Clasarea cauzei, ca soluție de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată

Bogdan Micu, Radu Slăvoiu, Andrei Zarafiu, Procedură penală, ediția a 4-a, Editura Hamangiu, 2026, p. 526-534.

---

Urmărirea penală este acea fază a procesului penal în care sunt efectuate activități procesuale premergătoare judecății. Ca primă fază a procesului penal român, ea este reglementată de Titlul I din Partea specială a Codului de procedură penală (art. 285-341).

Pentru realizarea justiției penale într-un stat de drept, în sensul descoperirii infracțiunilor, identificării și prinderii infractorilor, strângerii probelor necesare, în cadrul mecanismului procesual s-a conturat necesitatea obiectivă ca, înainte de activitatea de judecare propriu-zisă, să existe o activitate prealabilă și diversificată^[1], reglementată într-o fază procesuală separată. Astfel, această fază obligatorie a procesului penal, urmărirea penală, apare ca esențială prin prisma necesității restabilirii ordinii de drept și sancționării celor vinovați pe baza unor probe certe, indubitabile sub aspectul persoanei care a săvârșit fapta prevăzută de legea penală și a vinovăției acesteia.

Urmărirea penală este singura fază care se întâlnește în cadrul tuturor proceselor penale. Explicația constă în caracterul esențialmente investigativ al activității procesuale în această fază, organele de urmărire penală fiind datoare să analizeze întotdeauna veridicitatea sesizărilor pe care le primesc^[2]. În raport de concluziile care se formulează după derularea urmăririi penale, este posibil să se constate că sunt temeiuri pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane, caz în care procesul va continua cu faza camerei preliminare și apoi cu cea a judecății. Există însă și posibilitatea ca procurorul să constate că subzistă unul dintre impedimentele în exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală (ipoteză în care va dispune clasarea) sau să aprecieze că lipsește interesul public în urmărirea infracțiunii (ipoteză în care va renunța la urmărirea penală), situații în care procesul penal ia sfârșit în faza urmăririi penale.

Clasarea se dispune indiferent de stadiul procesual al cauzei, aceasta presupunând că o soluție de clasare poate să fie adoptată înainte de începerea urmăririi penale, după începerea urmăririi penale, când acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare, dar și după punerea în mișcare a acțiunii penale.

Ca regulă, clasarea se dispune numai de către procuror, în principiu prin ordonanță. Este posibil ca, în același dosar penal, să se adopte soluții diferite de neurmărire sau netrimitere în judecată față de fapte sau persoane diferite (spre exemplu, pentru o infracțiune intervine clasarea ca urmare a amnistiei, iar pentru o altă infracțiune se renunță la urmărirea penală); în asemenea situații, procurorul întocmește o singură ordonanță referitoare la toate faptele, respectiv la toți suspecții sau inculpații din cauză.

Prin excepție, prevederile art. 328 alin. (3) din Codul de procedură penală permit ca soluția de clasare să fie dispus[ de procuror și prin rechizitoriu (spre exemplu, într-o cauză cu doi inculpați, primul este trimis în judecată, iar față de cel de-al doilea cauza este clasată, întrucât s-a constatat iresponsabilitatea).

Legea reglementează și o ipoteză în care clasarea se dispune de judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere. Este vorba despre situația prevăzută de art. 318 alin. (15) lit. b) din Codul de procedură penală, când judecătorul sesizat cu o cerere de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală dispuse de procuror respinge această cerere, desființează soluția de renunțare și, constatând că în cauză există un impediment dintre cele prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală, adoptă soluția clasării.

Soluția clasării poate interveni pentru una dintre următoarele două ipoteze alternative:

a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât sesizarea nu îndeplinește condițiile esențiale de formă sau de fond;

b) există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală.

