Procedura în cauzele cu infractori minori

Anastasiu Crișu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. a 6-a, Editura Hamangiu, București, 2026.

§1. Considerații generale

1. Modalități de abordare a criminalității juvenile. Criminalitatea juvenilă nu constituie doar o problemă a justiției, este o preocupare majoră la nivel general în societate.

În domeniul justiției, în general în sistemele de drept actuale se observă o abordare cât mai variată și, totodată, cât mai flexibilă a problematicii criminalității juvenile, încercându-se o adaptare a reglementărilor, ținând cont de particularitățile bio-psiho-fizice ale minorului. Dacă în domeniul răspunderii penale a minorului atenția este îndreptată spre respectarea drepturilor acestuia, astfel încât viitorul său să nu fie afectat în mod nejustificat, în desfășurarea procedurilor necesare angajării răspunderii penale se observă tendința unei colaborări între instituțiile judiciare și cele extrajudiciare. De regulă, urmărirea penală este efectuată de organe specializate, în măsură să asigure protecția acestor minori, iar judecata se efectuează de judecători specializați, care colaborează cu specialiști, în scopul diminuării cât mai mult posibil a impactului negativ produs de procedurile penale asupra minorilor.

Finalitatea procesului penal o constituie mai mult reabilitarea minorului decât angajarea răspunderii penale și aplicarea unei sancțiuni.

În acest context sunt relevante discuțiile în legătură cu diferite modele de justiție care au la bază diferite concepte filosofice și psihologice cu privire la delicventul juvenil, subliniindu-se faptul că ar fi necesară o externalizare a procesului, care ar permite evaluări mai complexe și care nu ar putea fi efectuate într-un cadru tipic procesului penal^[1]. Este necesar a se realiza o îmbinare a cunoștințelor psihologice cu procedurile penale, pentru a îmbunătăți calitatea deciziei în cazul infractorului minor.

În funcție de filosofia în domeniul politicii penale, au fost avansate diferite modele de justiție^[2], cum este modelul dedicat în mai mare măsură protecției copilului, de dată mai recentă, care se caracterizează prin colocvialitatea procedurilor, modelul justiției cu proceduri speciale, în care o importanță mare o are evaluarea minorului, informațiile obținute motivând decizia judecătorului în alegerea regimului sancționator, sau modelul standard, în care pe primul plan se situează tragerea la răspundere penală și pe plan secundar evaluarea minorilor, a factorilor psihologici care au determinat comportamentul deviant.

În ceea ce privește angajarea răspunderii penale, de asemenea, în funcție de reperele stabilite de politicile penale, se disting mai multe modele^[3]: modelul tradițional, conform căruia, după împlinirea vârstei prevăzute în lege, minorului i se pot aplica și pedepse, însă mai blânde decât majorului, modelul nepunitiv, promovat în ultima perioadă, în care măsurile educative sunt pe primul plan, și modelul mixt, conform căruia este posibilă tragerea la răspundere penală, însă sancțiunile aplicate, considerate măsuri educative, au o natură penală.

2. Reglementarea actuală a procedurii în cauzele cu infractori minori. Potrivit art. 504 alin. (1) CPP, minorii sunt urmăriți penal și judecați potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările cuprinse în capitolul dedicat procedurii în cauzele cu infractori minori din cadrul Titlului IV din Partea specială a Codului de procedură penală în vigoare^[4] și în Secțiunea a 8-a a Capitolului I din Titlul V al Părții generale (privind măsurile preventive aplicate minorilor), prioritate în aplicare având procedurile speciale.

Actuala reglementare corespunde în mare măsură celei cuprinse în codul anterior, modificări mai importante fiind aduse prin Legea nr. 284/2020^[5], act normativ inițiat ca urmare a transpunerii în legislația internă a Directivei (UE) 2016/800 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspecte sau acuzate în cadrul procedurilor penale^[6]. Scopul acestei directive îl constituie stabilirea unor garanții procedurale în legislațiile interne necesare protejării infractorilor minori, apărării acestei categorii de infractori, prin garantarea dreptului la un proces echitabil.

Finalitatea reglementării constă în prevenirea recidivei în cazul minorilor, promovarea reintegrării sociale și facilitarea valorificării drepturilor procesuale de către aceștia în contextul cooperării judiciare a statelor membre ale Uniunii Europene în domeniul penal. Totodată, se urmărește ca minorul să înțeleagă și să urmeze procedurile promovate și să își exercite dreptul la un proces echitabil.

Procedurile speciale^[7], pe lângă faptul că instituie garanții procesuale suplimentare, oferă și posibilitatea examinării cât mai concret a cauzelor cu inculpați minori^[8]. Codul de procedură penală cuprinde derogări de la normele de drept comun pentru toate fazele procesuale, urmărirea penală, judecata, dar și pentru punerea în executare a hotărârilor definitive referitoare la minori.

Tot ca expresie a necesității transpunerii la nivel național a anumitor prevederi ale directivei, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 102/2018^[9], a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 505 alin. (2) CPP, precum și sintagma „care nu a împlinit vârsta de 16 ani” din cuprinsul art. 505 alin. (1) CPP sunt neconstituționale^[10]. Astfel, Curtea a reținut că, dintr-o eroare nejustificată a legiuitorului, care a apelat la criteriile de distincție prevăzute în art. 113 CP, criterii de distincție referitoare la limitele răspunderii penale în funcție de vârsta minorului, s-a creat o discriminare între minorii care au împlinit vârsta de 16 ani și suspecții/inculpații minori care nu au împlinit încă această vârstă. Acest criteriu nu își găsește nicio justificare, deoarece procedura specială trebuie să aibă un caracter unitar pe tot parcursul procesului penal. Totodată, Curtea a statuat în sensul că „o astfel de reglementare diferențiată a regimului juridic al minorului care a împlinit vârsta de 16 ani nu își găsește justificare în nicio rațiune obiectivă și rezonabilă, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 114 din Codul penal, toți minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, ca o consecință a răspunderii penale, sunt supuși unor măsuri educative”.

3. Dispoziții generale

3.1. Persoanele cărora li se aplică procedura specială^[11]. a) În cursul urmăririi penale, dispozițiilespeciale se aplică minorilor care au săvârșit infracțiuni și răspund penal^[12].

Ca urmare a modificării și completării Codului de procedură penală prin Legea nr. 284/2020, procedura specială se aplică și persoanelor care nu mai sunt minore potrivit legii, adică au împlinit deja 18 ani, până la împlinirea vârstei de 21 de ani, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

– persoana era minoră la data dobândirii calității de suspect în condițiile legii și

– organul judiciar consideră necesară aplicarea normelor speciale, ținând seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv gradul de maturitate și gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate [art. 504 alin. (2) CPP]^[13].

Prima condiție pentru aplicarea în continuare a procedurii speciale până la vârsta de 21 de ani constă în existența stării de minorat la data dobândirii calității de suspect, condiție constatată din examinarea ordonanței prin care s-a dispus continuarea urmăririi penale in personam potrivit art. 305 alin. (3) CPP.

A doua condiție este de natură subiectivă și va fi constatată de organul judiciar, care va urma procedura specială și după împlinirea vârstei de 18 ani, atunci când, evaluând toate circumstanțele cauzei, cât și persoana minorului (gradul său de maturitate și gradul de vulnerabilitate), va considera necesară aplicarea acesteia în continuare.

Decizia aparține organului de urmărire penală, adică procurorului sau organului de cercetare penală, însă, având în vedere criteriile de evaluare a necesității aplicării procedurii speciale (complexitatea întregii cauze, persoana minorului), considerăm că aceasta trebuie să aparțină numai procurorului, care va dispune prin ordonanță motivată aplicarea procedurii speciale cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Decizia organului judiciar intervine la împlinirea vârstei de 18 ani.

Din analiza dispozițiilor art. 504 alin. (2) CPP rezultă însă existența unui prag maxim până la care poate fi aplicată procedura specială, și anume împlinirea de către persoană a vârstei de 21 de ani, indiferent de existența sau inexistența celorlalte condiții (starea de minorat la data dobândirii calității de suspect, aprecierea ca necesară a aplicării procedurii speciale de către organul judiciar).

Referitor la această reglementare, s-a considerat că extinderea sferei destinatarilor aplicării procedurii speciale ar satisface mai bine necesitățile unei protecții juridice și sociale cât mai complete, având în vedere faptul că împlinirea vârstei majoratului nu constituie un criteriu sigur privind dobândirea capacităților psiho-fizice de către persoana în cauză.

Dorind să dea eficiență maximă aplicării procedurii speciale privind minorii, prin dispozițiile art. 504 alin. (3) CPP legiuitorul instituie o prezumție de minoritate, cu consecința aplicării acestei proceduri dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

– organul judiciar nu poate stabili dacă suspectul sau inculpatul este minor și

– există suficiente motive pentru ca acesta să fie considerat minor.

Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, persoana respectivă va fi prezumată ca fiind minor, prezumția operând în favoarea lui, consecința pe plan procesual penal fiind aplicarea procedurii speciale^[14].

Astfel de situații pot apărea în cazurile în care, lipsind documentele de identitate, organele judiciare nu pot stabili cu certitudine vârsta persoanei respective, însă observarea sa conduce spre existența stării de minorat.

În absența altor precizări, aprecierea stării de minorat aparține tot organului judiciar, care va trebui să dispună prin ordonanță motivată în sensul îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 504 alin. (3) CPP. Dacă ulterior este stabilită vârsta, în funcție de dimensiunea acesteia, va fi aplicată sau nu în continuare procedura specială, după cum se consideră că sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (2) CPP.

b) În cursul judecății, instanța aplică procedura specială dacă la data sesizării instanței inculpatul nu a împlinit vârsta de 18 ani, procedura fiind aplicată în continuare și în cazul în care, între timp, inculpatul a împlinit 18 ani [art. 507 alin. (2) și alin. (3) teza I CPP].

Precum în cazul urmăririi penale, legiuitorul instituie o derogare (deja existentă prin aplicarea procedurii speciale), și anume, chiar dacă la data sesizării inculpatul împlinise vârsta de 18 ani, instanța învestită poate decide aplicarea procedurii speciale dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

– inculpatul trimis în judecată era minor la data dobândirii calității de suspect în cauza respectivă;

– instanța, reținând cauza, consideră necesară aplicarea procedurii speciale, ținând cont de toate circumstanțele cauzei, inclusiv gradul de maturitate și gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate [art. 507 alin. (3) teza a II-a CPP].

Reglementarea care permite aplicarea procedurii speciale și după împlinirea vârstei de 18 ani [art. 504 alin. (2) CPP pentru faza urmăririi penale, respectiv art. 507 alin. (3) teza a II-a CPP pentru faza judecății] nu oferă însă suficientă claritate și previzibilitate.

În primul rând, are natura unei condiții subiective, iar la momentul deciziei organului judiciar (care intervine la împlinirea vârstei de 18 ani) este posibil ca în dosar să nu existe suficiente date cu privire la evaluarea condițiilor prevăzute de lege care impun aplicarea în continuare a procedurii speciale. De aceea, considerăm că, deși nu s-a decis aplicarea procedurii speciale și după împlinirea vârstei de 18 ani, dacă ulterior datele din dosar o impun, organul judiciar poate aplica această procedură. Abordarea este în sensul legii, care permite aplicarea procedurii speciale până la 21 de ani, cât și în spiritul întregii reglementări speciale, de protejare a infractorului minor supus procedurilor penale.

În aceeași logică, este posibil ca la împlinirea vârstei de 18 ani în cursul urmăririi penale organul de urmărire penală să nu decidă aplicarea în continuare a procedurii speciale, dar instanța, făcând aplicarea dispozițiilor art. 507 alin. (3) teza a II-a CPP, să hotărască aplicarea acestei proceduri în cursul judecății.

În acest context, considerăm că decizia instanței cu privire la aplicarea procedurii speciale nu poate fi reevaluată, de exemplu, într-o cale de atac.

Potrivit art. 507 alin. (3) teza a II-a CPP, dacă la data sesizării instanței inculpatul împlinise vârsta de 18 ani, dar la data dobândirii calității de suspect era minor, instanța învestită, reținând cauza, poate decide aplicarea procedurii speciale la judecarea cauzei. Totuși, cauza nu poate fi reținută dacă completul învestit nu este compus din judecători anume desemnați potrivit legii, întrucât ar contraveni dispozițiilor art. 507 alin. (1) CPP privind compunerea completului în cauzele cu infractori minori.

