Buna-credință în procesul civil – utopie sau realitate?

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 236-259.

§1. Preliminarii

Principiile fundamentale ale procesului civil sunt reglementate în art. 5-23 C. proc. civ. Similar altor ramuri de drept, și dreptul procesual civil este guvernat nu numai de norme de drept, ci și de principii ale dreptului procesual civil. Principiile sunt acele reguli generale și imperative care ordonează și, într-un anumit sens, limitează desfășurarea și finalizarea procesului civil^[1].

Și în dreptul procesual civil, rolul esențial al principiilor este acela de a contribui la o mai bună interpretare și aplicare a textelor de lege, la o mai bună înțelegere a acestora^[2]. Principiile fundamentale reprezintă reguli esențiale ce determină structura procesului şi guvernează întreaga activitate judiciară. Ele prezintă nu numai o importanță teoretică, ci şi una de politică legislativă, precum și o semnificație practică^[3].

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este cel al bunei-credințe.

§2. Principiul bunei-credințe în desfășurarea procesului civil

Principul bunei-credințe este consacrat în art. 12 C. proc. civ.

Obligația îndeplinirii cu bună-credință a drepturilor procesuale reprezintă o aplicare în legislația procesual-civilă a îndatoririi fundamentale reglementate în art. 57 din Constituția României conform căreia cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți^[4].

Pentru a fi ocrotite, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință. Aceasta înseamnă că trebuie să fie valorificate în scopul pentru care au fost recunoscute de lege. Mai mult, în îndeplinirea propriilor drepturi procesuale, nu se pot încălca drepturile procesuale care aparțin altei părți.

„Buna-credință” este acea regulă morală care exprimă sau impune o voință sau un comportament conform cu așteptările celorlalți și, în cele din urmă, conform regulilor dreptului, ca formă de obiectivare a valorilor și intereselor comune, asumate de colectivitate sau formulate de ea^[5].

Reclamantul trebuie să exercite orice drept, atât la declanșarea procesului, cât și ulterior pe parcursul judecății, cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia acesta a fost recunoscut de lege. Pe de altă parte, exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, împotriva scopului său recunoscut de lege constituie un abuz de drept care trebuie sancționat^[6].

Pot să aibă o conduită abuzivă nu numai reclamantul, ci și pârâtul sau intervenienții din procesul civil. Exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale este sancționată prin antrenarea răspunderii pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Suplimentar, partea va putea fi obligată, potrivit legii și la plata unei amenzi judiciare. Așadar, pot fi cumulate cele două sancțiuni, cu atât mai mult cu cât despăgubirile sunt plătite părții prejudiciate, iar amenda se face venit la stat^[7].

Simpla respingere a unei cereri de chemare în judecată nu înseamnă, numai prin aceasta, că reclamantul a acționat abuziv astfel încât să fie tras la răspundere pentru că a invocat pretenții nejustificate. În tăcerea Codului de procedură civilă, care nu arată criteriile pentru determinarea abuzului de drept, trebuie considerat că doar acțiunea pornită cu rea-credință sau dintr-o eroare gravă ce o apropie de dol, cu intenția de a produce o pagubă, morală sau materială, ori constrângerea părții potrivnice, constituie un abuz de drept. Drept urmare, în lipsa elementelor enunțate pentru constatarea abuzului de drept, odată cu respingerea acțiunii, reclamantului nu-i va fi aplicată o amendă judiciară pe motiv că rolul instanței a fost încărcat inutil și nici nu va fi obligat la despăgubiri pentru paguba cauzată pârâtului prin introducerea acțiunii, aceste sancțiuni putând fi dispuse numai dacă se dovedește reaua-credință în introducerea unei cereri vădit netemeinice^[8].

În mod corelativ și obligațiile procesuale trebuie îndeplinite cu bună-credință. În caz contrar, partea care săvârșește un abuz în îndeplinirea obligațiilor procesuale va răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate și poate fi obligată și la plata unei amenzi judiciare.

În plus față de posibilitatea de a se dispune amendarea părții, în doctrină au fost identificate o serie de sancțiuni specifice: neacordarea cheltuielilor de judecată, continuarea judecății, anularea actelor de procedură etc. Prin urmare, actul procedural abuziv va fi lipsit de efectele în vederea cărora a fost realizat, urmare a reținerii de către instanța de judecată a faptului că aceste efecte contravin scopului pentru care actul procedural a fost recunoscut de lege. Dacă actul procedural are o existență de sine stătătoare, sancțiunea va lovi doar acel act, însă în cazul în care actul stă la baza altor acte procedurale, atât actul abuziv, cât și cele ulterioare vor fi lipsite de efecte juridice^[9].

§3. Aspecte practice ale bunei-credințe în procesul civil

3.1. Aplicarea nejustificată a amenzii judiciare pentru promovarea unei cereri de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, petenta S.C. „R. E.” S.A. a solicitat să se revină asupra amenzii judiciare în cuantum de 100 lei dispuse prin Sentința civilă nr. 7829/2020^[10] de Judecătoria Timișoara în Dosar nr. X/325/2020, în sensul anularii acesteia.

În motivarea cererii a arătat că, în fapt, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanta S.C. „R.E.” S.A. a solicitat obligarea pârâtei B.N. la plata sumelor reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, penalități de întârziere și a cheltuielilor de judecată. În motivare, s-a arătat că a încheiat cu pârâta în baza Legii nr. 51/2006 contractul pentru prestarea serviciilor de salubritate. În temeiul acestui contract au fost emise lunar facturi pentru serviciile prestate. Întrucât pârâta nu a achitat debitul în termenul de scadență stipulat în contract, în baza art. 14 alin. (2) din Contractul pentru prestarea serviciilor de salubritate au fost calculate penalități de întârziere egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la timp a obligațiilor bugetare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1270 alin. (1) şi urm., art. 1521 şi urm., art. 1538, 1539, 1547, 1548 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 7829, instanța de fond a dispus admiterea excepției lipsei de interes invocată din oficiu. În consecință, a respins cererea formulată de reclamanta S.C. „R.E.” S.A., în contradictoriu cu pârâta ca lipsită de interes. Mai mult, a aplicat reclamantei amendă judiciară în cuantum de 100 lei, cu dreptul de a formula cerere de reexaminare, în ceea ce privește amenda judiciară în termen de 15 zile de la comunicare.

