Aparenţa de imparţialitate a instanţei, garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil în materie civilă

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 299-321.

§1. Dreptul la un proces echitabil presupune o instanţă independentă şi imparţială

Principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil are un rol axiomatic în procesul civil modern, fiind consacrat atât în legislaţia internă^[1], cât şi în numeroase acte normative internaţionale^[2].

Aşa cum s-a arătat în doctrină, dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului relevă câteva repere esenţiale pe care principiul dreptului la un proces echitabil le consacră^[3]: (i) accesul la justiţie; (ii) cauza să fie examinată în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; (iii) examinarea cauzei să se facă de un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege; (iv) hotărârea să fie pronunţată în public.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea reper – „examinarea cauzei să se facă de către un tribunal^[4]independent, imparţial şi stabilit prin lege” – deşi prezentul demers îşi propune să analizeze exclusiv noţiunea de imparţialitate a judecătorului (aparenţa de imparţialitate, în special), vom face câteva aprecieri sumare şi cu privire la independenţa judecătorului, întrucât imparţialitatea judecătorului este strâns legată de independenţa sa: un judecător care nu este independent, nu poate fi imparţial, independenţa fiind premisa necesară (nu şi suficientă, însă!) a imparţialităţii şi o cerinţă prealabilă a acesteia. În acest sens, în mod sugestiv s-a spus că, „dacă independenţa judecătorului este consacrată prin statutul acestuia, imparţialitatea este o chestiune lăuntrică, este o virtute; prima înseamnă absenţa oricărei subordonări, pe când cealaltă, absenţa oricărei prejudecăţi, pasiuni, slăbiciuni sau sentiment personal; prima se analizează în raport cu un terţ, cea de-a doua în raport de însuşi magistratul”^[5].

Independenţa judecătorului se referă, pe de o parte, la lipsa oricăror ingerinţe din partea puterii executive sau legislative, şi, respectiv, a părţilor litigante, în exercitarea funcţiilor instanţelor judecătoreşti („independenţă funcţională”), iar, pe de altă parte, la statutul judecătorului şi garanţiile acestui statut, adică modul de recrutare, modul de avansare, limitele care emană din natura funcţiei judecătorului etc. şi faptul că judecătorul nu poate fi lipsit de funcţia sa prin arbitrariu sau voinţa cuiva („independenţa personală”)^[6].

Potrivit Ghidului practic de etică şi deontologie profesională pentru judecători şi procurori^[7], „Independenţa judiciară nu este un privilegiu sau prerogativa unui judecător. Ea reprezintă responsabilitatea acordată fiecărui judecător pentru a-i permite să soluţioneze litigiile în mod onest şi imparţial, fără presiuni sau influenţe externe şi fără teama de intervenţie din partea cuiva al acestuia, şi o garanţie a părţilor litigante cu privire la echitabilitatea procedurii^”. Pe de altă parte, independenţa magistraţilor reprezintă nu numai o garanţie a statului pentru înfăptuirea justiţiei^[8], ci, în egală măsură, un drept şi o obligaţie a magistraţilor^[9]. Aceştia trebuie să apere independenţa sistemului judiciar şi să denunţe orice presiune s-ar face asupra lor^[10].

Alături de independenţa judecătorului, imparţialitatea acestuia în exercitarea profesiei este o îndatorire esenţială pentru buna administrare a justiţiei^[11]. El trebuie să decidă în mod obiectiv, liber de orice influenţe, să aibă o conduită echidistantă în raport cu părţile litigante, acţionând fără prejudecăţi şi să îşi formeze opinia doar în urma dezbaterilor contradictorii. Mai mult decât atât, imparţialitatea trebuie să fie nu doar o chestiune de substanţă, ci şi de aparenţă: „justice must not only be done, it must be seen to be done”^[12].

În acest context, imparţialitatea judecătorului urmează a fi analizată nu numai din perspectiva subiectivă, care se raportează la forul interior al judecătorului, ci şi din perspectiva obiectivă, care se raportează la etalonul abstract al percepţiei observatorului independent, obiectiv şi rezonabil, pentru care aparenţa lipsei prejudecăţilor trebuie să fie evidentă. Aşa cum vom arăta în cele ce urmează, „observatorul obiectiv” trebuie să poată percepe imparţialitatea instanţei „în mod practic”, concret, şi nu doar prin raportare la hotărârea adoptată, ci la întreg procesul prin care se ajunge la aceasta^[13], analizând nu doar comportamentul judecătorului în timpul judecării procesului, ci şi anumite acte sau fapte ale acestuia făcute în afara instanţei, în viaţa sa privată. Într-un stat de drept, justiţiabilii sunt interesaţi de caracterul celui care îi judecă, fapt ce justifică interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se exercite sub spectrul obligaţiei de rezervă sau de discreţie, astfel încât manifestările publice ale magistratului, chiar dacă ţin de aspecte ce vizează viaţa sa privată, să nu aducă atingere imaginii sau reputaţiei instituţiei judiciare. Judecătorul trebuie să fie „un om bun”, a cărui conduită să fie congruentă cu valorile pe care le promovează prin exerciţiul funcţiei sale, şi care să inspire comunitatea din care face parte. Doar în acest mod înfăptuirea justiţiei va fi percepută de public la adevărata ei dimensiune, iar judecătorul va putea spune că, prin modul cum şi-a exercitat profesia, s-a pus cu adevărat în slujba semenilor săi.

§2. Aparenţa, „un concept juridic vag (…), cu conţinut variabil”^[14]

Etimologic, cuvântul „aparenţă” provine din latinescul apparentia şi se formează din cuvintele ad parere, care înseamnă literalmente „să apară”, şi, prin urmare, cu alte cuvinte, semnifică ce se poate vedea, ceea ce se poate percepe dintr-o situaţie de fapt sau dintr-un lucru.

În limbajul cotidian^[15], aparenţa semnifică „manifestarea esenţei obiectelor şi a fenomenelor în caracterele accesibile în mod nemijlocit percepţiei senzoriale”, respectiv„partea exterioară, vizibilă, a unui lucru, a unei fiinţe sau a unui fenomen; înfăţişare, faţă” sau „fel în care cineva sau ceva apare în exterior sau pe dinafară”. Dar, în acelaşi timp, aparenţa poate însemna şi „înfăţişare exterioară şi adesea neconformă cu realitatea (s.n.) a cuiva sau a ceva”, respectiv „care estealtfel decât apare la prima vedere (s.n.)”; „înfăţişare înşelătoare, care ascunde adevărata natură (s.n.) (a lucrurilor sau a persoanelor)”; ceva „nereal, imaginar, fals”. Tot în limbaj uzual^[16], „a salva aparenţele” semnifică „a reuşi să dea unui lucru, unei situaţii etc. o înfăţişare care să ascundă o realitate neplăcută”; „a nu lăsa să se (între)vadă nimic din cele ce ar putea dezvălui un rău”.

Consecinţă a cunoaşterii – corecte sau nu – a ceea ce este real, s-a spus că aparenţa este un fapt, un mod de cunoaştere empirică a realităţii sensibile, putând fi calificate drept aparente „doar realităţile lumii sensibile, deci perceptibile prin simţuri”^[17].

Sensurile „aparenţei” se dovedesc a fi complexe, aceasta fiind o noţiune polisemantică, „plurifaţetată”: ea poate corespunde realităţii juridice, dar poate fi, de asemenea, doar plauzibilă sau chiar pur şi simplu înşelătoare^[18]. Acest fapt ridică numeroase întrebări cu privire la corelaţiile dintre realitatea juridică şi aparenţă^[19], la care judecătorul care trebuie să pronunţe o soluţie va trebui să (îşi) răspundă^[20].

Admiţând că realitatea generată de efectele unui raport juridic ar putea fi, totuşi, cunoscută de părţile legate de raportul juridic respectiv, cum vor cunoaşte terţii această „realitate”? În doctrină s-a arătat că, în principiu, terţii vor percepe realitatea prin intermediul aparenţelor la care au avut acces pentru a se informa, ceea ce înseamnă că terţii îşi vor ghida comportamentul în funcţie de „realitatea de suprafaţă”, şi nu de „realitatea profundă”^[21](la care, de altminteri, de cele mai multe ori, nici nu au acces).

Dar ce reacţie va avea sau ar trebui să aibă judecătorul confruntat cu aparenţa?^[22]În această materie există mai multe întrebări^[23], decât răspunsuri…

Poate fi el, din perspectiva binomului „realitate”/„aparenţă”^[24], asimilat terţilor?^[25]

Credem că nu (sau, cel puţin, nu întrutotul), deoarece terţul este, de regulă, „îndreptăţit” să ignore „realitatea” la a cărei cunoaştere nu a avut acces^[26], în timp ce îndatorirea judecătorului este „descoperirea adevărului”, căci altfel cum ar putea pronunţa o hotărâre temeinică şi legală?

În orice caz, sarcina judecătorului nu este facilă, întrucât, aşa cum s-a spus, „aparenţa, adică felul în care ni se înfăţişează lucrurile, suferă, ca orice altceva, de o ambiguitate legată de subiectivitate sau obiectivitate în acest «mod». «Modul de a se prezenta», spontan sau deliberat, imediat sau reprezentat, implică, cel puţin, dubla subiectivitate a subiectului observat şi a subiectului observator. Se pare, la prima vedere, că aspectul este obiectiv, supus observaţiei fiecăruia, dar, dimpotrivă, este clar că observatorul joacă moneda subiectivităţii cu cel care îşi manipulează aspectul pentru a-şi atinge scopurile. Prin urmare, abordarea juridică poate oscila doar între reţinerea aparenţei ca fapt şi lucrarea de reconstrucţie a voinţei şi personalităţii individului care conferă aspectului dimensiunile normative ale standardului, de libertate, de dovadă. Aşadar, aparenţa este, în general, un fapt relevant pentru lege, indiferent dacă îl confirmă, îl contrazice sau îl hrăneşte”^[27].

**§3. Imparţialitate „subiectivă” versus imparţialitate „obiectivă”: drumul de la realitatea absconsă la evidenţele furnizate de aparenţă**

În legislaţia noastră imparţialitatea justiţiei este consacrată cu valoare de principiu constituţional, art. 124 alin. (2) din Constituţie statuând că: „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”.