3.2. Dreptul minorului la examinare medicală [art. 504 alin. (4) CPP]. Prin aceste dispoziții s-a urmărit transpunerea în legislația noastră a art. 8 din Directiva (UE) 2016/800,care prevede dreptul pentru minorii privați de libertate la o examinare medicală fără întârzieri nejustificate, efectuată de un medic sau alt profesionist, având ca scop evaluarea stării mentale și fizice generale a acestuia: rezultatele examinării medicale a minorului suspect sau inculpat asupra căruia s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, efectuată la locul de deținere potrivit legii privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, sunt avute în vedere pentru a aprecia capacitatea acestuia de a fi supus actelor sau măsurilor dispuse în cursul procesului penal.

Rezultatele examinării medicale se iau în considerare însă și pentru a determina capacitatea copilului de a fi supus interogării, altor acte de anchetă ori de strângere de probe sau oricăror măsuri luate ori preconizate a fi luate împotriva acestuia. Examinarea, ale cărei concluzii care privesc starea mentală și fizică generală a minorului se vor consemna în scris de către medic, este deosebită de expertiza medico-legală psihiatrică efectuată de un medic legist pentru minorul între 14-16 ani, putând fi efectuată la inițiativa organelor judiciare, însă, fiind un drept al minorului, și la inițiativa titularului răspunderii părintești sau a avocatului.

Concluziile examinării medicale vor fi avute în vedere și la prelungirea sau menținerea măsurii privative de libertate în contextul aplicării art. 243 alin. (2) CPP, conform căruia reținerea și arestarea preventivă pot fi dispuse față de un minor, în mod excepțional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalității și dezvoltării acestuia nu sunt disproporționate față de scopul urmărit prin luarea măsurii. De fapt, dispozițiile privind examinarea medicală au o legătură directă cu aplicarea măsurilor preventive față de minori^[15].

§2. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori

4. Persoanele chemate la organul de urmărire penală. În art. 505 alin. (1) CPP se prevede că, atunci când suspectul sau inculpatul este un minor^[16], la orice ascultare sau confruntare a sa, organul de urmărire penală citează părinții acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum și direcția generală de asistență socială și protecția copilului din localitatea unde se desfășoară audierea. Celelalte categorii de persoane sunt citate, după caz, la ascultarea sau confruntarea minorului, dacă din diferite motive părinții acestuia nu sunt citați pentru a fi prezenți.

Aceste dispoziții au fost completate cu noi reglementări^[17] care presupun citarea acestor persoane nu doar la ascultarea sau confruntarea minorului, ci la efectuarea oricărui alt act de urmărire penală și care, împreună cu dispozițiile art. 505 alin. (1) CPP, asigură, potrivit art. 15 din Directiva (UE) 2016/800, dreptul copilului de a fi însoțit de titularul răspunderii părintești în cursul procedurii^[18]. În accepțiunea directivei, titular al răspunderii părintești este „orice persoană care are răspunderea părintească față de copil”, iar răspundere părintească înseamnă ansamblul drepturilor și obligațiilor referitoare la persoana și bunurile unui copil^[19].

Se urmărește, așadar, consolidarea poziției procesuale a unui subiect procesual distinct – titularul răspunderii părintești –, cu drepturi și obligații expres prevăzute de lege în legătură cu implicarea sa în desfășurarea procedurii speciale privind minorul.

Reglementarea existentă, care presupune ca necesară doar îndeplinirea procedurii de citare față de titularul răspunderii părintești, neurmată însă de însoțirea efectivă a minorului la organul de urmărire penală în vederea ascultării sau confruntării, nu asigură cerințele acestei directive.Scopulreglementării este de a asigura prezența efectivă a unui adult la efectuarea oricărui act de urmărire penală în cauzele în care suspectul sau inculpatul este minor, ca o măsură de protecție a acestuia față de rigorile derulării unei proceduri penale^[20].

În acest context, nu mai este justificată nici menținerea dispozițiilor art. 505 alin. (3) CPP, care prevăd că neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu împiedică efectuarea acestor acte^[21].

Potrivit art. 505 alin. (1¹) CPP, la efectuarea oricărui act de urmărire penală (altele decât ascultare și confruntare) la care este citat suspectul sau inculpatul minor de organul de urmărire penală, se citează părinții ori, după caz, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul. În aceste cazuri, citarea lor nu este obligatorie, acestea vor fi citate doar dacă organul judiciar consideră că prezența lor este în interesul superior al minorului și nu este de natură să aducă atingere bunei desfășurări a procesului penal. La efectuarea acestor acte, legiuitorul nu impune însă și citarea direcției generale de asistență socială și protecția copilului.

În cazul în care organul de urmărire penală consideră că prezența persoanelor indicate în art. 505 alin. (1¹) CPP este în interesul minorului, dar acestea nu au putut fi găsite ori, potrivit aprecierii organului de urmărire penală, prezența lor ar afecta interesul superior al minorului sau desfășurarea procesului penal, va fi citat un alt adult desemnat de minor și acceptat în această calitate de organul judiciar^[22].

Dacă minorul nu desemnează un alt adult sau adultul desemnat de minor nu este acceptat de organul judiciar, citarea se va face către o altă persoană aleasă de organul judiciar, ținând seama de interesul superior al minorului [art. 505 alin. (1³) CPP].

Întrucât în ambele cazuri alegerea adultului, chiar dacă este desemnat de minor, aparține organului judiciar ținând seama de interesul superior al minorului, cât și de buna desfășurare a procesului penal, decizia trebuie motivată, iar dacă nu este considerată potrivită sau justificată, poate fi contestată de cei interesați.

Reiese din această reglementare obligația organului judiciar de a aduce la cunoștința minorului mai întâi posibilitatea desemnării de către el a unui adult, care va fi citat în locul părinților sau, după caz, al tutorelui, curatorului ori al persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.

Se consideră că prin prezența unui adult, persoană cu experiență, este garantat interesul superior al copilului, chiar dacă respectivul adult nu este titularul autorității părintești ori o altă persoană căreia legea îi îngăduie a-l îngriji sau supraveghea temporar pe minor^[23].

La momentul la care împrejurările care nu au permis citarea titularului răspunderii părintești încetează, citarea se va face către aceștia (părinți sau, după caz, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul), întrucât nu mai este justificată substituirea lor de către un alt adult în procedura privind urmărirea penală a minorului [art. 505 alin. (1⁴) CPP].

Citarea inculpatului minor se va face prin intermediul părinților sau al tutorelui, potrivit art. 257 alin. (6) CPP, iar prezența acestuia, întrucât procedura specială nu cuprinde dispoziții contrare, dacă este cazul, poate fi asigurată și prin intermediul mandatului de aducere. Pentru a încuraja prezența minorilor personal la proces, citarea poate fi făcută și direct către aceștia^[24].

Cu toate că art. 257 alin. (6) CPP se referă doar la citarea minorului cu o vârstă mai mică de 16 ani, aceste dispoziții, afectate în esența lor privind protecția minorului prin Decizia Curții Constituționale nr. 102/2018, urmează a fi interpretate în sensul aplicării acestei proceduri a citării pentru întreaga perioadă de minorat. Tot ca urmare a acestei decizii, prin Legea nr. 201/2023 au fost abrogate dispozițiile art. 505 alin. (2) CPP care impuneau citarea obligatorie a persoanelor prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol la audierea sau confruntarea minorului numai în cazul suspectului sau inculpatului care nu a împlinit vârsta de 16 ani. Dacă depășea această vârstă, citarea se dispunea numai dacă organul de urmărire penală considera necesar.

Potrivit reglementării actuale, obligativitatea citării titularului răspunderii părintești în vederea însoțirii minorului la organul de urmărire penală este prevăzută doar pentru ascultare și confruntare^[25]. Rațiunea pentru care sunt chemate persoanele respective o constituie faptul că la ascultare sau confruntare trebuie creat un cadru propice efectuării unor declarații sincere, or, prezența acelor persoane poate contribui la crearea unui astfel de cadru^[26]. Chiar dacă organul judiciar nu apreciază că prezența lor este în interesul minorului, dar nu aduce atingere bunei desfășurări a procesului, pot fi prezente la desfășurarea și a altor proceduri decât ascultarea și confruntarea.

Modul de ascultare presupune o concretizare din partea suspectului sau inculpatului minor a ceea ce cunoaște (potrivit art. 109 CPP, acesta este lăsat mai întâi să declare tot ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări). Suspectul sau inculpatul minor, precum în cazul majorului, are dreptul, și nu obligația, de a da declarații și poate invoca, dacă consideră necesar, dreptul de a nu face nicio declarație.

Luarea declarațiilor și efectuarea confruntărilor se desfășoară potrivit normelor procedurale obișnuite^[27], constituie mijloace de probă potrivit legii procesuale penale și reprezintă, totodată, o modalitate de exercitare a dreptului la apărare^[28].

5. Asistența juridică a suspectului sau inculpatului minor. În literatura de specialitate, asistența juridică obligatorie este tratată ca un drept procesual al inculpatului, ce funcționează ca o garanție procesuală^[29]. În cazul minorului, motivația a constituit-o lipsa de experiență, ocrotirea acestuia fiind pe primul plan, asistența juridică obligatorie fiind o garanție a preîntâmpinării unor erori judiciare^[30].

Reglementarea specială nu cuprinde norme derogatorii privind asistența juridică a minorilor, cu toate că situația specială a acestora impune în unele situații un tratament diferențiat față de un adult^[31]. Minorului trebuie să i se asigure acces la avocat, la întrevederi private cu acesta inclusiv înaintea audierii de către organele de urmărire penală. Avocatul urmează să îi explice minorului, într-un limbaj adaptat stării acestuia, acuzarea și consecințele acesteia, să participe în mod efectiv la interogarea lui, de aceea, trebuie să dețină calități și competențe profesionale specifice, dobândite și în urma unor forme speciale de pregătire^[32].

Potrivit art. 90 lit. a) CPP, asistența juridică a minorului este obligatorie în tot cursul procesului penal, inclusiv în faza urmăririi penale, nerespectarea acestor dispoziții fiind sancționată cu nulitatea absolută, conform art. 281 alin. (1) lit. f) CPP. Nulitatea absolută ce vizează aplicarea dispozițiilor privind asistența juridică obligatorie a minorului poate fi invocată în cursul judecății propriu-zise, chiar dacă încălcarea s-a produs în camera preliminară^[33].

Întrucât, potrivit art. 507 alin. (2) CPP, instanța va aplica în cursul judecății procedura specială, chiar dacă între timp minorul a împlinit vârsta de 18 ani, în continuare va fi obligatorie și asistența juridică. Caracterul obligatoriu al asistenței juridice va fi menținut și în cazurile în care organul judiciar va considera necesară, în condițiile legii, aplicarea procedurii speciale până la împlinirea vârstei de 21 de ani de către autorul infracțiunii [conform art. 504 alin. (2), art. 507 alin. (3) CPP].

S-a decis că neasigurarea asistenței juridice inculpatului minor, judecata având loc și în lipsa acestuia, constituie motiv de casare a hotărârii în recurs (în prezent, motiv de desființare în apel)^[34].

Asistența juridică va fi obligatorie pentru minor și în cauza civilă formată ca urmare a disjungerii acțiunii civile de acțiunea penală potrivit art. 26 CPP, întrucât, potrivit legii, această protecție este asigurată pentru minor în tot cursul procesului penal, inclusiv în ceea ce privește acțiunea civilă, aceasta fiind soluționată în continuare tot de instanța penală^[35].

6. Expertiza psihiatrică. Întrucât legea penală [art. 113 alin. (2) CP] condiționează angajarea răspunderii penale a minorului cu vârsta între 14 și 16 ani care a săvârșit fapta penală de dovedirea existenței discernământului, acesta va fi suspus expertizării medico-legale psihiatrice obligatorii [art. 184 alin. (1) CPP]. Expertiza este obligatorie, deoarece legea penală instituie o prezumție cu caracter relativ privind lipsa discernământului, răsturnarea ei fiind posibilă prin efectuarea acesteia.

Deoarece lipsa discernământului determină stingerea acțiunii penale (potrivit art. 27 CP, minoritatea este o cauză de neimputabilitate, nefiind imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal, printre care și discernământul în cazul celor de 14-16 ani), expertiza psihiatrică va fi efectuată imediat în cursul urmăririi penale.

Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează în cursul urmăririi penale potrivit procedurii prevăzute în art. 184 CPP, fiind necesar consimțământul scris al minorului, dat în prezența avocatului și a ocrotitorului legal^[36].

Considerăm că expertul, la întocmirea raportului de expertiză, ar trebui să examineze și referatul de evaluare întocmit de serviciul de probațiune.