Reclamanta a arătat că instanța de fond a motivat aplicarea amenzii bazată pe concluzia personală, netemeinică și abuzivă, aceea că „majoritatea dosarelor introduse de reclamantă și având ca obiect pretenții, debitorii persoane fizice achită debitele pe parcursul judecății, împrejurare care îndreptățește concluzia că reclamanta introduce aceste cereri doar în scopul determinării debitorilor să achite sumele restante. Din toate acestea rezultă că reclamanta a folosit dreptul procesual de a introduce o cerere de chemare în judecată abuziv, cu nerespectarea bunei-credințe, întrucât, cunoscând că facturile din cauză sunt titluri executorii, nu a urmărit admiterea acțiunii, ci doar recuperarea debitului pe o altă cale decât cea prevăzută de lege, anume procedura executării silite. Acțiunea de drept comun este deschisă doar în ceea ce privește penalitățile, în cazul facturilor, titluri executorii, existând posibilitatea executării silite”.

Or, având în vedere prevederile art. 42 alin. (11) din Legea nr. 51/2006 conform cărora „dacă sumele datorate, inclusiv penalitățile, nu au fost achitate în termen de 45 de zile de la primirea facturii, operatorul are dreptul să solicite recuperarea debitelor în instanță”, reclamanta nu consideră că a exercitat abuziv dreptul de a se adresa instanței de judecată.

În acest sens este și practica Tribunalului Timiș, care a tranșat acest aspect prin Decizia civilă nr. 828/2020^[11], statuând: „Într-adevăr, așa cum susține apelanta, art. 42 alin. (11) din Legea nr. 51/2006 prevede că, dacă sumele datorate, inclusiv penalitățile, nu au fost achitate în termen de 45 de zile de la primirea facturii, operatorul are dreptul să solicite recuperarea debitelor în instanță. Prin urmare, chiar dacă, așa cum a reținut prima instanță, facturile în speță sunt titluri executorii, au trecut mai mult de 45 de zile de la primirea facturilor, astfel că reclamanta este îndreptățită să solicite prin intermediul instanței obligarea pârâtului, față de care sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, să achite facturile neplătite, motiv pentru care în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 42 alin. (11) din Legea nr. 51/2006, tribunalul va admite apelul, va schimba în tot sentința apelată în sensul că va admite acțiunea, obligând pârâtul să plătească reclamantei suma reprezentând contravaloarea serviciilor prestate și penalități de întârziere conform contractului”. Mai mult decât atât, petenta apreciază că trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 21 din Constituția României.

În concluzie, petenta a considerat că în mod netemeinic și abuziv instanța de fond a dispus aplicarea unei amenzi judiciare în sarcina sa, bazat doar pe faptul că s-a adresat instanței de judecată cu o acțiune în pretenții.

Pentru aceste considerente, petenta a solicitat admiterea cererii de reexaminare și revenirea asupra amenzii judiciare aplicate în sensul anulării acesteia.

În drept, petenta a invocat prevederile art. 191 C. proc. civ., art. 42 alin. (11) din Legea nr. 51/2006, art. 21 Constituția României.

În probațiune, petenta a depus la dosar Decizia civilă nr. 828/13.07.2020 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. X/325/2019.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanța care a soluționat cererea de reexaminare a reținut următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 7829/2020, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosar nr. X/325/2020, s-a dispus sancționarea petentei cu amendă în cuantum de 100 lei în baza dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. pentru introducerea, cu rea-credință, a cererii de chemare în judecată.

S-a mai reținut că acțiunea reclamantei este una vădit neîntemeiată, întrucât, începând cu data de 26.11.2016, facturile emise pentru servicii de utilități publice sunt titluri executorii. Or, facturile din cauză au fost emise după această dată, astfel că este evidentă lipsa oricărui interes al reclamantei pentru obținerea unui titlu executoriu hotărâre judecătorească în condițiile în care deține titluri executorii și are deschisă calea executării silite.

Instanța a apreciat că în majoritatea dosarelor introduse de reclamantă și având ca obiect „pretenții”, debitorii persoane fizice achită debitele pe parcursul judecății, împrejurare care îndreptățește concluzia că reclamanta introduce aceste cereri doar în scopul determinării debitorilor să achite sumele restante.

Prin prezenta cerere de reexaminare formulată în termen legal, petenta susține că în mod eronat s-a reținuta în sarcina sa reaua-credință.

Față de aspectele învederate anterior, instanță a constatat că art. 12 alin. (1) C. proc. civ. prevede că drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți.

Instanța a constatat că pe rolul Judecătoriei Timișoara există acțiuni având ca obiect pretenții formulate de aceeași reclamantă care sunt admise pe fond, existând și acțiuni în care capătul de cerere privind debitul principal este respins ca lipsit de interes.

Față de aspectele învederate, se apreciază că nu se poate reține reaua-credință în privința petentei, aceasta formulând acțiunea principală în vederea valorificării intereselor sale legitime, având convingerea intimă că introducerea cererii este în deplină concordanță cu dispozițiile legale.

În consecință, instanța, în baza art. 191 C. proc. civ., prin Încheierea civilă nr. 14637/2020^[12], a admis cererea de reexaminare și a dispus anularea amenzii judiciare în cuantum de 100 lei aplicate petentei prin Sentința civilă nr. 7829 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. X/325/2020.

În opinia noastră, sentința de aplicare a amenzii este nelegală și neîntemeiată, deoarece, astfel cum prevede art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Astfel cum a arătat reclamanta, nu și-a exercitat drepturile procesuale cu rea-credință, ci a urmărit recuperarea debitului restant al pârâtei, iar prevederile art. 21 din Constituția României garantează accesul liber la justiție, care nu poate fi îngrădit.

Faptul că pe rolul instanței unele completuri de judecată resping ca lipsite de interes astfel de cereri nu este un argument legal pentru a aplica amenda judiciară întrucât nu poate fi stabilită încălcarea obligațiilor privind desfășurarea procesului. Mai mult, în procesul civil este guvernant principiul disponibilității stabilit de art. 9 C. proc. civ., care recunoaște părții dreptul de a stabili obiectul și limitele judecății, care nu poate fi extins decât în cazuri expres prevăzute de lege. Prin urmare, este legală și temeinică încheierea de admitere a cererii de reexaminare și anularea amenzii judiciare.

Apreciem în acest sens, având în vedere dispozițiile art. 12 C. proc. civ., chiar în condițiile în care legiuitorul nu definește expres conținutul noțiunii de bună-credință și împrejurările ce pot fi calificate drept depășire a acestui standard. În aparență, textul de lege este destul de permisiv, art. 12 alin. (2) C. proc. civ. conturând imaginea unui drept de apreciere deosebit de extins al instanței, ori de câte ori ar aprecia că un drept a fost exercitat abuziv existând posibilitatea aplicării unei amenzi judiciare. De altfel, în speța redată mai sus, judecătoria întocmai în acest sens a procedat.

