Aparenţa de drept în procedura ordonanţei preşedinţiale potrivit Noului Cod de procedură civilă

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 149-156.

Procedura specială a ordonanţei preşedinţiale, reglementată de noul Cod de procedură civilă, se înscrie în aceeaşi linie de soluţii gândite sub semnul unor deziderate actuale, proprii funcţionării unei justiţii moderne, adaptate aşteptărilor sociale, precum accesul justiţiabililor la mijloace şi forme procedurale mai simple şi accesibile şi accelerarea procedurii în vederea obţinerii răspunsului judecătoresc în termen optim şi previzibil^[1]. 

Fără să ne propunem a descrie în detaliu fiecare modificare adusă normelor care compun această reglementare cu largă aplicabilitate practică^[2] ori, cu atât mai mult, a insista asupra elementelor tradiţionale ale procedurii păstrate ca atare în noul cod, chestiuni care au făcut, de altfel, obiectul multor lucrări de specialitate, ne vom opri, în primul rând, asupra elementelor de noutate care merită un interes deosebit sau care reflectă în mod esenţial saltul calitativ al reglementării, intenţia legiuitorului de creştere a gradului de adecvare a procedurilor judiciare la ritmul şi necesităţile vieţii moderne, în care devine din ce în ce mai acută nevoia de asigurare a accesului, în timp optim la dezlegările proprii unei proceduri judiciare urgente, care să poată suplini inconvenienţele lentorii procesului civil tradiţional^[3].

Configurarea noii instituţii a ordonanţei preşedinţiale a pornit, aşa cum judicios s-a observat^[4], de la reperele trasate de doctrina şi practica judiciară generate de vechile reglementari ale ordonanţei preşedinţiale. Bazate pe acest fundament, printre elementele de modernizare şi eficientizare a procedurii, trebuie amintite^[5]: precizarea duratei maxime a măsurii dispuse prin ordonanţă preşedinţială, astfel încât, dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata sa şi nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului; transformarea cererii de ordonanţă preşedinţială într-o cerere de drept comun; citarea părţilor conform procedurii aplicabile în pricinile urgente va constitui regula; ordonanţa preşedinţială este supusă numai apelului, care nu este suspensiv de executare; consacrarea normativă a soluţiilor din jurisprudenţă şi doctrină privitoare la autoritatea de lucru judecat a ordonanţei preşedinţiale.

Cel mai interesant element de progres din perspectiva analizei urmărite de prezentul studiu rămâne însă consacrarea normativă,în tiparul consacrat de dispoziţiile vechii reglementări, atent valorizate de legiuitor,a condiţiei „aparenţei de drept” în admiterea ordonanţei preşedinţiale, condiţie admisă ca atare aproape unanim de jurisprudenţă. 

Înainte de a intra în dezvoltări legate de această condiţie, e important de menţionat, în special din perspectiva evoluţiei unor creaţii jurisprudenţiale care fundamentează teorii juridice ale căror aplicaţii se extind treptat în mai toate domeniile dreptului, cu certe efecte pozitive asupra reducerii insecurităţii juridice ce se poate insinua, uneori, în anumite domenii ale dreptului, că noua reglementare procesual-civilă a marcat, în fond, introducerea expresă pe tărâm procedural a unei aplicaţii a teoriei aparenţei în drept^[6], teorie care îmbracă mai multe forme şi cunoaşte mai multe manifestări pe „scena juridică”.

Mecanismul aparenţei în drept este definit în doctrină^[7] drept un mijloc prin care, luând în considerare realitatea sau circumstanţele concrete, se asigura preeminenţa securităţii dinamice a raporturilor sociale şi juridice faţă de securitatea statică. De asemenea, în sensul material al termenului, aparenţa este privită ca o situaţie ostensibilă, de ordinul evidenţei, prin ea însăşi (de exemplu, viciile lucrului vândut, posesia bunului, titlurile care constată creanţe şi servesc pentru plata lor, adică efectele de comerţ) sau prin exercitarea dreptului (de exemplu, servituţile aparente, posesia de stat).

