Procesul civil | Judecata în primă instanţă | Cererea de chemare în judecată – cerințele intrinseci și extrinseci

Nicolae-Horia Țiț, Drept procesual civil. Partea generală. Judecata în primă instanță, Ed. Hamangiu, 2024, p. 400-410.

[…] Procesul civil este declanșat prin înregistrarea la instanță a cererii de chemare în judecată, în condițiile legii. Prin urmare, trebuie observate cerințele sau condițiile prevăzute de lege cu privire la acest act de procedură. Acestea pot fi clasificate în cerințe intrinseci (ce trebuie să conțină cererea de chemare în judecată) și cerințe extrinseci (ce trebuie anexat cererii).

Cu privire la cerințele intrinseci, potrivit art. 194 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă mențiuni cu privire la datele de identificare a părților și a reprezentanților acestora, obiectul cererii, motivele de fapt și de drept, probe și semnătura reclamantului. 

În privința datelor de identificare a părților, reclamantul trebuie să indice, în mod obligatoriu, numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților (atât ale reclamantului, cât și ale pârâtului) ori, pentru persoane juridice, denumirea și sediul lor. 

De asemenea, reclamantul trebuie să indice, în măsura în care îi sunt cunos­cute, o serie de date suplimentare de identificare, dacă părțile posedă ori li s‑au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii: codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, contul bancar. În mod evident, aceste date îi sunt cunoscute în ceea ce îl privește, prin urmare are obligația de a le indica. Datele similare ale pârâtului vor fi precizate numai în măsura în care sunt cunoscute reclamantului.

Reținem că reclamantul trebuie să precizeze, în mod obligatoriu, numele și prenumele sau, după caz, denumirea pârâtului, pentru că acesta este unul dintre elementele cererii prevăzut de lege sub sancțiunea nulității [art. 196 alin. (1) C. proc. civ.], iar în lipsa acestei mențiuni, instanța nu poate stabili cadrul pro­cesual cu privire la părți.

În cazul în care reclamantul nu cunoaște domiciliul pârâtului persoană fizică, trebuie să facă dovada demersurilor pe care le‑a întreprins în vederea identi­ficării domiciliului, urmând ca, pe baza acestor dovezi, instanța să dispună cita­rea sa prin publicitate, în condițiile art. 167 C. proc. civ.

De asemenea, pe baza datelor furnizate de reclamant, instanța poate face propriile verificări în vederea stabilirii domiciliului sau sediului pârâtului, putând accesa în acest scop bazele de date electronice sau alte sisteme de informare deținute de autorități și instituții publice [art. 154 alin. (8) C. proc. civ.]. Așa cum vom arăta și mai jos, în procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată, reclamantului nu i se poate cere să completeze sau să modifice cererea de chemare în judecată cu date sau informații de care acesta nu dispune personal și pentru obținerea cărora este necesară intervenția instanței [art. 200 alin. (4¹) C. proc. civ.]. 

Reclamantul poate să precizeze în cerere și date care să permită comunicarea citațiilor și a actelor de procedură prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanță, respectiv adresa de e‑mail, numărul de telefon, fax ori altele aseme­nea. Reținem că instanța poate proceda la comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanță numai dacă au fost indicate, în acest scop de părți [art. 154 alin. (6) C. proc. civ.]. Prin urma­re, reclamantul poate indica aceste date numai în ceea ce îl privește, nu și în ceea ce îl privește pe pârât. 

Dacă reclamantul locuiește în străinătate, acesta are obligația de a arăta și domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul (a se vedea art. 156 C. proc. civ.). 

În cazul în care cererea de chemare în judecată este formulată prin reprezen­tant legal sau convențional, se vor indica numele și prenumele, calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele și prenumele acestuia și sediul profesional. Simpla indicare a acestor date nu are semnificația alegerii locului citării sau a comunicării actelor de procedură; în acest scop, trebuie precizat în mod expres în cerere că se solicită comunicarea actelor de procedură la domiciliul sau sediul reprezentantului, fiind indicată, de asemenea, și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură [art. 158 alin. (1) C. proc. civ.]. Alegerea domiciliului sau sediului în condițiile art. 158 alin. (1) C. proc. civ. nu exclude însă obligația reclamantului de a indica și domi­ciliul sau sediul său, pentru ca instanța să poată realiza comunicările în cazul în care alegerea de domiciliu nu este valabil făcută sau, pe parcursul procesului, încetează să mai producă efecte. 