Totuși, soluția inițială de aplicare a unei amenzi judiciare a fost evident eronată, motiv pentru care apreciem corectă admiterea cererii de reexaminare având în vedere următoarele: Considerăm astfel în primul rând în raport de prevederile art. 12 alin. (1) C. proc. civ. Deși nu sunt explicitate standardele ce impun limitele exercitării drepturilor procesuale pentru a rămâne în sfera bunei-credințe, din textul de lege amintit se desprind totuși criteriile ce trebuie urmărite: pe de o parte, dreptul să fie exercitat în scopul în care a fost recunoscut de lege și, pe de altă parte, să nu se încalce drepturile procesuale ale altei părți. Or, în speța redată mai sus, argumentele instanței sunt contradictorii în sensul în care se apreciază că reclamanta a fost de rea-credință, deoarece a urmărit constrângerea debitorului pârât să plătească (deși, în esență, acesta este oricum scopul promovării unei atare acțiuni civile), dar în același timp arată că practica judiciară este neunitară, fiind completuri de judecată care admit pe fond atare cereri.

Inclusiv în varianta în care reclamanta ar fi putut obține constrângerea debitorului să plătească nemijlocit prin declanșarea procedurii execuționale, judecătoria considerând că înscrisul este titlu executoriu și nu există interes procesual în promovarea unei acțiuni în pretenții, reaua-credință a reclamantei ar fi trebuit să se manifeste în mod vădit, dincolo de orice îndoială. În acest sens ar fi trebuit să fie evidentă deturnarea scopului acțiunii civile, anume ca formularea cererii de chemare în judecată să urmărească un cu totul alt țel decât cel specific și, deopotrivă, drepturile procesuale ale altor părți să fi fost încălcate. Or, ab initio, în prezenta speță nu se identifică prima cerință deoarece chiar judecătoria ce a aplicat sancțiunea amenzii reținuse că la nivelul instanței exista o practică neunitară de soluționare a cererilor respective. Ca atare, în mod rezonabil reclamanta putea aprecia că există posibilitatea ca acțiunea promovată să fie analizată pe fond și să fie admisă din moment ce nu exista o practică judiciară constantă în sensul respingerii cererilor ca lipsite de interes. Drept urmare, judecătoria a apreciat în mod nefondat reaua-credință a reclamantei în lipsa unor elemente determinante în acest sens care să înlăture orice dubiu.

3.2. Exercitarea cu rea-credință a cererii de încuviințare a executării silite

Prin Sentința civilă nr. 15253/2021^[13], pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. X/325/2021, s-a respins contestația la executare formulată de contestatorul O.C. în contradictoriu cu intimata G.L.

A fost obligat contestatorul la plata sumei de 64,26 lei cu titlu de costuri xerocopiere dosar execuțional către B.E.J. A.C.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Potrivit art. 622 alin. (2) C. proc. civ., executarea silită „începe odată cu sesizarea organului de executare”.

Prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 6859/2018^[14], pronunțată în dosar nr. X/325/2017 al Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă la data de 23.06.2021 prin Decizia civilă nr. 654/2021^[15], contestatorul debitor a fost obligat, în solidar, la plata sumei de 5.000 euro.

La data de 30.06.2021, s-a depus cererea de executare silită, iar la datele de 01.07.2021 (S.C.) și12.07.2021 (debitorul O.C.) au comunicat creditoarei intenția de a achita sumele de bani la care au fost obligați, astfel dupăînceperea executării silite.

La data de 23.07.2021, a fost emisă somația, fiind comunicată contestatorului la data de 02.08.2021, iar la data de 03.08.2021 au fost emise de B.E.J. atât încheierea privind eliberarea sumelor consemnate prin poprire, cât și încheierea privind încetarea executării silite ca urmare a achitării debitului.

Din actele depuse la dosarul cauzei de către contestator reiese că la data de 20.07.2021 s-a emis o somație privind oferta reală de plată de către cei doi debitori, la data de 27.07.2021 s-a întocmit procesul-verbal de constatare, creditoarea fiind lipsă, la data de 27.07.2021 s-a emis somația urmată de consemnare, iar la datele de 29.07.2021 pentru contestator, respectiv la 03.08.2021 pentru celălalt debitor s-au întocmit încheierile de S.C.P.E.J. M.A.

Contestația la executare este o cale specială de atac aplicabilă în faza de executare silită, prin care se poate obține anularea actelor de executare efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale. Potrivit jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (de exemplu, cauza Ruianu c. României, Pini şi Bertani, Manera şi Atripaldi c. României). Ca atare, contestația la executare este mijlocul procesual prin care părțile interesate sau vătămate prin modul de realizare a executării silite, cu neobservarea sau ignorarea condițiilor și formalităților stabilite de procedura execuțională, se pot plânge instanței competente în vederea desființării sau anulării formelor sau actelor de executare nelegale.

S-a constatat că, potrivit art. 622 alin. (1) C. proc. civ., obligațiile stabilite prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie, iar potrivit alin. (2), în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare.

Deși contestatorul consideră că executarea silită a titlului executoriu a fost solicitată de creditoare cu rea-credință, nu s-a putut reține această situație în declanșarea procedurii de executare silită, deoarece aceasta a acționat fără să aibă cunoștință de această ofertă reală de plată; în primul rând, nu există la dosar dovada de comunicare a somației respective, iar pe de altă parte, aceasta a fost emisă la data de 20.07.2021, deci după momentul începerii executării silite – 30.06.2021.

Instanța a considerat că, față de această situație de fapt, nu se poate reține abuzul de drept al creditoarei, legea neprevăzând un termen limită minim pentru începerea executării silite, iar în speță creditoarea a așteptat 6 zile.

Față de cele expuse, având în vedere faptul că pe calea contestației la executare pot fi vizate exclusiv desființarea măsurilor nelegale de urmărire silită, constatând că executarea silită nu s-a făcut cu rea-credință, în lipsa unei dovezi că oferta reală a fost comunicată anterior formulării cererii de executare silită, se va respinge contestația.

În drept, art. 717 alin. (2) C. proc. civ. prevede că: „instanța sesizată va solicita de îndată executorului judecătoresc să îi transmită, în termenul fixat, copii certificate de acesta de pe actele dosarului de executare contestate, dispozițiile art. 286 fiind aplicabile în mod corespunzător, și îi va pune în vedere părții interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea”. Executorul judecătoresc îndeplinește un serviciu de interes public și desfășoară o activitate liberală și independentă, care nu are în atribuții multiplicarea documentelor și obligativitatea achiziționării de aparatură de multiplicare a documentelor, angajare de personal etc., măsuri specifice unui centru de multiplicare privat.

În aceste condiții, instanța a constatat posibilitatea executorului de a-și recupera aceste costuri, în ipoteza în care până la soluționarea contestației partea interesată nu și-a îndeplinit obligația stabilită de instanță, motiv pentru care a obligat contestatorul la plata sumei de 64,26 lei.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel contestatorul O.C., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea contestației la executare astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată în primă instanță și apel, reprezentând taxa de timbru, onorariu avocat, taxa xerocopiere dosar.