7. Informarea suspectului sau inculpatului minor. Dispozițiile art. 505¹ CPP au caracter complementar față de cele ale art. 108 din același cod, care prevăd obligația organului judiciar de a aduce la cunoștința suspectului sau inculpatului drepturile și obligațiile procesuale prevăzute în art. 83 CPP. În primul rând, înainte de prima sa audiere,conform art. 505¹ alin. (1) lit. a) CPP,organul judiciar are obligația să îl informeze pe suspectul sau inculpatul minor cu privire la aspectele generale de desfășurare a procesului penal (faptul că implicarea în calitate de suspect sau inculpat presupune tragerea sa la răspundere penală, care este structura procesului penal, faptul că procesul se finalizează cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești).

Apoi îi sunt aduse la cunoștință, cu promptitudine și cât mai curând posibil^[37], drepturile și obligațiile prevăzute la art. 108 CPP cu trimitere la cele de la art. 83 din același cod, după care sunt precizate și cele specifice generate de starea de minorat, prevăzute la art. 505¹ alin. (1) lit. c)-i) CPP [art. 505¹ alin. (1) CPP^[38]].

Organul judiciar are obligația să comunice aceste drepturi într-un limbaj simplu și accesibil, adaptat vârstei suspectului sau inculpatului minor.

Având în vedere dreptul copilului ca și titularul răspunderii părintești să fie informat cât mai curând posibildespre aspectele pe care minorul are dreptul să le primească potrivit art. 505¹ alin. (1) CPP, toate aceste informații, inclusiv cele prevăzute la art. 108 din același cod, vor fi comunicate și titularului răspunderii părintești. Dacă nu este posibil sau comunicarea către acesta ar fi contrară interesului superior al minorului ori ar afecta desfășurarea procesului penal, comunicarea se face către un alt adult desemnat de minor și acceptat de organul judiciar. În cazul în care minorul nu desemnează un adult sau cel desemnat nu este acceptat de organul judiciar, comunicarea se va face către o altă persoană adultă desemnată de organul judiciar, având în vedere interesul superior al minorului [art. 505¹ alin. (4) și (5) CPP].

Dacă împrejurările care nu permit informarea titularilor răspunderii părintești încetează, comunicarea informațiilor prevăzute în art. 505¹ alin. (1) CPP se va face acestora [art. 505¹ alin. (6) CPP].

8. Referatul de evaluare^[39]

8.1. În cursul urmăririi penale, forma inițială a Codului de procedură penală din 1968 (art. 482) prevedea obligația organelor de urmărire penală de a dispune și obține în această fază procesuală referatul de evaluare (era denumit anchetă socială, cu un alt conținut și o altă reglementare decât cele actuale). Importanța juridică a acestui act era deosebită, astfel încât constatarea de către judecător în cursul judecății a lipsei acestuia constituia caz de nulitate absolută, conform art. 197 alin. (2) CPP 1968.

Ulterior, ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 31/2008^[40], efectuarea referatului de evaluare în faza de urmărire penală a fost lăsată la aprecierea procurorului, în sensul că procurorul care supraveghea sau, după caz, efectua urmărirea penală putea să solicite, atunci când considera necesar, efectuarea referatului de evaluare.

Actualul cod menține această abordare, întrucât, potrivit art. 506 alin. (1) CPP, organele de urmărire penală pot să solicite^[41], atunci când consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune competent. Solicitarea referatului de evaluare este însă obligatorie în cazul în care minorul este trimis în judecată, dar, și în această ipoteză, nu în toate cazurile, referatul nu va fi solicitat, chiar dacă minorul va fi trimis în judecată, dacă solicitarea ar fi contrară interesului superior al minorului [art. 506 alin. (1¹) CPP^[42]].

Prin această reglementare, solicitarea referatului este întotdeauna condiționată, în cazul în care nu este obligatorie, de oportunitatea lui (se va solicita referatul de evaluare când se consideră necesar de organul de urmărire penală), iar în cazul în care solicitarea este obligatorie potrivit legii (când minorul este trimis în judecată), de faptul că poate fi contrară interesului superior al minorului.

Considerăm greșită opțiunea legiuitorului de a nu condiționa ca regulă finalizarea urmăririi penale de efectuarea în cursul acestei faze a referatului de evaluare^[43]. Plasarea inițial de către legiuitor în mod obligatoriu în faza urmăririi penale (în codul anterior) era justificată, întrucât referatul producea un efect juridic total, fiind evaluat de organul de urmărire penală în considerarea măsurilor luate, cât și a rezolvării cauzei la terminarea urmăririi penale. Numai având în vedere concluziile referatului de evaluare, care oferă datele necesare prevăzute la art. 318 alin. (3) CPP privind atitudinea procesuală a suspectului sau inculpatului, procurorul poate dispune renunțarea la urmărirea penală, soluție greu de motivat în lipsa lui de la dosarul cauzei.

Lipsind referatul de evaluare, urmărirea penală nu poate fi considerată completă, în sensul art. 327 CPP, astfel încât cauza să poată fi rezolvată de procuror în această stare, cu atât mai mult cu cât pentru minor este obligatorie efectuarea expertizei psihiatrice, datele cuprinse în referat fiind necesare expertului.

În ceea ce privește obligativitatea efectuării referatului potrivit art. 506 alin. (1¹) CPP, aceste dispoziții trebuie nuanțate. Cu toate că nu se prevede expres în procedura specială privind încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, referatul este obligatoriu și în acest caz, altfel încheierea acordului în ceea ce privește cuantumul, dar mai ales forma de executare, adică felul măsurii educative, ar fi dificil de concretizat. Aceste precizări vor putea fi făcute numai pe baza referatului de evaluare în care serviciul de probațiune, potrivit art. 506 alin. (4) CPP, va face propuneri motivate privind măsurile educative ce pot fi luate față de minor. Lipsa din acord a acestor mențiuni cu motivația tehnică necesară luării măsurilor educative poate determina respingerea acestuia pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege în art. 480-482 CPP. Se impune efectuarea referatului în faza urmăririi penale, întrucât în această procedură la judecată lipsește cercetarea judecătorească.

Opțiunea legiuitorului de a nu se dispune efectuarea referatului numai în anumite cazuri în cursul urmăririi penale poate crea însă dificultăți procedurale în unele situații. De exemplu, în cazul plângerii împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată, ar fi dificilă rezolvarea acesteia dacă referatul de evaluare lipsește, mai ales dacă s-ar impune soluția desființării ordonanței atacate și dispunerii începerii judecății de către judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) CPP.

8.2. Pentru judecată, dispozițiile art. 506 alin. (2) CPP reglementează două ipoteze privind referatul de evaluare:

a) dispunerea efectuării referatului este obligatorie pentru instanță, dacă efectuarea acestuia nu a fost solicitată în cursul urmăririi penale. Dacă organul de urmărire penală nu a considerat necesară efectuarea referatului conform art. 506 alin. (1) CPP sau, în cazul trimiterii în judecată a minorului, s-a considerat că o astfel de solicitare ar fi contrară interesului superior al minorului [art. 506 alin. (1¹) teza finală CPP], instanța va dispune efectuarea lui [art. 506 alin. (2) teza a II-a CPP]; efectuarea referatului este obligatorie și în cazul în care procurorul a dispus o soluție de netrimitere în judecată fără ca în cauză să fie efectuat, dar în urma plângerii împotriva soluției judecătorul de cameră preliminară a dispus admiterea ei și începerea judecății, în baza art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) CPP;

b) instanța poate solicita efectuarea referatului de evaluare, chiar dacă efectuarea acestuia a fost solicitată de organul de urmărire penală în cursul urmăririi penale [art. 506 alin. (2) teza I CPP].

Considerăm că dispunerea efectuării referatului de evaluare în procedura camerei preliminare excedează competenței judecătorului de cameră preliminară. Obiectul camerei preliminare indicat în art. 342 CPP este limitat la verificarea competenței instanței, a legalității sesizării, precum și la verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organul de urmărire penală. Întrucât competența judecătorului de cameră preliminară nu cuprinde și cenzura aspectelor de oportunitate, acesta nu poate dispune restituirea cauzei impusă de neefectuarea referatului de evaluare, ci numai dacă interpretează că motivarea există conjugată cu unul dintre cazurile prevăzute de lege care permit restituirea cauzei.

Astfel cum am arătat mai sus, sesizarea instanței cu un acord de recunoaștere a vinovăției fără ca în cauză să se fi efectuat un referat de evaluare constituie motiv de respingere a acordului și trimitere a dosarului la procuror pentru continuarea urmăririi penale în baza art. 485 alin. (1) lit. b) CPP, întrucât, în absența acestuia, instanța nu poate evalua corect legalitatea și temeinicia acordului. Această rezolvare este impusă și de faptul că reglementarea prevăzută în art. 484 CPP referitoare la procedura în fața primei instanțe nu permite efectuarea unui asemenea act în această etapă procesuală. Referatul de evaluare trebuie efectuat cu necesitate în faza urmăririi penale și pentru ca propunerile serviciului de probațiune cu privire la măsurile educative ce pot fi luate față de minor în conformitate cu art. 506 alin. (4) CPP să fie avute în vedere la încheierea acestuia.

Efectuarea referatului de evaluare este necesară și în unele cazuri în care nu se dispune trimiterea în judecată, de exemplu, în situația renunțării la urmărirea penală, întrucât confirmarea ordonanței de renunțare la urmărirea penală de către judecătorul de cameră preliminară privește atât legalitatea, cât și temeinicia acesteia [art. 318 alin. (12)-(16) CPP].

Informațiile din referatul de evaluare sunt necesare atât pentru cenzurarea soluției, cât și pentru constatarea dacă obligațiile impuse minorului în conformitate cu art. 318 alin. (6) CPP pot fi îndeplinite de acesta. De exemplu, evaluări privind dezvoltarea fizică și starea de sănătate a minorului cuprinse în referat pot justifica sau, dimpotrivă, nu justifică pentru minorul care a împlinit vârsta de 16 ani obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității^[44].

8.3. Efectuarea unui nou referat de evaluare. În cazul în care elementele care constituie baza referatului de evaluare se schimbă considerabil^[45], organul de urmărire penală sau, după caz, instanța va solicita întocmirea unui nou referat de evaluare [art. 506 alin. (4¹) teza I CPP]. Solicitarea presupune existența deja a unui referat, însă, din cauza schimbărilor intervenite în baza de evaluare a minorului, concluziile sale nu mai sunt actuale și nu mai pot constitui propuneri reale cu privire la măsurile educative ce pot fi luate față de minor, în sensul art. 506 alin. (4) CPP.

Efectuarea unui nou referat poate fi cerută, atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, chiar de minor ori de părinții acestuia sau, după caz, de tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, din oficiu sau în urma sesizării serviciului de probațiune.

Cererea motivată în care se indică schimbările intervenite se adresează organului de urmărire penală sau instanței, care, dacă o consideră întemeiată, dispune prin ordonanță, respectiv încheiere admiterea acesteia și efectuarea unui nou referat de evaluare. Legea procesuală penală nu cuprinde dispoziții privind incompatibilitatea persoanei care a efectuat primul referat de evaluare din cadrul serviciului de probațiune competent.

Chiar dacă nu se prevedea expres în reglementarea anterioară, întrucât nu era interzis, se putea dispune efectuarea unui nou referat dacă în urma evaluării celui existent se constata că nu conține toate mențiunile impuse de lege sau informațiile sunt contradictorii și nu permit stabilirea tratamentului juridic adecvat. Inadvertențele sesizate în referat pot fi lămurite și în urma audierii consilierului de probațiune din cadrul serviciului de probațiune, prezent la judecarea minorului, potrivit art. 47 din Legea nr. 252/2013^[46].

8.4. Conținutul referatului de evaluare. Referatul de evaluare se efectuează de serviciul de probațiune în a cărui circumscripție teritorială își are locuința^[47] minorul și se realizează în conformitate cu structura și conținutul prevăzute de legislația specială ce reglementează activitatea serviciilor de probațiune^[48]. Potrivit art. 34 din Legea nr. 252/2013, acesta conține date privind mediul familial și social al minorului, situația educațională și profesională, conduita sa generală, analiza comportamentului infracțional, riscul de săvârșire a unor infracțiuni, precum și orice alte date relevante pentru situația minorului. De asemenea, poate face referire și la starea de sănătate, la evoluția minorului din punct de vedere fizic, afectiv, moral și intelectual, în măsura în care acestea au influențat sau pot influența comportamentul infracțional. Referatul de evaluare cuprinde și propuneri motivate privind măsura educativă considerată a fi potrivită pentru minor, cu referire la natura și durata programelor de reintegrare socială, precum și la alte obligații care pot fi impuse acestuia, în vederea reducerii riscului de săvârșire de infracțiuni. Obligația acestor precizări rezultă și din cuprinsul art. 116 alin. (1) CP, altfel, procurorul sau instanța poate dispune întocmirea unui nou referat de evaluare.