Reclamantul are obligația de a indica obiectul cererii de chemare în judeca­tă, stabilind, în acest fel, limitele judecății. Prin obiect trebuie să înțelegem pre­tențiile (capetele de cerere) pe care reclamantul le formulează în contradictoriu cu pârâtul. Pretențiile deduse judecății sunt cele pe care instanța trebuie să le soluționeze prin hotărârea de dezînvestire – instanța trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s‑a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, a adică fără a acorda mai mult sau altceva decât s‑a cerut, dacă legea nu prevede altfel [art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) C. proc. civ.]. 

Cererea de chemare în judecată poate că cuprindă atât capete principale, cât și capete accesorii [art. 30 alin. (3) teza a doua C. proc. civ.]; de asemenea, prin aceeași cerere de chemare în judecată, reclamantul poate formula mai multe capete principale de cerere împotriva aceluiași pârât (cumulul de cereri), dacă acestea sunt întemeiate pe un titlu comun sau au aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură (art. 198 C. proc. civ.)^[1]. De asemenea, prin aceeași cerere reclamantul poate formula în principal anumite pretenții și în subsidiar altele, pentru eventualitatea în care pretențiile formulate în prin­cipal nu ar fi admise (concursul de cereri sau cererile subsidiare). 

În cazul în care obiectul cererii este evaluabil în bani, va fi indicată valoarea acestuia, după prețuirea reclamantului, precum și modul de calcul prin care s‑a ajuns la determinarea acelei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. 

În acest sens, trebuie să facem distincție între cererile în care pretenția este reprezentată chiar de obligarea pârâtului la plata unei sume de bani (așa numitele acțiuni în pretenții) și cele în cazul cărora obiectul derivat al pretenției este reprezentat de un alt bun sau chiar de o altă prestație, care are o valoare patrimonială (este evaluabil/evaluabilă în bani). 

Dacă cererea de chemare în judecată privește o sumă de bani, trebuie arătat cât anume reprezintă obligația principală (capitalul) și care sunt accesoriile (dobânzi, penalități, fructe, cheltuieli și altele asemenea), deoarece acestea din urmă nu sunt luate în calcul pentru stabilirea competenței materiale după valoa­rea obiectului [art. 98 alin. (2) C. proc. civ.]. De asemenea, în cazul prestațiilor pe­riodice, trebuie precizat dacă acestea sunt solicitate pe o perioadă nedeter­minată sau pe o perioadă determinată, iar în acest din urmă caz, care este valoarea lor ajunsă la scadență până la momentul introducerii cererii de che­mare în judecată, din rațiuni care țin, de asemenea, de stabilirea competenței materiale a instanței în funcție de valoarea cererii [art. 98 alin. (2), art. 103 C. proc. civ.]. 

În cazul obligațiilor de a face sau de a nu face, trebuie precizat dacă acestea sunt neevaluabile sau evaluabile în bani, iar în acest din urmă caz, indicată valoarea, după prețuirea reclamantului, cu indicarea criteriilor în funcție de care s‑a făcut această evaluare și a înscrisurilor corespunzătoare. 

Dacă prin cererea de chemare în judecată se solicită realizarea sau consta­tarea unui drept de proprietate sau a unui alt drept real asupra unui imobil, reclamantul trebuie să indice în cererea de chemare în judecată valoarea impo­zabilă, stabilită potrivit legislației fiscale (caz în care cererea va fi însoțită de un certificat emis de autoritățile competente) [art. 104 alin. (1) C. proc. civ.]. În cazul în care imobilul nu are o valoare impozabilă stabilită de autoritățile în ma­te­rie fiscală, reclamantul trebuie să indice valoarea după prețuirea sa, cu indi­carea criteriilor de evaluare și depunerea înscrisurilor doveditoare în acest sens.

De asemenea, pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitatea și ju­dețul, strada și numărul, iar în lipsă, vecinătățile, etajul și apartamentul, pre­cum și, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară și numărul cadastral sau topografic, după caz. La cererea de chemare în judecată se va anexa extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de cadastru și publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de același birou, care atestă acest fapt. 