Imparţialitatea, ca element al unui proces echitabil, reprezintă garanţia încrederii justiţiabililor în magistraţii şi instituţiile în care se înfăptuieşte actul de justiţie^[28]. Esenţa principiului imparţialităţii constă în obligaţia magistratului de a se manifesta, în acelaşi mod, faţă de toţi participanţii la proces şi de a nu avea o atitudine discriminatorie^[29], ce ar aduce atingere spiritului de obiectivitate, de nepărtinire şi de echidistanţă^[30]. „Părtinirea” sau „prejudecata” reprezintă „tendinţa, înclinaţia sau predispoziţia de a favoriza o anumită poziţie, parte sau rezultat (…), predispoziţia de a soluţiona o problemă sau o cauză într-un fel anume, care nu lasă calea judiciară complet deschisă către examinare şi deliberări^”[31].

Cu toate acestea, s-a spus că „setul de valori personale ale judecătorului, filozofia acestuia, sau convingerile despre drept, nu pot constitui subiectivism sau prejudecată. Faptul că un judecător are o părere generală despre o chestiune juridică sau socială ce are legătură directă cu speţa nu îl face incompatibil de a prezida”^[32], credem că graniţa între setul de valori personale şi prejudecăţi este adesea volatilă…

Pe e altă parte, s-a subliniat diferenţa dintre „opinie”, care este acceptabilă, şi „subiectivism”, care este inacceptabil. În acest sens, s-a spus că„dovada că mintea unui judecător este o tabula rasa ar fi o dovadă de lipsă de pregătire, nu de lipsă de subiectivism”^[33]. Într-adevăr, pare nerealist să i se pretindă unui judecător care, luând cunoştinţă de dosar într-o anumită etapă a procesului, să nu-şi formeze o părere asupra posibilei soluţii pe care ar putea să o dea în acea cauză. De altminteri, o astfel de atitudine ar putea chiar crea aparenţa manifestă a unei lipse de preocupare pentru profesie^[34], am putea spune. Imparţialitatea nu te împiedică să îţi formezi o opinie, „ci ea împiedică dorinţa de a nu ţi-o schimba (de a înlătura rostul dezbaterilor): judecătorul trebuie să rămână deschis la primirea noilor fapte, argumente, interpretări”^[35]. Dar, totuşi, reflectând la caracteristicile unei „opinii”, nu se află, oare, printre ele, şi subiectivismul? Să existe, oare, „opinii personale” care n-au trecut prin filtrul subiectivităţii?

Ca standard de conduită, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia sa fie neutre^[36], neutralitatea fiind chiar de esenţa justiţiei. Deontologia profesională îi obligă pe magistraţi să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate, având ca unic temei legea. Mai mult, magistraţii sunt ţinuţi să adopte un comportament din care sa rezulte chiar şi aparenţa imparţialităţii (în sensul ca aceasta să fie vizibilă) tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă şi legală a îndatoririlor profesionale. Aşadar, la fel ca independenţa, imparţialitatea nu este doar o chestiune de substanţă, ci şi de aparenţă: nu este suficient să fii independent şi imparţial, ci trebuie ca acest lucru sa fie vizibil din perspectiva unui observator rezonabil, căruia dacă judecătorul îi creează aparenţa că este părtinitor, va percepe acest lucru ca pe o nedreptate, fiind prejudiciată astfel percepţia cu privire la întregul sistem de justiţie. Percepţia vicierii imparţialităţii poate fi ocazionată nu doar de comportamentul judecătorului în sala de judecată, ci şi prin asocierile şi activitatea judecătorului în afara instanţei^[37].

Percepţia de parţialitate erodează încrederea publicului, lovind la temelia reputaţiei sistemului judiciar.

Cât priveşte cerinţele imparţialităţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat o bogată jurisprudenţă, prin care a reţinut că există două aspecte ale cerinţei de imparţialitate: primo, instanţa trebuie să fie imparţială din punct de vedere subiectiv, fapt concretizat prin aceea că niciun membru al instanţei nu ar trebui să aibă prejudecăţi sau să fie părtinitor, ceea ce presupune să fie neutru. Şi, întrucât nu există nicio posibilitate concretă de a cerceta convingerile subiective ale unui om, imparţialitatea personală trebuie prezumată, cu excepţia ipotezei în care există probe ce dovedesc contrariul^[38]; secundo, instanţa trebuie să fie imparţialăşi din punct de vedere obiectiv, adică trebuie să ofere garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă (Castillo Algar c. Spania, C.E.D.O., 28 octombrie 1998)^[39]. Potrivit testului observatorului obiectiv, trebuie cercetat dacă, indiferent de conduita personală a judecătorului, există circumstanţe verificabile ce pot genera îndoieli cu privire la imparţialitatea acestuia, iar în această privinţă, chiar şi aparenţele devin relevante. Chestiunea esenţială aici este, de fapt, încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o inspire populaţiei, inclusiv acuzatului în cadrul cercetării penale.

Reiterând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în acelaşi sens a statuat şi Curtea Constituţională a României, prin mai multe decizii, dintre care amintim: Decizia nr. 558/2014, Decizia nr. 333/2014^[40], Decizia 169/2016^[41], reţinând, în esenţă, că imparţialitatea magistratului, ca şi garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, prezumată relativ, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă.

Relativ la imparţialitatea obiectivă, în literatura de specialitate s-a arătat că „(…) lipsa de neutralitate nu este decât rareori o realitate palpabilă. Exceptând cazul în care judecătorul îşi expune parti pris-urilecontra uneia dintre părţi, cum s-ar putea proba parţialitatea sa, dacă nu putem, omeneşte vorbind, să sondăm înăuntrul minţii sale? De aceea, recunoaşterea unor indicii de lipsă de neutralitate, a unei aparenţe în acest sens, este suficientă pentru a înlătura prezumţia de neutralitate a judecătorului”^[42].

Prin urmare, se pare că, în materia obligaţiei judecătorului de a fi imparţial, aparenţele devin mai importante decât realitatea, deoarece cele dintâi sunt perceptibile, putând fi cunoscute empiric, în timp ce realitatea poate rămâne „criptată” pentru totdeauna.

§4. În căutarea „observatorului rezonabil, informat şi dezinteresat”, reper al aparenţei în materie de imparţialitate

Potrivit art. 2.5. din Proiectul Principiilor de la Bangalore, „Judecătorul se va abţine să soluţioneze orice dosar pe care constată că nu îl va putea judeca imparţial sau în care unui observator rezonabil i s-ar putea părea că judecătorul nu este capabil să judece imparţial”. Aşadar, aceste prevederi se referă la „o persoană rezonabilă”, care „ar putea crede” că judecătorul nu poate judeca în mod imparţial. Formularea din Principiile de la Bangalore – „i-ar putea apărea unui observator rezonabil” – a fost circumstanţiată în cadrul reuniunii de la Haga în noiembrie 2002, ajungându-se la concluzia că „un observator rezonabil” trebuie să fie un observator „atât dezinteresat, cât şi informat”^[43]

Dar cine să fie acest observator rezonabil, de bună-credinţă, care este dezinteresat în cauză, fiind, în acelaşi timp, informat? Cumulul de calităţi proiectate a se îngemăna în una şi aceeaşi persoană a provocat un interes efervescent în literatura de specialitate străină, cu privire la „identitatea” observatorului rezonabil, ocazionând uneori chiar reflecţii sarcastice la adresa acestuia.

Astfel, dacă unii autori s-au rezumat să afirme că acest observator este un construct ideal, o ficţiune cu care judecătorilor le este confortabil să opereze^[44], fiind, de fapt, o modalitate în care instanţa comunică, practic, „cu ea însăşi”, alţii au mers atât de departe încât au descris observatorul rezonabil ca întruchipându-l mai degrabă pe Arhanghelul Mihail, decât pe „un om de pe stradă”^[45], fiind neverosimil ca o fiinţă în carne şi oase să cumuleze atâtea calităţi. Lordul Hoffman era de părere că acest observator este creditat în exces cu atribute fictive, doar pentru a se creea impresia că aprecierea imparţialităţii obiective nu o face un coleg de breaslă al judecătorului, ci un reprezentant al publicului.

Pe de altă parte, un alt autor semnalează lipsa standardelor în această materie: nu există, de fapt, o grilă la care să raportăm rezonabilitatea şi nici caracterul informat al acestui observator, deci nu putem şti ce anume trebuie să ştie el ca să poată aprecia obiectiv imparţialitatea: ce înseamnă, de fapt, un observator „informat”? Este greu de crezut că o persoană fără pregătire juridică ar avea o cultură generală atât de sofisticată încât să intuiască modul în care gândesc judecătorii, care sunt standardele lor etice etc. În acest context, autorul McKoski sugerează înlocuirea observatorului profan cu un profesionist al dreptului, pledând totodată pentru întemeierea cererilor de recuzare pe fapte, nu pe impresii cu privire la aparenţe^[46].

Un alt autor, M. Kirby, subliniază că observatorul rezonabil, deşi este un construct artificial, este, în acelaşi timp, „un mijloc prin care judecătorii îşi exprimă respectul pentru opinia oamenilor în slujba cărora acţionează”^[47].

Şi totuşi, ce înseamnă imparţialitatea?

Imparţialitatea presupune neutralitatea, deoarece „Nimeni nu poate fi judecător în propria cauză”. Principiul capătă atât o aplicare literală – nimeni nu poate judeca o cauză în care el ar fi parte (neminem judex), sau în care ar avea interes economic, dar şi în ipoteza în care, deşi în realitate nu se pune astfel problema, totuşi ea s-ar putea pune astfel din perspectiva unui observator exterior^[48].

