a face concesii recla­mantului, solicitând, înaintea instanței, ca neregularitatea să fie remediată până la următorul termen de judecată, iar, în cazul perpetuării viciului de procedură, anu­larea cererii. Chiar și atunci când pârâtul nu ar avea asemenea dubii, motivația adop­tării unei poziții obstrucționiste ar putea să îi fie furnizată nu atât de perspec­tiva împlinirii termenului de prescripție (dacă nu cumva cererea pendinte apare ca fiind una ulterioară unei prime cereri anulate pentru un alt motiv…), cât de satis­facția de a‑l vedea pe reclamant plătind o a doua „taxă de timbru la valoare”^[17]…

Recapitulând, o abrogare a dispoziției de la art. 176 pct. 2 C.proc.civ. nu ar deter­mina, de una singură, instanțele să reevalueze ca fiind condiționată (de vătămare) nulitatea atrasă de nerespectarea dispozițiilor privind reprezentarea procesuală,iar, chiar dacă o asemenea reevaluare s‑ar produce în timp, scenariul continuării jude­cății ar rămâne, de foarte multe ori, unuliluzoriu din cauza preferinței pârâtului pentru o soluție facilă și rapidă, chiar dacă nu ar fi una pe fondul cauzei.

Așa stând lucrurile, soluția anulării cererii pentru lipsa calității de reprezentant a semnatarului cererii va conduce, de cele mai multe ori, la un nou proces între ace­leași părți, cu același obiect și întemeiat pe aceeași cauză juridică, reapariția liti­giu­lui soluționat anterior pe baza admiterii unei excepții de procedură fiind expli­cabilă în absența unei autorități de lucru judecat a hotărârii anterioare de admitere a excepției. 

Există însă în noua reglementare o dispoziție care face diferența față de trecut. 

Astfel, în cel de‑al doilea alineat al art. 82 se arată că „excepția lipsei dovezii cali­tății de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac”. Este o soluție care nu își are, așadar, un antecesor în vechiul Cod.

Premisa soluției o reprezintă situația în care inexistența dovezii calității de repre­zentant a supraviețuit neobservată nu doar fazei verificării și regularizării cererii de chemare în judecată, dar chiar și în continuare, până la soluționarea cauzei în primă instanță. Dacă s‑a creat o asemenea situație, legiuitorul interzice invocarea excep­ției pentru prima oară în calea de atac.

Art. 82 alin. (2) C.proc.civ. este ferm și, deopotrivă, lapidar. Aplicarea regulii de interpretare ubi lex non distinguit… ar conduce la următoarele ipoteze și soluții:

a) dacă lipsa calității de reprezentant ar fi legată de reclamant, în sensul că per­soana care a semnat cererea și/sau, după caz, a efectuat acte de procedură în fața primei instanțe nu și‑a justificat, în mod real, calitatea de reprezentant, iar sentința ar fi una nefavorabilă reclamantului, acesta din urmă, față de redactarea dispoziției legale supuse analizei, nu ar putea invoca lipsa calității de reprezentant ca motiv de apel.

O asemenea soluție nu poate fi acceptată. În mod evident, pârâtul nu ar avea inte­res să formuleze apel, de vreme ce soluția primei instanțe îi este favorabilă, dincolo de faptul că, prin prisma interesului ocrotit, nulitatea ar fi una relativă, ceea ce, în această primă ipoteză, îl privează pe pârât, în lumina art. 178 alin. (2) C.proc.civ., de posibilitatea de a invoca lipsa dovezii calității de reprezentant al reclamantului.

Dacă interdicția de invocare, pentru prima dată în apel, a excepției în discuție s‑ar considera, în acord cu regula de interpretare anterior evocată, că îl vizează și pe reclamant, acesta ar fi privat de un motiv de apel care s‑ar putea dovedi decisiv pentru a tinde la schimbarea sentinței apelate.

Ne putem întreba, ce‑i drept, dacă invocarea, ca unic motiv de nelegalitate, ar putea conduce la deznodământul vizat de apelantul‑reclamant. Răspunsul este unul negativ, căci, dacă, în afara faptului că nu a fost legal reprezentat, apelantul‑recla­mant nu are niciun reproș a face primei instanțe, înseamnă că judecata, fie ea făcută în condiții de nerespectare a cerințelor în materie de reprezentare procesuală, nu i‑a afectat interesele legitime. 