În concret, referatul de evaluare va furniza informații în legătură cu capacitatea minorului de a realiza gravitatea faptelor sale, consecințele acestora pentru el și pentru familia sa, aprecieri cu privire la consecințele pe care eventualul contact cu mediul închis sau pe care o măsură educativă privativă de libertate le-ar avea asupra minorului, măsuri propuse a fi luate și aptitudinea acestora de a conduce la apariția unei motivații pentru schimbarea minorului inculpat^[49].

Referatul de evaluare trebuie să cuprindă datele solicitate, care să contribuie la stabilirea vinovăției și aplicarea măsurilor corespunzătoare pentru fapta dedusă judecății, și nu date referitoare la o altă faptă, ce privește o altă perioadă^[50].

8.5. Natura juridică a referatului de evaluare. Obligativitatea efectuării referatului de evaluare constituie o regulă instituită în procedura cauzelor cu infractori minori în ideea apărării intereselor acestora.

Referitor la natura acestui act, cu toate că este efectuat de organe extrajudiciare, s-a considerat că își păstrează totuși natura de act procedural^[51]. Această natură se justifică prin faptul că actul este efectuat din dispoziția organului judiciar, organele care sunt abilitate să îl efectueze sunt prevăzute de Codul de procedură penală, iar finalitatea sa contribuie la realizarea scopului procesului penal. Așadar, efectuarea, conținutul și finalitatea sunt date de norme procedurale, având caracter obligatoriu pentru cei care îl efectuează. Totodată, analiza conținutului este efectuată de organele judiciare, servind soluției finale, care este motivată printre altele și pe datele oferite de referatul de evaluare.

Referatul de evaluare, așa cum este reglementat, constituie un act procedural indispensabil pentru soluționarea legală și temeinică a cauzei, întrucât oferă date despre minor, dezvoltarea lui fizică, psihică, intelectuală^[52]. Nu are numai caracterul unei garanții procesuale, în sensul respectării drepturilor procesuale ale minorului, ci constituie un element important, chiar necesar pentru stabilirea vinovăției și a sancțiunilor ce trebuie aplicate^[53]. Este instituția procedurală care contribuie în mod esențial la aplicarea tratamentului juridic cel mai potrivit inculpatului minor^[54].

Pentru a corespunde funcțiunilor sale, referatul trebuie să cuprindă date cât mai complete, chiar de amănunt, folosirea unor termeni cu caracter general sau formulări vagi, gen calificativ, putând determina organul judiciar să ajungă la concluzii incorecte cu privire la persoana minorului.

Nu poate fi considerat ca valabil un referat de evaluare efectuat anterior săvârșirii faptelor pentru care este cercetat inculpatul minor, referat ce a fost efectuat și folosit pentru internarea lui într-o unitate de ocrotire^[55]. De asemenea, nu poate ține loc de referat de evaluare fișa individuală ținută de organele de poliție, întrucât nu cuprinde datele prevăzute de lege, ci numai informații despre minor, necesare activității specifice desfășurate de poliție. Nu poate fi primit același referat de evaluare ori de câte ori s-a pornit o nouă urmărire penală. Așadar, referatul de evaluare folosit într-o cauză anterioară nu poate fi folosit într-o cauză nouă. Dacă s-ar admite această situație, ar însemna că un singur referat poate fi folosit pe toată perioada minoratului^[56].

8.6. Sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării dispozițiilor privind efectuarea referatului de evaluare. Lipsa referatului de evaluare nu mai constituie caz de nulitate absolută, precum în legislația procesuală anterioară, poate fi invocată însă nulitatea relativă, urmând să fie dovedite condițiile aplicării acesteia, conform art. 282 CPP.

Având în vedere că art. 506 CPP instituie obligativitatea existenței în dosar a referatului de evaluare la momentul rezolvării fondului cauzei penale în care inculpatul este minor, o hotărâre dată în lipsa referatului este nelegală. Dacă lipsa este constatată la judecata în apel, instanța poate dispune efectuarea referatului de evaluare, apreciind dacă astfel vătămarea produsă prin neefectuarea lui de prima instanță a fost acoperită.

Această rezolvare este susținută și de faptul că lipsa referatului de evaluare pentru minor nu constituie unul dintre cazurile prevăzute la art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) CPP, care ar impune admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare, neregula fiind acoperită prin efectuarea referatului în apel.

Un referat de evaluare care nu cuprinde datele necesare cerute de lege poate echivala cu lipsa acestuia (fără mențiunile din cadrul referatului cu privire la persoana minorului, instanța nu poate stabili și nici motiva alegerea măsurii educative aplicate).

§3. Judecata în cauzele cu infractori minori

9. Compunerea instanței. Sediul materiei privind compunerea instanței în cauzele cu infractori minori este art. 507 alin. (1) CPP, care are următorul cuprins: „Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competență obișnuite de către judecători anume desemnați potrivit legii” (s.n.), derogarea constând în modul în care este desemnat completul de judecată^[57].

Prevederile privind compunerea completului de judecată în cauzele cu infractori minori trebuie interpretate sistematic, împreună cu dispozițiile cuprinse în Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. Sistemul de jurisdicție actual nu este compus și din instanțe specializate pentru cauzele cu infractori minori la toate nivelurile, de aceea în art. 507 alin. (1) CPP se precizează că aceste cauze sunt judecate potrivit regulilor de competență obișnuite.

Având în vedere reglementarea actuală, respectiv prevederile Legii nr. 304/2022, cu privire la aceste dispoziții trebuie făcute însă unele precizări^[58]. Astfel, potrivit acestei legi, în cadrul tribunalelor și curților de apel funcționează, printre altele, și secții sau, după caz, completuri specializate pentru cauze cu minori și de familie. De asemenea, în cadrul judecătoriilor se organizează secții sau completuri specializate pentru minori și familie.

În funcție de competența materială și cea teritorială determinată de infracțiunea săvârșită, completurile și secțiile specializate pentru minori și familie, precum și tribunalele specializate pentruminori și familie judecă infracțiunile săvârșite de minori. Aceste instanțe judecă și infracțiunile săvârșite asupra minorilor, însă în aceste cauze nu se aplică dispozițiile procedurale speciale din Codul de procedură penală. Când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, unii minori și alții majori, și nu este posibilă disjungerea, competența aparține tribunalului specializat pentru minori și familie [art. 44 alin. (2) din Legea nr. 304/2022].

Componența secțiilor și a completurilor specializate se stabilește de președintele instanței, cu avizul colegiului de conducere, în raport cu volumul de activitate, ținându-se seama de nevoile instanței și de specializarea judecătorilor [art. 45 alin. (3) teza I din Legea nr. 304/2022]. Mai mult, în domeniile prevăzute de Legea nr. 304/2022, deci inclusiv în cauzele cu minori și de familie, se pot înființa tribunale specializate, care vor prelua cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează.

Faptul că numai anumiți judecători soluționează cauzele cu minori înseamnă că la desemnarea lor se are în vedere o anume specializare și, pe lângă aceasta, anumite calități legate de pregătirea profesională și experiență. Aceste aspecte îi recomandă față de ceilalți judecători pentru a alcătui respectivele completuri de judecată^[59]. Totodată, o experiență dobândită în acest gen de cauze trebuie valorificată, încât desemnarea altor judecători la intervale scurte de timp nu poate fi benefică. Este indicat ca orientarea să se îndrepte către aceia care au cunoștințe mai vaste în domeniul sociologiei, psihologiei sau care, datorită anumitor împrejurări, au avut legături strânse cu minorii. Aceștia sunt de preferat, întrucât în cursul cercetării judecătorești și apoi la deliberări solicită și interpretează referate de evaluare, expertize psihiatrice care necesită, pe lângă cunoștințe în materie, și un grad mai mare de înțelegere a problemelor cu care se confruntă minorii.

Inițial, în Codul de procedură penală adoptat în 1968 se prevedea că judecătorii care soluționau cauzele cu minori erau desemnați de ministrul justiției^[60]. Faptul că judecătorul era desemnat pentru fiecare instanță de o anumită persoană, cu o poziție anume în sistem, oferea un grad mai mare de stabilitate în îndeplinirea acestor atribuții, precum și un caracter oficial mai pronunțat^[61], la desemnarea judecătorului urmând a fi avute în vedere anumite calități care îl recomandau ca fiind cel mai nimerit în alegerea tratamentului pentru recuperarea minorului^[62].

Reglementarea actuală nu cuprinde precizări referitoare la durata în timp a desemnării^[63] sau modalitatea de desemnare ori publicitatea actului de desemnare, necesară verificării îndeplinirii acestei condiții. În reglementarea anterioară s-a propus ca actul de desemnare să fie publicat în Monitorul Oficial sau lista judecătorilor desemnați să fie afișată la sediul fiecărei instanțe de judecată^[64].

Art. 507 alin. (2) CPP prevede că instanța compusă potrivit dispozițiilor alin. (1) al aceluiași articol rămâne competentă să judece potrivit dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă, între timp, inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani. S-a motivat că această prevedere procesuală care menține competența instanței în compunerea prevăzută de art. 507 alin. (1) ar asigura, pe de o parte, continuitatea, cât și rezolvarea cauzei fără întârziere, pe de altă parte^[65].

În doctrină au existat comentarii cu privire la interpretarea expresiei „între timp”, cuprinsă în art. 483 alin. (2) CPP 1968, iar în prezent în art. 507 alin. (2) CPP. Din formularea textului – „chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani” – se desprinde concluzia că se are în vedere situația în care, în timpul cât cauza se află pe rolul primei instanțe, inculpatul devine major. În acest caz, judecata continuă în aceeași compunere a instanței, cu respectarea regulilor procedurale speciale prevăzute pentru cauzele cu minori^[66]. De asemenea, în cazul în care inculpatul devine major în timp ce cauza se rejudecă în fond, în urma admiterii unei căi de atac, se respectă dispozițiile speciale privind judecarea infractorilor minori^[67].

Conform art. 507 alin. (3) CPP, inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori, dacă la data sesizării instanței nu a împlinit 18 ani. Potrivit acestor dispoziții, criteriul aplicării procedurii speciale este vârsta inculpatului la data sesizării instanței (existența stării de minorat), astfel încât, dacă a împlinit vârsta de 18 ani până la data sesizării instanței, judecata se va face potrivit normelor de drept comun^[68].

Prin Legea nr. 284/2020, art. 507 alin. (3) CPP a fost completat cu dispoziții care permit instanței să decidă aplicarea procedurii speciale privind inculpații minori și în cazurile în care la data sesizării minorul împlinise vârsta de 18 ani, dar la data dobândirii calității de suspect acesta era minor.

Referitor la sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării dispozițiilor privind compunerea instanței, importanța respectării prevederilor art. 507 alin. (1) CPP este dată de faptul că, dacă se constată încălcarea acestui text, hotărârea este lovită de nulitate absolută^[69], întrucât, potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) CPP, încălcarea dispozițiilor relative la compunerea completului de judecată atrage nulitatea absolută, sancțiune care nu poate fi înlăturată în niciun mod și care poate fi invocată în orice stare a procesului. S-a considerat, de unele instanțe, că participarea la judecată a unui alt judecător decât acela desemnat sau chiar a unui judecător stagiar nu ar atrage nulitatea hotărârii, întrucât și acesta, datorită pregătirii profesionale pe care o are, precum și competenței materiale, poate să soluționeze cauza respectivă^[70].

Pentru uniformizarea practicii judiciare pe această problemă, prin Decizia de îndrumare nr. 6/1973^[71], s-a decis că soluțiile instanțelor care nu au luat în considerare prevederile art. 483 alin. (1) CPP 1968 [art. 507 alin. (1) CPP] sunt nelegale. Soluția s-a întemeiat pe faptul că opinia potrivit căreia în alcătuirea completurilor de judecată pot intra și alți judecători decât cei desemnați este rezultatul unei confuzii făcute între „compunerea” și „competența” instanței de judecată. Dacă „compunerea” instanței se referă la alcătuirea completului de judecată cu anumiți judecători, „competența” instanței vizează aptitudinea pe care o are o anumită instanță, în baza legii, să rezolve anumite cauze^[72].

Interpretând dispozițiile art. 507 alin. (1) CPP cu luarea în considerare a celor arătate, se observă că judecarea cauzelor cu inculpați minori de către judecători anume desemnați potrivit legii ține de compunerea instanței, și nu de competența materială a acesteia, motiv pentru care neîndeplinirea obligației atrage aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege pentru compunerea instanței, și anume art. 281 alin. (1) lit. a) CPP.