Motivele de fapt și de drept reprezintă temeiurile pentru care reclamantul for­mulează cererea de chemare în judecată. Motivele de fapt reprezintă des­crie­­rea elementelor raportului juridic litigios – izvorul acestuia (actul sau faptul juridic sau faptul juridic lato sensu), subiectele, conținutul (drepturile și obliga­țiile părților) și obiectul (conduita la care s‑au obligat părțile și bunurile la care aceasta se referă) – precum și cele pentru care reclamantul consideră că dreptul său a fost încălcat ori că pârâtul nu și‑a îndeplinit obligațiile sau a încălcat con­dui­ta prescrisă de lege. Motivele de drept se referă la calificarea juridică a acte­lor și faptelor deduse judecății, cu identificarea normelor de drept aplicabile.

În economia procesului civil, este esențială indicarea motivelor de fapt, aces­tea constituind, de altfel, unul dintre elementele cererii de chemare în ju­decată prevăzute de lege sub sancțiunea nulității – art. 196 alin. (1) C. proc. civ. Ca o garanție a principiului contradictorialității, legea impune părților obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute [art. 14 alin. (3) teza I C. proc. civ.]. Calificare juridică a actelor și faptelor deduse ju­decății constituie una dintre prerogativele judecătorului, configurând una dintre dimensiunile rolului pe care acesta îl are în vederea aflării adevărului în cauză [art. 22 alin. (4) C. proc. civ.]. Judecătorul are obligația de a soluționa liti­giul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile [art. 22 alin. (1) C. proc. civ.], fiind cel care, în cadrul acestui demers, trebuie să stabilească dispozițiile legale aplicabile litigiului dintre părți^[2]. Or, pentru a face acest lucru, este necesar ca reclamantul să prezinte cât mai detaliat situația de fapt, aceasta constituind punctul de pornire în determinarea temeiniciei și legalității pretențiilor sale. Desigur, reclamantul are posibilitatea de a face și motivarea în drept a cererii sale, însă în lipsa acesteia cererea nu poate fi anulată, așa cum vom arăta și mai jos^[3]. 

În ceea ce privește probele, reclamantul trebuie să indice toate mijloacele de dovadă pe care dorește să le utilizeze în vederea demonstrării situației de fapt, așa cum este aceasta prezentată în cererea de chemare în judecată. Reclamantul trebuie să solicite motivat mijloacele de probă, indicând pentru dovedirea căruia capăt de cerere și a căror elemente de fapt servește fiecare dintre acestea (teza probatorie). În lipsa acestor precizări, instanța nu va putea evalua dacă proba este admisibilă potrivit legii și dacă duce la soluționarea procesului [art. 255 alin. (1) C. proc. civ.]. 

Ca regulă, reclamantul are obligația de a solicita toate mijloacele de probă prin cererea de chemare în judecată, sub sancțiunea decăderii [art. 254 alin. (1) C. proc. civ.]. Această obligație trebuie avută în vedere tot ca o componentă a principiului contradictorialității, părțile având obligația de a‑și aduce la cunoș­tință reciproc nu doar motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pre­tențiile și apărările, ci și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea [art. 14 alin. (2) C. proc. civ.]. Prezentarea întregului arsenal probator prin chiar cererea de chemare în judecată constituie, așadar, o obligație esențială pentru realizarea contradictorialității și dreptului la apărare, reclamantul nemaiputând solicita ulterior alte probe decât în cazurile expres prevăzute de art. 254 alin. (2) C. proc. civ.

În funcție de categoria de mijloace de probă la care dorește să apeleze, reclamantul trebuie să aducă la îndeplinire anumite cerințe, nefiind suficientă simpla enumerare a categoriilor de probe solicitate^[4]. 

Astfel, în cazul probei cu înscrisuri, reclamantul are obligația de a anexa la cerere copii certificate de el ca fiind conforme cu originalul ale înscrisurilor de care înțelege să se folosească în proces [art. 150 alin. (1)‑(2) C. proc. civ.]. Se vor putea depune în copie numai părțile din înscris referitoare la proces, urmând ca instanța să ordone, dacă va fi nevoie, înfățișarea înscrisului în întregime [art. 150 alin. (3) C. proc. civ.]. Când înscrisurile sunt redactate într‑o limbă străină, ele se depun în copie certificată, însoțite de traducerea legalizată efectuată de un traducător autorizat. În cazul în care nu există un traducător autorizat pentru limba în care sunt redactate înscrisurile în cauză, se pot folosi traducerile reali­zate de persoane de încredere cunoscătoare ale respectivei limbi, în condițiile legii speciale [art. 150 alin. (4) C. proc. civ.].