Criteriul general acceptat pentru excludere este percepţia rezonabilă de subiectivism^[49]. Testul obiectiv constă în întrebarea: „Ce ar concluziona o asemenea persoană, care priveşte chestiunea în mod realist şi practic după ce a examinat integral problema? Ar crede acea persoană că este mai probabil ca judecătorul, fie conştient, fie inconştient, să nu decidă în mod echitabil?”. În acest sens, Curtea Supremă a Canadei^[50]a statuat că, în cvasiunanimitatea cazurilor, este dificil de anticipat că se va manifesta de către judecător un partizanat făţiş într-o anumită cauză, existenţa prejudecăţilor fiind, de regulă, greu perceptibilă din perspectiva manifestărilor obiective. În mod concret, de regulă se pleacă de la premisa că, deşi suspectează un subiectivism real, partea nu îl poate dovedi, şi atunci renunţă să mai afirme existenţa unei lipse de imparţialitate subiectivă, fiind mai facil să pretindă că există percepţia rezonabilă de subiectivism (percepţie a cărei exigenţă este mai uşor de stabilit prin testul obiectiv) – adică aparenţa de imparţialitate.

În doctrină, s-a observat însă că, de regulă, justiţia lucrează sub presiune, fiind ţinută să ia decizii uneori cruciale pentru oameni şi pentru vieţile lor, în procese în care părţi inegale ca resurse şi ca statut social se luptă, uneori într-o atmosferă extrem de tensionată. În aceste condiţii, este lesne de închipuit de ce fiecare dintre ele ar fi dispusă, in extremis, să facă (aproape) orice ca să câştige, sau, cel puţin, să nu piardă^[51]. Tocmai de aceea devin supralicitate independenţa şi imparţialitatea judecătorului: cum să poată el fi un arbitru efectiv în cauză, dacă nu este independent şi imparţial, şi dacă nu este văzut astfel, atât de către fiecare dintre părţi, cât şi (sau, mai ales) de către terţi?

La modul ideal, procedura judiciară ar trebui să se deruleze într-o astfel de manieră încât chiar şi partea perdantă să fie satisfăcută cu privire la echitabilitatea acesteia, miza fiind aceea că, deşi nu va fi de acord cu rezultatul, va accepta totuşi efectele hotărârii judecătoreşti, conformându-se, practic, în mod voluntar acesteia, ceea ce ar face de prisos recurgerea la procedura executării silite. Aşadar, la modul ideal, percepţia asupra modului cum s-a înfăptuit justiţia ar trebui să fie în egală măsură pozitivă, indiferent dacă privim lucrurile din perspectiva părţii câştigătoare sau din perspectiva părţii care a pierdut procesul. Realitatea este, însă, de cele mai multe ori diferită, în sensul că adesea partea care pierde procesul sau avocaţii acesteia sunt tentaţi să pună rezultatul nefavorabil pe seama lipsei de independenţă sau de imparţialitate a instanţei, în loc să-şi asume pierderea. Astfel, este adevărat că justiţia trebuie nu numai să fie înfăptuită, ci să şi fie percepută ca fiind înfăptuită, însă întrebarea care se ridică este următoarea: „cel ce pierde procesul recunoaşte că justiţia a fost înfăptuită?”^[52]

O altă întrebare căreia doctrina străină a încercat să-i găsească un răspuns este de ce judecătorilor ar trebui să le pese despre modul cum publicul percepe acţiunile lor, mai mult chiar decât le-ar păsa despre adevărul care le fundamentează acţiunile?^[53]În alţi termeni, de ce ceea ce pot percepe justiţiabilii (aparenţele, adică – n.n.) este mai important decât „ce nu se vede”? Răspunsul este acela că adevărul abstract nu este un criteriu care să justifice modul în care justiţia îşi face treaba; înfăptuirea justiţiei trebuie să fie percepută „în mod autentic”, deci procedurile trebuie explicitate publicului printr-un discurs justificativ. În acest caz, „observatorul rezonabil” reprezintă publicul căruia îi este destinat, de fapt, „discursul reputaţional al judecătorului”, discurs prin care se urmăreşte recunoaşterea rolul justiţiei în viaţa publică, deci legitimarea funcţiei judiciare.

Legitimitatea şi încrederea publicului sunt absolut necesare oricărui sistem judiciar pentru a-şi realiza menirea, ori acestea nu se pot obţine decât dacă sistemul judiciar este independent şi, în acest context, instituie garanţii suficiente pentru asigurarea imparţialităţii judecătorilor.

Aşa cum s-a spus, teoria aparenţei este creaţia Curţii, fără a se putea determina cu certitudine data ei de naştere^[54]. În Hotărârea din cauza Piersak c. Belgiei (1 octombrie 1982), §30, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat pentru prima oară principala raţiune care justifică utilizarea aparenţei pentru a determina neutralitatea judecătorului, precizând că, pentru ca un tribunal să inspire publicului încrederea indispensabilă justiţiei, este necesar apelul la aparenţa pe care o creează anumite aspecte din activitatea judecătorului. Ulterior, Curtea de la Strasbourg a consacrat principiul imparţialităţii obiective în mai multe cauze, dintre care cele mai relevante sunt: Kress c. Franţei (7 iunie 2001); Hauschildt c. Danemarcei (24 mai 1989)^[55]; De Cubber c. Belgiei (26 octombrie 1984)^[56]; Wettstein c. Elveţiei (21 decembrie 2000)^[57]. Teoria testului obiectiv al imparţialităţii a fost dezvoltată ulterior, Curtea de la Strasbourg ajungând să statueze în Hotărârea Procola c. Luxemburg, din 28 septembrie 1995^[58], că chiar şi un simplu dubiu, oricât de puţin întemeiat ar fi, este totuşi suficient pentru a altera imparţialitatea instanţei în discuţie.

În lumina jurisprudenţei C.E.D.O., evocate în Comentariul Proiectului Principiilor de la Bangalore, se arată că, în unele ipoteze, „Subiectivismul poate fi şi o chestiune inconştientă, şi este posibil ca judecătorul să declare în mod onest că nu este subiectiv şi că nu permite propriului interes să îi afecteze judecata, dar totuşi să permită acest lucru în mod inconştient”^[59].

În fine,aceeaşi sursă bibliografică evocă şi ipoteza în carejudecătorul poate fi complet imparţial, dar să existe împrejurări „care creează totuşi o percepţie rezonabilă de subiectivism”,ceea ce va conduce la excluderea judecătorului din completul de judecată. În opinia noastră, un astfel de caz reprezintă o ipoteză extremă, în care aparenţele „bat” realitatea – care, în acest caz, nici măcar nu contează, – relevantă fiind exclusiv percepţia „persoanei rezonabile” a cărei sarcină va fi să îşi imagineze starea de spirit a judecătorului, în împrejurările date. În acest caz s-a spus că ideea conform căreia „înfăptuirea justiţiei trebuie să fie văzută nu poate fi separată de standardul referitor la percepţia rezonabilă de subiectivism”^[60].

§5. Câteva dintre ipostazele în care „observatorul rezonabil” ar putea scruta atent aparenţa de imparţialitate a judecătorului român

Dispoziţiile art. 23 C. proc. civ. consacră principiul respectului cuvenit justiţiei, statuând în alin. (1) următoarele: „Cei prezenţi la şedinţa de judecată sunt datori să manifeste respectul cuvenit faţă de instanţă şi să nu tulbure buna desfăşurare a şedinţei de judecată”, iar în alin. (2) că „Preşedintele veghează ca ordinea şi solemnitatea şedinţei să fie respectate,putând lua în acest scop orice măsură prevăzută de lege (s.n.)”.

In concreto, art. 217 C. proc. civ. stabileşte că preşedintele completului de judecată exercită poliţia şedinţei de judecată, putând lua măsuri „pentru păstrarea ordinii şi a bunei – cuviinţe, precum şi a solemnităţii şedinţelor de judecată”. Alineatul (6) al aceluiaşi articol statuează că „Preşedintele atrage atenţia părţii sau oricărei alte persoane care tulbură şedinţa ori nesocoteşte măsurile luate, să respecte ordinea şi buna cuviinţă,iar în caz de nevoie dispune îndepărtarea ei (s.n.)”^[61], iar alin. (7) prevede că „Pot fi, de asemenea, îndepărtaţi din sală minorii, precum şi persoanele care s-ar înfăţişa într-o ţinută necuviincioasă (s.n.)”. În acelaşi sens, alin. (9) al art. 217 C. proc. civ. prevede că, în cazul în care cel care tulbură liniştea este chiar apărătorul părţii^[62], „preşedintele îl va chema la ordine şi, dacă, din cauza atitudinii lui, continuarea dezbaterilor nu mai este cu putinţă, procesul se va amâna, aplicându-se amenda judiciară prevăzută la art. 187 alin. (1) pct. 2, iar cheltuielile ocazionate de amânare vor fi trecute în sarcina sa prin încheiere executorie, dispoziţiile art. 191 fiind aplicabile”.

Este lesne de anticipat că procedura prin care o persoană este sancţionată pentru abaterile anterior descrise va fi oricum percepută de aceasta ca fiind vexatorie, însă judecătorul va trebui să fie atent pentru a evita ipotezele în care exercitarea atribuţiilor sale ar putea fi percepută ca o manifestare a subiectivismului sau a eventualelor lui prejudecăţi. Aşa cum s-a spus, „mustrările nejustificate adresate avocaţilor, insultele şi remarcile neadecvate faţă de justiţiabili sau faţă de martori, declaraţiile ce dovedesc prejudecăţi şi comportamentul netemperat şi lipsit de răbdare pot distruge aparenţa de imparţialitate, şi trebuie evitate”^[63].

Printre atribuţiile preşedintelui completului de judecată se regăseşte şi aceea de a conduce şedinţa de judecată, context în care preşedintele are rolul de „a modera” dezbaterile, acordând cuvântul părţilor, precum şi procurorului, dacă participă la şedinţă, în ordinea statornicită de dispoziţiile art. 216 alin. (2) C. proc. civ. În acest context, preşedintele va putea, dacă este necesar, să dea cuvântul părţilor şi celorlalţi participanţi, de mai multe ori, în aceeaşi ordine [reglementată de alin. (1) al art. 216 C. proc. civ.]. În aceste circumstanţe, ţinând seama că resursele de timp trebuie gestionate eficient, se poate ajunge în situaţia ca preşedintele să fie nevoit să limiteze în timp intervenţia fiecărei părţi, caz în care urmează a se ţine seama de prevederile tezei a II-a a alin. (4) din art. 216 C. proc. civ., care statuează că „în acest caz, el trebuie să pună în vedere părţii, înainte de a-i da cuvântul, timpul pe care îl are la dispoziţie”. Pentru a păstra aparenţa de imparţialitate, preşedintele va trebui să păstreze o proporţie adecvată în cadrul operaţiunii de limitare a timpului acordat părţilor şi participanţilor pentru concluziile pe care aceştia le pun în cauză, respectând exigenţele principiului egalităţii părţilor, consacrat de dispoziţiile art. 8 C. proc. civ., potrivit căruia „În procesul civil părţilor le este garantată exercitarea drepturilor procesuale în mod egal şi fără discriminări”^[64].