În contextul varietăţii formelor în care se înfăţişează aparenţa, grupate, în aceeaşi abordare teoretică^[8], în funcţie de mai multe criterii, se punctează că, prin unele dintre aceste forme, realitatea nu este ignorată sau contrazisă, ci este chiar îngroşată în contur. În contextul analizei de faţă, interesează, aşadar, aparenţa înşelătoare; concluzia fiind că unele aparenţe nu au semnificaţie juridică intrinsecă, precum aparenţa dreptului în cazul ordonanţei preşedinţiale.

Dincolo de calificarea teoretică a mecanismului aparenţei dreptului, stabilirea existenţei unei aparenţe a dreptului este de esenţa procedurii care face obiectul acestei analize, celelalte condiţii de admisibilitate şi caracteristici ale ordonanţei preşedinţiale neputând, în principiu, funcţiona separat de aceasta. 

În acest context, aşa cum s-a punctat în literatura de specialitate^[9], celelalte condiţii specifice de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale, astfel cum tradiţional au fost conturate de doctrină şi jurisprudenţă – urgenţa, caracterul provizoriu al măsurii dispuse de instanţă şi neprejudecarea fondului litigiului –, au rămas, în esenţă, neschimbate. În strânsă conexiune cu ultima condiţie menţionată, cerinţa existenţei aparenţei de drept în favoarea reclamantului a fost consfinţită normativ de noul Cod de procedură civilă drept cea de-a patra condiţie de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială.

Este facil de observat că ultima condiţie consacrată normativ se înscrie firesc în ţesătura unui mecanism în care fiecare element derivă unul din celălalt, strâns legate în cadrul acestui „remediu procedural”, astfel cum a fost calificat de literatura de specialitate, cu valenţe preventive şi veritabilă instituţie procedurală – panaceu pentru soluţionarea urgentă, dar, în principiu, provizorie a unor situaţii litigioase fără a se pune în discuţie fondul, ci doar aparenţa dreptului^[10]. 

Astfel, dacă neprejudecarea fondului se suprapune, în fapt, cu condiţia caracterului provizoriu al măsurii dispuse de instanţă sau al vremelniciei măsurii, astfel cum se remarcă în literatura de specialitate^[11], aceeaşi cerinţă a nerezolvării litigiului în fond presupune, într-o consecinţă firească, ca atunci când soluţionează cererea de ordonanţă preşedinţială, judecătorul să nu intre în cercetarea fondului dreptului, ci doar să verifice de partea cui se află aparenţa dreptului. Sau, altfel spus^[12], ne aflăm în prezenţa unor „faţete ale aceleiaşi condiţii de admisibilitate”– cercetarea condiţiei existenţei aparenţei dreptului şi, respectiv, neprejudecarea fondului cauzei –, graniţele dintre „examinarea sumară a litigiului” şi „examinarea lui în fond” nefiind, în toate situaţiile în care este vorba, în fond, de drepturi litigioase, atât de simplu de delimitat. Rămâne la abilitatea şi grija judecătorului să se aplece atent asupra cauzei, şi, fără să cerceteze fondul dreptului discutat între părţi, să tatoneze aparenţa de drept, în alte cuvinte, doar să „pipăie fondul”, făcând un examen sumar al cauzei pentru a vedea de partea cui este aparenţa dreptului şi pentru ca, odată îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate – urgenţa şi vremelnicia –, să poată admite sau respinge cererea.

Judecătorul chemat să pronunţe o ordonanţă preşedinţială are de echilibrat, în afara condiţiilor de admisibilitate prevăzute expres de lege, şi interesele părţilor aflate în litigiu, întrucât, deşi cu caracter vremelnic, aşa cum pe drept cuvânt s-a observat^[13], că, măsura dispusă poate altera raportul forţelor şi poate schimba conduite juridice.

Aşadar, instanţa nu este ţinută să verifice dacă reclamantul beneficiază efectiv de exerciţiul dreptului solicitat a fi protejat, ci doar dacă este posibil sau de aşteptat ca reclamantul să beneficieze de acest exerciţiu. Desigur, aşa cum s-a observat^[14], în anumite situaţii, dreptul nu poate fi aparent, ci exclusiv evident, concluzionându-se că aparenţa în drept reprezintă o condiţie de procedură al cărei conţinut este, în esenţă, unul de drept substanţial.