Apelantul consideră ca interpretarea primei instanțe asupra situației deduse judecății este una eronată.

În primul rând, a înțeles să depună la dosar dovada comunicării somației creditoarei (înscris pe care l-ar fi depus și la dosarul de fond, dacă instanța l-ar fi considerat necesar și util soluționării cauzei).

În al doilea rând, a arătat că intimata creditoare cunoștea faptul că atât apelantul, cât și celălalt debitor obligat în solidar doreau să-și execute benevol obligațiile instituite prin titlu executoriu, având în vedere notificările trimise în acest sens.

Astfel, adresele prin care solicitau să li se indice un număr de cont aparținând creditoarei au fost comunicate avocatului acesteia, avocat care a reprezentat creditoarea și în faza de executare silită.

De asemenea, demn de menționat este și faptul că cererea de executare silită a fost depusă de creditoarea-intimată în termen de 6 zile de la pronunțarea deciziei (în baza minutei deciziei civile solicitată de creditoare, deoarece decizia încă nu se comunicase nici creditoarei), iar nu de la comunicarea acesteia, ori atât apelantul, cât și instituția publică au așteptat comunicarea acestei decizii. Ba mai mult, instituția publică obligată în solidar nici nu ar fi putut să încuviințeze plăți înainte de comunicarea deciziei.

Așadar, la datele de: 01.07.2021 (în prima zi de la comunicarea deciziei și la 7 zile de la pronunțare), respectiv la 12.07.2021, s-a cerut creditoarei să indice numărul de cont în care să i se vireze sumele de bani. În situația de față, se poate astfel conchide că apelantul și-a exprimat intenția de plată benevolă a obligațiilor într-un termen rezonabil.

Astfel, deși prima instanță reține că legea nu prezintă un termen limită minim de executare, apelanta nu poate fi de acord cu afirmația acesteia că 6 zile calendaristice ar reprezenta un termen rezonabil, astfel cum a fost acesta gândit de legiuitor în cadrul prevederilor art. 622 C. proc. civ.

Articolul 622 alin. (1) C. proc. civ. instituie ca regulă executarea de bunăvoie a obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar doar în situația neexecutării benevole, se poate trece la executare silită. Or, în situația de față nu exista dovada unei neexecutări benevole a obligațiilor.

Mai departe, în conformitate cu art. 622 alin. (2) C. proc. civ, „În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită (…), potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”. Acest text întărește principiul executării de bunăvoie a obligației de către debitor redat de alineatul întâi al aceluiași articol, procedura executării silite putând fi declanșată și având justificare doar în situația refuzului debitorului de a executa obligația.

A executa de bunăvoie presupune ca, după rămânerea definitivă a hotărârii, debitorul să procedeze la executarea obligației care îi revine, într-un termen rezonabil, ceea ce contestatorul a realizat, notificând intenția sa creditoarei în prima zi, respectiv la 10 zile calendaristice de la momentul comunicării Deciziei nr. 645/2021 a Curții de Apel. În lipsa unui răspuns, a apelat la procedura ofertei reale de plată urmată de consemnare a sumelor de bani, anterior momentului comunicării și/sau luării vreunei măsuri sau vreunui act de executare silită împotriva sa (la 20.07.2021).

În ceea ce privește noțiunea de termen rezonabil, jurisprudența în materie a reținut în situații similare (Decizia 801 din 04.10.2018 a Tribunalului Olt, atașată) că la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. X/09.10.2017 pronunțată de Tribunalul Olt în dosar X/104/2017, respectiv data de 11.11.2017 și până la momentul formulării celor două cereri de executare silită, respectiv data de 20.11.2017, a trecut un interval de timp de 10 zile, apreciat de instanța de apel ca nefiind de natură a demonstra reaua-credință a debitoarei contestatoare.

De asemenea, împrejurarea că intimatul creditor nu a încercat executarea de bunăvoie a obligațiilor stabilite prin titlul executoriu conform art. 622 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. demonstrează că acesta din urmă nu a respectat principiul bunei-credințe în procesul civil, astfel cum este acesta reglementat de art. 12 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., urmărind generarea unor noi cheltuieli de executare. Faptul că creditorul nu a încercat executarea de bunăvoie a obligațiilor stabilite rezultă și din aceea că a doua zi de la pronunțare acesta a solicitat eliberarea minutei deciziei, dorind evident trecerea direct la executarea silită a obligației.

Așadar, conform prevederilor menționate, în egală măsură, creditorul trebuia să dea dovadă de bună-credință și să permită debitorului să execute de bunăvoie obligația sa, acesta fiind dator să se abțină de la a demara executarea silită în mod prematur, situație care în mod evident ar genera cheltuieli suplimentare debitorului, ceea ce s-a și întâmplat.

Ba mai mult, în situația de față, apelantul a depus bani atât în contul de consemnări ca urmare a ofertei reale de plată (bani care încă se află la îndemâna creditoarei), dar i-au fost poprite și sume de bani din contul personal, astfel că a fost grav prejudiciat prin executarea silită demarată cu rea-credință de către creditoare, plătind practic de două ori obligațiile ce le avea și în plus, cheltuielile de executare silită, dar și cele ocazionate de oferta reală de plată.

În ceea ce privește noțiunea de termen rezonabil, CEDO și-a exprimat punctul de vedere în numeroase cauze împotriva statelor, dintre care amintim cauza Bourdov c. Rusiei (nr. 2), cauză în care o autoritate a statului a fost executată silit, situație cu relevanță prin extrapolare, cu atât mai mult cu cât debitorul solidar din prezentul dosar este S.C. Timișoara.

Astfel, Curtea a hotărât că un termen general de 9 luni pentru executarea unei hotărâri de către administrație nu este a priori nerezonabil în raport cu Convenția (cauza Moroko). Aceste considerente nu exclud însă necesitatea examinării în lumina criteriilor menționate anterior și a altor circumstanțe relevante (cauza Moroko, pct. 44-45).

De asemenea, Curtea a reținut că o persoană în favoarea căreia s-a pronunțat o hotărâre împotriva statului nu trebuie în mod normal să inițieze o procedură diferită pentru a obține executarea silită a hotărârii (cauza Metaxas c. Greciei, nr. 8415/02, Hotărârea din 27 mai 2004, pct. 19). O astfel de hotărâre trebuie notificată în mod corespunzător autorității în cauză a statului pârât, care în consecință este în măsură să facă toate demersurile necesare pentru a se conforma hotărârii sau pentru a o comunica altei autorități a statului, competente pentru chestiunile legate de executarea hotărârilor judecătorești (creditorul nu a notificat sentința, nici nu a făcut vreo cerere de executare a deciziei înainte de comunicarea acesteia, ba mai mult, debitorii solidari au transmis intenția de executare benevolă într-un termen scurt de la comunicarea deciziei).