Când reclamantul dorește să își dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfățișarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi atașat cererii de che­mare în judecată. Astfel, potrivit art. 355 alin. (1) C. proc. civ., statul și celelalte persoane juridice de drept public, precum și persoanele juridice de drept privat vor răspunde în scris, la interogatoriu, care li se va comunica în prealabil, în acest scop fiind necesară depunerea întrebărilor interogatoriului odată cu cererea de chemare în judecată. 

Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele și adresa martorilor și, eventual, adresa de e‑mail, numărul de telefon, numărul de fax. Nu este suficientă indicarea numelui și prenumelui martorului, deoarece acesta trebuie citat în vederea prezentării la termenul de judecată pentru a fi admi­nistrată proba, instanța putând dispune acest lucru inclusiv în cadrul măsurilor pentru pregătirea judecății, potrivit art. 203 C. proc. civ. De asemenea, este necesară indicarea și a domiciliului martorilor, chiar dacă reclamantul se obligă să prezinte martorul la termenul de judecată, deoarece, în cazul neîndeplinirii acestei obligații din motive imputabile, instanța va dispune citarea martorului [art. 312 alin. (3) C. proc. civ.]. 

Legea nu prevede obligația reclamantului de a indica obiectivele expertizei, în cazul în care se solicită administrarea acestei probe însă, așa cum am arătat și mai sus, solicitarea probei trebuie făcută motivat, cu indicarea capătului de cerere pentru dovedirea căruia se dorește administrarea respectivului mijloc de probă; prin urmare, reclamantul va trebui să indice măcar la modul generic ce urmărește a se dovedi prin administrarea probei cu expertiză, urmând ca obiec­tivele acesteia să fie detaliate la termenul la care se va discuta admisibilitatea acestei probe. 

Cererea de chemare în judecată trebuie să fie semnată de reclamant sau de reprezentantul legal ori convențional care a formulat‑o. Semnătura constituie o cerință prevăzută de lege sancțiunea nulității [art. 196 alin. (1) C. proc. civ.], lipsa acesteia urmând a fi complinită în procedura de verificare și regularizare a cererii, în condițiile art. 200 C. proc. civ. În cazul în care lipsa semnăturii nu a fost observată de instanță cu ocazia verificării cererii de chemare în judecată ori dacă procedurii de judecată nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 200 C. proc. civ., lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecății în fața primei instanțe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipsește la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la următorul termen de judecată, fiind înști­ințat în acest sens prin citație, iar în cazul în care reclamantul este prezent în instanță, i se va pune în vedere să semneze cererea chiar în ședința de jude­cată în care a fost invocată nulitatea pe acest motiv [art. 196 alin. (2) C. proc. civ.]. În cazul în care cererea este formulată prin înscris în formă electronică [art. 148 alin. (2) C. proc. civ.], aceasta va fi semnată cu semnătură electronică, în con­dițiile legii speciale (Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică)^[5]. 