Simplificând, însă, aparenţa de drept rămâne o presupunere. Şi, presupunând stabilirea aparenţei dreptului în favoarea reclamantului, această condiţie de admisibilitate se suprapune, în fapt, cu verificarea condiţiei procesuale active. Aşa cum s-a remarcat în literatura de specialitate^[15], care face o analiză aprofundată a practicii în materie, a tendinţelor acesteia, este evident că evaluarea calităţii procesuale active a reclamantului trebuie făcută de către instanţă în orice acţiune în justiţie, atât în cea formulată pe dreptul comun, cât şi în cea formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale, însă din perspective diferite sau între alte coordonate procesuale. În cazul dreptului comun, în situaţia în care instanţa constată că reclamantul nu are calitate procesuală activă, invocă aceasta pe cale de excepţie, din oficiu sau la solicitarea altei părţi, şi respinge acţiunea, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. 

În cazul cererilor formulate pe calea ordonanţei preşedinţiale, analiza calităţii procesuale trebuie făcută prin prisma prevederilor art. 997 C. proc. civ, întrucât reprezintă, aşa cum o arată şi denumirea marginală a textului de lege, o condiţie de admisibilitate a ordonanţei (aparenţa de drept).

În egală măsură, tot în practică s-a decis că pârâtul nu va putea supune propriul drept analizei instanţei, dar va putea aduce critici relative la aparenţa dreptului afirmat de către reclamant. Astfel, se arată că^[16] dezlegarea problemelor de drept de către judecător, cu ocazia motivării ordonanţei, se va circumscrie stabilirii aparenţei de drept invocate de reclamant, fără a tranşa irevocabil disputa judiciară în favoarea uneia dintre părţi şi că modul în care partea expune şi dovedeşte îndeplinirea acestei condiţii dictează, în mare măsură, nu numai modul în care sunt analizate celelalte condiţii, ci chiar şi soarta cererii în ansamblu. 

Legat de acest din urmă aspect, plecând de la realitatea surprinsă de doctrină^[17] că stabilirea aparenţei dreptului are o conotaţie specifică, şi anume existenţa dreptului la un prim şi sumar nivel de aproximare, s-a arătat că^[18], examinând sumar fondul dreptului pentru a vedea de partea cui este aparenţa dreptului, instanţa va anticipa oarecum eventuala soluţie pe care o va pronunţa instanţa de fond; explicaţia constă în aceea că starea de fapt a unui proces se împleteşte întotdeauna indisolubil cu cea de drept şi judecătorul este convins, când ordonă chiar o măsură vremelnică, că aceasta este justă şi conformă cu dreptul.

Totodată, se apreciază^[19] că este greu de imaginat ipoteza probării aparenţei dreptului cu alte mijloace de probă decât înscrisurile, întrucât mărturisirea judiciară, chiar dacă nu ar presupune o amânare a cauzei, poate tinde chiar la dezlegarea unor aspecte de fond, inadmisibilă pe calea ordonanţei. În acelaşi context al limitelor de natură probatorie ale cercetării aparenţei dreptului, remarcând-se existenţa, în practică a unor abordări diferite cu privire la aceste limite ale analizei judiciare, se apreciază, într-o opinie ceva mai nuanţată^[20], că judecătorul va cerceta atât susţinerile reclamantului, dar şi apărările pârâtului, sens în care poate analiza şi înscrisurile depuse de părţi; dat fiind contextul, acelaşi autor conchide că analiza nu poate să treacă de pragul examinării sumare, fără a se pronunţa asupra valabilităţii actelor ori asupra unor eventuale cauze de anulare ori de interpretare privitoare la aceste acte. 

Mergând pe aceeaşi linie, s-a mai arătat în doctrină^[21] că, atunci când dreptul reclamantului decurge dintr-un titlu sau când pârâtul opune pretenţiilor reclamantului un titlu, de exemplu, un act de proprietate, instanţa, fără a cerceta în fond valabilitatea actului, trebuie să examineze valabilitatea lui formală, eficacitatea ori inopozabilitatea lui, de exemplu, neavând dată certă; însă excepţiile de fond privitoare la viciile de consimţământ ori la caracterul simulat al actului rămân rezervate judecăţii în fond. 

Evaluând doar existenţa aparenţei dreptului, neantamând fondul litigiului, şi deci, în considerarea caracterului provizoriu al măsurii dispuse, este evident că pe cale de ordonanţă preşedinţială instanţa nu poate dispune nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt^[22].