Aşa cum s-a spus, „Judecătorul este obligat să se asigure că procedurile judiciare se desfăşoară în ordine şi într-o manieră eficientă şi că nu se abuzează de ele. Pentru a realiza acest scop este necesar un grad adecvat de fermitate. Judecătorul trebuie să păstreze un echilibru fin, de la el aşteptându-se atât să conducă procesul efectiv, cât şi să evite a crea impresia unui observator rezonabil că ar fi părtinitor. Trebuie evitată orice acţiune care, în mintea unui observator rezonabil ar (sau ar putea) da naştere la o bănuială rezonabilă de lipsă de imparţialitate în îndeplinirea atribuţiilor judiciare. Dacă se creează astfel de impresii, ele afectează nu numai pe justiţiabilii din faţa instanţei, ci şi încrederea populaţiei în corpul judecătoresc în general”^[65].

Potrivit alin. (2) al art. 22 C. proc. civ.,„Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii (s.n.), oral sau înscris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept (s.n.), chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc (s.n.)”.

Cu toate acestea, exercitarea prerogativelor pe care legiuitorul le-a conferit cu generozitate judecătorului în procesul civil trebuie făcută cu temperanţă şi cu precauţie. În acest sens, s-a arătat că „Judecătorul are dreptul de a pune întrebări pentru a clarifica chestiuni, însă dacă judecătorul intervine în mod constant şi ia practic controlul desfăşurării procesului civil, sau îşi asumă rolul acuzării într-un proces penal şi foloseşte răspunsurile la întrebările pe care le-a adresat el însuşi pentru a ajunge la o anumită soluţie în speţă, judecătorul devine avocat, martor şi judecător în acelaşi timp, iar părţile nu au parte de un proces echitabi^l[66]”.

Legat de rolul judecătorului în administrarea probelor, în literatura de specialitate s-au adus în discuţie mai multe aspecte ce constituie veritabile provocări din perspectiva obligaţiei instanţei de a fi imparţială, cum ar fi acela dacă punerea în discuţie a insuficienţei probelor administrate nu ar fi cumva de natură „să creeze un sentiment de inferioritate părţii căreia i se pune în vedere că probatoriul este insuficient, dar nu dispune de probe suplimentare”^[67].

O altă întrebare care s-a ridicat este ce conduită va trebui să adopte instanţa în cazul în care partea îndreptăţită nu se opune încuviinţării unei probe, în situaţia în care în speţă este incidentă o normă imperativă de ordine privată care interzice acea probă^[68]. Având în vedere că, potrivit art. 7 alin. (2) C. proc. civ., „Judecătorul are îndatorirea de asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor în proces”, s-a pus problema în ce măsura instanţa ar fi obligată să atenţioneze partea a cărei protecţie este instituită prin prevederile legale în discuţie cu privire la dreptul acesteia de a se opune administrării probei^[69]. Din perspectiva obligaţiei de imparţialitate, o atare intervenţie a judecătorului ar putea fi văzută ca o favorizare a părţii litigante respective. Aşa cum cu temei s-a arătat, „Dacă ar pune în vedere părţii interesate că se poate opune unei probe la care poate achiesa tacit, ori, de pildă, că poate invoca excepţia prescripţiei extinctive, în condiţiile prevăzute de art. 2512 alin. (1) şi art. 2513 C. civ. judecătorul ar încălca principiul neutralităţii, şi s-ar transforma în avocatul uneia dintre părţi, furnizându-i un mijloc de apărare care provoacă celeilalte părţi un dezavantaj nemijlocit, prin respingerea cererii ca prescrisă ori a probei propuse ca inadmisibilă (ceea ce poate determina, mediat, pierderea procesului)”^[70].

În ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de a dispune din oficiu administrarea unor probe, chiar dacă părţile se opun^[71], aşa cum s-a observat, „(…) în condiţiile în care părţile se află pe poziţii antagonice, iar proba dispusă este, prin ipoteză, concludentă şi utilă, fiind aşadar, de natură a duce la dezlegarea pricinii, întrucât contribuie la lămurirea faptelor litigioase, este evident că, de multe ori, proba va profita unei părţi, şi, în aceeaşi măsură, va dăuna celeilalte, întrucât, prin lămurirea raporturilor juridice litigioase, va putea fi dezlegat fondul raportului juridic litigios”^[72]. Cu toate acestea, chiar dacă exercitarea de către instanţă a prerogativei de a dispune probe din oficiu se va dovedi, în cele din urmă, a determina consecinţe favorabile unei părţi (şi, de regulă, defavorabile celeilalte), în literatura de specialitate s-a arătat că „măsurile luate de instanţă cu privire la administrarea probatoriului nu pot da naştere unei incompatibilităţi, iar o eventual cerere de recuzare formulată de partea nemulţumită va trebui – cel puţin ca o regulă generală, exceptând situaţii de o anormalitate vădită, izbitoare, în care măsurile luate ating sfera neinteligibilului şi nescuzabilului pentru orice observator neutru – să fie respinsă, ca reprezentând expresia unui abuz de drept, care deturnează instituţia recuzării de la finalitatea sa (…)”^[73]. Aşadar, în ipoteza în care instanţa va uza de prerogativele conferite de dispoziţiile art. 254 alin. (5) C. proc. civ., nu se poate aprecia de plano că instanţa ar încălca exigenţele imparţialităţii, întrucât scopul urmărit este acela de a afla adevărul şi de a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală, şi nu de a înclina în mod artificial balanţa în favoarea uneia dintre părţi^[74].

O altă ipostază în care judecătorul trebuie să dea dovadă de temperanţă este ipoteza în care are a se pronunţa asupra motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., urmând să cerceteze şi, eventual, să cenzureze măsura în care instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti. Acestui motiv de casare doctrina mai veche îi subsuma şi situaţia în care instanţa, în motivare, ar critica legea, însă cu temei s-a arătat că un astfel de raţionament nu poate fi considerat o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, subliniindu-se, însă, totodată, că „(…)serenitatea cu care trebuie înfăptuit actul de justiţie implică şi o anumită reţinere în formularea unor critici prea severe, care ar putea fi interpretate ca exprimând partizanat politic, ştirbind astfel încrederea în imparţialitatea justiţiei”^[75].

În loc de concluzii

Dreptul la un proces echitabil reprezintă o premisă majoră a principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică^[76].

Imparţialitatea judecătorilor este garantată prin regimul de incompatibilitate şi a conflictului de interese^[77], de interdicţii şi incapacităţi.

Remediile imparţialităţii sunt: abţinerea^[78], recuzarea^[79], strămutarea, excepţia de incompatibilitate^[80].

Chestionarea imparţialităţii este posibilă însă doar sub rezerva respectării principiului publicităţii, care se dovedeşte a fi un veritabil „catalizator” al percepţiei de imparţialitate. În acest sens, s-a spus că „Publicitatea procesului este, indirect, o garanţie a imparţialităţii judecătorului, care administrează justiţia in facie societatis, precum şi a egalităţii de arme într-un proces, dar, totodată, şi unul dintre mijloacele de realizare a transparenţei justiţiei într-o societate democratică. Publicitatea procesului poate fi, de asemenea, considerată un corolar al contradictorialităţii şi al oralităţii procedurii judiciare. Altfel zis, contradictorialitatea şi oralitatea dezbaterilor judiciare implică sistematic publicitatea procesului, ca mijloc de cultivare a încrederii în justiţie”^[81].

Principiul publicităţii este consacrat în art. 127 din Constituţie, potrivit căruia „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”, dar şi în art. 17 C. proc. civ, cu acelaşi conţinut. Articolul 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului recunoaşte dreptul la judecarea cauzei „în mod public”, prevăzând, de asemenea, că „hotărârea trebuie pronunţată în mod public”.

Poate fi percepută imparţialitatea obiectivă dacă nu este respectat principiul publicităţii? Dacă pornim de la premisa că observatorul obiectiv, rezonabil, informat ar exista aievea^[82], răspunsul ar fi categoric: nu. Observaţia empirică a aparenţei de imparţialitate nu este susceptibilă de a fi realizată in abstracto…

… Şi da, în materia garanţiilor echitabilităţii procedurii, aparenţele contează. Cât de mult, în raport cu realitatea? Paradoxal, în unele situaţii, chiar mai mult decât realitatea^[83], deoarece, spre deosebire de aceasta, care nu poate fi cunoscută la modul absolut, aparenţa imparţialităţii poate fi percepută, iar faptul că această percepţie este accesibilă chiar şi unui observator neutru este de natură să sporească încrederea publicului în sistemul judiciar.

Note de subsol

^[1]Astfel, în reglementarea internă dreptul la un proces echitabil este prevăzut de: art. 21 alin. (3) din Constituţie, care stabileşte că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil; de art. 6 C. proc. civ., care consacră dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil şi are în vedere dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege, iar în acest scop, instanţa are îndatorirea să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii; de art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care stipulează că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă̆ imparţială şi independentă, constituită potrivit legii.

^[2]În acest sens: art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului prevede pentru orice persoană dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil; art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, intitulat marginal „Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil” statuează că orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în faţa unei instanțe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege; art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului prevede că orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial, care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa; art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice stabileşte că toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie şi orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.

^[3]V.M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil. Curs de bază pentru licenţă, seminare şi examene, ed. a II-a, revăzută şi adăugită de Tr.C. Briciu, C.C. Dinu, Ed. Naţional, Bucureşti, 2018, p. 45; G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, 2020, p. 13-15; A. Stoica în Colectiv de autori (coord. I. Leş, D. Ghiţă), Tratat de drept procesual civil, vol. I (Principii şi instituţii generale. Judecata în faţa primei instanţe), ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 12-13; A. Tabacu, Drept procesual civil. Legislaţie internă şi internaţională. Doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 43-47; C. Roşu, Drept procesual civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 10-11.