În anumite cazuri, legea impune mențiuni speciale în cuprinsul cererii de che­mare în judecată. Spre exemplu, potrivit art. 916 alin. (1) C. proc. civ., cere­rea de divorț trebuie să cuprindă, pe lângă cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dacă este cazul, numele copiilor minori ai celor doi soți ori adoptați de aceștia; potrivit art. 937 alin. (1)‑(2) C. proc. civ., cererea de instituire a consilierii judiciare sau a tutelei speciale trebuie să cuprindă, pe lângă elementele de drept comun prevăzute de art. 194 C. proc. civ., descrierea situa­ției de fapt din care rezultă deteriorarea facultăților mintale ale persoanei cu privire la care se solicită instituirea măsurii de ocrotire, dovezile propuse în acest scop, precum și date referitoare la situația familială, socială și patrimonială a persoanei, orice elemente privind gradul său de autonomie, numele medicului curant al acesteia, în măsura în care ele sunt cunoscute de reclamant; potrivit art. 981 C. proc. civ., reclamantul este obligat să arate în cuprinsul cererii de partaj, pe lângă mențiunile prevăzute de art. 194 C. proc. civ., persoanele între care urmează a avea loc partajul, titlul pe baza căruia acesta este cerut, toate bu­nurile supuse partajului, valoarea lor, locul unde acestea se află, precum și per­soana care le deține sau le administrează. Potrivit art. 1017 alin. (1) C. proc. civ., cererea privind ordonanța de plată trebuie să cuprindă: numele și prenumele, precum și domiciliul sau, după caz, denumirea și sediul creditorului; numele și prenumele, codul numeric personal, dacă este cunoscut, și domiciliul debitorului persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană juridică, denumirea și sediul, precum și, după caz, dacă sunt cunoscute, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar; suma ce reprezintă obiectul creanței, temeiul de fapt și de drept al obligației de plată, perioada la care se referă acestea, termenul la care trebuia făcută plata și orice alt element necesar pentru determinarea datoriei; suma ce reprezintă dobânzile aferente sau alte despăgubiri ce se cuvin creditorului, potrivit legii; semnătura credito­rului. În cazul cererilor de uzucapiune, reclamantul trebuie să indice data de la care posedă imobilul sub nume de proprietar, temeiul uzucapiunii, faptul că imobilul posedat este sau nu înscris în cartea funciară, precum și numele ori denumirea vechiului proprietar sau a succesorului acestuia, dacă îl cunoaște [art. 1051 alin. (2) C. proc. civ.]. 

În alte situații, legea impune o formă tipizată pentru cererea introductivă de instanță. Astfel, în procedura cererilor de valoare redusă, potrivit art. 1029 alin. (1)‑(2) C. proc. civ., reclamantul declanșează procedura prin completarea unui formular de cerere, aprobat prin ordin al ministrului justiției^[6], care conține rubrici conținând informații referitoare la identificarea părților, valoarea preten­ției dedusă judecății, indicarea probelor și alte elemente necesare soluționării cauzei^[7]. 

Cerințele extrinseci ale cererii de chemare în judecată sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea, sub aspectul anexelor pe care reclamantul trebuie să le depună odată cu aceasta. Astfel, la cererea de chemare în judecată vor fi anexate:

– dovada îndeplinirii procedurii prealabile, în cazul în care legea prevede o astfel de procedură (art. 193 C. proc. civ.)^[8];

– dovada calității de reprezentant, în cazul în care cererea este formulată prin reprezentant legal sau convențional (art. 151 C. proc. civ.);

– extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de cadastru și publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, dacă cererea de chemare în judecată privește un bun imobil; dacă acesta nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de același birou, care atestă acest fapt;

– numărul de exemplare necesar pentru realizarea comunicării – atâtea exemplare câți pârâți sunt plus un exemplar pentru instanță [art. 149 alin. (1), art. 195 C. proc. civ.]^[9];

– taxa judiciară de timbru, achitată în condițiile legii speciale^[10] (art. 197 C. proc. civ.)^[11].

Potrivit art. 196 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia și semnătura părții sau a repre­zentantului acesteia este nulă. De asemenea, netimbrarea sau timbrarea insufi­cientă a cererii atrage anularea acesteia în condițiile legii (art. 197 teza a II‑a C. proc. civ.). 

Aceste dispoziții legale nu înlătură aplicabilitatea procedurii de la art. 200 C. proc. civ., în cadrul căreia, așa cum vom arăta și mai jos, cererea poate fi anulată și pentru neîndeplinirea altor cerințe. 

Nulitățile prevăzute de art. 196‑197 C. proc. civ. sunt nulități exprese, regle­mentarea lor configurând cerințele esențiale pe care trebuie să le îndeplinească cererea de chemare în judecată, pentru a se realiza o învestire valabilă a instan­ței de judecată. Spre exemplu, în lipsa indicării numelui sau denumirii părților, a obiectului ori a motivelor de fapt nu poate fi stabilit cadrul procesual în funcție de care să se determine limitele învestirii [art. 9 alin. (2) C. proc. civ.]. Lipsa aces­tor elemente echivalează cu lipsa unei acțiuni civile, deoarece nu poate fi sta­bilită structura acesteia (subiecte, obiect, cauză). Lipsa semnăturii are semni­fi­cația lipsei manifestării de voință a reclamantului cu privire la învestirea instan­ței^[12]. Neplata taxei judiciare de timbru sau achitarea unei taxe insuficiente face ca cererea să nu poată să fie analizată pe fond, fiind incidentă o situație de nuli­tate necondiționată, deoarece vizează o cerință extrinsecă actului de procedură (art. 176 pct. 6 C. proc. civ.). 