Practic, aspectul că reclamantul nu a fost, juridicește vorbind, prezent în fața primei instanțe nu a afectat cu nimic felul în care au fost… prezentate susținerile și argumentele destinate să asigure succesul. Observația că persoana care nu dovedise calitatea de reprezentant al reclamantului nu a fost, prin aceasta, responsabilă de eșecul cererii de chemare în judecată este la îndemâna instanței de apel dacă printre motivele cererii de apel nu se găsesc reproșuri la adresa modului în care prima instanță a reținut situația de fapt ori a manierei în care, la această situație, au fost valorificate dispozițiile legale aplicabile.

Nu mai puțin, reproșurile privitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției trebuie să fie dintre acelea pentru care constatarea lipsei calității de reprezentanta celui care, în mod nelegal și nereal, s‑a înfățișat în fața primei instanțe ca avocat angajat de reclamanttrebuie să se plaseze ca o premisă esențială în raționamentul pe care apelantul‑reclamant îl propune în calea de atac cu scopul reformării soluției primei instanțe.

Concret, dacă, pentru a obține câștig de cauză, reclamantul avea nevoie de admi­nistrarea unei probe pe care falsul reprezentant nu a solicitat‑o, evocarea, în moti­varea apelului, a acestei probe este suficientă prin ea însăși, dacă proba îndeplinește toate condițiile de admisibilitate, pentru a fi încuviințată în această cale de atac. Aspectul că falsul reprezentant nu a cerut‑o în fața primei instanțe (poate și pentru motivul că, nefiind în contact cu reclamantul, nu îi cunoștea existența…) este la fel de irelevant în justificarea cererii de probatoriu în instanța de apel pe cât ar fi fost aspectul că reclamantul însuși ori un veritabil reprezentant al acestuia ar fi omis, dintr‑o crasă neglijență, să o solicite judecătorului de primă instanță.

Pentru a oferi, totuși, un exemplu în sens contrar, și anume o situație în care, în lipsa constatării inexistenței (dovezii) calității de reprezentant, instanța de apel nu ar putea valida motivul de apel determinant pentru admiterea apelului, ne putem imagina ipoteza unei sentințe prin care cererea a fost respinsă, însă nu ca neînte­meiată, prima instanță reținând că acțiunea dedusă judecății nu putea fi soluționată pe fond decât dacă în cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă de instanță ar fi fost integrat și un terț.

Facem referire la dispozițiile art. 78 alin. (2) C.proc.civ., conform cărora, în ma­terie contencioasă, „când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond” (s.n., B.D.). 

Pentru a particulariza și mai mult exemplul propus, particularizare oportună pentru a… „simți” cât mai acut „cauzalitatea” dintre viciul falsei reprezentări a recla­mantului, pe de o parte, și consistența motivului de apel apt să conducă la succesul căii de atac, pe de altă parte, putem propune ipoteza unei acțiuni în constatarea nulității absolute promovate de un terț față de actul atacat, în contradictoriu cu una dintre părțile contractante. Astfel, apreciind că efectul erga omnes al nulității abso­lute a cărei constatare judiciară o pretinde terțul reclamant ar impune ca judecata să aibă loc în contradictoriu cu ambele părți contractante, instanța pune în discuția părților, în temeiul art. 78 alin. (2) prima teză C.proc.civ., necesitatea introducerii în cauză a părții contractante ignorate de reclamant.

Confruntați cu punerea în discuție a unei eventuale lărgiri a cadrului procesual, nu doar pârâtul – partea contractantă în raport cu care s‑a formulat cererea în constatarea nulității absolute –, ci și reclamantul declară că nu doresc introducerea în cauză a celeilalte părți contractante. Dar, în fapt, la termenul de judecată în care instanța a pus în discuție necesitatea lărgirii cadrului procesual nu a fost prezent personal reclamantul, ci un avocat care a pretins că l‑ar reprezenta pe acesta, pre­tenție, prin ipoteză, contrară realității. Prin ipoteză însă, lipsa calității de repre­zentant al reclamantului nu este observată de pârât ori de instanță din oficiu. Reținând, din contră, că reclamantul este reprezentat la termen și luând act, pe această bază, de refuzul ambelor părți litigante de a consimți la lărgirea cadrului procesual în sensul arătat, instanța nu dispune introducerea în cauză a părții contractante neacționate în judecată, dar, în aplicarea art. 78 alin. (2) teza finală C.proc.civ., dispune respingerea cererii, fără a se pronunța pe fond, adică, în alți termeni, nu pentru considerente ținând de o eventuală netemeinicie a cererii.