^[4]Cu temei s-a arătat că în sfera noţiunii de „tribunal” trebuie incluse, alături de jurisdicţiile ordinare, „şi toate organele jurisdicţionale independente şi imparţiale, care statuează, pe baza unei proceduri organizate şi care cuprinde garanţiile necesare, în drept sau în echitate, asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil” – V.M. Ciobanu ş.a., op. cit., p. 54, cu bibliografia acolo indicată.

^[5]H. Dumbravă, D. Cigan, C. Danileţ, Factorii de presiune şi conflictele de interese în justiţie. Ghid pentru judecători, Ed. Timpul, Iaşi, 2007, p. 13, lucrare disponibilă online la adresa: https://www.kas.de/c/document_library/get_file?uuid=27dcb590-a2d4-96c6-af02-17b713dd42e1&groupId=252038, accesată la data de 30.08.2021.

^[6]C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului – Comentarii pe articole, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 490 şi urm. I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, ediţie revăzută, completată şi actualizată, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 16.

^[7]I. Copoeru (coord.), B. Maan, I. Huitfeldt, T. Gundersen, Ghidul practic de etică şi deontologie profesională pentru judecători şi procurori, p. 11, lucrare disponibilă onlinela adresa: http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_2010/Ghidul%20practic%20de%20etica%20profesionala%20pentru%20judecatori%20si%20procurori.pdf, accesată la data de 20.08.2021.

^[8]În acest sens, în doctrină s-a afirmat, pe bună dreptate, că „obligaţia statelor de a garanta cetăţenilor accesul la un tribunal independent şi imparţial se poate analiza într-o obligaţie pozitivă de a asigura neutralitatea puterii judecătoreşti” – R. Chiriţă, Dreptul la un proces echitabil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 31. În acelaşi sens, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut că „rolul jurisdicţional al unui organ nu este suficient pentru ca acesta să poată fi numit tribunal, ci trebuie ca acest organ să răspundă unei serii de garanţii procedurale, între care cele mai importante sunt independenţa şi imparţialitatea membrilor care îl compun” – C.E.D.O., Hotărârea Le Compte, Van Leuven şi de Meyere c. Belgiei, din 23 iunie 1981, disponibilă online la adresa: https://jurisprudentacedo.com/Le-Compte-van-Leuven-si-De-Meyere-c.-Belgia-Ordin-de-suspendare-medic-Conduita-profesionala.html, accesată la data de 24.08.2021.

^[9]În acest sens, a se vedea: I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 181; A. Ciucă, Repere ale independenţei judecătorului, din perspectiva independenţei sistemului judiciar, în Dreptul nr. 9/2015, p. 23-41; V.M. Ciobanu, Independenţa judecătorului şi principiul legalităţii, în R.R.D.P. nr. 1/2010, p. 43-53.

^[10]Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii (M. Of. nr. 628 din 1 septembrie 2012)„Secţiile corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii au dreptul, respectiv obligaţia corelativă de a se sesiza din oficiu pentru a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act de imixtiune în activitatea profesională sau în legătură cu aceasta, care ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea judecătorilor, respectiv imparţialitatea sau independenţa procurorilor în dispunerea soluţiilor, în conformitate cu Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi împotriva oricărui act care ar crea suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, secţiile Consiliului Superior al Magistraturii apără reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor. Sesizările privind apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblul său se soluţionează la cerere sau din oficiu de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii”.

^[11]Abordând comparativ cele două principii care guvernează sistemul judiciar, autorul F. van Dijk subliniază că este discutabil dacă părţile sunt în măsură întotdeauna să îşi dea seama cu privire la lipsa independenţei judecătorului, în schimb pot sesiza lesne lipsa de imparţialitate – F. van Dijk, Judicial Indepedence and Perceptions of Judicial Independence,în Perceptions of Indepedence of Judges in Europe. Congruence of Society and Judiciary”, Ed. Palgrave Macmilian – Springer Nature Switzerland AG, p. 12-13.

^[12]R v Sussex Justices, ex parte McCarthy, King’s Bench Division of the High Court of Justice of England and Wales [1924) 1 KB 256 at 259, per Lord Chief Justice Hewart; Pentru o viziune modernă asupra interpretării acestui principiu, a se vedea A. Richardson Oakes, H. Davies, Justice must be seen to be done: a contextual reappraisal, disponibil online, la adresa: https://law.adelaide.edu.au/system/files/media/documents/2019-02/alr-37-2-ch06-oakes-davies.pdf, accesat la data de 29.08.2021.

^[13]Potrivit Proiectului Codului de conduită Judiciară de la Bangalore 2001, adoptat de Grupul Judiciar pentru Întărirea Integrităţii Justiţiei, aşa cum a fost revizuit la Masa Rotundă a Preşedinţilor Curţii Supreme, ţinută la Palatul Păcii, Haga, 25-26 noiembrie 2002, „Imparţialitatea este esenţială pentru îndeplinirea adecvată a funcţiei judiciare. Ea priveşte nu doar hotărârea înseşi, ci întreg procesul prin care se ajunge la aceasta”.

^[14]I. Deleanu, în Prefaţa monografiei aparţinând autorului M. David, Eseu asupra cunoaşterii în dreptul civil. Aparenţă. Opozabilitate. Formalism. Publicitate, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. XIX, unde profesorul Deleanu ne avertizează că: „în dialogul să spunem laic, comun, obişnuit, uzual, cuvântul aparenţă evocă imediat şi direct o formă de obiectivare, de regulă neconformă cu realitatea, o sumară apreciere şi exclusiv formală asupra situaţiilor, inclusiv juridice, care ne populează existenţa şi comportamentele, sau, mai grosier încă, o înfăţişare mistificatoare, deliberată sau întâmplătoare”.

^[15] https://dexonline.ro/definitie/aparenta, accesat la data de 21.08.2021.

^[16]Ibidem.

^[17]M. David, op. cit., p. 6, unde autorul admite, totuşi, că „(…) există şi nenumărate situaţii în care perceperea trăsăturilor aparente ale obiectelor din jur se îmbină cu cunoaşterea raţională sau chiar cu alte mijloace ale cunoaşterii empirice (e.g., experienţa)”.

^[18]N. Jaquinot, Libres propos introductifs: l’apparence au coeur du travail du juge, în Juge et apparence(s). Actes de colloques de l’IFR – coord. N. Jaquinot, Ed. Presses de l’Université Toulouse 1 Capitole, LGDJ – Lextenso Editions, Paris, 2010, p. 13, articol disponibil onlinela adresa https://books.openedition.org/putc/269, accesată la data de 21.08.2021.

^[19]În acest sens, s-a atras atenţia că există multe situaţii în care o persoană pare îndreptăţită să exercite anumite prerogative, deşi, în realitate, nu este îndreptăţită să o facă, – a se vedea: P. Raimbault, Au-delà de l’apparence: quels fondements?, în N. Jaquinot (coord.), op. cit., p. 153.

^[20]În doctrina franceză de drept administrativ s-a arătat că „Întreaga dificultate a subiectului rezidă tocmai în faptul că aparenţa poate lua mai multe feţe, de la inocenţă la manevră, de la bună la rea-credinţă. Acum, dacă există instrumente care fac posibilă măsurarea diferitelor deghizări ale aparenţei, acestea sunt, desigur, cele oferite de tehnica juridică. Printre aceste instrumente, cele mai faimoase, ar şi cele mai utilizate, sunt ficţiunea, pe de o parte, şi prezumţia, pe de altă parte” – D. Costa, Apparence, fiction et présomption juridiques, în N. Jaquinot (coord.), op. cit., p. 136.

^[21]M. David, op. cit., p. 16, unde autorul, într-o notă realistă (dar uşor cinică) concluzionează – pe drept cuvânt – că: „Spre deosebire de filozofie sau ştiinţele exacte, care urmăresc prin cunoaştere aproprierea de adevăr, sistemul de drept nu îşi permite scopuri atât de măreţe: el se concentrează asupra ordonării relaţiilor dintre subiecţii de drept, chiar cu sacrificarea adevărului, dacă e cazul. Tocmai de aceea, sistemul de drept se mulţumeşte cu o cunoaştere superficială din partea subiectului de drept, cât timp aceasta este exactă în condiţiile date. Criteriul de legitimare este oferit de acelaşi sistem de drept, iar când nu este capabil să îl furnizeze cu precizie, acesta se va folosi de subterfugii, precum buna-credinţă – comportament, lăsând la latitudinea judecătorului verificarea exactităţii cunoaşterii de care s-a prevalat justiţiabilul”.

^[22]Pentru asumarea unor răspunsuri în această materie, fundamentate cu acurateţe, a se vedea: D. Deroussin, L’apparence, le juge et la doctrine après 1804: manifestations et fondements, în N. Jaquinot (coord.), op. cit., p. 97-132.

^[23]Autorul F. Sudre remarcă acest fapt, afirmând: „Dar despre «aparenţe» ce ştim? Ca să spun adevărul, puţine lucruri, clişee – «tirania aparenţelor» (aici citându-l pe autorul P. Martens, La tyrranie de l’apparence, R.T.D.H., p. 627, C.E.D.H. 22 febr. 1996, analizând Cauza Procola c. Luxembourg) – pe care le repetăm după bunul plac, fără a le pune la îndoială meritele, şi nu putem decât să remarcăm, cu surprindere, absenţa analizei doctrinare în materie. Niciun studiu dedicat acestei teme – articol de cercetare, teză de doctorat – nu este, după cunoştinţele noastre, dedicat aparenţei în jurisprudenţa C.E.D.O. (cel puţin, în limba franceză)” – F. Sudre, Apparences et Convention Européenne des Droits de l’Homme,în N. Jaquinot (coord.), op. cit., p. 167.