Note de subsol

^[1] Având în vedere că art. 198 C. proc. civ. face trimitere la ipoteza art. 99 alin. (2) C. proc. civ., res­pectiv aceea a formulării, în cadrul aceleiași cereri, a unor capete principale de cerere înte­meiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legă­tură, rezultă că, în ipoteza prevăzută de art. 99 alin. (1) C. proc. civ. – mai multe capete prin­cipale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite –, instanța va dispune disjungerea, pentru ca fiecare dintre aceste capete de cerere să fie soluționat într‑un dosar diferit. A se vedea, în acest sens, D.N. Theohari, Comentariu sub art. 198 C. proc. civ., în G. Boroi (coord.), Noul Cod de proce­dură civilă, op. cit., Vol. I, p. 556. 

Apreciem că în această situație de disjungere nu sunt aplicabile dispozițiile art. 110 alin. (4) din ROI („în caz de disjungere, dosarul nou‑format se repartizează aceluiași complet pentru respectarea principiului continuității”), respectarea principiului continuității justificându‑se numai atunci când există o legătură între cererile disjunse, motivul disjungerii fiind că numai una se află în stare de judecată [așa cum este cazul la disjungerea intervenției voluntare principale – art. 66 alin. (2) C. proc. civ. –, a cererii de chemare în garanție – art. 74 alin. (4) C. proc. civ. –, a cererilor co­nexate – art. 139 alin. (5) C. proc. civ. – și a cererii reconvenționale – art. 210 alin. (2) C. proc. civ.]. Prin urmare, în cazul disjungerii întemeiate pe dispozițiile art. 198 și art. 99 C. proc. civ., dosarul nou format se va repartiza aleatoriu, nu va rămâne pe rolul aceluiași complet. 

În continuarea acestei distincții, remarcăm că, în ipotezele de disjungere a cererilor incidentale sau a celor conexe, premisa este aceea a existenței unei legături între acestea și cererea principală, care justifică atât prorogarea de competență (cererea disjunsă va rămâne pe rolul aceleiași instanțe) și continuitatea completului de judecată. Disjungerea întemeiată pe dispozițiile art. 99 alin. (1) C. proc. civ. are la bază, din contră, lipsa unei legături între capetele principale de cerere din cuprinsul aceleiași cereri de chemare în judecată, cu consecința că, dacă una dintre aceste cereri este de competența unei alte instanțe, va fi declinată către aceasta. Prin urmare, neoperând o prorogare de competență, atunci când cererile sunt de competența unor instanțe diferite, nu există nicio rațiune pentru ca cererea disjunsă să rămână pe rolul aceluiași complet, atunci când competența ar reveni aceleiași instanțe. 

^[2] D. Ghiță, op. cit., pp. 18‑19.

^[3] Dacă în cazul cererii de chemare în judecată, esențială este motivarea în fapt, calificarea juridică fiind, oricum, obligația instanței, în cazul cererilor de recurs, contestație în anulare sau revizuire, partea care le formulează trebuie să indice și care sunt motivele, dintre cele prevăzute de lege, pe care le invocă, sub sancțiunea nulității recursului (art. 489 C. proc. civ.), respectiv a inadmisibilității contestației în anulare sau revizuirii. În cazul apelului, având în vedere caracterul ordinar al acestuia, nu este neapărat necesară motivarea acestuia; potrivit art. 476 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care apelul nu se motivează sau motivarea apelului nu cuprinde motive noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță. 

^[4] În doctrină s‑a reținut că „o enumerare generică, superficială și nedeterminată a probelor nu este de natură să înlăture sancțiunea decăderii” (Gh.‑L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 163). A se vedea, de asemenea, A.‑A. Chiș, Gh.‑L. Zidaru, op. cit., pp. 214‑218.

