Bunurile și proprietatea Bisericii

Andrei Tinu, Drept canonic, Editura Hamangiu, 2025, p. 177-183.

§4. Administrarea bunurilor bisericești

Administrarea bunurilor bisericești este o activitate de mare responsabilitate în cadrul Bisericii, menită să asigure utilizarea corectă și eficientă a resurselor în sprijinul activităților religioase, educaționale și sociale. Administrarea patrimoniului bisericesc se desfășoară în conformitate cu normele canonice și cu reglementările interne ale BOR, respectând și legislația statului, acolo unde este cazul.

4.1. Rolul episcopilor și al administratorilor. Episcopii și ceilalți ierarhi au o răspundere majoră în gestionarea bunurilor Bisericii. Canoanele Sinodului Apostolic subliniază responsabilitatea ierarhilor de a folosi resursele Bisericii în sprijinul celor nevoiași, consolidând caracterul caritabil al administrării bisericești^[1]. Această răspundere este reglementată și în Statutul BOR, care prevede că episcopii sunt autoritatea supremă în administrarea bunurilor bisericești^[2], dar cu sprijinul comisiilor de administrare formate din clerici și laici de încredere. Aceste comisii au rolul de a ajuta ierarhii să monitorizeze și să evalueze utilizarea bunurilor, în conformitate cu Can. 38 Apostolic, care impune ca fondurile să fie folosite exclusiv pentru scopuri bisericești și de binefacere.

4.2. Drepturile și obligațiile administratorilor. Administratorii au obligația de a folosi resursele Bisericii cu transparență și responsabilitate. În acest sens, Statutul BOR stabilește că administratorii trebuie să își desfășoare activitatea cu respectarea principiilor morale creștine și în folosul Bisericii și al comunității^[3]. Aceștia trebuie să respecte, de asemenea, dorințele donatorilor, conform reglementărilor privind gestionarea donațiilor și legatelor. Sfântul Ioan Gură de Aur, un reper teologic în administrarea resurselor bisericești, subliniază în scrierile sale că toate darurile sunt date pentru a fi distribuite în folosul celor nevoiași^[4], reflectând astfel importanța responsabilității în utilizarea bunurilor.

4.3. Contabilitatea și transparența. O parte esențială a administrării corecte a bunurilor bisericești este păstrarea unor evidențe contabile clare și corecte, conform Canoanelor Sinodului Apostolic, care prevede că bunurile și resursele Bisericii trebuie administrate cu cinste și transparență^[5]. Administratorii trebuie să țină registre contabile complete și să realizeze rapoarte financiare periodice, deschise spre examinare de către organele competente ale Bisericii și de către credincioși. Legea cultelor, la rândul ei, instituie obligația de a se asigura transparența utilizării fondurilor și să respecte legislația financiară^[6], această obligație contribuind la consolidarea încrederii comunității în gestionarea resurselor.

§5. Înstrăinarea și utilizarea bunurilor

Fiecare decizie de înstrăinare, administrare sau generare de venituri din aceste bunuri trebuie să respecte misiunea religioasă și socială a Bisericii, fiind în conformitate cu normele canonice și statutare. Această abordare asigură că resursele Bisericii sunt gestionate cu responsabilitate, în sprijinul activităților caritabile și comunitare.

5.1. Reguli pentru înstrăinarea bunurilor sacre. Înstrăinarea bunurilor sacre, cum sunt bisericile, icoanele și vasele liturgice, este strict reglementată și necesită permisiuni speciale, datorită valorii lor sacre. Canoanele apostolice interzic vânzarea bunurilor sacre fără aprobarea bisericească, precizând că acestea trebuie păstrate pentru serviciile divine^[7]. De asemenea, Can. 7 IV Ec. subliniază că schimbarea destinației bunurilor consacrate nu poate fi făcută fără autorizația ierarhiei bisericești. Statutul BOR reflectă această reglementare, precizând că înstrăinarea bunurilor sacre este permisă doar în situații excepționale și cu acordul autorităților bisericești^[8].

5.2. Utilizarea bunurilor pentru scopuri caritabile și sociale. Biserica folosește o parte din resursele sale pentru a susține activități caritabile și sociale, precum centrele pentru nevoiași, azilele și spitalele bisericești. Canoanele apostolice recomandă ca bunurile Bisericii să fie folosite în beneficiul celor nevoiași, subliniind astfel importanța activităților caritabile^[9]. Sfântul Vasile cel Mare întărește această idee în scrierile sale, afirmând că bunurile Bisericii trebuie să fie folosite pentru a sprijini pe cei săraci și a împlini voia lui Dumnezeu^[10]. Conform Statutului BOR, Biserica își exercită rolul social și caritabil prin utilizarea resurselor sale pentru asistența socială^[11].

5.3. Veniturile din activități comerciale. Biserica are posibilitatea de a genera venituri prin activități economice care sunt conforme cu misiunea sa religioasă și socială. În acest sens, Sinodul Apostolic a hotărât să se permită folosirea resurselor financiare pentru susținerea activităților Bisericii, cu condiția ca veniturile să fie utilizate în scopuri religioase^[12]. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre importanța evitării avariției în administrarea bunurilor, subliniind că banii trebuie folosiți pentru binele comun și mântuirea sufletelor, nu pentru profit personal^[13]. Activitățile economice ale Bisericii sunt permise dacă acestea susțin misiunea religioasă și sunt desfășurate conform legilor statului.

§6. Relația cu legislația civilă

De-a lungul timpului, legislația civilă a recunoscut valoarea patrimoniului bisericesc și a creat un cadru juridic stabil pentru protecția acestuia, în concordanță cu rolul pe care Biserica îl îndeplinește în societate. De aceea, relația cu legislația civilă este esențială pentru protejarea și administrarea eficientă a bunurilor bisericești, deoarece reglementările statului asigură Bisericii drepturi speciale și facilități care sprijină activitatea sa religioasă și socială.