^[24]„Conceptul, în sine, provoacă un mod paradoxal de abordare: ceea ce este numai «aparent», logic, nu este «real» sau nu este rezonabil real, iar ceea ce nu este «real», logic, n-ar putea antrena consecinţe juridice valabile, credibile şi opozabile. O astfel de înţelegere ar fi însă simplistă şi simplificatoare, nu doar ca urmare a unui schematism logic, abstract şi absolut formal, dar mai ales pentru că el ar fi contrar înseşi realităţii şi imperativelor vieţii juridice reale, plastice şi dinamice. Nu poate, deci, surprinde, faptul că instanţele judecătoreşti, spontan, sub impulsul realităţii, au acreditat aparenţa în sistemul valorilor juridice, teoretice şi practice, dându-i varii şi utile întrebuinţări, făcând să triumfe faptele asupra propoziţiilor normative preelaborate” – I. Deleanu, în M. David, op. cit., p. XIX.

^[25]Pentru o interesantă analiză a efectelor aparenţei în materia simulaţiei, ca manifestare predilectă a aparenţei în dreptul privat, a se vedea: Fl.A. Baias, V. Cîlţia, Este omul de paie un simulant?, în R.R.D.P. nr.2/2019, p. 171-192, articol disponibil onlinela adresa: https://www-ceeol-com.am.e-nformation.ro/search/viewpdf?id=822546; Fl.A. Baias, F.Al. Boar, Simulaţia şi buna-credinţă: o contradicţie în termeni?, în R.R.D.P. nr. 4/2020, p. 184-206, articol disponibil onlinela adresa: https://www-ceeol-com.am.e-nformation.ro/search/viewpdf?id=997349; F. Mangu, O formă, mai multe fonduri: între interpunerea de persoane, contractul de prête – nom, mandatul fără reprezentare şi angajamentul reprezentantului (mandatarului) reticent, în R.R.D.P. nr. 1/2021, p. 550-604.

^[26]În acest sens, autorul M. David subliniază că: „Este adevărat că incertitudinea nu poate fi transformată în certitudine, dar cel puţin poate fi ignorată. Cum? Prin înlocuirea obiectului cunoaşterii (e.g., terţul nu a putut cunoaşte voinţa reală a părţilor, dar a putut cunoaşte conţinutul înscrisului public semnat de acestea; terţul nu a putut cunoaşte/anticipa desfiinţarea ulterioară cu efect retroactiva titlului autorului său, dar a putut cunoaşte posesia tabulară exercitată de acesta)” – M. David, op. cit., p. 19.

^[27]X. Bioy, Juges et apparence physique, ne pas juger les apparences selon lesquelles on juge, în N. Jaquinot (coord.), op. cit., p. 27. De remarcat că, încă de la bun început, autorul, parafrazându-l pe Diderot care afirma că este mai sigur de judecata sa, decât de ochii săi, remarcă sceptic: „Frumoasă postură filozofică, dar care se complică atunci când judecata depinde de ochi (…)”.

^[28]În acest sens, C.C.R., prin Decizia nr. 290/2018, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. (M. Of. nr. 638 din 23 iulie 2018) a reţinut că „statul are obligaţia pozitivă de a reglementa un cadru legislativ care să asigure imparţialitatea obiectivă a instanţelor încă de la promovarea procesului civil, ca expresie a previzibilităţii derulării acestuia şi a respectării drepturilor procesuale” (pct. 36), acest considerent fiind reiterat în pct. 38, unde se arată că „având în vedere că este fundamental ca într-o societate democratică instanţele să inspire încredere justiţiabililor, Curtea reţine că legiuitorul are obligaţia reglementării cadrului procesual care să garanteze asigurarea imparţialităţii obiective a acestora”. De asemenea, C.C.R. a statuat ]n speţă că dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituţionale, încălcând principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, prin limitarea pe care o operează prin sintagma „instanţei la care îşi desfăşoară activitatea” din cuprinsul lor, pronunţându-se şi asupra rolului instituţiei strămutării în cadrul garanţiilor conferite justiţiabilului cu privire la imparţialitatea instanţei, context în care la pct. 40 a reţinut că: „În desfăşurarea procesului civil, strămutarea trebuie privită ca un mecanism care poate fi invocat în mod excepţional, pentru situaţii neprevăzute la momentul demarării procesului civil, fiind un remediu procesual eficient atunci când regulile generale de competenţă aduc o umbră de îndoială asupra imparţialităţii instanţei. Prin urmare, legiuitorul trebuie să creeze justiţiabililor o previzibilitate a procedurilor judiciare, prin oferirea garanţiilor necesare încă de la debutul procesului civil, întrucât înfăptuirea justiţiei nu se realizează doar prin aplicarea acelor dispoziţii care au înrâurire asupra fondului cauzei şi care determină pronunţarea unei anumite soluţii, ci şi prin aplicarea întregului cadru procedural incident în cauza dedusă judecăţii, care comportă legături evidente cu înfăptuirea actului de justiţie. De altfel, Curtea reţine că viziunea de ansamblu a Codului de procedură civilă urmăreşte acordarea justiţiabililor a accesului la mijloace şi forme procedurale mai simple şi accesibile, în schimb caracterul restrictiv al dispoziţiei legale criticate nu corespunde acestei concepţii”.

^[29]În Comentariul Proiectului Principiilor de la Bangalore cu privire la conduita judiciară (cu precizarea că aceste principii nu sunt considerate ca fiind obligatorii pentru structurile judecătoreşti naţionale, fiind considerate doar ca linii directoare şi ca puncte de referinţă), se arată că subiectivismul se poate manifesta nu numai verbal, ci şi prin atitudine (gesturi, mimică), dându-se cu titlu de exemplu „epitetele, mormăielile, poreclele denigratoare, stereotipurile negative, încercările de a face glume pe seama stereotipurilor (de exemplu, în legătură cu sexul, cultura sau rasa unei persoane), ameninţările, actele de intimidare sau ostile care sugerează o legătură dintre rasă ori naţionalitate şi infracţiune, şi referirile nerelevante la caracteristici personale”.Aşadar, subiectivismul sau prejudecata se pot obiectiva şi prin limbajul trupului, aparenţele ori comportamentul în instanţă sau în afara acesteia, şi pot viza nu doar părţile, ci şi alţi participanţi la judecată: experţii, avocaţii, martorii etc. A se vedea: Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, privind conduita judiciară (coord. S.R. Roos,trad. V. Danileţ), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, parag. 58 p. 58, disponibil online la adresa: https://www.kas.de/c/document_library/get_file?uuid=78fd70dc-d8e5-9d3d-a51d-5ab705938316&groupId=252038, accesată la data de 01.08.2021.

^[30]Cu privire la noţiunea de imparţialitate a instanţei, a se vedea Tr.C. Briciu, Aspecte teoretice şi practice privind imparţialitatea instanţei în procesul civil, în R.R.D.P. nr. 6/2008, p. 21-36.

^[31]I. Copoeru (coord.), op. cit., p. 35.

^[32]J.M. Shaman, S. Lubet, J.J. Alfini, Judicial Conduct and Ethics, 3rd ed. (Charlottesville, Virginia, The Michie Company, 2000), apud Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, privind conduita judiciară, op. cit., parag. 60, p. 59, nota de subsol 36.

^[33]Laird v. Tatum, United States Supreme Court (1972) 409 US 824, apud Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, privind conduita judiciară, op. cit., parag. 60, p. 59, nota de subsol 37.

^[34]Un judecător trebuie să se instruiască permanent: „Un jurist bun poate ajunge un judecător prost, un jurist indiferent poate ajunge un judecător bun. Calitatea activităţii de judecată şi a comportamentului în instanţă pot fi mult mai importante decât cunoştinţele din domeniul dreptului”, Sir Robert Megarry VC, The Anatomy of Judicial Appointment. Change But Not Decay, The Leon Landner Lecture for 1984, 19:1, University of British Columbia Law Review, p. 113-114.

^[35]I. Copoeru (coord.), op. cit., unde se arată că:„Sigur, judecătorul are propria lui viziune de viaţă, are propriile emoţii chiar şi în cursul procesului pe care îl conduce sau la care participă ca şi membru al completului de judecată. Mai mult, are preferinţe politice. Toate aceste stări, concepţii, trăiri sufleteşti nu pot conduce activitatea judecătorului, pentru că, altfel, îi afectează capacitatea de a fi imparţial într-o cauză anume. Desigur, ele (concepţiile, trăirile, chiar şi «istoria» personală a judecătorului) contribuie la o anumită percepţie asupra faptelor pe care judecătorul le are de soluţionat. Dar care este limita până la care propria experienţă personală, sufletească, dorinţele şi pasiunile judecătorului îi pot influenţa decizia, e greu de spus. Oricum, psihologic vorbind, judecătorul nu poate face abstracţie, chiar dacă o face, o face subconştient, de propria lui «istorie» (…)”, p. 46.

^[36]Spre exemplu, comentariile făcute de un judecător, chiar şi într-un articol academic, asupra unei decizii proprii sau asupra unei decizii a altui judecător ar fi admisibile doar dacă este vorba despre un aspect „pur legal şi de interes general” asupra căruia s-a decis sau care a fost examinat într-o anumită cauză. Judecătorul trebuie să se abţină să intre în controverse care nu sunt necesare în legătură cu deciziile luate în trecut, „mai ales dacă controversa poate fi văzută ca o încercare de a suplimenta motivele prezentate în hotărârea publicată a judecătorului” – a se vedea Comentariu al Proiectului Principiilor de la Bangalore, op. cit., parag. 66 lit. c), p. 60.

^[37]Pentru detalii, a se vedea: S.A. Ifill, Do Appearances Matter?: Judicial Impartiallity and The Supreme Court in Bush vs. Gore, in Maryland Law Review, Vol. 61, Issue, 3, 2002, p. 607-651, lucrare disponibilă online la adresa: https://digitalcommons.law.umaryland.edu/mlr/vol61/iss3/6/, accesată la data de 28.08.2021.

^[38]C.C.R., prin Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) teza întâi, art. 143 alin. (1) cu referire la sintagma „cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1000 lei”şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. (M. Of. nr. 897 din 10 decembrie 2014) a statuat că, în baza art. 124 alin. (2) din Constituţie,„judecătorii se bucură de prezumţia constituţională de imparţialitate, aceasta fiind ataşată statutului lor profesional. Această prezumţie poate fi, însă, răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condiţiile în care se demonstrează lipsa imparţialităţii subiective sau obiective a judecătorului” (pct. 20).