10. Participarea procurorului. La soluționarea cauzelor cu infractori minori participarea procurorului este obligatorie, conform regulii generale prevăzute în art. 363 alin. (1) CPP. Sancțiunea neparticipării procurorului la ședințele de judecată a cauzelor cu infractori minori este nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. d) CPP.

Procurorul participă la ședințele de judecată într-o dublă calitate^[73], aceea de a susține acuzația în cursul judecății, însă deopotrivă legea îl obligă să manifeste rol activ în vederea aflării adevărului și respectării dispozițiilor legale în faza de judecată. Participarea procurorului se impune mai ales ca o garanție a respectării drepturilor minorului, care, din cauza stării sale psiho-fizice, nu este capabil să își facă singur o apărare corespunzătoare^[74].

Întrucât toate activitățile procesuale ce se desfășoară în fața instanței au loc în ședința de judecată, procurorul, obligat să participe la aceste ședințe, ia cunoștință de toate activitățile procesuale. Față de această situație, îi revine obligația să manifeste rol activ pentru respectarea dispozițiilor legale privitoare la judecarea cauzelor cu minori, având la dispoziție mijloace procesuale pentru realizarea acestui scop (poate ridica excepții, pune întrebări inculpatului, cere administrarea de noi probe, ia cuvântul la dezbaterea fondului, exercită și susține, acolo unde legea prevede, căile ordinare și căile extraordinare de atac etc.).

Participarea procurorului la ședințele de judecată în cauzele cu minori este obligatorie, indiferent de modul de sesizare a instanței sau de pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea respectivă.

11. Persoanele chemate la judecarea minorilor. Potrivit art. 508 alin. (1) CPP, la judecarea cauzei se citează serviciul de probațiune, părinții minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.

Citarea acestor persoane este obligatorie, indiferent de vârsta inculpatului minor.

Chiar dacă nu se prevede expres, dacă consideră necesar, instanța poate cita și alte persoane a căror prezență este considerată utilă pentru soluționarea cauzei^[75], posibilitate confirmată de dispozițiile art. 509 alin. (2) teza a II-a CPP, potrivit cărora, cu încuviințarea instanței, la desfășurarea judecății pot asista, în afară de persoanele arătate la art. 508 din același cod, și alte persoane.

Prezența minorului la judecată este impusă de calitatea sa procesuală de inculpat, participant principal în proces (ascultarea inculpatului, dacă este cazul, efectuarea unor confruntări, susținerea apărărilor etc.). Totodată, prezența sa permite o mai bună cunoaștere a lui de către instanță, a comportamentului său, datele respective urmând a fi folosite la individualizarea sancțiunii^[76].

Potrivit reglementării anterioare, prezența inculpatului minor la judecată era considerată obligatorie, judecata desfășurându-se în absența lui doar dacă instanța stabilea, pe bază de probe, faptul că acesta se sustrăgea judecății [art. 484 alin. (1) CPP 1968^[77]].

În cazul inculpatului minor sunt aplicabile și dispozițiile art. 364 alin. (4) CPP, care permit judecata în lipsă în cazul în care acesta cere în scris, inclusiv în cazul în care este arestat preventiv.

Persoanele citate, indicate în art. 508 alin. (1) CPP, au dreptul și îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri și să prezinte propuneri în privința măsurilor ce ar urma să fie luate, însă neprezentarea lor, deși legal citate, nu împiedică judecarea cauzei [art. 508 alin. (2), (3) CPP].

Față de obligativitatea citării persoanelor respective, s-a pus problema stabilirii sancțiunii procesuale în cazul necitării și judecării minorului în lipsa acestora. Din analiza textului art. 508 alin. (1) CPP nu rezultă faptul că legiuitorul consideră prezența lor absolut necesară, această concluzie desprinzându-se și din precizarea că neprezentarea lor nu împiedică judecarea cauzei, iar, pe de altă parte, că lipsa lor nu atrage aplicarea nulității absolute, conform art. 281 alin. (1) CPP. Necitarea persoanelor respective și judecarea minorului în lipsa acestora pot atrage aplicarea sancțiunii nulității relative^[78].

Potrivit practicii judiciare anterioare, s-a considerat că, în cazul în care a fost citat numai unul dintre părinți, instanța judecând cauza fără a cita și celălalt părinte, s-a pronunțat o hotărâre nelegală, urmând să se procedeze la o nouă judecată, cu citarea ambilor părinți^[79]. Motivarea s-a bazat pe dispozițiile art. 291 CPP 1968, care prevedeau că judecata poate avea loc numai în cazul în care părțile sunt legal citate și procedura este legal îndeplinită, necitarea unuia dintre părinți cauzând o vătămare care nu poate fi reparată decât prin anularea actului respectiv. În prezent, această neregulă poate fi invocată însă doar de părintele care nu a fost citat și numai dacă a avut în cauză calitatea de parte responsabilă civilmente, în condițiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) CPP.

În alt caz însă, s-a considerat că necitarea unuia dintre părinți nu poate constitui o cauză de nulitate a hotărârii, dacă celălalt părinte, fiind citat, s-a prezentat și a susținut în mod corespunzător interesele minorului, apreciere pe care, bineînțeles, o face instanța^[80].

La judecarea cauzelor cu infractori minori trebuie citat și serviciul de probațiune de la domiciliul minorului. S-a considerat că soluționarea cauzei fără ca această obligație să fie îndeplinită este sancționată cu nulitatea absolută. Soluția a fost criticată^[81] pe motiv că necitarea acestui organism și deci judecarea cauzei în absența delegatului său nu sunt sancționate potrivit legii cu nulitatea absolută, serviciul de probațiune nefiind parte în proces^[82], dispozițiile art. 484 alin. (2) CPP 1968 [art. 508 alin. (1) CPP în vigoare] referindu-se la citarea, în afară de părți, și a acestei instituții. Într-o astfel de situație poate fi invocată nulitatea relativă, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, urmând a se demonstra cauzarea unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului întocmit cu nerespectarea dispozițiilor legale sau că anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Prevederea din art. 508 alin. (1) CPP, ca la judecată să fie citați serviciul de probațiune de la domiciliul minorului și părinții, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, sub aspectul soluționării laturii civile, își găsește explicația în multitudinea de situații ivite în practică, textul de lege căutând să fie cât mai acoperitor. Astfel, s-a decis că, în cazul în care bunicul patern al minorului infractor recunoaște că acesta s-a aflat sub supravegherea lui pe perioada când a comis infracțiunea, consimțind, totodată, să răspundă solidar pentru acoperirea prejudiciului și a cheltuielilor de judecată, instanța poate dispune obligarea lui, având în vedere și faptul că soluționarea laturii civile a procesului penal este guvernată de principiul disponibilității^[83].

În cazul în care categoriile de persoane indicate în art. 508 alin. (1) CPP nu au putut fi găsite ori, potrivit aprecierii instanței, prezența lor ar afecta interesul superior al minorului sau desfășurarea procesului penal, va fi citat un alt adult desemnat de minor și acceptat în această calitate de organul judiciar^[84]. Dacă minorul nu desemnează un alt adult sau adultul desemnat de minor nu este acceptat de organul judiciar, citarea se va face către o altă persoană aleasă de organul judiciar, ținând seama de interesul superior al minorului [art. 508 alin. (4) și (5) CPP]^[85].

Având în vedere legăturile dintre inculpatul minor și persoanele prevăzute la art. 508 alin. (1) CPP ca titulari ai răspunderii părintești, citarea și, implicit, prezența lor constituie regula în materia persoanelor prezente la judecată, de aceea, în cazul dispariției împrejurărilor care au determinat necitarea acestora, legea impune în mod firesc citarea lor din nou.

12. Desfășurarea judecății. Cauzele cu inculpați minori se judecă de urgență și cu precădere, iar ședințele de judecată sunt nepublice [art. 509 alin. (1) și alin. (2) teza I CPP].

Urgența presupune celeritate, termene cât mai scurte, justificate de situația specială a minorului, iar precăderea întâietate față de celelalte cauze în ziua judecării.

Precum în reglementările anterioare, ședințele de judecată nu sunt publice,la desfășurarea judecății pot asista persoanele arătate la art. 508 alin. (1) CPP, avocații părților și ai persoanei vătămate, precum și alte persoane, cu încuviințarea instanței.

Potrivit art. 509 alin. (3) teza I CPP, atunci când inculpatul minor are sub 16 ani, instanța poate dispune îndepărtarea lui din ședință, dacă apreciază că administrarea unor probe ar putea avea o influență negativă asupra lui. Motivația acestor prevederi o constituie tot grija față de minor, considerându-se că aspectele reieșite din administrarea unor probe îl pot influența în mod negativ. Având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 102/2018, cât și motivarea acesteia, și anume că protecția trebuie realizată pentru minor pentru întreaga perioadă de minorat, criteriul vârstei fiind secundar, dispozițiile vor fi aplicate până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Deosebit de codul anterior, în actuala reglementare se prevede că, în aceleași condiții, pot fi îndepărtați temporar din sala de judecată și părinții sau tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, cu precizarea că, la rechemarea în sală a celor îndepărtați, președintele completului le aduce la cunoștință actele esențiale efectuate în lipsa lor [art. 509 alin. (3) teza a II-a și alin. (4) CPP].

Referitor la încălcarea dispozițiilor potrivit cărora ședința de judecată este nepublică, sancțiunea procesuală nu este nulitatea absolută prevăzută de art. 281 CPP, întrucât aceste prevederi sancționează numai încălcarea dispozițiilor privind publicitatea^[86]. Dacă ședințele de judecată au fost publice, sancțiunea aplicabilă este nulitatea relativă. Această soluție a fost acceptată, întrucât dispozițiile art. 509 alin. (2) CPP nu fac parte din categoria normelor relative la publicitatea ședinței de judecată, ci constituie dispoziții derogatorii de la acestea^[87]. Mențiunea dacă ședința nu a fost publică se face în încheierea de ședință, așa cum prevede art. 370 alin. (4) lit. b) CPP.

Pentru a invoca această vătămare, trebuie avută în vedere logica instituirii prevederilor speciale, și anume grija de a se asigura minorului un cadru adecvat la luarea declarației, cât mai apropiat de cel familial lui, prin crearea acestui cadru urmărindu-se nu numai determinarea minorului de a face o declarație completă, ci și cunoașterea lui de către judecător, în vederea aplicării celei mai potrivite sancțiuni.

În logica instituirii procedurii speciale în cauzele cu inculpați minori ca măsură de protecție a acestuia se încadrează și dispozițiile art. 509 alin. (5) CPP, potrivit cărora ascultarea minorului va avea loc o singură dată, iar judecătorul va admite reascultarea doar în cazuri temeinic justificate. Celelalte părți, persoana vătămată, inclusiv procurorul pot solicita audierea din nou a inculpatului minor, instanța urmând să decidă dacă motivele invocate pot fi considerate și temeinic justificate.

Prin Legea nr. 217/2023, în vigoare de la 1 ianuarie 2024, la art. 509 au fost introduse trei noi alineate, care au următorul cuprins: „(6) Când persoana vătămată este minor cu vârsta mai mică de 16 ani (s.n.), victimă a infracțiunilor prevăzute la art. 197, 199, 209-216¹, 218, 218¹, 219, 219¹, 221, 222, 223 și 374 din Codul penal^[88], instanța, dacă apreciază că administrarea anumitor probe poate avea o influență negativă asupra sa, va dispune îndepărtarea minorului din ședință. În aceleași condiții pot fi îndepărtați temporar din sala de judecată și părinții ori tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau în supravegherea căreia se află temporar minorul.

(7) La rechemarea în sală a persoanelor prevăzute la alin. (6), președintele completului le aduce la cunoștință actele esențiale efectuate în lipsa lor.

(8) În cazul infracțiunilor prevăzute la art. 197, 199, 209-216¹, 218, 218¹, 219, 219¹, 221, 222, 223 și 374 din Codul penal, instanța de judecată pune la dispoziția părților înregistrarea audio-video sau audio obținută în condițiile art. 111 alin. (8). Instanța audiază persoana vătămată doar în cazuri temeinic justificate”^[89].

13. Inculpați minori cu inculpați majori. Dispozițiile art. 510 CPP reglementează o situație frecvent întâlnită în practică, și anume soluționarea cauzelor în care sunt mai mulți inculpați, unii dintre ei fiind minori. Reglementarea acestei situații se impunea, întrucât normele procedurale comune, aplicabile inculpaților majori, vin în concurs cu cele aplicabile minorilor, ca prevederi speciale.