^[5] În practică s‑a ridicat problema necesității complinirii condiției semnării cererii de chemare în judecată, în cazul în care aceasta a fost transmisă instanței prin mijloace de comunicare la distanță, fără a avea însă atașată o semnătură electronică (prin fax sau ca document scanat, atașat unui e‑mail). În cadrul întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel de la Timișoara, 05‑06 martie 2020 (minuta este disponibilă la adresa: https://inm‑lex.ro/wp‑content/uploads/2020/03/Minuta‑intalnire‑civil‑Timisoara‑5‑6‑martie‑2020.pdf, pp. 42‑44) s‑a stabilit că „se impune atașarea ulterioară la dosar a exemplarului cererii de chemare în judecată conținând semnătura în original a reclamantului sau, după caz, aplicarea ulterioară a semnăturii în original pe cererea de chemare în judecată, în ipoteza în care aceasta a fost expediată instanței prin fax sau e‑mail. Motivarea acestei soluții rezidă în argumentul că cerința prescrisă de art. 194 lit. f) C. proc. civ. impune aplicarea unei semnături în original, nefiind menționată posibilitatea unei reproduceri de semnătură prin fotocopiere/scanare. De asemenea, art. 292 alin. (2) C. proc. civ. nu este aplicabil actului de procedură reprezentat de cererea de che­mare în judecată, ci exclusiv înscrisurilor probatorii, pentru acestea din urmă fiind prevăzută for­malitatea conformării cu originalul a copiei înscrisului probatoriu, obligație ce nu este regle­men­tată și în privința cererii de chemare în judecată. Posibilitatea reglementată de lege de transmi­tere a actului de procedură prin intermediul faxului sau e‑mail‑ului nu impietează asupra obligației reclamantului de a semna în original cererea astfel transmisă”. Chestiunea rămâne controversată, în condițiile în care chiar opinia reprezentanților Institutului Național al Magistraturii, consemnată în aceeași minută, este în sens contrar („opinia I.N.M. este aceea că nu se impune atașarea ulte­rioară la dosar a exemplarului cererii de chemare în judecată conținând semnătura în original a reclamantului sau, după caz, aplicarea ulterioară a semnăturii pe cererea de chemare în judecată, în ipoteza în care aceasta a fost expediată instanței prin fax sau e‑mail. Cu toate acestea, în măsura în care veridicitatea semnăturii este contestată, instanța este în drept să solicite reclamantului prezentarea originalului cererii de chemare în judecată sau, după caz, în condițiile legii, semnarea ulterioară a acesteia”), existând și soluții de practică judiciară, inclusiv ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în acest sens (spre exemplu, I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 1941/5 aprilie 2023, disponibilă la adresa: https://www.scj.ro). 

În opinia noastră, în acord cu alți autori (V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, C.C. Dinu, op. cit., p. 349, nota de subsol nr. 1), dacă cererea nu este transmisă cu o semnătură electronică atașată, este necesară semnarea ei olografă sau depunerea ulterioară a unui exemplar semnat. 

^[6] Ordinul nr. 359/2013 pentru aprobarea formularelor utilizate în procedura cu privire la cererile de valoare redusă prevăzută de art. 1.025‑1.032 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicat în M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2013. 

^[7] Reținem că neutilizarea formularului tip nu va atrage nulitatea cererii de chemare în jude­cată, dacă acesta cuprinde informațiile pe care le prevede respectivul formulat. A se vedea, în acest sens, opinia Institutului Național al Magistraturii consemnată în minuta întâlnirii președin­ți­lor secțiilor civile ale curților de apel – Curtea de Apel Timișoara, 19‑20 noiembrie 2015, pp. 15‑16, disponibilă la adresa https://inm‑lex.ro. 

^[8] Spre exemplu, la cererea privind ordonanța de plată trebuie să fie anexată dovada comu­nicării către debitor a somației, prin care i s‑a pus în vedere acestuia să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia, realizată prin intermediul unui executor judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conținut declarat și confirmare de primire, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă a cererii [art. 1017 alin. (2), art. 1015 alin. (1) C. proc. civ.]; la cererea de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept trebuie anexată dovada notificării locatorului sau a ocupantului, după caz, realizată în condițiile art. 1038 C. proc. civ.; la cererea de chemare în judecată prin care este sesizată instanța cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul trebuie să anexeze o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidențelor succesorale prevăzute de Codul civil [art. 193 alin. (3) C. proc. civ.]. 