Mai departe, Curtea a reținut că, „nu este nerezonabil așadar ca administrația să ceară persoanelor în cauză documente suplimentare, de exemplu datele lor bancare, pentru a permite accelerarea executării unei hotărâri” (cauza Kosmidis şi Kosmidou c. Greciei, nr. 32141/04, Hotărârea din 8 noiembrie 2007, pct. 24).

Aceeași decizie prevede: „Curtea este totuși nevoită să verifice dacă modul în care dreptul intern este interpretat și aplicat produce efecte conforme principiilor convenției așa cum au fost interpretate în jurisprudența sa (Scordino, pct. 187-191). Aceasta a stabilit anumite criterii fundamentale pentru a putea verifica efectivitatea acțiunilor în despăgubiri în materie de durată excesivă a procedurilor judiciare. Aceste criterii, valabile și în cazurile de neexecutare [Wasserman (nr. 2), pct. 49 şi 51], sunt următoarele: – acțiunea în despăgubire trebuie soluționată într-un termen rezonabil (Scordino, pct. 194); – despăgubirea trebuie acordată cu promptitudine, în principiu în termen de cel mult 6 luni de la data la care a devenit executorie decizia de acordare a sumei (Ibidem, pct. 198); – normele procedurale privind acțiunea în despăgubire trebuie să fie în conformitate cu principiile echității, astfel cum sunt garantate prin art. 6 din convenție (Ibidem, pct. 200); – normele în materie de cheltuieli de judecată nu trebuie să constituie o sarcina excesivă pentru reclamanții a căror acțiune este întemeiată (Ibidem, pct. 201); – cuantumul despăgubirilor nu trebuie să fie insuficient în raport cu sumele acordate de Curte în cauze similare (Ibidem, pct. 202-206 şi 213)”.

Așadar, în ceea ce privește noțiunea de termen rezonabil, văzând atât perspectiva jurisprudenței naționale, dar și cea a CEDO, apelantul a conchis faptul că 6 zile de la momentul pronunțării (nu de la cel al comunicării) deciziei nu reprezintă un termen rezonabil.

În concluzie, apelantul opinează că întreaga executare silită este lovită de nulitate absolută câtă vreme au fost nesocotite prevederile art. 622 alin. (1) și (2) C. proc. civ., astfel:

– debitorul a dorit să își execute benevol obligațiile de plată;

– a exprimat această intenție într-un termen rezonabil (o zi, respectiv 11 zile de la comunicare), anterior luării la cunoștință de existența unui dosar de executare silită împotriva sa, atât prin adresa comunicată avocatului creditoarei la data de 01.07.2021, cât și cea din data de 12.07.2021, dar și prin somația nr.128/20.07.2021;

– nu a refuzat niciodată și sub nicio formă plata benevolă a obligațiilor sale, ba mai mult, a și notificat în acest sens creditoarea, anterior ofertei reale de plată, solicitându-i un număr de cont în care să vireze sumele de bani.

Or, apelarea la procedura executării silite reprezintă, în fapt, un abuz de drept din partea creditoarei intimate.

Mai mult decât atât, la data începerii executării silite față de apelant (dată care diferă de data începerii propriu-zise a executării silite), data marcată de comunicarea primului act de executare silită, în speță adresa de înștiințare cu privire la înființarea popririi comunicată apelantului la data de 02.08.2021, se începuse deja procedura ofertei reale de plată (20.07.2021), ba mai mult, au fost consemnate și sumele de bani la care se face referire în titlurile executorii.

Față de cele menționate, având în vedere că executarea silită a fost începută împotriva sa cu rea-credință, ignorându-se intenția sa de plată benevolă a obligațiilor impuse (intenție exprimată într-un termen rezonabil) și astfel cu eludarea prevederilor art. 622 alin. (1) și (2) C. proc. civ., apelantul a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea contestației astfel cum a fost formulată, anularea Încheierii de încuviințare a executării silite nr. 8817/2021 a Judecătoriei Timișoara; anularea executării silite însăși și a tuturor actelor și formelor de executare silită efectuate în cadrul dosarului execuțional nr. 134/2021 de către B.E.J. A.C., cu consecința desființării măsurii popririi și a întoarcerii executării silite în ceea ce privește sumele executate silit.

De asemenea, având în vedere achitarea integrală a sumelor de bani la care au fost obligați prin titlurile executorii în cadrul procedurii ofertei reale de plată (respectiv suma de 5000 euro reprezentând daune morale și suma de 5495 lei cu titlu de cheltuieli de judecată), solicită instanței să constate că executarea silită pornită în cadrul dosarului execuțional nr. X/2021 de către B.E.J. A.C. a rămas fără obiect în ceea ce privește aceste sume de bani.

În drept, apelantul s-a prevalat de dispozițiile art. 622 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ.; art. 712 și urm. C. proc. civ.; art. 723 C. proc. civ., art. 717 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata G.L. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, menținerea ca temeinică și legală a sentinței primei instanțe și obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, intimata a arătat că prima instanță, analizând probele administrate, a pronunțat o soluție temeinică și legală prin respingerea contestației ca nefondată.

S-a reținut în mod corect faptul că intimata a exercitat cu bună-credință drepturile procesuale în vederea realizării drepturilor care i-au fost stabilite prin titlul executoriu care face obiectul dosarului de executare, în condițiile în care debitorii cunoșteau cuantumul debitului de la data pronunțării soluției de către Curtea de Apel Timișoara – 23.06.2021 prin care a rămas definitivă decizia pronunțată de Tribunalul Timiș.

Prima instanță a reținut în mod corect desfășurarea cronologică a stării de fapt și a demersurilor judiciare demarate de fiecare parte până la întocmirea și comunicarea actelor de executare silită.

Astfel, a apreciat în mod corect faptul că intimata creditoare a acționat fără să aibă cunoștință de oferta reală de plată care a fost emisă la data de 20.07.2021, după momentul începerii executării silite – 30.06.2021.

Pe de altă parte, oferta reală de plată nu era în măsură de împiedice executarea silită, întrucât a fost înaintată creditoarei pentru plata parțială a debitului, iar nu pentru întreaga sumă în vederea realizării dreptului intimatei astfel cum a fost stabilit prin titlul executoriu.

Creditoarea avea dreptul să solicite oricărui debitor solidar întreaga creanță, nefiind obligată să accepte plata parțială, astfel cum a fost înaintată oferta reală de plată.

Potrivit art. 1443 C. civ. „Obligația este solidară între debitori atunci când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga obligație, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalți față de creditor”.

Potrivit art. 1447 C. civ. „(l) Creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune”.