În prima ipoteză, clasarea constituie o soluție de neîncepere a urmăririi penale. Legea nu arată ce trebuie înțeles prin condiții „esențiale” ale sesizării; apreciem că este vorba despre acele elemente care, dacă lipsesc, împiedică organul judiciar să declanșeze mecanismul procesual în materie penală. Din acest punct de vedere, este esențial ca în actul de sesizare să fie descrisă o faptă verosimilă, posibil a fi fost comisă în realitatea obiectivă. Se va dispune, prin urmare, clasarea atunci când prin denunț sau plângere sunt reclamate fapte absurde în raport de cunoștințele noastre despre lumea înconjurătoare (de pildă, o persoană sesizează că vecinii săi încearcă să o ucidă prin iradiere permanentă sau că a fost răpită de extratereștri). Apreciem că lipsa celorlalte elemente din conținutul actului de sesizare nu atrage clasarea cauzei, informațiile cuprinse într-o plângere sau într-un denunț inform putând fi valorificate de organele de urmărire penală pe calea sesizării din oficiu (spre exemplu, dacă lipsește codul numeric personal ori semnătura celui care a formulat sesizarea, dar fapta descrisă este veridică, organul judiciar se va autosesiza^[3]).

Clasarea, ca soluție de neîncepere a urmăririi penale, poate fi dispusă numai de procuror.

În cea de-a doua ipoteză, clasarea se poate adopta atât înainte de începerea urmăririi penale, cât și după acest moment. Temeiul clasării este unul dintre impedimentele prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală, iar uneori acesta poate să rezulte chiar din sesizare (spre exemplu, se reclamă un furt comis în anul 1950, situație în care se dispune clasarea fără a se începe urmărirea penală, întrucât a operat în mod evident prescripția răspunderii penale^[4]).

Cel mai adesea, constatarea cauzelor de stingere a acțiunii penale are loc după ce urmărirea penală a început in rem, a continuat in personam sau chiar după ce s-a pus în mișcare acțiunea penală.

Dacă soluția clasării se întemeiază pe una dintre cauzele care lipsesc acțiunea penală de temei [art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală], ea intervine de regulă după epuizarea tuturor activităților pe care le impune faza de urmărire penală. Spre exemplu, pentru a se constata că nu există probe că inculpatul este cel care a săvârșit infracțiunea, în mod firesc urmărirea penală trebuie să fie completă, procurorul neputând să emită o asemenea concluzie câtă vreme știe că mai pot fi administrate mijloace de probă care să clarifice cauza. Situația este similară pentru „fapta nu este prevăzută de legea penală” (o astfel de apreciere necesită în prealabil ca fapta, în materialitatea ei, să fi fost stabilită în întregime prin probe), cauze justificative sau cauze de neimputabilitate. Și impedimentul privitor la lipsa formei de vinovăție reclamă identificarea completă a activității materiale care face obiectul cercetării, pentru că altfel nu poate fi corect apreciată atitudinea psihică a făptuitorului.

Dacă soluția clasării se întemeiază pe una dintre cauzele care lipsesc acțiunea penală de obiect [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală], ea poate interveni oricând pe parcursul urmăririi. Explicația constă în aceea că impedimentul exclude răspunderea penală, iar nu infracțiunea, or, cauza de excludere a răspunderii penale poate să se ivească și dacă urmărirea penală nu a fost realizată în întregime. Spre exemplu, decesul făptuitorului se poate înregistra la 3 zile după începerea urmăririi penale, la fel și retragerea plângerii prealabile, împăcarea sau intrarea în vigoare a unei legi de amnistie. De asemenea, dacă o persoană denunță o infracțiune de dare de mită pe care a comis-o, mai înainte ca organul judiciar să se fi sesizat pentru acea faptă, se cunoaște încă de la început că se va dispune clasarea pentru existența unei cauze de nepedepsire (urmărirea efectuându-se numai prin raportare la infracțiunea de luare de mită).

În unele dintre situațiile prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală, clasarea poate interveni atât in rem, cât și in personam. Spre exemplu, prescripția răspunderii penale se împlinește, chiar dacă autorul faptei rămâne necunoscut organelor judiciare. Constatarea că „fapta nu există” presupune de cele mai multe ori că organul judiciar nu a avut pe cine să identifice ca suspect. Există însă și ipoteze în care clasarea se dispune numai după ce în cauză s-a continuat urmărirea penală față de o anumită persoană. De pildă, constatarea că fapta „nu a fost săvârșită cu vinovăția (s.n.) prevăzută de lege” implică existența unui suspect, întrucât vinovăția este o atitudine psihică, neputându-se afirma că ea lipsește, câtă vreme autorul nu este cunoscut. La fel se întâmplă în ipoteza cauzelor de neimputabilitate, care necesită cunoașterea făptuitorului, sau în cazul împăcării, care se produce între suspect sau inculpat și persoana vătămată.