Exemplul este unul adecvat pentru justificarea admisibilității invocării de către reclamant, pentru prima dată în apel, a excepției lipsei calității de reprezentant. Prezent, în calea de atac, personal ori prin reprezentant, dar, de această dată, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, reclamantul va critica sentința apelată tocmai pentru motivul că lipsa calității de reprezentant a avocatului care s‑a înfăți­șat, în numele reclamantului, în fața primei instanțe a făcut ca aceasta să nu poată lua act, cu adevărat, de poziția reclamantului;

b) în aceeași ipoteză, a lipsei calității de reprezentant al reclamantului, dacă sen­tința ar fi, dimpotrivă, una de admitere a cererii, reclamantul, față de dispoziția im­pe­rativă a art. 82 alin. (2) C.proc.civ., nu ar putea invoca lipsa calității de reprezen­tant ca motiv de apel.

De ce ar ataca reclamantul o sentință care îi este favorabilă, chiar dacă specia nulității determinată de natura interesului ocrotit l‑ar îndreptăți să o facă?

c) dacă lipsa calității de reprezentant ar fi legată de pârât, în sensul că acte de procedură în fața primei instanțe au fost efectuate, în numele său, de o persoană care nu și‑a dovedit, în mod real, calitatea de reprezentant al pârâtului, iar sentința ar fi una nefavorabilă pârâtului, acesta din urmă, aplicând rigorile aceleiași reguli stricte de interpretare, nu ar putea invoca lipsa calității de reprezentant ca motiv de apel.

Succintul comentariu aferent ipotezei evocate la lit. a) este aplicabil mutatis mutandis, cu consecința că, dacă reclamantul nu este îndreptățit, dar nici interesat în invocarea excepției pentru prima dată în apel, pârâtul trebuie, în mod evident, să beneficieze de un tratament contrar;

d) în aceeași ipoteză, a lipsei dovezii calității de reprezentant al pârâtului, dacă sentința ar fi una favorabilă pârâtului, acesta din urmă nu ar putea invoca lipsa calității de reprezentant ca motiv de apel.

Așa cum comentariul de la lit. a) este adecvat, în oglindă, ipotezei descrise la lit. c), întrebarea, manifest retorică, pusă pentru ipoteza de la lit. b) rămâne fără răspuns și când este formulată în raport cu situația menționată la lit. d).

Putem conchide că art. 82 alin. (2) C.proc.civ. nu conduce la rezultate accepta­bile dacă este supus unei interpretări stricte, formaliste, mecanice, așa cum ajunge să fie, nu de puține ori, interpretarea unei dispoziții legale ca interpretare ce valorifică cu titlu exclusiv și suficient inexistența unei distincții explicite în raport cu un anumit criteriu, unul relevant din perspectiva scopului urmărit prin interpretare. 

Concret, în termenii specifici analizei de față, aspectul că, prohibind invocarea, pentru prima dată în apel, a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant în fața primei instanțe, art. 82 alin. (2) C.proc.civ. nu distinge în funcție de partea fals reprezentată și nici de soluția instanței în fața căreia se consumă neregularitatea procedurală, nu îl obligă pe interpret la aplicarea interdicției prescrise de acest text de lege la oricare dintre ipotezele neexcluse de o redactare extrem de generoasă în privința sferei de aplicare a acestei dispoziții legale.

Întorcându‑ne la comentariul făcut pentru ipoteza descrisă la lit. a), comentariu valabil, în mod… corespunzător, și pentru ipoteza amintită la lit. c), este ușor de observat că acel comentariu a pus în valoare criteriul vătămării. Într‑adevăr, situația în care reclamantului ori, după caz, pârâtului i se recunoaște, în pofida interdicției ge­neral reglementate la art. 82 alin. (1) C.proc.civ., dreptul de a invoca, pentru prima dată în apel, excepția lipsei calității de reprezentant va aduce succesul auto­rului excepției numai în măsura în care lipsa calității de reprezentant a constituit o cauză necesară a pronunțării unei sentințe nelegale și netemeinice. 