Astfel, cererea de executare silită demarată împotriva debitorului contestator pentru întreaga sumă care reprezintă creanța stabilită în titlul executoriu este legală, iar criticile apelantului sunt nefondate în condițiile în care din probele administrate rezultă că nu se poate reține niciun abuz de drept al creditoarei, legea neprevăzând un termen limită minim pentru începerea executării silite, iar în speță creditoarea a așteptat 6 zile.

Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, prin prisma motivelor de apel formulate, cu observarea particularităților pricinii, Tribunalul a admis calea de atac formulată având în vedere următoarele considerente: în primul rând, se observă că, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. De asemenea, conform art. 480 alin. (2) C. proc. civ., în caz de admitere a apelului, instanța poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.

Observând sentința apelată, cât și motivele de apel invocate de apelant, Tribunalul a reținut că nu este incident niciun motiv de anulare a hotărârii primei instanțe [în raport de cazurile prevăzute de art. 480 alin. (3)-(6) C. proc. civ.], sens în care poate fi analizată numai ipoteza schimbării sentinței apelate. Or, analizând cauza pe fond, Tribunalul a observat că o asemenea ipoteză se identifică în prezenta cauză având în vedere următoarele considerente:

Tribunalul a reținut că, în prezenta cauză, atât apelantul, cât și intimata creditoare au demarat în paralel procedurile legale pentru executarea, respectiv realizarea creanței cuprinse în titlul executoriu. Astfel cum a reținut și prima instanță, prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 6859/2018 pronunțată în dosarul nr. X/325/2017 al Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă la data de 23.06.2021 prin Decizia civilă nr. 654/23.06.2021, contestatorul debitor a fost obligat, în solidar, la plata sumei de 5.000 euro.

În privința intimatei-creditoare, datele relevante cu privire la procedura declanșată sunt următoarele: la data de 30.06.2021 s-a depus cererea de executare silită, la data de 23.07.2021 a fost emisă somația, fiind comunicată contestatorului la data de 02.08.2021, iar la data de 03.08.2021 au fost emise de B.E.J. atât încheierea privind eliberarea sumelor consemnate prin poprire, cât și încheierea privind încetarea executării silite ca urmare a achitării debitului.

În privința contestatorului-debitor, datele relevante cu privire la procedura declanșată sunt următoarele: la datele de 01.07.2021 (S.C.) și12.07.2021 (debitorul O.C.) au comunicat creditoarei intenția de a achita sumele de bani la care au fost obligați. Din actele depuse la dosarul cauzei de către contestator reiese că la data de 20.07.2021 s-a emis o somație privind oferta reală de plată de către cei doi debitori, la data de 27.07.2021 s-a întocmit procesul-verbal de constatare, creditoarea fiind lipsă, la data de 27.07.2021 s-a emis somația urmată de consemnare, iar la datele de 29.07.2021 pentru contestator, respectiv la 03.08.2021 pentru celălalt debitor s-au întocmit încheierile de S.C.P.E.J. M.A.

Din cele de mai sus, Tribunalul a reținut că, deși procedura execuțională a fost declanșată de intimată la data de 30.06.2021 potrivit art. 622 alin. (2) C. proc. civ. prin sesizarea organului de executare de către creditoare, totuși comunicarea efectivă către contestatorul-debitor s-a realizat abia la data de 02.08.2021. De aici rezultă că abia la acest moment se poate reține că apelantul-contestator a avut cunoștință despre procedura execuțională declanșată împotriva sa și, corelativ, abia de la acest moment i s-ar putea reține o eventuală rea-credință în privința executării obligației cuprinse în titlul executoriu. O asemenea concluzie nu se poate impune câtă vreme anterior acestei date, respectiv la data de 12.07.2021, apelantul-contestator a contactat intimata-creditoare (prin e-mail) tocmai pentru executarea voluntară a debitului existent, demers ce a rămas fără niciun rezultat din partea creditoarei. Mai mult, în atare situație, apelantul-contestator a urmat procedura legală incidentă în cazul în care creditoarea nu a dat curs invitației privind executarea voluntară a creanței potrivit art. 1006 și urm. C. proc. civ. Astfel, la data de 20.07.2021, s-a emis o somație privind oferta reală de plată de către cei doi debitori, la data de 27.07.2021 s-a întocmit procesul-verbal de constatare, creditoarea fiind lipsă, la data de 27.07.2021 s-a emis somația urmată de consemnare, iar la datele de 29.07.2021 pentru contestator, respectiv la data de 03.08.2021 pentru celălalt debitor s-au întocmit încheierile de S.C.P.E.J. M.A.

Din cele de mai sus, Tribunalul a observat că s-au desfășurat în paralel două proceduri legale privind realizarea creanței, respectiv una declanșată de intimata-creditoare pentru executarea silită a creanței cuprinse în titlul executoriu și cealaltă demarată de debitori tocmai pentru executarea debitului existent în sarcina lor, mai întâi pe cale amiabilă (prin invitația adresată creditoarei la data de 12.07.2021), ulterior prin intermediul procedurii prevăzute de art. 1006 și urm. C. proc. civ. începând cu data de 20.07.2021.

Deși toate aceste date sunt corect reținute de prima instanță, Tribunalul apreciază că interpretarea stării de fapt și aplicarea dispozițiilor legale incidente s-a realizat în mod eronat prin hotărârea apelată, după cum urmează: potrivit art. 622 alin. (1) C. proc. civ., principiul fundamental în materia îndeplinirii obligațiilor cuprinse în titlul executoriu este acela al executării voluntare din partea debitorului. Mai mult, deși niciunde în cuprinsul Codului de procedură civilă nu este prevăzut un termen în sarcina creditorului, acesta având ipotetic dreptul de a declanșa executarea silită de îndată, totuși art. 622 alin. (2) C. proc. civ. conține o condiționare implicită, menționând că obligația se aduce la îndeplinire prin executare silită dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa. Coroborând cele două dispoziții amintite cu regula cuprinsă în art. 12 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a observat că declanșarea procedurii execuționale este condiționată de o pasivitate a debitorului, respectiv doar atunci când acesta nu înțelege a executa obligația stabilită în sarcina sa de bunăvoie.