Problema este rezolvată fără dificultăți atunci când disjungerea este posibilă, fiecare dintre cauze urmând procedura proprie. În situația în care disjungerea nu este posibilă, art. 510 CPP conține o rezolvare de principiu, prin instituirea a două reguli: instanța care va soluționa cauza va fi compusă cu respectarea art. 507 alin. (1) CPP, adică din judecători anume desemnați, iar procedura după care va fi soluționată cauza este cea obișnuită, cu precizarea că pentru inculpații minori se aplică și dispozițiile speciale din capitolul privind procedura în cauzele cu infractori minori.

Concilierea normelor proprii procedurii obișnuite cu cele speciale nu a generat în practică probleme deosebite, aplicarea lor concomitentă fiind posibilă. Astfel, nu există probleme în ceea ce privește formarea completului, majorii putând fi judecați, fără niciun impediment legal, de judecătorii anume desemnați să soluționeze cauzele cu minori. La fel, citarea anumitor persoane la judecată nu creează incompatibilități cu privire la aplicarea procedurii obișnuite.

Există însă situații când procedura în cauzele cu infractori minori nu se conciliază cu prevederile obișnuite. Este cazul art. 509 alin. (2) teza I CPP, care prevede că judecata inculpaților minori „este nepublică”, și art. 352 alin. (1) CPP, în care se arată că ședința de judecată este publică, ceea ce constituie regula privind desfășurarea ședințelor de judecată.

Literatura juridică^[90], precum și practica judiciară^[91] au adoptat cea de-a doua variantă, și anume că în asemenea cazuri ședințele sunt publice. Motivarea se bazează pe faptul că trebuie să se dea prioritate regulilor de aplicare generală, în vederea respectării drepturilor procesuale ale majorilor^[92], iar acolo unde instanța consideră că este cazul, poate face aplicarea dispozițiilor art. 352 CPP, declarând ședința nepublică, protejându-l astfel pe minor. Totodată, regula publicității reprezintă consacrarea unui principiu constituțional, art. 127 din Constituție prevăzând că ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile indicate de lege^[93].

Această rezolvare necesită unele precizări. După cum s-a mai arătat, instituirea procedurii speciale a fost determinată de situația în care se află minorul, prin introducerea ei legiuitorul încercând să elimine, pe cât posibil, impedimentele pe care le prezintă procedura obișnuită. În această situație, pare ilogic să se aplice în unele cazuri procedura obișnuită, renunțându-se deci la normele speciale, știut fiind și faptul că, în cazul existenței unor prevederi speciale, acestea au întâietate în aplicare față de cele cu caracter general.

O altă problemă este aceea a posibilității invocării nulității relative în acest context. Or, dacă interpretarea dată potrivit art. 510 CPP este favorabilă desfășurării judecății în ședință publică, invocarea nulității, tocmai pe acest motiv, nu mai este posibilă. Față de această situație, pare îndreptățită critica^[94] soluției instanței care susține că judecata în ședință publică a unei cauze cu infractori majori și infractori minori este sancționată cu nulitatea relativă, care nu poate fi reținută, așa cum prevede art. 282 CPP, decât condiționat. În realitate, față de interpretarea dată art. 510, în acest caz nu poate fi invocată nicio nulitate, deoarece nu s-a încălcat vreo dispoziție legală care reglementează desfășurarea procesului, întrucât, după cum s-a arătat, dacă în aceeași cauză sunt inculpați minori și inculpați majori, ședințele de judecată sunt publice.

14. Dispoziții privind apelul. Art.520 CPP prevede că dispozițiile referitoare la judecata în primă instanță în cauzele privitoare la infracțiuni săvârșite de minori se aplică în mod corespunzător și la judecata în apel.

Așadar, instanța de apel rămâne competentă să judece cauza potrivit procedurii speciale, chiar dacă între timp (la judecata în apel) inculpatul a împlinit 18 ani. De asemenea, dacă la data sesizării instanței de apel inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani, dar la data dobândirii calității de suspect era minor, instanța poate decide, în condițiile art. 507 alin. (3) teza a II-a CPP, aplicarea procedurii speciale.

Prevederile referitoare la compunerea instanței, chemarea unor persoane la judecata minorilor, desfășurarea judecății și judecarea inculpaților minori împreună cu inculpații majori se aplică și la judecata în apel. Aceeași regulă se aplică și în cazul rejudecării fondului după desființarea hotărârii atacate în apel^[95].

§4. Punerea în executare a măsurilor educative

15. Dispoziții generale. Punerea în executare a măsurilor educative luate față de inculpatul minor se face potrivit art. 511-519 CPP.

Legiuitorul a instituit pentru infractorii minori un sistem de sancțiuni compus din măsuri educative neprivative de libertate și măsuri educative privative de libertate. Acest sistem se caracterizează prin prezența măsurilor educative, sancțiuni de drept penal cu caracter eminamente educativ, destinate unor personalități în formare și susceptibile de influențare^[96].

Măsurile educative neprivative de libertate sunt stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică, iar cele privative de libertate sunt internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de detenție [art. 115 alin. (1) CP].

16. Punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate. Potrivit art. 511 CPP, în cazul măsurilor educative neprivative de libertate, după rămânerea definitivă a hotărârii se fixează un termen pentru când se dispun aducerea minorului, chemarea reprezentantului legal al acestuia, a reprezentantului serviciului de probațiune pentru punerea în executare a măsurii luate și a persoanelor desemnate cu supravegherea acesteia.

Măsurile educative neprivative de libertate pot fi prelungite sau, după caz, înlocuite, în condițiile prevăzute de art. 513 CPP.

17. Punerea în executare a măsurilor educative privative de libertate. Internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de detenție se pun în executare prin trimiterea unei copii de pe dispozitivul hotărârii organului de poliție de la locul unde se află minorul, după rămânerea definitivă a hotărârii, în primul caz [art. 514 alin. (1) CPP], respectiv prin trimiterea unei copii de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a luat măsura organului de poliție de la locul unde se află minorul, dacă este liber, ori comandantului locului de deținere, dacă minorul este arestat preventiv, în cel de-al doilea caz [art. 515 alin. (1) CPP].

Cu ocazia punerii în executare a măsurii educative privative de libertate, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului său.

În cazul internării într-un centru de detenție, judecătorul delegat va emite și ordinul prin care interzice minorului să părăsească țara.

Dacă minorul nu este găsit, organul de poliție constată aceasta printr-un proces-verbal și sesizează de îndată organele competente pentru darea în urmărire, precum și pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei.

Copia de pe hotărâre se predă cu ocazia executării măsurii centrului educativ sau centrului de detenție în care minorul este internat, iar conducătorul centrului comunică de îndată instanței care a dispus măsura despre efectuarea internării.

Cele două măsuri educative privative de libertate pot fi prelungite sau înlocuite, în condițiile prevăzute de art. 516 și art. 517 CPP, în cazul lor fiind aplicabile în mod corespunzător și dispozițiile privind amânarea sau întreruperea executării (art. 519 raportat la art. 589-594 CPP).

18. Schimbarea regimului de executare. Potrivit art. 126 CP, dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperare și reintegrare a celorlalte persoane internate, instanța poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar. În acest caz, competența aparține instanței în a cărei circumscripție teritorială se află centrul educativ sau centrul de detenție, corespunzătoare în grad instanței de executare (art. 518 CPP).

Note de subsol

^[1] R. Corrado, Juvenile Justice in Canada. A Theoretical and Analytical Assessment, Butterworths, Toronto, 1992, p. 64-72.

^[2] Ibidem.

^[3] J. Pradel, Droit pénal comparé, Dalloz, Paris, 2008, p. 659.

^[4] Regimul juridic actual al procedurilor speciale privind minorii permite nu doar aplicarea dreptului comun cu derogările prevăzute în procedura specială privind urmărirea și judecata minorilor, dar și aplicarea concomitent a altei proceduri speciale, aceea a acordului privind recunoașterea vinovăției.

^[5] M. Of. nr. 1201 din 9 decembrie 2020.

^[6] J.O. L 132 din 21 mai 2016.

^[7] În perioada anterioară, practica judiciară unitară a fost creată în mare parte prin decizii ale instanței supreme. În această idee se încadrează Deciziile de îndrumare ale Tribunalului Suprem nr. 3/1972 și nr. 6/1973.

^[8] Obligativitatea referatului de evaluare, posibilitatea chemării anumitor persoane la ascultarea minorului oferă date suplimentare pentru soluționarea cauzei.

^[9] M. Of. nr. 400 din 10 mai 2018.

^[10] Ulterior, prin Legea nr. 201/2023 (M. Of. nr. 618 din 6 iulie 2023), discriminarea constatată de Curte a fost înlăturată.

^[11] Noțiunile folosite în Directiva (UE) 2016/800 sunt acelea de copil pentru persoana care nu a împlinit 18 ani și de tânăr adult pentru persoana care nu a împlinit 24 de ani.

^[12] Potrivit art. 113 alin. (2) CP, minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Existența discernământului se stabilește în urma unei expertize psihiatrice, efectuată obligatoriu potrivit art. 184 alin. (1) CPP. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal, potrivit legii [art. 113 alin. (3) CP].

^[13] Noua reglementare constituie transpunerea dispozițiilor art. 2 alin. (3) din directivă, potrivit cărora, „(3) Cu excepția articolului 5, a articolului 8 alineatul (3) litera (b) și a articolului 15, în măsura în care dispozițiile respective se referă la un titular al răspunderii părintești, prezenta directivă sau anumite dispoziții ale acesteia se aplică persoanelor menționate la alineatele (1) și (2) din prezentul articol în situația în care acestea erau copii în momentul când au început să facă obiectul procedurilor, dar care ulterior au împlinit vârsta de 18 ani, și aplicarea prezentei directive sau a anumitor dispoziții ale acesteia este adecvată ținând seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv gradul de maturitate și gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate. Statele membre pot decide să nu mai aplice prezenta directivă persoanei vizate când aceasta a împlinit vârsta de 21 de ani” (s.n.).

^[14] Reglementarea constituie consecința transpunerii în legislația internă a art. 3 teza finală din Directiva (UE) 2016/800, potrivit căruia, „(…) în cazul în care nu este clar dacă o persoană a împlinit vârsta de 18 ani, se prezumă că persoana respectivă este copil”.

^[15] În mod greșit legiuitorul a plasat aceste dispoziții numai la procedura specială privind minorii. Întrucât examinarea medicală este în legătură cu privarea de libertate, referirile la aceasta trebuiau incluse la materia măsurilor preventive privind minorii.

^[16] Formularea inițială era „când suspectul sau inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani”. Sintagma „care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul art. 505 alin. (1) CPP a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 102/2018 (M. Of. nr. 400 din 10 mai 2018), pe motiv că aceasta creează o discriminare între suspectul/inculpatul care au vârsta de 16 ani și cei care nu au împlinit această vârstă. Ca urmare a acestei decizii, textul de lege a fost modificat în mod corespunzător prin Legea nr. 201/2023.

^[17] Dispozițiile art. 505 alin. (1¹)-(1⁴) au fost introduse prin Legea nr. 284/2020. Temeiul completării este reprezentat de art. 4 alin. (1) lit. (a) pct. (iv) raportat la art. 15 alin. (4) din Directiva (UE) 2016/800. Potrivit art. 15 alin. (4) din directivă, „Statele membre se asigură că copiii (minorii – n.n.) au dreptul de a fi însoțiți de titularul răspunderii părintești sau de un alt adult corespunzător, astfel cum este menționat la alineatul (2), în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât ședințele de judecată, la care copilul este prezent, în cazul în care autoritatea competentă consideră că: (a) este în interesul superior al copilului de a fi însoțit de persoana respectivă; și (b) prezența persoanei respective nu va aduce atingere procedurilor penale”.

^[18] Termenul folosit în directivă este „de a fi însoțit” minorul, și nu de a fi citate persoanele respective, conform legislației noastre.

^[19] Potrivit art. 3 alin. (1) pct. 3 din directivă, „«răspundere părintească» înseamnă ansamblul drepturilor și obligațiilor referitoare la persoana sau bunurile unui copil, conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, al legii sau printr-un acord care produce efecte juridice, inclusiv dreptul de încredințare și dreptul de vizită”.

^[20] Potrivit art. 15 alin. (4) din Directiva (UE) 2016/800, „statele membre se asigură că copiii au dreptul de a fi însoțiți de titularul răspunderii părintești sau de un alt adult corespunzător (…) în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât ședințele de judecată, la care copilul este prezent, în cazul în care autoritatea competentă consideră că: (a) este în interesul superior al copilului de a fi însoțit de persoana respectivă; și (b) prezența persoanei respective nu va aduce atingere procedurilor penale”.