Așa cum am subliniat în același context, chiar dacă excepția în sine ar fi înte­meiată, ea nu ar putea susține, singură, o soluție de admitere a apelului, tocmai pentru că unicitatea acestui viciu procedural și incapacitatea lui de a fi condus, în speță, la o denaturare a judecății primei instanțe exclud vătămarea unui interes legitim. Imaginea ar fi aceea a unei sentințe legale și temeinice pronunțate la finele unei judecăți la care, în pofida aparenței, reclamantul a absentat în mod constant, fără ca o asemenea absență să fi fost cauza pierderii procesului.

Or, o asemenea concluzie invalidează opțiunea noului Cod de procedură civilă de a adăuga în lista cauzelor de nulitate necondiționată ipoteza încălcării dispozițiilor legale privind reprezentarea procesuală. Desigur, în lumina celor mai sus amintite cu privire la jurisprudența contemporană vechiului Cod ca jurisprudență „practican­tă” a nulității necondiționate în cazul necomplinirii lipsei (dovezii) calității de repre­zentant, criticii de față adresate reglementării actuale i se adaugă, pentru trecut, reproșul pe care îl merită, în opinia noastră, practica judiciară conturată, în această materie, în legătură cu procesele începute înainte de 15 februarie 2013. 

Dar, nepermițând invocarea pentru prima dată în apel a excepției lipsei calității de reprezentant nici măcar în situațiile în care partea fals reprezentată a pierdut în primă instanță, iar invocarea direct în apel a excepției ar corespunde termenului procedural de drept comun instituit în acest scop^[18], art. 82 alin. (2) C.proc.civ. intrigă în cea mai mare măsură tocmai prin faptul că ajunge să contrazică în mod flagrant chiar dispoziția de la art. 176 pct. 2 C.proc.civ.

Cu alte cuvinte, ne putem întreba oare cât de ferm convins este legiuitorul de justețea încadrării, în categoria, dură, a nulității necondiționate, a neregularităților privind reprezentarea procesuală (art. 176 pct. 2 C.proc.civ.) dacă, în prealabil [art. 82 alin. (2) C.proc.civ.], înțelege să instituie o nediscriminatorie interdicție de invocare în apel a unor astfel de neregularități, fără a exclude din sfera prohibiției legale ipoteza când partea incorect reprezentată a aflat de acest viciu de procedură abia după soluționarea cauzei în primă instanță?

Concluzionând, legiuitorul greșește pentru că scoate de sub semnul criteriului vătămării incidentul procedural al lipsei calității de reprezentant, iar, după ce comite această eroare, refuză accesul părții vătămate la aplicarea unei nulități pe care o proclamă necondiționată de orice vătămare.

§6. În loc de concluzie: prea multe nulități necondiționate

Analiza de față nu are pretenția unei tratări monografice a nulităților necondi­ționate.

Ea a plecat de la un caz de speță, pentru a avertiza asupra riscurilor pe care, sin­gur, pct. 6 al art. 176 C.proc.civ. actual le poate genera asupra securității procesului civil. O referire generică la „alte cerințe extrinseci ale actelor de procedură”, cerințe a căror încălcare, în lipsa unei dispoziții legale care să prevadă un alt deznodământ, să atragă, inexorabil (a se citi indiferent de vătămare), anularea actului de proce­dură, lasă deschisă poarta pentru o excesivă aplicare a acestei sancțiuni. 