^[9] Trebuie remarcat că dispozițiile art. 195 C. proc. civ. fac trimitere numai la cele de la art. 149 alin. (1) C. proc. civ., nu și la cele de la alin. (3) și (4) ale aceluiași articol, așa cum o face art. 206 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la întâmpinare. Prin urmare, în ceea ce privește cererea intro­ductivă, numărul suficient de exemplare din cerere și înscrisurile anexate acesteia trebuie depuse de reclamant; în cazul în care această obligație nu este îndeplinită sau atunci când cererea este trimisă prin fax sau poștă electronică, nu se va proceda în modalitatea prevăzută de art. 149 alin. (3)‑(4) C. proc. civ. (efectuarea de copii, din oficiu, de grefier, pe cheltuiala părții), ci i se va pune în vedere reclamantului să depună numărul necesar de exemplare în vederea comunicării, în temeiul art. 200 alin. (3) C. proc. civ., sub sancțiunea anulării cererii în temeiul art. 200 alin. (4) C. proc. civ. Dacă procedura de verificare și regularizare nu este aplicabilă, i se va pune în vedere reclamantului să depună numărul suficient de exemplare sub sancțiunea suspendării judecății, în temeiul art. 242 C. proc. civ. Desigur, se va ține seama și de prevederile art. 202 C. proc. civ. și de remediile prevăzute de acest text de lege în cazul în care cererea de chemare în judecată ar fi formulată în contradictoriu cu mai mulți pârâți. 

^[10] Taxele judiciare de timbru sunt reglementate de O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

^[11] În anumite situații, legea impune respectarea unor cerințe extrinseci speciale. De pildă, în cazul formulării unei cereri de suspendare a executării silite, până la soluționarea contestației la executare sau a unei alte cereri privind executarea silită, la cerere trebuie anexată dovada achitării unei cauțiuni, în cuantumul stabilit potrivit art. 719 alin. (2)‑(3) C. proc. civ.; potrivit art. 916 alin. (3) C. proc. civ., la cererea de divorț trebuie să fie anexată o copie a certificatului de căsătorie și, după caz, câte o copie a certificatelor de naștere ale copiilor minori; la cererea de instituire a sechestrului asigurător, formulată de un creditor a cărui creanță nu este constată în scris, trebuie anexată dovada achitării unei cauțiuni de jumătate din valoarea reclamată [art. 953 alin. (2) C. proc. civ.]; la cererea de uzucapiune, formulată în procedura specială privitoare la înscrierea drep­turilor dobândite în temeiul uzucapiunii trebuie anexate, potrivit art. 1051 alin. (3) C. proc. civ.: un certificat eliberat de serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, care atestă că titularul dreptului înscris în cartea funciară este decedat, precum și data decesului sau, după caz, un certificat emis de autoritatea competentă, care atestă faptul că persoana juridică titulară a dreptului înscris în cartea funciară și‑a încetat existența; un certificat eliberat de camera notarilor publici, din care să rezulte faptul dacă moștenirea titularului înscris în cartea funciară a fost sau nu dezbătută, iar în caz afirmativ, care sunt persoanele care au cules moștenirea respectivă; un certificat eliberat de primăria în a cărei rază teritorială este situat imobilul, din care să rezulte că acesta nu face parte din domeniul public al statului sau al unității administrativ‑teritoriale; certifi­catul de rol fiscal, atunci când este cazul; înscrisul constatator al actului juridic pe care solicitantul și‑a întemeiat posesia, atunci când este cazul; documentația tehnică cadastrală a imobilului, reali­zată, pe cheltuiala celui interesat, de o persoană fizică sau juridică autorizată, potrivit legii; extra­sul de carte funciară pentru informare, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară ori a înscrie­rii declarației de renunțare la proprietate, precum și a faptului dacă imobilul este sau nu grevat de sarcini, eliberat de biroul teritorial de cadastru și publicitate imobiliară; în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară în folosul altei persoane și nici grevat de sarcini, un certificat emis de același birou, care atestă acest fapt, inclusiv faptul că nu a fost alocat un număr cadastral pentru înscrierea imobilului; lista cuprinzând numele, prenumele și domiciliul a cel puțin 2 martori.

^[12] Cu toate acestea, în practică s‑a apreciat că, chiar dacă cererea de chemare în judecată nu este semnată de reclamant, însă aceasta face dovada achitării taxei judiciare de timbru, aceasta exprimă voința reclamantului de a sesiza instanța, dacă acesta se află într‑o situație care îl împie­dică să se prezinte la instanță pentru a‑și semna cererea (spre exemplu, este deținut) (I.C.C.J. s. I civ., dec. nr. 1177 din 26 mai 2021, disponibilă la adresa https://www.scj.ro).