Trebuie menţionat, în acest context, şi că, dacă majoritatea opiniilor exprimate în literatura de specialitate au considerat referirea expresă a legiuitorului noului Cod de procedură civilă la stabilirea existenţei dreptului în favoarea reclamantului drept nouă condiţie de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, sau chiar „remediu”^[23] întrucât instituirea expresă a acestui control de „aparenţă” duce la înlăturarea unor soluţii arbitrare, există şi voci^[24] care afirmă că nu ne aflăm în prezenţa unei noi condiţii de admisibilitate, întrucât aceasta este inclusă în condiţia de neprejudecare a fondului. Prin urmare, stabilirea aparenţei dreptului este văzută, în această opinie, doar ca o „modalitate” în care legiuitorul a circumstanţiat soluţia instanţei în raport de condiţia neprejudecării fondului, şi nu o condiţie în sine, rămânând valabil, şi în această opinie, că instanţa se limitează, pentru a respecta condiţia neprejudecării fondului, la pipăirea acestuia, constatând existenţa sau inexistenţa aparenţei, cu consecinţa admiterii sau respingerii cererii cu care a fost sesizată. 

Indiferent de calificarea exerciţiului stabilirii existenţei aparenţei dreptului şi cu toate că lista verificărilor făcute de instanţă este scurtă, aşa cum s-a punctat în literatura de specialitate^[25], date fiind consecinţele pe care stabilirea aparenţei de drept le are în realitatea juridică, şi anume pronunţarea unei hotărâri, fie ea şi cu efecte provizorii, care poate, deopotrivă, aduce echilibru în relaţia deja tensionată dintre părţi, ori, dimpotrivă, o poate acutiza, raţionamentul juridic care stă la baza constatării în discuţie, modul de aplicare al acestei proceduri în ansamblul ei, trebuie să rămână o permanentă preocupare a instanţelor de judecată, mai cu seamă al instanţelor de prim grad, şi, evident, al legiuitorului, care trebuie să ţină seama de semnalele primite din practică privind potenţiale îmbunătăţiri ale procedurii. 

Atenţia trebuie să fie cu atât mai sporită, date fiind necesitatea calibrării atente, aşa cum am arătat, atât a condiţiilor de admisibilitate prevăzute expres de lege, cât şi a intereselor părţilor în această materie, cu grijă faţă de situaţiile în care dreptul ar putea fi păgubit prin lentoarea procesului obişnuit, când, deci, prin trenarea procesului, s-ar putea periclita dreptul^[26], şi, nu în ultimul rând, aria largă de aplicabilitate a acestei proceduri, într-o multitudine de domenii şi situaţii^[27] care reclamă protecţia urgentă, dar, de regulă, provizorie, a oricăror drepturi şi interese legitime aflate în litigiu. 

Note de subsol

^[1] A se vedea, pe larg, cu privire la obiectivele urmărite de legiuitor la elaborarea Noului Cod de Procedură Civilă, Expunerea de motive ce a însoţit proiectul Legii privind Codul de procedură civilă. Documentul poate fi consultat online la: http://webapp.senat.ro/pdf/09L066EM.pdf. 

^[2] A se vedea, cu titlu de exemplu, o serie de aplicaţii, cu sublinierea, după caz, a unor particularităţi procedurale proprii fiecăreia, ale ordonanţei preşedinţiale, în D.-A. Ghinoiu, Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pp. 1385-1399.

^[3] A se vedea, spre exemplu, cu privire la „saltul calitativ al reglementării”, L.-Al. Viorel, A.C. Stamatoiu, Ordonanţa preşedinţială în Noul Cod de Procedură civilă. Elemente de continuitate şi de noutate. Propuneri de lege ferenda, în R.R.D.P. nr 2/2013, p. 149.

^[4] A se vedea, de exemplu, Tr. Dârjan, Ordonanţa preşedinţială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 71.

^[5] A se vedea Expunerea de motive ce a însoţit proiectul Legii privind Codul de procedură civilă. Documentul poate fi consultat online la: http://webapp.senat.ro/pdf/09L066EM.pdf. 