^[21] Prevederile art. 505 alin. (3) CPP contravin art. 15 alin. (4) din Directiva (UE) 2016/800, care, astfel cum am arătat, prevede că statele membre trebuie să se asigure că copiii au dreptul de a fi însoțiți de titularii răspunderii părintești sau de un alt adult corespunzător, în timpul procesului penal.

^[22] Acest adult poate fi un reprezentant al unei autorități responsabile de protecția copiilor, dar și o altă persoană apropiată.

^[23] De regulă persoanele, altele decât cele nominalizate în art. 505 alin. (1) CPP, care îl pot asista pe minor sunt tot din cadrul familial, bunici, rude apropiate etc.

^[24] Potrivit considerentului (60) din preambulul Directivei (UE) 2016/800, „Statele membre ar trebui să ia măsuri corespunzătoare pentru a încuraja prezența copiilor la proces, inclusiv prin citarea lor personală și transmiterea unei copii a citației titularului răspunderii părintești sau, atunci când acest lucru ar fi contrar interesului superior al copilului, unui alt adult corespunzător”.

^[25] Necesitatea citării în mod obligatoriu în cazul audierii sau confruntării am semnalat-o în perioada reglementării anterioare. A se vedea A. Crișu, Drept procesual penal, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 670.

^[26] Considerăm că citarea persoanelor prevăzute la art. 505 CPP se impune cu atât mai mult cu cât ascultarea și confruntarea, atunci când se fac la sediul organului de urmărire penală, au un grad de oficialitate cu care minorul nu este obișnuit, ceea ce ar putea influența negativ calitatea declarațiilor. Totodată, prevederile privind declarațiile suspectului sau inculpatului, precum și cele referitoare la confruntare obligă minorul la respectarea anumitor proceduri. De asemenea, el poate beneficia și de anumite drepturi (dacă cere, i se dă să citească el declarația, poate refuza să semneze declarația dacă nu este de acord cu cele consemnate, poate reveni asupra declarației sau să facă completări), prezența persoanelor respective contribuind atât la respectarea regulilor impuse, cât și a drepturilor prevăzute de lege.

^[27] A. Crișu, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. All Beck, București, 2005, p. 275.

^[28] I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, 1993, p. 268; I. Doltu, Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului – mijloc de apărare în procesul penal, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 78-79.

^[29] N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1974, p. 320.

^[30] I. Neagu, op. cit., p. 147.

^[31] Directiva (UE) 2016/800 cuprinde norme speciale cu privire la asistența juridică privind minorul în ceea ce privește conținutul său, însă acestea nu au fost transpuse în legislația română prin Legea nr. 284/2020. Potrivit art. 6 din directivă, denumit „Asistența din partea unui avocat”, este obligatorie asistența juridică a minorilor fără întârzieri nejustificate, odată ce aceștia sunt informați cu privire la faptul că sunt persoane suspecte sau acuzate. În măsurile care pot fi luate, interesul superior al minorului va fi considerat întotdeauna primordial. Având în vedere aceste aspecte, considerăm că procedura specială privind minorii ar trebui să cuprindă și norme speciale privind asistența juridică a acestuia.

^[32] Potrivit considerentului (63) din preambulul Directivei (UE) 2016/800, „Statele membre ar trebui să ia măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că judecătorii și procurorii care instrumentează procedurile penale în care sunt implicați copii au competențe specifice în acest domeniu sau au un acces efectiv la cursuri de formare specifice, îndeosebi cu privire la drepturile copiilor, tehnicile de interogare adecvate, psihologia copiilor și comunicarea într-un limbaj adaptat copiilor. De asemenea, statele membre ar trebui să ia măsurile corespunzătoare pentru a promova organizarea acestor formări specifice pentru avocații care se ocupă de procedurile penale în care sunt implicați copii” (s.n.).

^[33] Prin Decizia nr. 88/2019 (M. Of. 499 din 20 iunie 2019), Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) CPP sunt neconstituționale, considerându-se că instituirea unui prag (încheierea procedurii de cameră preliminară) până la care poate fi invocată nulitatea absolută, conform art. 281 alin. (4) lit. a) CPP, golește de conținut însuși dreptul fundamental la apărare. Ulterior, art. 281 alin. (4) lit. a) CPP a fost modificat prin Legea nr. 201/2023.

^[34] C.S.J., s. pen., dec. nr. 861/1994, în Dreptul nr. 3/1995, p. 93.

^[35] R. Moroșanu, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole. Vol. II. Partea specială, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2024, p. 885.

^[36] Pentru detalii, a se vedea A. Crișu, Drept procesual penal. Partea generală, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, București, 2025, nr. 372.

^[37] Conform art. 4 din Directiva (UE) 2016/800, „(1) Statele membre se asigură că atunci când copiii sunt informați cu privire la faptul că sunt persoane suspectate sau acuzate în proceduri penale, aceștia sunt informați cu promptitudine cu privire la drepturile lor în conformitate cu Directiva 2012/13/UE și cu privire la aspectele generale de desfășurare a procedurii. De asemenea, statele membre se asigură că copiii sunt informați cu privire la drepturile stabilite în prezenta directivă. Informațiile respective sunt furnizate după cum urmează: (a) cu promptitudine atunci când copiii sunt informați cu privire la faptul că sunt persoane suspectate sau acuzate, în ceea ce privește: (i) dreptul ca titularul răspunderii părintești să fie informat, astfel cum se prevede la articolul 5; (ii) dreptul la asistență din partea unui avocat, astfel cum se prevede la articolul 6; (iii) dreptul la protecția vieții private, astfel cum se prevede la articolul 14; (iv) dreptul de a fi însoțit de titularul răspunderii părintești în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât ședințele de judecată, astfel cum se prevede la articolul 15 alineatul (4); (v) dreptul la asistență judiciară, astfel cum se prevede la articolul 18; (b) cât mai curând posibil în cadrul procedurilor, în ceea ce privește: (i) dreptul la o evaluare individuală, astfel cum se prevede la articolul 7; (ii) dreptul la o examinare medicală, inclusiv dreptul la asistență medicală, astfel cum se prevede la articolul 8; (iii) dreptul la limitarea privării de libertate și la utilizarea unor măsuri alternative, inclusiv dreptul la reexaminarea periodică a detenției, astfel cum se prevede la articolele 10 și 11; (iv) dreptul de a fi însoțit de titularul răspunderii părintești pe parcursul ședințelor de judecată, astfel cum se prevede la articolul 15 alineatul (1); (v) dreptul de a se prezenta în persoană la proces, astfel cum se prevede la articolul 16; (vi) dreptul la căi de atac eficiente, astfel cum se prevede la articolul 19 (…)”.

^[38] Potrivit acestui text, minorului i se aduc la cunoștință, pe lângă cele prevăzute la art. 108 CPP, și următoarele: a) informații cu privire la principalele etape ale procesului penal; b) dreptul ca părinții sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul sau un alt adult care este desemnat de minor și acceptat în această calitate de organul judiciar să primească aceleași informații comunicate minorului; c) dreptul la protecția vieții private, în condițiile legii; d) dreptul de a fi însoțit de părinți sau, după caz, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul sau de un alt adult care este desemnat de minor și acceptat în această calitate de organul judiciar, în timpul diferitelor etape ale procedurii conform legii; e) dreptul de a fi evaluat prin intermediul referatului de evaluare; f) dreptul la evaluare medicală și asistență medicală în cazul în care va fi supus unei măsuri preventive privative de libertate; g) măsurile preventive ce i se pot aplica, precum și dreptul ca măsura preventivă privativă de libertate să fie aplicată cu caracter excepțional, potrivit art. 243 CPP, perioada pentru care poate fi dispusă și durata maximă a măsurii preventive privative de libertate, condițiile pentru prelungirea și menținerea acesteia, precum și dreptul la verificarea periodică a măsurii, în condițiile legii; h) dreptul de a fi prezent la judecarea cauzei; i) dreptul la exercitarea căilor de atac, în condițiile legii.

^[39] Referatul de evaluare, după modificările aduse Codului de procedură penală din 1968 prin Legea nr. 356/2006 (M. Of. nr. 677 din 7 august 2006), este actul procedural care a înlocuit ancheta socială în cauzele cu infractori minori. Cum între referatul de evaluare și ancheta socială nu există diferențe cu privire la natură juridică și funcționalitate, aprecierile doctrinei și ale practicii judiciare legate de ancheta socială au rămas valabile și pentru referatul de evaluare.

^[40] M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008.

^[41] Întrucât legiuitorul folosește termenul „solicitare”, apare firesc întrebarea dacă, pentru ca cerința textului să fie îndeplinită, înțelesul acestuia se limitează doar la demersul organului de urmărire penală către serviciul de probațiune pentru obținerea referatului sau privește obținerea sa efectivă. Întreg contextul legislativ referitor la această chestiune, mai ales prevederile art. 7 alin. (5) din Directiva (UE) 2016/800, potrivit cărora „Evaluarea individuală are loc în cel mai timpuriu stadiu adecvat al procedurilor și (…) înainte de trimiterea în judecată” (s.n.), conduce la concluzia logică din punct de vedere juridic că solicitarea are înțelesul de a cere, cât și rezultatul ei, adică de obținere efectivă a referatului de evaluare în faza procesuală în care a fost cerut. Interpretarea corespunde logicii acestei reglementări, și anume că referatul trebuie efectuat cât mai timpuriu (cât mai aproape de începerea urmăririi penale in personam), pentru ca rezultatele sale să poată constitui justificarea dispunerii unor acte sau măsuri procesuale în cursul urmăririi penale cu privire la minor, dar mai ales a soluției procurorului în general, însă în special în cazul renunțării la urmărirea penală sau al încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției.

^[42] Alin. (1¹) al art. 506 a fost introdus prin Legea nr. 284/2020.

^[43] Din cuprinsul art. 7 din Directiva (UE) 2016/800, denumit „Dreptul la o evaluare individuală”, rezultă caracterul de excepție al trimiterii în judecată a minorului fără o evaluare individuală deja efectuată. Astfel, potrivit art. 7 alin. (5), „Evaluarea individuală are loc în cel mai timpuriu stadiu adecvat al procedurilor și (…) înainte de trimiterea în judecată”, iar potrivit art. 7 alin. (6), „În absența unei evaluări individuale, trimiterea în judecată se poate totuși realiza, cu condiția ca acest lucru să fie în interesul superior al copilului și ca evaluarea individuală să fie, în orice caz, disponibilă la începutul ședințelor de judecată în fața instanței”. Derogarea de la efectuarea evaluării individuale a minorului este prevăzută în alin. (9) al aceluiași articol, însă cu caracter de excepție și motivat: „Statele membre pot deroga de la obligația de a efectua o evaluare individuală dacă derogarea este justificată raportat la circumstanțele cauzei și în măsura în care acest lucru este compatibil cu interesul superior al copilului”.

^[44] Prin Decizia nr. 15/2019 (M. Of. nr. 789 din 30 septembrie 2019), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a stabilit că, în ipoteza renunțării la urmărirea penală față de un suspect sau inculpat minor care a împlinit vârsta de 16 ani, poate fi dispusă față de acesta obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității.

^[45] Elementele de bază sunt datele cele mai relevante referitoare la minor privind mediul familial și social, starea de sănătate, evoluția lui din punct de vedere fizic, psihic, moral, intelectual etc., cuprinse în art. 34 din Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune (M. Of. nr. 512 din 14 august 2013).

^[46] Potrivit acestui articol, „(1) Consilierul de probațiune din cadrul serviciului de probațiune prezent la judecarea minorului oferă instanței de judecată informații și lămuriri suplimentare față de conținutul referatului de evaluare întocmit și comunicat conform art. 33, 34 și 37. (2) În fața instanței de judecată, consilierul de probațiune poate formula cereri pentru solicitarea de informații suplimentare instituțiilor, organizațiilor sau persoanelor fizice care dețin informații considerate necesare pentru clarificarea situației minorului și completarea evaluării. (3) Dacă apreciază necesar, consilierul de probațiune prezintă instanței de judecată propunerile privind măsurile care pot fi luate față de minor, așa cum au fost formulate în conținutul referatului de evaluare, sau formulează completări, atunci când este cazul”.

^[47] Prezintă importanță locuința efectivă a minorului, nu adresa din cartea de identitate.

^[48] Cadrul legal pentru efectuarea referatului de evaluare este Legea nr. 252/2013, sediul principal al materiei fiind dat de art. 33-37.

^[49] C.A. Pitești, s. pen., min. și fam., dec. nr. 417/2009, nepublicată.

^[50] Trib. jud. Sibiu, dec. nr. 108/1993, în Dreptul nr. 8/1994. Depunerea la dosar a copiei unei anchete sociale (actul procedural din vechea reglementare, înlocuit de referatul de evaluare) efectuate cu ocazia cercetării unei fapte anterioare nu poate fi luată în considerare, aceasta necuprinzând date recente cu privire la comportarea minorului.