^[39]C.E.D.O., cauza nr. 79/1997/863/1074, Castillo Algar c. Spaniei.

^[40]C.C.R., prin Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014 (M. Of. nr. 533 din 17 iulie 2014), a statuat că imparţialitatea magistratului, ca şi garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (C.E.D.O., cauza Piersack c. Belgiei, Hotărârea din 1 octombrie 1982, §30). De asemenea, Curtea a reţinut că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (C.E.D.O., cauza Hauschildt c. Danemarcei, Hotărârea din 24 mai 1989, §47).

^[41]C.C.R., prin Decizia nr. 169 din 24 martie 2016 (M. Of. nr. 353 din 9 mai 2016), a reţinut următoarele: „De asemenea, reiterând jurisprudenţa sa, precum şi pe cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a arătat că imparţialitatea magistratului, ca şi garanţie a dreptului la un proces echitabil, trebuie să fie apreciată într-un dublu sens: subiectiv şi obiectiv. Demersul subiectiv tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, care este prezumată până la proba contrară. Demersul obiectiv are drept scop de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. Aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni relative la o eventuală lipsă de imparţialitate” (pct. 17).

^[42]R. Chiriţă, op. cit., p. 34.

^[43]Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, privind conduita judiciară, op. cit., parag. 77, p. 65.

^[44]Lord Hoffman, Antropomorphic Justice: The Reasonable Man and his Friends, 1995, 29, Law Teacher, 127, apud A. Richardson Oakes, H. Davies, op. cit., p. 476, nota de subsol 74.

^[45]A.A. Olowofoyeku, Bias and the Informed Observer: A Call for a Return To Gough, 2009, Vol. 68, nr. 2, în Cambridge Law Journal, Ed. Cambridge University Press, p. 395, disponibil online, la adresa: www.jstor.org/stable/40388808, accesată la data de 1 septembrie 2021, unde autorul subliniază că, menirea imaginată pentru acest observator rezonabil este cvasiidentică cu exercitarea atributelor uzuale ale funcţiei judiciare.

^[46]R.J. Mc Koski, Giving Up Appearances: Judicial Disqualification and the Apprehension of Bias, 2015, 4, British Journal Legal Studies, p. 60-65, apud A. Richardson Oakes, H. Davies, op. cit., p. 478, unde se arată că, în opinia autorului Mc Koski, miza „inventării” observatorului rezonabil este invitarea publicului să asiste, indirect, la procedură, pentru a observa îndeaproape independenţa şi imparţialitatea instanţei („The whole idea of emploiyng the reasonable person standard in judicial ethics is to bring the public into the room” – J. Mc Koski, op. cit., p. 53).

^[47]M. Kirby, Judicial Recusal: Differentiating Judicial Impartiality, and Judicial Indepedence?, lucrare susţinută la conferinţa Modern Law Review Seminar, Birmingham City University, 29 septembrie 2014, p. 18-19, disponibilă onlinela adresa: https://www.michaelkirby.com.au/images/stories/speeches/2014/2732A%20-%20AUSTRALIAN%20BAR%20REVIEW%20-%20JUDICIAL%20RECUSAL.pdf, accesată la data de 20.08.2021.

^[48]Se afirmă că „Ipoteza observatorului rezonabil al conduitei judecătorului este prezentată pentru a sublinia faptul că testul este obiectiv, fondat pe necesitatea încrederii publicului în justiţie, şi că el nu se bazează numai pe simpla evaluare de către alţi judecători a capacităţii sau performanţelor unui coleg”– parag. 77 din Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, privind conduita judiciară, op. cit., p. 65.

^[49]„Subiectivismul sau prejudecata a fost definită ca o aplecare, înclinaţie, tendinţă sau predispoziţie către o parte ori alta sau către o anumită soluţie. Aplicând acesta la procedurile judiciare, ea reprezintă o predispoziţie de a soluţiona o chestiune sau cauza într-un anumit fel, care nu lasă mintea judecătorului să fie complet deschisă pentru a fi convinsă. Subiectivismul este o condiţie sau o stare de spirit, o atitudine sau un punct de vedere, care influenţează sau nuanţează judecata şi îl pune pe judecător în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia în mod imparţial într-o anumită cauză”– R vs Bertram, 1989, JO nr. 2133 (QL), citat de J. Cory în R vs S, Curtea Supremă a Canadei, (1997) 3 SCR 484, §106 apud Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, privind conduita judiciară, op. cit., parag. 57, p. 58, nota de subsol 35.

^[50]Wewaykum Indian Band v. Canada, Supreme Court of Canada (2004), 2 lrc 692, PER Chief Justice McLachlin, apud Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, privind conduita judiciară, §77, p. 66, nota de subsol 42.

^[51]F. van Dijk, op. cit., p. 8.

^[52]Ibidem, p. 13.

^[53]F. Schumann, The Appearance of Justice: Public Justification in the Legal Relation, 66 University of Toronto Law Faculty Review, vol 66 (2), p. 191, disponibil online la adresa: https://heinonline.org/HOL/LandingPage?handle=hein.journals/utflr66&div=11&id=&page=. În opinia lui F. Schumann observatorul rezonabil este acea personă care are toate calităţile judecătorului ideal, cu diferenţa că rolul observatorului este să caute adevărul autentic, concret, nu adevărul abstract. În alţi termeni, rolul observatorului rezonabil este să apropie justiţia de cetăţean, să facă funcţiile acesteia „accesibile” omului de rând.

^[54]R. Chiriţă, op. cit., p. 34.

^[55]C.E.D.O., cauza Hauschildt c. Danemarcei (24 mai 1989) este disponibilă onlinela adresa: https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22fulltext%22:[%22hauschildt%22],%22documentcollectionid2%22:[%22GRANDCHAMBER%22,%22CHAMBER%22],%22itemid%22:[%22001-57500%22]}, unde în §57 se reţine că: „It will be recalled that, with regard to the judges concerned, the Court has excluded personal bias (see §47 above). What it has found is that, in the circumstances of the case, the impartiality of the relevant tribunals was capable of appearing to be open to doubt and that the applicant’s fears in this respect can be considered to be objectively justified (see §52 above). This finding does not entail that his conviction was not well founded. The Court cannot speculate as to what the result of the proceedings might have been if the violation of the Convention had not occurred (see the above-mentioned De Cubber judgment, Series A no. 124-B, p. 18, parag. 23). Indeed, the applicant has not even attempted to argue that the result would have been more favourable to him, and moreover, given the established lack of personal bias, the Court has nothing before it that would justify such a conclusion”.

^[56]C.E.D.O., cauza De Cubber c. Belgiei, disponibilă online la adresa https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22fulltext%22:[%22de%20cubber%22],%22documentcollectionid2%22:[%22GRANDCHAMBER%22,%22CHAMBER%22],%22itemid%22:[%22001-57465%22]}.

^[57]C.E.D.O., cauza Wettstein c. Elveţiei, disponibilă online la adresa https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22appno%22:[%2233958/96%22],%22documentcollectionid2%22:[%22JUDGMENTS%22,%22DECISIONS%22],%22itemid%22:[%22001-59102%22]}.

^[58]C.E.D.O., cauza Procola c. Luxemburg, disponibilă online la adresa https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22fulltext%22:[%22procola%22],%22documentcollectionid2%22:[%22GRANDCHAMBER%22,%22CHAMBER%22],%22itemid%22:[%22001-57944%22]}. În §41 se reţine că „The applicant association pointed out that four of the five members sitting on the Judicial Committee when it ruled on Procola’s application had previously sat on the advisory panel of the Conseil d’Etat which had given its opinion on the draft Grand-Ducal Regulation of 7 July 1987 and drafted a bill making that regulation retrospective. In view of the opinions they had previously expressed, particularly in the letter sent by the President of the Conseil d’Etat to the Prime Minister on 24 June 1987 (see paragraph 12 above), the members of the Judicial Committee could not have approached the question submitted to them, namely whether it was lawful to apply the ministerial orders of 21 September 1987 retrospectively, with a completely open mind. In the instant case there was neither objective nor subjective impartiality”.

^[59]Paragraful 84 din Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, privind conduita judiciară, op. cit., p. 67, nota de subsol 42. Uneori informaţiile publice despre experienţa de viaţă a unui judecător pot să genereze un dubiu în mintea unui observator asupra aparenţei de imparţialitate, iscând suspiciunea existenţei unor prejudecăţi. În acest sens, în doctrina străină a fost evocată schimbarea abruptă de optică în materia discriminării de gen, de care a dat dovada Chief Justice William H. Rehnquist în anul 2003, după ce fiica sa a trecut printr-o experienţă nefericită, care i-a marcat existenţa, schimbare pe care colega sa de complet, judecătorul Joan Ruth Bader Ginsburg, a remarcat-o „cu plăcută surprindere”. Pentru detalii, a se vedea L.W. Abramson, What Every Judge Should Know About the Appearance of Impartiality, în Albany Law Review,vol. 79.4, 2017, p. 1579, disponibil online la adresa: http://www.albanylawreview.org/Articles/vol79_4/1579%20Abramson%20PRODUCTION.pdf.

^[60]Aşa cum s-a arătat, „ În acest caz se admite practic posibilitatea ca justiţia să nu fie văzută ca fiind înfăptuită, chiar dacă a fost neîndoielnic înfăptuită” –parag. 86 din Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, privind conduita judiciară, op. cit., p. 68.

^[61]Este adevărat că, în încercarea de a asigura respectarea drepturilor procesuale ale părţii, şi în special dreptul la apărare, alin. (8) al art. 217 C. proc. civ. prevede că: „Dacă înainte de închiderea dezbaterilor una dintre părţi a fost îndepărtată din sală, aceasta va fi chemată în sală pentru a i se pune în vedere actele esenţiale efectuate în lipsa ei. Aceste dispoziţii nu se aplică în cazul în care partea îndepărtată este asistată de un apărător care a rămas în sală”.