Este posibil ca în practică să se constate intervenția concomitentă a două dintre cauzele prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală. Clasarea se va dispune pentru impedimentul care lipsește acțiunea de temei, excluzându-se cel care lipsește acțiunea de obiect (temeiul acțiunii penale este infracțiunea, iar obiectul este răspunderea penală; or, nu se poate da eficiență cauzei care exclude răspunderea penală, întrucât despre răspundere vorbim numai dacă există infracțiune). De exemplu, dacă se constată cazul fortuit concomitent cu amnistia, clasarea se adoptă pe temeiul cazului fortuit, aceasta însemnând că nu există infracțiune; dacă soluția s-ar dispune pe temeiul amnistiei, s-ar afirma implicit că există infracțiune, ceea ce este nereal. Importanța distincției rezidă în efectele asupra laturii civile a cauzei (răspunderea civilă este înlăturată de cazul fortuit, dar nu și de amnistie). În ipoteza apariției concomitente a două cauze din aceeași categorie, se dă eficiență celei plasate prioritar în enumerarea de la art. 16 din Codul de procedură penală; spre exemplu, „fapta nu este prevăzută de legea penală” înlătură existența unei cauze justificative (nu se pune problema justificării a ceea ce legea penală nu incriminează).

Dacă impedimentele în exercitarea acțiunii penale apar succesiv, se adoptă întotdeauna primul. Spre exemplu, dacă s-a retras plângerea prealabilă, procurorul clasează cauza fără a mai verifica dacă fapta există și are caracter penal, întrucât nu mai există cadrul procesual pentru a derula alte acte de urmărire penală^[5].

Clasarea, ca soluție de netrimitere în judecată, se dispune de regulă de procuror. În cazul prevăzut de art. 318 alin. (15) lit. b) din Codul de procedură penală, ea va fi adoptată de judecătorul de cameră preliminară (ipoteza în care, fiind sesizat cu o cerere de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală dispuse de procuror, judecătorul o respinge, desființează soluția de renunțare și constată un impediment în exercitarea acțiunii penale).

Clasarea se dispune de procuror printr-o ordonanță, care trebuie să conțină, pe lângă mențiunile obligatorii prevăzute de lege [cele arătate de art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală], și dispoziții cu privire la alte chestiuni, și anume:

a) constatarea încetării de drept a măsurilor preventive și, dacă măsura preventivă era privativă de libertate, dispoziția de punere de îndată în libertate a celui reținut sau arestat (dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză). În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul va înștiința prin adresă administrația locului de deținere cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive. Dacă inculpatul este arestat la domiciliu, procurorul trebuie să comunice încetarea de drept a măsurii organului de poliție desemnat cu supravegherea. Precizăm că la momentul clasării vor înceta de drept nu doar măsurile preventive privative de libertate, ci și controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune, sens în care procurorul va comunica acest aspect organelor desemnate cu supravegherea inculpatului;

b) ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii. Decizia procurorului de a ridica sau de a menține măsura asigurătorie nu este una arbitrară, ci se adoptă ținându-se cont de două aspecte: scopul pentru care măsura a fost luată în cursul urmăririi penale și temeiul pentru care s-a dispus clasarea.

Conform art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, indisponibilizarea bunurilor prin măsuri asigurătorii se realizează cu scopul de a se garanta executarea pedepsei amenzii penale, executarea confiscării speciale sau a celei extinse, repararea pagubei sau plata cheltuielilor judiciare. Dintre aceste scopuri, două devin imposibil de realizat în caz de clasare, și anume executarea amenzii penale și confiscarea extinsă. Aceasta, întrucât, pe de o parte, amenda este o pedeapsă penală, deci ea necesită o soluție de condamnare dispusă de instanța de judecată [art. 61 alin. (1) din Codul penal], iar, pe de altă parte, confiscarea extinsă este o măsură de siguranță care se dispune, de asemenea, numai în caz de condamnare [art. 112¹ alin. (1) din Codul penal]. Or, din moment ce procurorul a clasat cauza, deci nu a trimis pe nimeni în judecată, pronunțarea unei condamnări nu mai este posibilă, așadar, măsurile asigurătorii instituite pentru a garanta pedeapsa amenzii sau confiscarea specială trebuie ridicate.