Pe de altă parte, chiar dacă intimata-creditoare a declanșat procedura execuțională la data de 30.06.2021 (la 6 zile după obținerea titlului executoriu), Tribunalul nu a analizat după cum acest interval de timp este sau nu un termen rezonabil – deși apelantul invocă acest aspect – pentru simplul motiv că nici nu este relevant în cauză, dar nici nu se face referire expresă la un asemenea termen rezonabil. E adevărat că, implicit, art. 622 alin. (2) C. proc. civ. presupune un asemenea termen din moment ce creditorul este condiționat de pasivitatea debitorului pentru a demara procedura execuțională, însă analiza în concret a caracterului rezonabil sau nerezonabil al intervalului de timp cât creditoarea a așteptat până la formularea cererii de executare silită este irelevant în speță. Tribunalul a ajuns la această concluzie având în vedere că, deși aparent ambele părți litigante s-au conformat dispozițiilor legale, urmând căile procesuale amintite mai sus, în privința intimatei-creditoare se reține o exercitare cu rea-credință a drepturilor procesuale în condițiile în care, chiar și ulterior începerii executării silite, a fost notificată de două ori de contestatorul-debitor în vederea executării voluntare a obligației. Pe cale de consecință, dacă ar fi fost de bună-credință, intimata-creditoare ar fi dat curs acelor invitații în vederea stingerii raportului juridic litigios prin plata voluntară pe care contestatorul a inițiat-o. Mai mult, apărarea intimatei-creditoare nu poate fi reținută în condițiile în care, deși obligați solidar, cei doi debitori au întreprins demersurile pentru realizarea întregii creanțe, chiar dacă, pentru fiecare în parte, plata era fracționată (fiecare suportând jumătate). O asemenea apărare ar fi putut fi validată de instanță numai dacă manifestarea de voință ar fi venit din partea unui singur codebitor pentru o fracție din creanță, iar nu pentru întreaga sumă, ceea ce nu este cazul în prezenta speță.

În plus, trebuie observat că, în privința debitorilor, nu se poate reține nicio culpă sau rea-credință în condițiile în care, deși procedura execuțională a fost declanșată anterior (la 30.06.2021), aceștia nu aveau cunoștință despre executarea pornită împotriva lor, somația fiindu-le comunicată abia la data de 02.08.2021, adică mult după ce au început procedura de executare voluntară a obligației (respectiv la datele de 12.07.2021 și 20.07.2021).

Coroborând cele de mai sus, dacă intimata-creditoare ar fi fost de bună-credință, ar fi dat curs invitației făcute de debitori pentru stingerea debitului și nu ar mai fi insistat în continuarea procedurii execuționale. În schimb, în privința debitorilor nu se poate reține nicio rea-credință din moment ce manifestarea de voință în sensul executării voluntare a debitului s-a concretizat anterior luării la cunoștință despre existența dosarului execuțional deschis împotriva acestora. Mai mult, chiar art. 670 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. menționează că debitorul rămâne a suporta cheltuielile de executare efectuate după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar. Ca atare, intimata-creditoare nu era expusă niciunui risc, nici măcar cu privire la eventuala suportare a unei părți din cheltuielile de executare silită dacă ar fi dat curs manifestării de voință a contestatorului-debitor pentru executarea voluntară a obligației. Or, de aici rezultă că intimata-creditoare nu și-a exercitat drepturile procesuale cu bună-credință, insistând într-o procedură execuțională care nu era necesară din moment ce debitorii au intenționat în mod real a efectua plata voluntar.

Având în vedere cele de mai sus, Tribunalul a observat că declanșarea procedurii execuționale s-a realizat cu nesocotirea regulii impuse de art. 622 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care, prin Decizia civilă nr. 741/A/2022^[16], a admis apelul formulat de apelantul-contestator O.C., respectiv a schimbat în tot sentința civilă nr. 15253/2021 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. X/325/2021 în sensul că a admis contestația la executare formulată de contestatorul O.C. în contradictoriu cu intimata G.L. și a anulat încheierea nr. 8817/2021 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. X/325/2021. Corelativ, date fiind dispozițiile art. 666 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora încheierea prin care se admite cererea de încuviințare a executării silite reprezintă temeiul întregii proceduri execuționale, în condițiile anulării acestei hotărâri, Tribunalul a anulat executarea silită și toate actele de executare silită în dosarul nr. X/2021 al Biroului Executorului Judecătoresc A.C.

Potrivit art. 723 alin. (1) și art. 724 alin. (1) C. proc. civ., instanța a dispus întoarcerea executării silite efectuate în dosarul nr. X/2021 al Biroului Executorului Judecătoresc A.C. prin restabilirea situației anterioare a contestatorului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât obligația stabilită în titlul executoriu a fost executată de contestatorul-debitor prin procedura prevăzută de art. 1006 și urm. C. proc. civ. anterior efectuării executării silite în cadrul procedurii execuționale declanșate de intimata-creditoare, aceasta având posibilitatea obținerii efective a plății în acest mod de executare voluntară.

Potrivit art. 717 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport de soluția pronunțată, Tribunalul a obligat intimata să achite contestatorului cheltuielile de judecată constând în suma de 64,25 lei reprezentând contravaloarea copierii dosarului execuțional şi suma de 2500 lei reprezentând contravaloarea onorariului avocatului ales conform art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, în raport de dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013^[17], Tribunalul a dispus restituirea către contestator a sumei de 1550 lei reprezentând contravaloarea taxelor judiciare de timbru.

În opinia noastră, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, deoarece a interpretat extrem de rigid noțiunile de bună/rea-credință. Atât timp cât contestatorul, anterior luării la cunoștință despre existența dosarului execuțional, și-a exprimat ferm opțiunea de a pune în executare titlul executoriu, nu poate fi considerat de rea-credință.

Pe de altă parte, intimata nu poate fi considerată de bună-credință din moment ce nu a răspuns solicitării debitorilor, a ignorat cererea acestora, nu s-a prezentat și a insistat în recuperarea obligației pe cale jurisdicțională.

În acest sens, apreciem soluția de admitere a apelului ca legală, temeinică. Executarea silită nu trebuie absolutizată și considerată sacrosantă, mai ales când debitorii își exprimă fără echivoc intenția de a îndeplini obligațiile prevăzute în titlul executoriu de bunăvoie.

În primul rând, apreciem pozitiv modul în care instanțele s-au raportat la principiul bunei-credințe în dreptul procesual civil, cu reținerea particularităților procedurii execuționale. Mai mult, chiar dacă instanța de apel nu a făcut o analiză exhaustivă (considerăm că nici nu era cazul într-o hotărâre de speță), apreciem totuși că, implicit, a aplicat standardele impuse de art. 12 alin. (1) și (2) C. proc. civ. În acest sens, în opinia noastră, verificarea respectării exigențelor bunei-credințe presupune două cerințe distincte, anume exercitarea dreptului procesual conform scopului său și neafectarea drepturilor procesuale ale altor părți. Totuși, pentru a fi în prezența unei conduite procesuale caracterizată prin rea-credință, noi considerăm că în mod cumulativ trebuie să fie încălcate exigențele bunei-credințe, respectiv dreptul să fie deturnat de la scopul său, dar în același timp să se producă o lezare a drepturilor altor părți litigante. Esența credem că o identificăm în scopul demersului procesual, sens în care modul în care se poziționează subiectiv partea face diferența între bună și rea-credință. Susținem în acest sens având în vedere că drepturile procesuale ale altor părți litigante pot fi afectate din culpa reclamantului, spre exemplu, fără însă a se reține reaua-credință a acestuia – cazul tipic fiind acela al promovării unei acțiuni civile neîntemeiate, reclamantul urmând a suporta cheltuielile de judecată cauzate părții adverse. Or, solicitarea unor pretenții nefondate nu înseamnă, per se, rea-credință procesuală. Ca atare, simpla generare a unei leziuni a drepturilor celorlalte părți nu este suficientă pentru a contura reaua-credință, ci doar naște obligația de reparare a pagubei produse.