^[6] Aşa cum s-a observat, teoria aparenţei sau ideea de aparenţă producătoare de efecte juridice are aplicaţii în aproape toate domeniile dreptului, mai cu seamă în dreptul civil şi domeniile apropiate lui. A se vedea, de exemplu, pentru dezvoltări ale teoriei, Cl. Topan, Paralelă între teoria aparenţei din dreptul de inspiraţie franceză şi estoppel-ul din dreptul anglo-saxon, înR.Ş.J., pp. 109-112 (articolul poate fi consultat online la: https://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2006/RSJ3/A12TopanClaudia.pdf). În lucrarea citată, se consideră că teoria aparenţei producătoare de efecte juridice constă, în fond, în „a recunoaşte eficacitate juridică unor acte care nu sunt pe deplin conforme condiţiilor strict juridice şi care, din acest motiv, ar trebui să fie nule, dar sunt încheiate cu bună-credinţă şi cu prudenţă sporită”, luându-se în considerare „acele situaţii ce se înfăţişează, sub toate condiţiile exterioare, ca situaţii reale, adevărate (…) Prin efectele sale juridice, teoria aparenţei se constituie ca o excepţie de la principiile ce guvernează materia nulităţii, fiind recunoscută contribuţia ei la întreţinerea circuitului juridic”. De asemenea, vorbind despre efectele cu certă utilitate practică ale teoriei aparenţei, care rămâne o „creaţie jurisprudenţială” şi ale cărei aplicaţii s-au dezvoltat încontinuu din momentul creării sale, extinzându-se aproape în toate domeniile dreptului, pornind de la dreptul civil şi domeniile apropiate lui, autoarea exemplifică cu materia contractelor, unde, „dacă la început teoria aparenţei avea drept consecinţă juridică doar ineficacitatea contractului, mai apoi a ajuns să accentueze efectele acestuia, prin crearea de obligaţii bazate pe buna-credinţă a contractantului. În primul caz, mecanismul aparenţei creează obligaţii, în cel de-al doilea are rolul de a îndruma judecătorul spre o interpretare corectă a contractului. Astfel, mecanismul aparenţei se substituie într-un fel contractului devenind o sursă autonomă de drept”. De asemenea, se arată în aceeaşi lucrare că şi acest lucru surprinde destul de fidel esenţa acestei teorii, că „teoria aparenţei nu sancţionează nici crearea cu intenţie a unei aparenţe înşelătoare, nici negarea ulterioară a acesteia. Ea s-a detaşat de răspunderea civilă pentru a deveni un mecanism autonom”.

^[7] A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, Vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 429-430.

^[8] Ibidem, p. 430. Pornind de la varietatea formelor în care se înfăţişează aparenţa, acestea sunt grupate în: aparenţe rezultând din formele ostensibile ale unui lucru; aparenţe derivând din caracterul verosimil al unor situaţii precum, bunăoară, în cazul prezumţiilor, şi aparenţe înşelătoare, de natură să determine eroarea. 

^[9] A se vedea, de exemplu, D.- A. Ghinoiu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II,Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pp. 1389-1399; D.I. Olac, Ordonanţa preşedinţială: admisibilitate vs. temeinicie; urgenţă vs. celeritate, în Juridice, disponibil online la: https://www.juridice.ro/448300/ordonanta-presedintiala-admisibilitate-vs-temeinicie-urgenta-vs-celeritate.html

^[10] D.-A. Ghinoiu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1383.

^[11] A se vedea, de exemplu, C.R. Radu, Ordonanţa preşedinţială. Practică judiciară şi reglementarea din noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016.

^[12] A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 653; D.- A. Ghinoiu, op. cit., p. 1398.

^[13] A se vede, în acest sens, R. Stanciu, Ordonanţa preşedinţială în materie civilă, o scurtă privire de ansamblu a practicii judiciare, după trei ani de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, articol publicat în Editoriale, Blog Hamangiu, 23 noiembrie 2016, disponibil online la: https://bloghamangiu.ro/ordonanta-presedintiala-o-scurta-privire-de-ansamblu-a-practicii-judiciare-dupa-trei-ani-de-la-intrarea-in-vigoare-a-codului-de-procedura-civila/

^[14] A se vedea, în acest sens, D.-I. Olac, Ordonanţa preşedinţială: admisibilitate vs. temeinicie; urgenţă vs. celeritate, articol publicat în Juridice, iunie 2016, disponibil online la: https://www.juridice.ro/448300/ordonanta-presedintiala-admisibilitate-vs-temeinicie-urgenta-vs-celeritate.html

^[15] A se vedea, spre exemplu, R. Stanciu, Ordonanţa preşedinţială în materie civilă, Ed. Hamangiu, 2016, speţa nr. 21 (Trib. Buzău – s. I civ., dec. civ. nr. 749 din 10 decembrie 2014), p. 84. 