În cazul cel mai fericit, așa cum a fost, de altfel, și cazul evidențiat de aceeași speță, instanțele ar putea fi tentate, în vederea anulării actului de procedură, să ape­leze la nulitatea necondiționată, care oferă confortul reducerii dezbaterii judiciare la constatarea încălcării unei condiții de validitate a actului de procedură și la obser­va­rea naturii extrinseci a condiției încălcate, pentru a substitui o nulitate con­diționatăaltminteri „disponibilă”, întrucâtpartea interesată în înlăturarea actului de proce­dură neregulat întocmit fie beneficiază de o prezumție de vătămare finalmente nerăs­turnată de partea adversă [art. 175 alin. (2) C.proc.civ. – nulitate condiționată expresă], fie, având sarcina probei vătămării, o poate aduce cu brio la îndeplinire [art. 175 alin. (1) C.proc.civ. – nulitate condiționată virtuală]. Acest ultim scenariu era cel adecvat speței, întrucât, așa cum menționam în acel loc, constituia în sine proba vătămării perspectiva suportării cheltuielilor de executare specifice proce­durii execuționale declanșate într‑o manieră pe care debitorul, din cauza conduitei abuzive a creditorilor, nu ar fi putut să o prevină printr‑o plată de bunăvoie.

Nu în ultimul rând, este ușor de reclamat o disproporție între severitatea sanc­țiunii – aplicarea nulității în favoarea unei părți care nu ar fi fost cu nimic vătămată prin încălcarea cerinței extrinseci –, pe de o parte, și pluralitatea, nedefinită, a situațiilor în care sancțiunea poate interveni în practică, pe de altă parte. Dispro­porția este cu atât mai iritantă, cu cât conceptul de „cerințe extrinseci” ale actului de procedură apare în Codul de procedură civilă, pentru prima și ultima dată, la art. 176 pct. 6^[19]; practic, acest ultim punct întemeiază observația că, în legislația noastră procesuală, există 5 +…n cazuri de nulitate necondiționată, unde n reprezintă un număr relativ determinabil^[20].

Referitor la același aspect, al gradului prea redus de determinare a cazurilor aco­perite de ultimul punct al art. 176, este de remarcat că, în speța‑pretext a analizei de față, judecătorul a identificat cerințe extrinseci ale cererii de executare nu în taxa judiciară de timbru care trebuie anexată la această cerere în vederea înaintării către instanța de executare a cererii de încuviințare a executării silite, ci în neepuizarea unei premise de fapt a declanșării procedurii execuționale în ansamblul ei – exis­tența refuzului debitorului de a executa voluntar obligația cuprinsă în titlul execu­toriu –, privită ca un fine de neprimire a cererii de executare.

Este necesar să existe o rațiune solidă pentru ca un act de procedură care nu vată­mă interesele legitime ale niciuneia dintre părțile litigante să fie totuși anulat, iar exigența unei astfel de rațiuni este cu atât mai prezentă, cu cât sursa nulității ne­condiționate ar reprezenta‑o încălcarea unei cerințe extrinseci actului de proce­du­ră a cărui anulare este vizată^[21]. Ipoteza neachitării taxei judiciare de timbru meri­tă un asemenea tratament, căci vătămarea este incontestabilă, chiar dacă nu se re­percutează asupra părților din proces: bugetul beneficiar al acestei taxe, indife­rent că este bugetul local sau, odinioară, cel al ministerului de resort (Ministerul Justiției).

Distinct de soluția, una pe care, pentru argumentele arătate, o putem califica drept neinspirată, de a creiona într‑o manieră prea vagă ultimul caz, dintre cele șase, de nulitate necondiționată, considerăm că ar merita reflecție, în perspectiva unei viitoare modificări a codului, și unele dintre celelalte 5 cauze de nulitate necondițio­nată. Faptul că redactarea dispozițiilor art. 176 pct. 1‑5 C.proc.civ. permite o mult mai precisă identificare a sferei de aplicare a nulității necondiționate pentru fiecare dintre cauzele de nulitate necondiționată enumerate nu le scutește de testul „raționalității” sau, altfel spus, al „proporționalității”.

Ne‑am oprit la cazul particular al nulității atrase de nerespectarea dispozițiilor legale privind reprezentarea procesuală, dar nu pentru că ar fi singurul care s‑ar cuveni să fie supus testului. Încălcarea dispozițiilor privind capacitatea procesuală ar putea conduce la concluzii similare celor trase în urma evaluării dispoziției de la art. 176 pct. 2 C.proc.civ., după cum nu este foarte clar de ce încălcarea dispozițiilor privind publicitatea ședinței de judecată ar trebui să atragă anularea, exclusiv pe acest temei, a hotărârii pronunțate în urma unei judecăți caracterizate de termene la care publicul nu a avut acces; o judecată la care publicul are acces total, dar… nu se prezintă efectiv, așa cum este, de foarte multe ori în practică, situația cauzei poziționate pe ultimul loc de pe lista de ședință, este la adăpost de suspiciunile de dragul cărora inexistența accesului, atunci când accesul este blocat, nu poate fi sancționată decât prin anularea hotărârii căreia, în afara caracterului nepublic al judecății care a generat‑o, niciuna dintre părți nu are a‑i face vreun reproș.