În celelalte ipoteze de luare a măsurilor asigurătorii, analiza scopului nu mai apare ca suficientă, întrucât confiscarea specială, repararea pagubei sau plata cheltuielilor judiciare sunt posibile, chiar dacă nu s-a dispus trimiterea în judecată (de pildă, în cazul clasării pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, procurorul poate constata că este vorba despre un delict care atrage răspunderea civilă, ceea ce permite persoanei vătămate să introducă o acțiune civilă separată la instanța civilă pentru repararea pagubei). În aceste situații, decizia de a se ridica sau de a se menține măsurile asigurătorii depinde de temeiul pentru care s-a dispus clasarea. Astfel:

– atunci când măsura asigurătorie a fost luată pentru a garanta executarea confiscării speciale, există atât temeiuri de clasare care impun ridicarea ei, cât și temeiuri care permit menținerea. Spre exemplu, dacă s-a constatat că fapta nu există, că fapta nu este prevăzută de legea penală sau că faptei îi este aplicabilă o cauză justificativă, măsura asiguratorie se va ridica, întrucât, potrivit art. 107 alin. (2) din Codul penal, „Măsurile de siguranță se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată (s.n.)”. În schimb, în cazul clasării dispuse pe temeiul prescripției sau al minorității, măsurile asigurătorii pot fi menținute, întrucât sunt supuse confiscării, de pildă, bunurile care au fost folosite la săvârșirea faptei [art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal]^[6];

– în ipoteza în care măsura asigurătorie a fost luată pentru a garanta repararea pagubei, ea va fi ridicată sau menținută după cum temeiul clasării exclude sau nu răspunderea civilă delictuală. Spre exemplu, dacă temeiul clasării a fost că fapta nu există, este evident că lipsește și temeiul răspunderii civile, deci măsura asigurătorie va fi ridicată. Aceeași este soluția și în cazul în care clasarea s-a dispus pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, întrucât nu poate fi trasă la răspundere civilă o persoană cu privire la care nu există probe că ar fi comis fapta ilicită cauzatoare de prejudicii. De asemenea, măsura asigurătorie se ridică pentru legitimă apărare și caz fortuit, întrucât acestea exclud răspunderea civilă [art. 1351 și art. 1360 alin. (1) din Codul civil], precum și în caz de împăcare, întrucât aceasta nu poate fi decât totală și necondiționată, stingând și acțiunea civilă [art. 159 alin. (2) din Codul penal]. În schimb, temeiuri de clasare precum fapta neprevăzută de legea penală, lipsa vinovăției^[7], starea de necesitate^[8], excesul neimputabil^[9], retragerea plângerii prealabile^[10], amnistia^[11] permit menținerea măsurilor asigurătorii. Legea prevede că, atunci când procurorul a menținut măsura asigurătorie, dacă persoana vătămată nu exercită acțiunea civilă în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanței de clasare, măsura asigurătorie încetează de drept (spre exemplu, dacă în timpul urmăririi penale s-a luat o măsură asigurătorie, în momentul în care se adoptă soluția clasării cauzei penale, procurorul poate să mențină sechestrul asigurător; în această situație, dacă persoana vătămată nu introduce acțiune civilă în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției, sechestrul încetează de drept). Explicația acestei dispoziții legale ține de împrejurarea că menținerea măsurilor asigurătorii este în beneficiul persoanei vătămate, al cărei interes de a fi despăgubită în mod efectiv este astfel protejat (prin menținere se evită riscul ca, până la sesizarea de către persoana vătămată a instanței civile, făptuitorul să își înstrăineze bunurile și să devină insolvabil). Acest beneficiu nu este însă unul perpetuu, ci funcționează numai sub condiția ca victima să se adreseze într-un timp scurt instanței civile (30 de zile). Dacă persoana vătămată este lipsită de diligență și sesizează instanța civilă după un timp mai îndelungat, măsura asigurătorie încetează de drept (victima păstrează dreptul de a introduce acțiunea civilă, dar pierde avantajul indisponibilizării bunurilor autorului faptei ilicite);