^[16] Ibidem, speţa nr. 22 (Trib. Buzău, s. I civ., dec. civ. nr. 255 din 13 august 2014), p. 93. 

^[17] A se vedea, in acest sens, I. Deleanu, Tratat, vol. II, 2013, p. 653 (important de semnalat că se arată aici, printre altele, că, în unele materii, precum în materie de divorţ, primează nu atât aparenţa de drept, cât mai ales interesele superioare ale celor ocrotiţi de lege, şi că, mai mult chiar, unele măsuri vremelnice pot fi luate, adeseori, deşi între părţi nu există un proces de divorţ, în afara deci a oricărei aproximări cu privire la aparenţa de drept).

^[18] A se vedea, în acest sens, D.-A. Ghinoiu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1398, inclusiv doctrina şi jurisprudenţa citate la notele de subsol nr. 3-5. 

^[19] A se vedea, în acest sens, R. Stanciu, Ordonanţa preşedinţială în materie civilă, o scurtă privire de ansamblu a practicii judiciare, după trei ani de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă.

^[20] D.-A. Ghinoiu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1383 şi urm. A se vedea, în acest sens, şi C.C. Dinu, Proceduri speciale în Noul Cod de Procedură, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 162. În acest context, se arată că pe cale de ordonanţă preşedinţială nu se poate dispune, de exemplu, rezilierea unui contract ori revocarea unui administrator ale unei societăţi comerciale. În acelaşi sens, nu se va putea dispune lichidarea unei creanţe, simulaţia unui act juridic ori intervenţia prescripţiei (a se vedea, pe larg, şi practica judiciară evocată în sprijinul acestor exemple – nota de subsol nr. 5). De asemenea, în alt exemplu din practică, se arată că pentru a dispune suspendarea efectelor unui contract încheiat între două persoane de drept privat ar fi necesar ca instanţa de judecată să intre în câmpul de acţiune al principiilor libertăţii de voinţă şi libertăţii contractuale, modificând efectele convenţiei încheiate între părţi. O asemenea intervenţie nu poate fi permisă decât în împrejurări cu torul excepţionale, atunci când prejudiciul produs sau pe cale a se produce uneia dintre părţile contractante este evident şi profund vătămător (C.R. Radu, Ordonanţa preşedinţială…, pp. 269-271 – Trib. Bucureşti, s. a VI-a com., sent. nr. 7643 din 3 iunie 2011).

^[21] D.-A. Ghinoiu, op. cit., p. 1399, inclusiv nota nr. 1.

^[22] Ca exemplu, pe cale de ordonanţă preşedinţială nu ar putea fi dispusă demolarea unei construcţii, întrucât executarea unei asemenea măsuri nu ar mai face posibilă repunerea în situaţia anterioară – a se vedea, în acest sens, M. Tăbârcă, Procedura.…, 2013, p. 754; D.-A. Ghinoiu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1398, inclusiv nota 7. De asemenea, s-a arătat că în unele situaţii, când executarea a constat în predarea unui bun sau evacuare, reintegrarea în situaţia anterioară se poate realiza pe calea ordonanţei preşedinţiale – a se vedea, în acest sens, Tr. Dârjan, op. cit., p. 71, inclusiv nota nr. 2. În acest cadru, este de semnalat că ultimul autor citat consideră caracterul reversibil o trăsătură definitorie a ordonanţei preşedinţiale, strâns legată de prima caracteristică a acestei proceduri, considerată a fi caracterul provizoriu – Tr. Dârjan, op. cit., pp. 64-72. 

^[23] C.C. Dinu, op. cit., pp. 162-163.

^[24] Gh. Piperea ş.a., Codul de procedură civilă. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2019, p. 1806.

^[25] A se vedea, în acest sens, R. Stanciu, Ordonanţa preşedinţială în materie civilă, o scurtă privire de ansamblu a practicii judiciare, după trei ani de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă.

^[26] A se vedea I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, Vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 429.

^[27] D.-A. Ghinoiu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1384, inclusiv nota nr. 7.