În schimb, cum buna sau reaua-credință țin, în esență, de poziția subiectivă a părții, în mod evident scopul exercitării drepturilor procesuale este cel care va determina, în mod decisiv, după cum partea a acționat cu bună ori rea-credință. În acest sens este analiza din speța redată mai sus, semnalându-se nu doar o culpă procesuală a creditoarei care ar fi generat, în mod obișnuit, numai o obligație de dezdăunare pentru pagubele produse, ci o poziționare subiectivă caracterizată prin denaturarea dreptului procesual de la scopul său. Astfel, sintetizând, creditoarea avea dreptul de a obține realizarea creanței conform titlului executoriu de care beneficia, iar declanșarea procedurii execuționale ar fi trebuit să aibă tocmai acest scop. În schimb, din moment ce debitorii și-au exprimat intenția fermă de a executa voluntar obligația – conform a ceea ce ar trebui să fie regula în materia executării obligațiilor cuprinse în titlurile executorii – creditoarea nu mai avea nicio justificare pentru a porni executarea silită în scopul realizării creanței pe care debitorii voiau să o execute voluntar. Ca atare, începerea procedurii execuționale în atare context evidențiază o schimbare a scopului demersului căci recuperarea creanței nu mai reprezenta țelul creditoarei întrucât plata îi fusese oferită deja voluntar de către debitori. Pe cale de consecință, din speța expusă mai sus rezultă că dreptul procesual (de a cere executarea silită) a fost exercitat pentru un alt scop decât cel prevăzut de lege, fiind astfel deturnat de la finalitatea sa. Or, în condițiile în care o atare conduită procesuală produce și o lezare a drepturilor celorlalte părți care ajung să fie supuse unei proceduri execuționale cu încălcarea legii, în mod corespunzător instanța de apel a sesizat reaua-credință procesuală cu care creditoarea a acționat.

Nu în ultimul rând, sesizăm în mod pozitiv soluția pronunțată de instanța de apel în contextul în care a observat că dreptul procesual a fost exercitat cu rea-credință, identificând astfel un abuz de drept. În concret, tribunalul a aplicat în mod particular regula cuprinsă în art. 15 C. civ. în sensul în care, din moment ce niciun drept nu poate fi exercitat contrar bunei-credințe, rezultă că o conduită în atare manieră nu poate fi recunoscută ca generatoare de efecte juridice. Pe cale de consecință, în fond, tribunalul a admis contestația la executare și a anulat întreaga executare silită declanșată în modalitatea expusă mai sus, sancționând astfel reaua-credință a creditoarei prin nerecunoașterea dreptului exercitat abuziv, corelativ cu suportarea tuturor cheltuielilor cauzate celorlalte părți litigante.

Concluzii

Nu întâmplător legiuitorul prezumă existența bunei-credințe, atât în dreptul material, cât și în cel procesual, în condițiile în care prezintă un accentuat caracter subiectiv și intern al părții. Cu toate acestea, modul în care se exteriorizează voința juridică permite, chiar dacă indirect de cele mai multe ori, să fie observată poziționarea subiectivă a părții și modul în care înțelege să își exercite drepturile procesuale.

Denaturarea dreptului subiectiv de la scopul său prevăzut de lege se poate dovedi prin conduita părții și consecințele pe care manifestarea sa de voință le produce, caz în care se poate contura reaua-credință în exercitarea drepturilor procesuale. În atare împrejurări, legiuitorul reglementează anumite măsuri prin care să corijeze o asemenea tendință, partea putând fi chemată a răspunde pentru prejudiciile cauzate celorlalte părți litigante, iar instanța poate aplica suplimentar o amendă judiciară. Expunerea părții la atare sancțiuni are rolul de a norma conduita procesuală în asemenea fel încât dispozițiile procesuale să fie respectate.

Totuși, din exemplele practice redate mai sus se poate observa că, fiind preponderent o chestiune pur internă ce exprimă poziția subiectivă a părții, nu este facil de fiecare dată a determina în concret dacă o parte a acționat cu rea-credință. În opinia noastră, cu atât mai mult cu cât buna-credință este prezumată relativ de legiuitor, pentru a fi în prezența unei conduite contrare ar trebui să rezulte, dincolo de orice îndoială, că partea a avut un alt scop decât cel legitim în momentul în care și-a exercitat un drept procesual. În caz contrar, simpla împrejurare că demersul procesual al părții nu a fost admis nu reprezintă un indiciu suficient pentru a contura exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, remediile fiind deja prevăzute punctual sub aspectul suportării cheltuielilor de judecată pentru culpa procesuală. Ca atare, concluzionăm că instanțele de judecată trebuie să manifeste o atenție sporită în momentul în care analizează condițiile bunei-credințe potrivit art. 12 C. proc. civ. în raport cu scopul fiecărui drept procesual și modul în care este exercitat în concret.

Note de subsol

^[1] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 201.

^[2] C. Roșu, Drept procesual civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 9.

^[3] I. Leș, Principii și instituții de drept procesual civil, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 14.

^[4] A. Dimitriu, în Gh. Piperea, C. Atonache, P. Piperea, A. Dimitriu, I. Sorescu, M. Piperea, A. Rățoi, Codul de procedură civilă. Comentarii și explicații. Comentariul la art. 12 C. proc. civ., Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 26.

^[5] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, op. cit., vol. I, 2013, p. 218.

^[6] M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Teoria generală., vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 91.

^[7] Ibidem, p. 93.

^[8] Ibidem, p. 92.

^[9] V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 33.

^[10] Jud. Timișoara, s. I civ., sent. civ. nr. 7829/2020 (nepublicată).

^[11] Trib. Timiș, s. a II-a civ., dec. civ. nr. 828/2020, (nepublicată).

^[12] Jud. Timișoara, s. I civ., înch. civ. nr. 14637/2020, (nepublicată).

^[13] Jud. Timișoara, s. I civ., sent. civ. nr. 15253/2021, (nepublicată).

^[14] Jud. Timișoara, s. a II-a civ., sent. civ. nr. 6859/2018, (nepublicată).

^[15] Trib. Timiș, s. a II-a civ., dec. civ. nr. 654/2021, (nepublicată).

^[16] Trib. Timiș. s. I. civ., dec. nr. 741/A/2022, (nepublicată).

^[17] Publicată în M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013.