– dacă măsura asigurătorie a fost luată pentru a garanta plata cheltuielilor judiciare, la momentul clasării ea va fi de regulă ridicată, întrucât, în cele mai multe situații, cheltuielile sunt suportate de stat [spre exemplu, atunci când clasarea este dispusă pe temeiurile de la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), f), i) din Codul de procedură penală] sau de persoana vătămată (spre exemplu, în caz de retragere a plângerii prealabile^[12]). Există însă și ipoteze în care aceste cheltuieli cad în sarcina inculpatului, caz în care procurorul poate menține măsura asigurătorie (de pildă, atunci când temeiul clasării este o cauză de nepedepsire^[13]).

Facem și mențiunea că, în anumite situații, temeiul unic al clasării poate determina decizii diferite în privința măsurilor asigurătorii. Spre exemplu, dacă a fost instituit sechestrul asupra unor bunuri ale inculpatului, atât cu scopul de a se garanta confiscarea specială, cât și pentru repararea pagubei, iar cauza se clasează întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, măsura asigurătorie nu poate fi menținută pentru confiscare (întrucât aceasta nu este posibilă decât în cazul unei fapte penale), dar poate subzista pentru răspunderea civilă delictuală (întrucât aceasta poate fi angajată). Tot astfel, dacă temeiul clasării este împăcarea, sechestrul nu poate fi menținut pentru repararea pagubei, întrucât acțiunea civilă se stinge, dar poate fi menținut (eventual la o valoare mai redusă) pentru cheltuielile judiciare, întrucât acestea se suportă de inculpat și de persoana vătămată^[14];

c) restituirea bunurilor ridicate sau a cauțiunii (în cazul în care s-au ridicat bunuri în timpul urmăririi penale sau dacă s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune, se dispune restituirea bunurilor ridicate ori a cauțiunii plătite). Cauțiunea se restituie întotdeauna, chiar dacă inculpatul s-a sustras de la activitatea procesuală [art. 217 alin. (8) din Codul de procedură penală]. În situația în care clasarea s-a datorat decesului inculpatului, cauțiunea trebuie restituită moștenitorilor acestuia;

d) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale și, respectiv, cu propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris (aceste măsuri sunt de competența judecătorului de cameră preliminară, chiar dacă, spre exemplu, s-a dat o soluție de absolvire de răspundere penală pentru incidența prescripției sau pentru retragerea plângerii prealabile). Spre exemplu, sesizarea judecătorului pentru desființarea unui înscris intervine în cauzele în care se cercetează infracțiuni de fals, dar se dispune clasarea, întrucât inculpatul a decedat ori fapta s-a prescris. Explicația constă în aceea că, dacă înscrisul nu ar fi desființat, el ar continua să producă efecte în circuitul juridic, deși este nereal^[15]. În practica judiciară s-a decis în mod întemeiat că, atunci când s-a dispus clasarea cauzei privind o infracțiune de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor [art. 342 alin. (6) din Codul penal], constatându-se incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, respectiv că nedepunerea armei de vânătoare la un armurier autorizat după expirarea valabilității permisului de armă nu a fost urmarea intenției făptuitorului, ci a neglijenței acestuia, se impune totuși luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale, prevăzută de art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, întrucât deținerea în sine a unei arme de vânătoare fără permis valid este interzisă de legea penală, scop în care procurorul va sesiza judecătorul de cameră preliminară^[16]. Procedura de confiscare sau desființare a înscrisurilor în caz de clasare este prevăzută la art. 549¹ din Codul de procedură penală^[17];

e) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, înlocuire sau încetare a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical sau a internării medicale. Sesizarea este necesară, spre exemplu, în acele ipoteze în care s-a dispus clasarea pe temeiul iresponsabilității făptuitorului, care este bolnav mintal, față de acesta impunându-se luarea unei măsuri de siguranță cu caracter medical. Judecătorul de cameră preliminară va fi sesizat atât în ipotezele în care cele două măsuri de siguranță fuseseră luate, cu caracter provizoriu, pe parcursul urmăririi penale (sesizarea având ca scop, în acest caz, confirmarea, înlocuirea sau încetarea măsurii), cât și în situația în care se propune luarea unei asemenea măsuri odată cu rezolvarea cauzei prin clasare. Procedura de soluționare a propunerii procurorului este prevăzută la art. 246 alin. (13) din Codul de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător;

f) cheltuielile judiciare (procurorul trebuie să verifice cui aparține culpa procesuală, pentru a putea stabili în sarcina cui cad cheltuielile judiciare);

g) mențiuni cu privire la măsurile de siguranță provizorii, dacă s-au luat asemenea măsuri (spre exemplu, dacă s-a dispus luarea provizorie a internării medicale sau a obligării la tratament medical, se vor face mențiuni despre aceasta în ordonanța de clasare).

Toate mențiunile mai sus arătate se vor regăsi și în rechizitoriu, dacă soluția clasării s-a dispus prin acest act procesual. De asemenea, dacă soluția clasării a fost adoptată de judecătorul de cameră preliminară, aceste mențiuni există (ele sunt indicate în ordonanța procurorului de renunțare la urmărirea penală și produc efecte).

Clasarea se dispune de procuror fie din oficiu, fie la propunerea organului de cercetare penală. Legea cere ca ordonanța să fie motivată în fapt și în drept în trei ipoteze:

– când clasarea se dispune din oficiu de procuror (indiferent că este anterioară începerii urmăririi penale ori după începerea urmăririi in rem sau după continuarea acesteia in personam);

– când clasarea se dispune la propunerea organului de cercetare penală, după ce s-a continuat in personam urmărirea penală (existând deci suspect în cauză). Motivarea este obligatorie, chiar dacă procurorul nu ar aduce niciun argument suplimentar față de cele indicate în referatul cu propunerea de clasare întocmit de organul de cercetare penală;

– când clasarea se dispune in rem, la propunerea organului de cercetare penală, dar procurorul nu își însușește argumentele acestuia (de pildă, polițistul propune clasarea pe un anumit temei, dar procurorul decide că temeiul corect este altul). Per a contrario, dacă procurorul este de acord cu argumentele organului de cercetare penală, nu este necesar să indice motivele soluției și în ordonanță, acestea regăsindu-se oricum în referatul cu propunerea de clasare.

Ordonanța de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate. În situația în care ordonanța nu cuprinde motivarea în fapt și în drept, acestor persoane li se comunică și o copie a referatului prin care organul de cercetare penală a propus clasarea.

Note de subsol

^[1] N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Ed. Paideia, București, 1996, p. 7.

^[2] Face excepție situația sesizărilor privitoare la fapte absurde, atunci când se dispune clasarea chiar înainte să se înceapă urmărirea penală, fiind evident că faptele reclamate nu există, întrucât nu sunt posibile din punct de vedere obiectiv și rațional (spre exemplu, o persoană cu tulburări psihice reclamă organelor judiciare că este lipsită de libertate de către extratereștri).

^[3] Denunțurile anonime au drept cauză, în multe situații, temerea denunțătorului de a fi supus ulterior unor amenințări sau vătămări ale integrității corporale de către persoana cu privire la care a formulat sesizarea.

^[4] Este însă recomandabil ca, în prealabil, organul judiciar să audieze persoana care a făcut sesizarea, pentru a se asigura că nu este vorba despre o greșeală de scriere a anului (ceea ce se poate întâmpla în cazul persoanelor cu dizabilități sau de o vârstă înaintată).

^[5] Dispozițiile art. 319 din Codul de procedură penală permit însă suspectului sau inculpatului să solicite expres continuarea urmăririi, situație în care aceasta se va relua.