Înainte ca asemenea aprecieri să fie privite ca fiind erezii doctrinare pe motiv că ar sfida nu doar Codul de procedură civilă^[22], ci Constituția însăși^[23] ori să fie cu con­descendență ignorate ca teribilisme animate de dorința originalității cu orice preț, se cuvine să subliniem că ultimul lucru pentru care pledăm este acela al „relaxării” unor exigențe procedurale, altminteri tradiționale, ale procesului civil. 

Nu intră în discuție renunțarea la caracterul public al ședinței de judecată, ne­fiind exclusă nici măcar răspunderea disciplinară a magistratului care soluțio­nează o cauză cu prețul încălcării principiului publicității, ca soluție suficient de „inti­mi­dan­tă”, prin severitatea ei, pentru a reduce drastic riscul unei abateri atât de grave. Dar, dincolo de soluțiile extraprocesuale, ar trebui să fie desființată o hotărâre pronun­țată în acest condiții, chiar dacă partea care a căzut în pretenții nu i‑ar putea imputa niciun viciu din punctul de vedere al raționamentului judiciar ori al aducerii în dosar, la nivel de adevăr judiciar, a adevărului obiectiv?

Note de subsol

^[1] Pentru interesante discuții pe această temă, discuții care, de altfel, au inspirat articolul de față, a se vedea și dezbaterea organizată de Societatea de Științe Juridice Lama rece a procedurii civile: nulitatea necondiționată, disponibilă la adresa https://dezbateri.juridice.ro/1434/lama-rece-a‑procedurii‑civile‑nulitatea‑neconditionata.

^[2] Conform art. 704 C.proc.civ., nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage nulitatea actului nelegal, precum și a actelor de executare subsecvente,„dispozițiile art. 174 și următoarele fiind aplicabile în mod corespunzător”(s.n., B.D.).

^[3] Pentru exemple de cerințe extrinseci actului de procedură a căror încălcare ar atrage nulitatea necondiționată în temeiul art. 176 pct. 6 C.proc.civ., a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 301‑302. Astfel, în afara ipotezei neachită­rii taxei judiciare de timbru, autorii menționează depunerea cererii pentru exercitarea căii de atac la o altă instanță decât aceea care a pronunțat hotărârea, precum și ipoteza încălcării termenului prohibitiv prin efectuarea actului de procedură înainte de împlinirea acelui termen. 

^[4] Conform art. 175 alin. (2) C.proc.civ., vătămarea se prezumă în favoarea părții interesate în a obține anularea actului de procedură încheiat cu încălcarea cerinței de validitate prevăzute de legiuitor sub sancțiunea nulității.

^[5] A se vedea, în acest sens, și V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1‑526, ed. a 2‑a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 647.

^[6] Nulitatea absolută a actului juridic civil intervine atunci când interesul care stă la baza regle­mentării condiției de validitate este un „interes general” [art. 1247 alin. (1) C.civ.]), în timp ce nulitatea relativă a actului juridic civil poate fi cerută în cazul încălcării unei condiții instituite pentru apărarea unui „interes particular” [art. 1248 alin. (1) C.civ.].

^[7] Așa cum s‑a observat, cu justețe, în literatura de specialitate, va fi respinsă ca fiind lipsită de interes cererea prin care adversarul părții care invocă nulitatea necondiționată ar pretinde do­va­da vătămării. A se vedea, pentru această idee, M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. I – Teoria generală, conform Noului Cod de procedură civilă,Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 772.

^[8] În conformitate cu această dispoziție legală, cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. 

^[9] Pentru o analiză mai detaliată a modului în care operează acest caz de nulitate necondițio­nată, a se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1‑455, ed. a 2‑a, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 483‑484.

^[10] Într‑adevăr, art. 105 alin. (2) C.proc.civ. 1865 dispunea următoarele: „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s‑a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie” (s.n., B.D.). 