^[62]Este relevantă, din această perspectivă, soluţia dată de C.E.D.O. în cauza Kyprianou c. Cipru, din 15 decembrie 2005, disponibilă online la adresa: https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22fulltext%22:[%22kyprianou%22],%22documentcollectionid2%22:[%22GRANDCHAMBER%22,%22CHAMBER%22],%22itemid%22:[%22001-71671%22]}, unde, § 119, se arată că „In applying the subjective test, the Court has consistently held that the personal impartiality of a judge must be presumed until there is proof to the contrary (see Hauschildt v. Denmark, judgment of 24 May 1989, Series A no. 154, p. 21, §47). As regards the type of proof required, the Court has, for example, sought to ascertain whether a judge has displayed hostility or ill will or has arranged to have a case assigned to himself for personal reasons (see De Cubber, cited above, p. 14, §25). The principle that a tribunal shall be presumed to be free of personal prejudice or partiality is long-established in the case-law of the Court (see, for example, Le Compte, Van Leuven and De Meyere v. Belgium, judgment of 23 June 1981, Series A no. 43, p. 25, §58). It reflects an important element of the rule of law, namely that the verdicts of a tribunal should be final and binding unless set aside by a superior court on the basis of irregularity or unfairness. This principle must apply equally to all forms of tribunal including juries (see Holm v. Sweden, judgment of 25 November 1993, Series A no. 279-A, p. 14, §30). Although in some cases it may be difficult to procure evidence with which to rebut the presumption, it must be remembered that the requirement of objective impartiality provides a further important guarantee (see Pullar v. the United Kingdom, judgment of 10 June 1996, Reports 1996-III, p. 793, § 32). In other words, the Court has recognised the difficulty of establishing a breach of Article 6 on account of subjective partiality and for this reason has in the vast majority of cases raising impartiality issues focused on the objective test. However, there is no watertight division between the two notions since the conduct of a judge may not only prompt objectively held misgivings as to impartiality from the point of view of the external observer (objective test) but may also go to the issue of his or her personal conviction (subjective test)”.

^[63]Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, privind conduita judiciară, op. cit., §62, p. 59-60. În acelaşi sens, a se vedea C. Ghigheci, Etica profesiilor juridice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 223 şi urm.

^[64]Principiul egalităţii de arme presupune ca„fiecărei părţi să i se asigure posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu se plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă în raport cu adversarul ei” (C.E.D.O., cauza Niderost-Hubber c. Elveţiei, 18 februarie 1997, §23).

^[65]Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, privind conduita judiciară, op. cit., parag. 61, p. 56.

^[66]Principiile de la Bangalore, op. cit., Comentarii, parag. 61, p. 56.

^[67]A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 234-236, unde autorii arată că „În pofida formulării relativ eliptice a textului, instanţa nu va formula „un ordin”, nu va „dispune” în mod imperativ, categoric, ca părţile să completeze probatoriul, întrucât, în caz contrar, ar anticipa prea mult stabilirea finală a situaţiei de fapt (…)”, autorii apreciind, pe drept cuvânt, că „este, aşadar, necesară o abordare fină, cu tact, a problemei”, exprimând opinia că „(…) instanţa va pune în discuţia părţilor în ce măsură se impune suplimentarea probatoriului cu privire la o chestiune de fapt care trebuie desemnată cât mai precis (e.g., cuantumul daunelor-interese, calitatea mărfurilor livrate, formularea unor eventuale contestaţii cu privire la aceasta etc.). În acest fel, în măsura în care partea căreia îi incumbă sarcina probei învederează că nu mai are alte probe de propus, nu se va crea sentimentul (îndreptăţit sau nu) unei antepronunţări, al unei aprecieri cvasi – definitive a situaţiei de fapt, fiind păstrat echilibrul procesual”.

^[68]Potrivit art. 309 C. proc. civ., care reglementează admisibilitatea probei cu martori: „(1) Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel. (2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă. (3) În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori. (4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care: 1. partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; 2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310; 3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră; 4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; 5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz; 6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic. (5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4)”.

^[69]A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, op. cit., p. 234, unde autorii se întreabă dacă nu cumva atitudinea judecătorului de a atrage atenţia părţii cu privire la prerogativa de a se opune administrării unei probe nu cumva vine în contradicţie cu rolul judecătorului în aflarea adevărului, „întrucât restrânge posibilităţile probatorii în loc să le extindă?”.

^[70]Idem, p. 228.

^[71]Potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ., „Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării unor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc”. Este de observat că ordonarea probelor de către instanţă, chiar dacă are loc din oficiu şi cu înfrângerea opoziţiei părţilor, trebuie să se realizeze cu respectarea principiului contradictorialităţii, deoarece, potrivit alin. (4) al art. 14 C. proc. civ., „Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu (s.n.)”.

^[72]A.-A. Chiş, Gh.- L. Zidaru, op. cit., p. 244.

^[73]Idem, p. 245.

^[74]În acest sens, în literatura de specialitate s-a atras atenţia că „(…) dispunerea probelor din oficiu nu trebuie să creeze un dezechilibru procesual ori o situaţie de avantaj uneia dintre părţi sau să fie o intervenţie compensatorie pentru pasivitatea părţii înseşi de a-şi propune probele în demonstrarea propriilor susţineri. Instanţa va dispune din oficiu asupra necesităţii administrării unei probe atunci când dovezile administrate nu sunt suficiente pentru formarea convingerii sale. Tocmai de aceea, spre deosebire de părţi, care pot propune probele în condiţii procedurale, instanţa va putea să dispună administrarea din oficiu a unei probe oricând şi numai cu privire la situaţii de fapt afirmate în cursul procesului, înainte de dezbaterile în fond, astfel cum se poate deduce din interpretarea art. 390-391 C. proc. civ.” – V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, art. 1-455, ed. a II-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 677.

^[75]Gh.-L. Zidaru, P. Pop, Drept procesual civil, Procedura în faţa primei instanţe şi în căile de atac, Ed. Solomon, Bucureşti, 2020, p. 511, unde autorii mai subliniază în mod subtil următoarele: „Motivând o hotărâre judecătorească, judecătorul nu poate şi nu trebuie să-şi abolească simţământul de dreptate, dar acest simţământ trebuie obiectivizat, prin raportare la valorile ocrotite de Constituţie şi de lege, iar nu unul pur particular; judecătorul, atunci când judecă, nu poate da glas gândurilor sale de cetăţean”.

^[76]În opinia profesorului V. Constantin, „procesul echitabil nu este propriu-zis un drept fundamental, ci este un standard politic (nota bene, nu unul juridic), care cuprinde mai multe drepturi fundamentale, principii şi standarde juridice” – a se vedea: V. Constantin, Contradictorialitatea rămîne un concept abuzat, articol accesibil online la adresa: https://www.juridice.ro/essentials/3002/contradictorialitatea-ramine-un-concept-abuzat.

^[77]Pe lângă lipsa prejudecăţilor, imparţialitatea presupune lipsa oricărui interes personal al judecătorului în cauză cu privire la soluţia pe care o va pronunţa, indiferent dacă este vorba despre un interes material sau moral. Conflictul de interese a fost definit ca fiind „acea situaţie sau împrejurare care priveşte un magistrat, în care interesul personal, direct ori indirect, contravine interesului public, astfel încât afectează sau ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea în luarea deciziilor ori îndeplinirea la timp şi cu obiectivitate a îndatoririlor care îi revin în exercitarea funcţiei’, H. Dumbravă, D. Cigan, C. Dănileţ, op. cit., p. 30.

^[78]Miza interesului în materia imparţialităţii o constituie încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populaţiei. În consecinţă, orice judecător faţă de care există un motiv întemeiat pentru temerea că acesta nu este imparţial trebuie să se abţină, iar această obligaţie le revine şi altor participanţi, în conformitate cu prevederile art. 54 C. proc. civ., potrivit cu care „Dispoziţiile prezentului capitol (vizând incompatibilitatea – n.n.) se aplică în mod corespunzător şi procurorilor, magistraţilor asistenţi, asistenţilor judiciari şi grefierilor”.

^[79]Potrivit Comentariului Proiectului Principiilor de la Bangalore (parag. 65, p. 58), chiar dacă vor exista situaţii când judecătorul ca trebui să se abţină, sau să fie recuzat, aceste situaţii trebuie reduse la minim, deoarece „excluderile prea dese pot pune într-o lumină nefavorabilă instanţa şi personal pe judecător, şi pot impune o povară nerezonabilă colegilor acestuia. Părţile pot avea impresia că îşi pot alege judecătorul care le va soluţiona cauza, iar acest lucru nu este de dorit.” Aşadar, judecătorul va fi ţinut să îşi organizeze afacerile personale sau economice în vederea reducerii la minim a apariţiei unor posibile conflicte cu îndatoririle judecătoreşti.

^[80]Instituţia incompatibilităţii reglementată de dispoziţiile art. 41-54 C. proc. civ. nu trebuie confundată cu incompatibilităţile reglementate în Legea 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, şi nici cu incompatibilităţile de drept comun, care se aplică tuturor persoanelor care ocupă o funcţie publică, fiind reglementate de dispoziţiile Legii nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003).

^[81]I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, 2013, (op. cit.) pag. 224

^[82]Ni-l putem imagina, pătrunzând silenţios în sala de judecată, pentru „a-şi face treaba”, veghind responsabil la înfăptuirea justiţiei, plin de reverenţă faţă de solemnitatea şedinţei de judecată…

^[83]Cu toate acestea, autorul R.J. Mc Koski atrage atenţia cu privire la faptul că aparenţele nu ar trebui, totuşi, „privilegiate” în raport cu realitatea. Practic, un judecător care „pare” că este neutru, în timp ce, în realitate, nu este, în mod evident nu satisface exigenţele echitabilităţii procedurii. De aceea, autorul subliniază că „imparţialitatea trebuie să fie considerată valoarea fundamentală, a eticii judiciare, şi nu aparenţa ei” – R.J. Mc Koski, Reestablishing Actual Impartiality as the Fundamental Value of Judicial Ethics: Lessons from Big Judge Davies, 2010 (99), Kentucky LawJournal, 259, 262, apud A. Richardson Oakes, H. Davies, op. cit., p. 483, nota de subsol 114.

Rezumat