^[51] Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979, p. 339; N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Ed. Paideia, București, 1994, p. 458.

^[52] I. Neagu, L. Moldovan, Îndreptar de practică judiciară în materie de drept procesual penal, Universitatea București, 1981, p. 132.

^[53] Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 6/1973, în C.D. 1973, p. 45, 46.

^[54] N. Volonciu, op. cit., p. 458, 459.

^[55] Trib. jud. Sibiu, dec. pen. nr. 150/1990, în Dreptul nr. 8/1992, p. 86.

^[56] Trib. jud. Sibiu, dec. pen. nr. 108/1993, în Dreptul nr. 8/1994, p. 101. În speță s-a depus un „rezumat-anchetă socială” (cauza respectivă fusese soluționată înainte de înlocuirea anchetei sociale cu referatul de evaluare) care nu era altceva decât o copie a unei anchete sociale efectuate cu un an în urmă. Evident, această anchetă socială nu conținea date privind schimbările survenite în comportarea minorului din ultima perioadă.

^[57] În art. 20 din Directiva (UE) 2016/800 se prevede că statele membre trebuie să se asigure că judecătorii și procurorii care se ocupă de procedurile penale în care sunt implicați copii au competențe specifice în acest domeniu, au acces efectiv la formare specifică sau ambele; formări specifice de pregătire trebuie să aibă și avocații care se ocupă de procedurile penale în care sunt implicați copii.

^[58] Reglementarea a fost preluată din Codul de procedură penală anterior, când nu funcționau tribunale specializate și completuri și secții specializate pentru minori.

^[59] Această situație nu este însă întâlnită și în cadrul urmăririi penale, unde procurorul și organele de cercetare penală nu trebuie desemnați în mod special pentru a efectua urmărirea penală.

^[60] Codul de procedură penală din 1936 prevedea în art. 556 alin. (1) că procedura pentru judecarea infracțiunilor comise de minori era aceea prevăzută pentru instanțele de drept comun, în afară de cazurile în care legea dispune altfel. Infracțiunile comise de minori se judecau de instanțe speciale numite „instanțe pentru minori”, care funcționau pe lângă tribunale și pe lângă acele judecătorii din comunele urbane reședințe sau comunele rurale învestite cu aceste atribuții de ministrul justiției. Instanțele pentru minori de pe lângă tribunale se compuneau dintr-un singur judecător, delegat de ministrul justiției pe o perioadă de 3 ani, la recomandarea președintelui tribunalului, dintre judecătorii tribunalului. Delegația se putea reînnoi, putându-se delega și mai mulți judecători. La judecătorii, atribuțiile instanței speciale pentru minori erau îndeplinite de judecător, iar în cazul în care erau mai mulți, de judecătorul-șef. Aceste atribuții puteau fi realizate și de către ajutorul de judecător, însă numai în anumite condiții: lipsa motivată a judecătorului delegat și cu autorizarea ministrului justiției. Se făcea și precizarea că delegarea de judecată a minorilor nu dispensa pe magistrat să ia parte la lucrările instanței. Din formularea textului reiese că, în primul rând, judecătorul delegat se ocupa cu soluționarea cauzelor cu minori, aceasta fiind principala sa preocupare, după care, în limita posibilităților, lua parte și la lucrările instanței.

^[61] Precizarea că un anumit judecător din cadrul unei instanțe este desemnat să soluționeze cauzele cu minori semnifică acordarea unei atenții mai mari acestor cauze, ceea ce impune și din partea judecătorului o mai mare preocupare.

^[62] V. Dongoroz S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. II, Ed. Academiei, București, 1976, p. 381.

^[63] Codul de procedură penală din 1936 prevedea că judecătorul era delegat pe 3 ani, delegația putându-se reînnoi (art. 558).

^[64] I. Dumitriu, Necesitatea stabilirii modalității de publicitate a judecătorilor desemnați să judece cauze cu inculpați minori, în Dreptul nr. 5/1995, p. 40. Considerăm însă că precizarea faptului că acela care a soluționat cauza a fost desemnat de președintele instanței se poate face chiar la începutul părții introductive a hotărârii, cu indicarea ordinului în baza căruia a fost desemnat.

^[65] V. Dongoroz și colab., op. cit., p. 381.

^[66] M. Preda, Urmărirea și judecarea infracțiunilor săvârșite de minori, în R.R.D. nr. 9/1970, p. 46.

^[67] Ibidem. Sub imperiul Codului de procedură penală anterior, s-a hotărât că se aplică procedura specială dacă la data sesizării instanței de recurs infractorul nu împlinise vârsta de 18 ani (Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 1/1971, în R.R.D. nr. 4/1971, p. 86).

^[68] Reglementarea corespunde dispozițiilor art. 483 alin. (3) CPP 1968.

^[69] I. Neagu, op. cit., p. 689; Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 341; M. Preda, op. cit., p. 47; V. Dongoroz și colab., op. cit., p. 381; N. Volonciu, op. cit., p. 460.

^[70] În raport de vechea reglementare, o soluție în acest sens face obiectul deciziei penale nr. 1440/1969 a Tribunalului județean Hunedoara, iar ca urmare a constatării acestei situații, hotărârea a fost casată cu trimitere spre o nouă judecată, în compunere legală a instanței (în R.R.D. nr. 4/1970, p. 183).

^[71] Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 6/1973, în C.D. 1973, p. 43, 44.

^[72] I. Neagu, L. Moldovan, op. cit., p. 251.

^[73] N. Giurgiu, op. cit., p. 283.

^[74] N. Volonciu, op. cit., p. 178.

^[75] M. Preda, op. cit., p. 48. Din declarațiile părților, precum și din datele pe care le cuprinde referatul de evaluare, instanța poate constata necesitatea citării și a altor persoane, care pot furniza date utile soluționării cauzei și stabilirii sancțiunilor.

^[76] Prezența inculpatului minor are o importanță deosebită, întrucât, pe lângă faptul că instanța ia contact direct cu comportamentul acestuia, poate verifica o parte din datele cuprinse în referatul de evaluare. De asemenea, dacă din modul de comportare rezultă îndoieli asupra stării psihice, instanța poate să dispună efectuarea unei expertize psihiatrice.

^[77] Potrivit art. 484 alin. (1) CPP 1968, „Judecarea cauzei privind o infracțiune săvârșită de un minor se face în prezența acestuia, cu excepția cazului când minorul s-a sustras de la judecată”. În urma unor critici formulate, aceste dispoziții au fost considerate constituționale de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 380/2005 (M. Of. nr. 709 din 5 august 2005), concluzionându-se că prezența minorului la judecată răspunde unei duble cerințe, prima, de a da posibilitatea judecătorului să cunoască nemijlocit minorul și să înțeleagă etiologia faptelor comise, iar cea de-a doua, de a face posibilă exercitarea rolului educativ al procesului penal asupra minorului. Totuși, prin Legea nr. 202/2010, legiuitorul a abrogat fără o anume justificare aceste dispoziții.

^[78] Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 6/1973, în C.D. 1973, p. 47.

^[79] Trib. jud. Brașov, dec. nr. 121/1993, în Dreptul nr. 5-6/1994, p. 174.

^[80] Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 898/1971, în C.D. 1971, p. 513, care a decis că necitarea ambilor părinți la judecarea cauzelor cu minori nu este sancționată cu nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. (2) CPP 1968. Dacă s-a constatat că necitarea unuia dintre părinți nu a cauzat inculpatului minor vreun prejudiciu, nu se poate invoca anularea actului, potrivit art. 197 alin. (1) CPP 1968. Aparent, cele două soluții par contradictorii. La o analiză mai atentă, se observă că ambele soluții au avut drept criterii de apreciere producerea unei vătămări minorului, în cazul necitării unuia dintre părinți.

^[81] C.A. București, s. I pen., dec. nr. 103/1998, cu notă critică de V. Papadopol, în C.P.J.P. 1998, p. 214-215. În sensul notei, a se vedea și decizia nr. 147/1998 a aceleiași instanțe, citată în aceeași lucrare. Observăm, așadar, o practică neunitară în rezolvarea acestei probleme, în cadrul aceleiași instanțe.

^[82] Fiind implicat în diferite proceduri privind executarea pedepselor, serviciului de probațiune i s-a atribuit calitatea procesuală necesară exercitării acestor atribuții. Astfel, prin Decizia nr. 16/2019 (M. Of. nr. 879 din 1 noiembrie 2019), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit că, în cadrul procedurii de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzută de art. 583 CPP, serviciul de probațiune este un subiect procesual la care hotărârea atacată se referă, în accepțiunea art. 425¹ alin. (2) teza I CPP raportat la art. 34 teza finală din același cod.

^[83] Trib. jud. Brașov, dec. pen. nr. 508/1992, în R.D.P. nr. 4/1994, p. 92. În același sens, a se vedea și C.A. Galați, dec. pen. nr. 32/1993, în Sinteză de practică judiciară a Curții de Apel Galați 1993, p. 62.

^[84] Acest adult poate fi un reprezentant al unei autorități responsabile de protecția copiilor, dar și altă persoană apropiată.

^[85] Reglementarea are aceeași justificare ca și în cazul citării acestor persoane la organul de urmărire penală, conform art. 505 alin. (1¹)-(1³) CPP.

^[86] I. Neagu, op. cit., p. 690.

^[87] N. Giurgiu, op. cit., p. 276. În același sens, a se vedea și Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 3954/1972, în C.D. 1972, p. 483-485.

^[88] Este vorba despre infracțiunile de rele tratamente aplicate minorului, violență în familie, sclavie, trafic de persoane, trafic de minori, supunere la muncă forțată sau obligatorie, proxenetism, exploatarea cerșetoriei, folosirea unui minor în scop de cerșetorie, folosirea serviciilor unei persoane exploatate, folosirea prostituției infantile, viol, viol săvârșit asupra unui minor, agresiune sexuală, agresiune sexuală săvârșită asupra unui minor, coruperea sexuală a minorilor, racolarea minorilor în scopuri sexuale, hărțuire sexuală și pornografie infantilă.

^[89] Pentru a da o eficiență mai mare acestor prevederi, considerăm că mai nimerită ar fi fost plasarea lor în cadrul dispozițiilor generale privind judecata. Totodată, nu pare justificată limitarea asigurării acestei protecții pentru persoana vătămată, minor cu vârstă mai mică de 16 ani, doar pentru infracțiunile indicate în text.

^[90] V. Dongoroz și colab., op. cit., p. 382; M. Preda, op. cit., p. 50.

^[91] G. Antoniu, I. Neagu, N. Volonciu, V. Stoica, D. Popescu, V. Papadopol, Practică judiciară penală, vol. IV, Ed. Academiei, București, 1993, p. 310.

^[92] Dacă s-ar încălca regula publicității în ceea ce privește judecata infractorilor majori, s-ar pune în discuție respectarea normelor relative la publicitate, sancționate cu nulitatea absolută, prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. c) CPP, care nu poate fi înlăturată în niciun mod. Nerespectarea art. 509 alin. (2) teza I CPP, care prevede că pentru inculpații minori ședința este nepublică, este sancționată cu nulitatea relativă, deci numai dacă se face dovada că încălcarea acestei obligații a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. De aceea, s-a considerat că, dând prioritate ședințelor publice, sunt respectate regulile procedurale sancționate cu nulitatea absolută.

^[93] În considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 488/2009 (M. Of. nr. 289 din 4 mai 2009), al cărei obiect l-au constituit dispozițiile art. 486 CPP 1968, care au același conținut precum cele ale art. 510 CPP în vigoare, s-a precizat că „autorul excepției pornește de la o premisă eronată constând în aceea că, atunci când în aceeași cauză sunt judecați inculpați minori alături de inculpați majori, ședința de judecată este publică. Or, textul nu dispune așa ceva, cu atât mai mult cu cât prevede in terminis că instanța este obligată să aplice cu privire la inculpații minori dispozițiile cuprinse în titlul IV cap. II din Codul de procedură penală, unde în art. 485 alin. (2) se dispune indubitabil că ședința nu este publică”. Din această motivare ar reieși că judecarea în ședință publică a cauzelor în care sunt inculpați minori cu majori ar fi consecința interpretării greșite a dispozițiilor art. 486 CPP 1968, respectiv art. 510 CPP în vigoare.

^[94] C.A. București, s. I pen., dec. nr. 325/1998, cu notă de V. Papadopol, în C.P.J.P. 1998, p. 217-218.

^[95] V. Dongoroz și colab., op. cit., p. 382.

^[96] C. Bulai, Drept penal român. Partea generală, vol. II, Ed. Șansa, București, 1992, p. 137.