^[11] Pentru o critică în sensul că actualul Cod de procedură civilă ar fi omis alte ipoteze de vicii procedurale care ar fi meritat calificarea în sensul unei nulități necondiționate, a se vedea I. Leș, Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 498.

^[12] M. Of. nr. 356 din 27 aprilie 2005.

^[13] M. Of. nr. 470 din 26 mai 2004.

^[14] M. Of. nr. 460 din 28 iunie 2003.

^[15] Art. 200 alin. (4) C.proc.civ. impune soluția anulării cererii, în faza verificării și regularizării acesteia, în cazul nerespectării cerințelor prevăzute la art. 194‑197 C.proc.civ., trimiterea înglo­bând, așadar, și norma de la art. 196 alin. (1) privitoare la semnarea cererii de către reclamant ori, după caz, de către reprezentantul său. Lipsa împuternicirii avocațiale a semnatarului cererii atunci când cererea a fost semnată, în numele reclamantului, de către un avocat sau, mai verosimil, exis­tența unei împuterniciri al cărei obiect nu poate justifica semnarea cererii respective poate fi constatată încă din această fază incipientă a procesului civil, rezultatul neremedierii acestui viciu procedural fiind anularea cererii înainte de a fi comunicată pârâtului.

^[16] Dincolo de faptul că acțiunea ar putea fi supusă unui termen special, mai mare decât ter­menul de 3 ani, sau, și mai apăsător, inexistenței vreunui termen (ipoteza acțiunii în revendi­care), este potrivit să reamintim că, potrivit art. 2539 alin. (2) teza a doua C.civ., anularea unei prime cereri nu îi răpește acesteia aptitudinea de a fi întrerupt termenul de prescripție extinctivă, dacă va fi admisă o a doua cerere, formulată într‑un termen de 6 luni calculat de la data hotărârii definitive de anulare. 

^[17] Avem în vedere ipoteza unei acțiuni care ar face incidente dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru (M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013), dispoziții care stabilesc o taxă de timbru determinată prin cote procentuale, în funcție de tranșe valorice ale obiectului cererii.

^[18] Potrivit art. 178 alin. (3) lit. b) C.proc.civ., nulitatea relativă, atunci când cauza s‑a ivit în timpul judecății, trebuie invocată „la termenul la care s‑a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond”. Cu toate acestea, trebuie admis că, dacă, spre exemplu, reclamantul nu a aflat de neregularitatea reprezentării sale decât cu ocazia comunicării sentinței de respingere a cererii, este în termen să invoce, prin chiar motivarea apelului, lipsa calității de reprezentant a persoanei care s‑a înfățișat, în numele său, în fața primei instanțe.

^[19] În esență, toate cerințele de validitate a căror nerespectare atrage, în enumerarea, aparent limitativă, de la art. 176 C.proc.civ., sancțiunea nulității necondiționate de vătămare reprezintă cerințe extrinseci ale actelor de procedură. Pentru această calificare, a se vedea și G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 298.

^[20] Pentru teza potrivit căreia ar trebui acceptat, în acord cu principiul pas de nullité, sans grief (nicio nulitate fără vătămare), că, în realitate, și nulitățile necondiționate de vătămare s‑ar fundamenta pe existența unei vătămări, suficient de gravă însă încât să fie suficientă, în vederea anulării actului, dovedirea încălcării normei care instituie cerința de validitate a actului de procedură expus anulării, a se vedea I. Leș, op. cit., p. 498.

^[21] Este de remarcat că nu toată literatura juridică a salutat fără rezerve multiplicarea, în noua reglementare procesual civilă, a cauzelor de nulitate necondiționată. Pentru o critică de principiu la adresa conceptului însuși de nulitate necondiționată, a se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Volumul I. Ediție revăzută, completată și actualizată, Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 795.

^[22] Conform art. 17 C.proc.civ., ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile pre­văzute de lege.

^[23] Principiul publicității ședinței de judecată își are sorgintea în Legea fundamentală, regăsin­du‑se consacrat la art. 127 din Constituție, textul, evocat în nota precedentă, din Codul de proce­dură civilă nefiind decât o reproducere fidelă a dispoziției constituționale anterior menționate.