^[6] Spre exemplu, cu ocazia unei percheziții domiciliare într-o cauză privitoare la fraude informatice, se constată că autorul este un minor de 13 ani; bunurile pe care acesta le-a folosit la comiterea faptei (laptop, stick etc.) se vor confisca, chiar dacă procurorul dispune clasarea pe temeiul cauzei de neimputabilitate a minorității.

^[7] Spre deosebire de vinovăția din legea penală, în materie civilă sunt aplicabile dispozițiile art. 1357 din Codul civil, conform cărora: „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă (s.n.)”.

^[8] Potrivit art. 1361 din Codul civil, „Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză”.

^[9] Conform art. 1360 alin. (2) din Codul civil, va putea fi obligat la plata unei indemnizații adecvate și echitabile cel care a săvârșit o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei apărări.

^[10] Spre deosebire de împăcare, retragerea plângerii prealabile înlătură doar răspunderea penală, nu și pe cea civilă [art. 158 alin. (2) din Codul penal].

^[11] Potrivit art. 152 alin. (2) din Codul penal, amnistia nu are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate.

^[12] Potrivit art. 275 alin. (5) raportat la alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală.

^[13] Conform art. 275 alin. (5) raportat la alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală.

^[14] Potrivit art. 275 alin. (5) raportat la alin. (1) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală.

^[15] Sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris reprezintă o dispoziție distinctă din ordonanța de clasare și constituie actul prin care judecătorul de cameră preliminară este sesizat. În aceste condiții, propunerea de desființare a înscrisului trebuie să își găsească un fundament probator în dosarul de urmărire penală. Obiectul procedurii este limitat în mod expres de legiuitor la desființarea înscrisului, astfel că nu poate fi interpretat în sensul că judecătorul de cameră preliminară poate soluționa cererea de anulare a unei convenții. Desființarea înscrisului de către judecătorul de cameră preliminară se diferențiază de acțiunea în nulitatea relativă sau absolută, aceasta din urmă având ca efect desființarea actului juridic și a actelor subsecvente încheiate în baza lui, conform art. 1254 din Codul civil. Deși legiuitorul nu antamează sfera de incidență a noțiunii de înscris falsificat, în această categorie pot intra atât înscrisurile falsificate sub aspect material (prin alterarea scrierii ori a subscrierii sau prin contrafacerea acestora), cât și înscrisurile falsificate sub aspect intelectual (prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări), atât înscrisurile oficiale, cât și înscrisurile sub semnătură privată. Un contract de donație autentificat, în care se indică seria și numărul actului de identitate expirat al donatorului, însă persoana donatorului este în mod corect identificată, iar codul numeric personal al donatorului este în mod corect menționat, nu reprezintă un înscris falsificat în sensul legii penale și nu poate fi desființat. Un asemenea înscris nu conține consemnări care să fie false, în înțelesul legii penale, în sensul că nu ar corespunde realității, iar viciul constatat nu este în măsură să invalideze conținutul înscrisului. Aspectele legate de validitatea clauzelor contractului de donație, susținute de petent – respectiv că donatoarea nu a încheiat actul în deplină cunoștință de cauză, ci cu consimțământul viciat, din cauza stării sale de sănătate și vârstei înaintate –, nu au fost constatate în cursul urmăririi penale și, prin urmare, nu fac obiectul procedurii în fața judecătorului de cameră preliminară (I.C.C.J., Secția penală, încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 103/2017, https://www.scj.ro/).

^[16] I.C.C.J., Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, Decizia nr. 10/2019 (M. Of. nr. 472 din 11 iunie 2019); I.C.C.J., Secția penală, încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 828/2017, https://www.scj.ro/.

^[17] Această procedură specială se urmează și în ipoteza în care soluția de clasare a fost dispusă prin rechizitoriu, coexistând, așadar, cu o trimitere în judecată. Spre exemplu, în situația în care, prin rechizitoriu, procurorul a dispus trimiterea în judecată a inculpaților numai pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu și a dispus clasarea cu privire la infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, desființarea înscrisurilor nu se realizează în procesul penal care are ca obiect infracțiunile de abuz în serviciu, ci în procedura de desființare a unui înscris în cazul clasării, reglementată în art. 549¹ din Codul de procedură penală (I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 47/A/2018, https://www.scj.ro/).