6.1. Protecția legală a bunurilor Bisericii. Bunurile bisericești beneficiază de protecție legală din partea statului, care recunoaște valoarea lor religioasă și culturală. Așa cum am arătat, bunurile bisericești, în special cele sacre, nu pot fi înstrăinate sau expropriate fără acordul Bisericii. Aceste prevederi asigură continuitatea și protecția bunurilor sacre, astfel încât acestea să fie folosite în scopurile religioase pentru care au fost destinate.

6.2. Statutul fiscal al bunurilor. În majoritatea statelor, inclusiv în România, bunurile Bisericii beneficiază de anumite excepții și privilegii fiscale, având în vedere caracterul lor sacru și destinația comunitară. Această scutire fiscală contribuie la susținerea misiunii Bisericii, permițându-i să utilizeze resursele financiare în sprijinul activităților religioase și sociale. Biserica are un statut fiscal similar cu al ONG-urilor, partidelor politice, sindicatelor, universităților etc., adică fondurile care circulă în interiorul organizației sunt menite să consolideze organizația și să înlesnească buna ei funcționare, în beneficiul societății în mijlocul căreia aceasta activează. Astfel, statul înțelege să faciliteze cetățenilor exercitarea libertății religioase, la fel cum, de exemplu, neimpozitând donațiile și contribuțiile membrilor partidelor politice, statul înlesnește exercitarea drepturilor și opiniilor politice, sau, în cazul sindicatelor, exercitarea drepturilor sociale^[14].

6.3. Parteneriate între Biserică și stat. Colaborarea între Biserică și autoritățile statului este esențială pentru protejarea și restaurarea patrimoniului bisericesc. Legea cultelor sprijină aceste parteneriate, precizând că Biserica (cultele) poate beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcționarea unităților de cult, pentru reparații și construcții noi, în raport cu numărul credincioșilor, conform ultimului recensământ, și cu nevoile reale^[15]. În concordanță, Statutul BOR prevede că Biserica Ortodoxă Română stabilește relații de dialog și cooperare cu statul și cu diferite instituții pentru împlinirea misiunii sale pastorale, spiritual-culturale, educaționale și social-filantropice^[16]. Această colaborare contribuie la păstrarea patrimoniului religios ca parte integrantă a identității naționale și culturale, consolidând astfel relația între Biserică și stat.

§7. Proprietatea călugărilor

Acest tip de proprietate are un statut special în dreptul canonic, fiind guvernată de principiul renunțării la bunuri materiale și al dedicării totale față de viața spirituală. Călugării, prin voturile monahale de sărăcie, castitate și ascultare, renunță la orice proprietate personală, oferindu-se în totalitate lui Dumnezeu și comunității monahale. Renunțarea la proprietate personală este fundamentată pe învățăturile lui Hristos, care îi cheamă pe credincioși la o viață dedicată iubirii față de Dumnezeu și de aproapele lor. Sfântul Vasile cel Mare, în regulile sale monahale, subliniază că viața monahală este o chemare la imitarea lui Hristos prin lepădarea de sine și renunțarea la bogățiile lumești^[17]. De asemenea, Sfântul Ioan Casian afirmă că sărăcia monahală este un semn al libertății față de tentațiile lumii și al consacrării totale în slujba Domnului^[18].

7.1. Renunțarea la proprietatea personală prin votul de sărăcie. Călugării fac un jurământ de sărăcie, prin care se angajează să renunțe la toate bunurile personale și la dreptul de a deține o proprietate individuală. Acest angajament este un semn de dăruire și devotament față de Dumnezeu, subliniind distanțarea de bunurile materiale și dedicarea față de viața spirituală. Sinodul al IV-lea Ecumenic stabilește că aceia care îmbrățișează viața monahală nu trebuie să păstreze nicio avere personală^[19], iar Sinodul al VII-lea Ecumenic a hotărât că un monah nu poate poseda nimic în afară de cele necesare traiului și slujirii sale^[20].

7.2. Administrarea bunurilor comunitare ale mănăstirii. Deși călugării nu dețin o proprietate personală, mănăstirea, ca instituție, poate deține bunuri destinate sprijinirii vieții monahale și activităților de slujire. Bunurile mănăstirii sunt considerate proprietate comunitară și sunt folosite în comun de către toți membrii, sub autoritatea starețului sau a stareței. Sinodul Apostolic și Sinodul al IV-lea Ecumenic au hotărât că bunurile mănăstirii sunt administrate de egumen/stareț în beneficiul comunității monahale și al celor nevoiași, consolidând astfel ideea că resursele trebuie utilizate în mod comun și responsabil^[21].

7.3. Donațiile și moștenirile primite de călugări. Conform regulilor canonice și statutare, dacă un călugăr primește o donație sau o moștenire, aceasta nu îi aparține personal, ci este atribuită mănăstirii. Canonul 18 IV Ec. prevede că tot ce primește un monah în dar este considerat proprietate a mănăstirii. În acest fel, orice resursă externă este destinată exclusiv susținerii comunității monahale și scopurilor spirituale și caritabile ale mănăstirii.

Note de subsol

^[1] Can. 40 și 41 Apostolic.

^[2] Art. 88 din Statutul BOR.

^[3] Art. 64, art. 65, art. 79, art. 88, art. 101 ș.a. din Statutul BOR.

^[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistolele I și II către Timotei, către Tit și către Filimon, trad. ÎPS V. Costachi, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 123.

^[5] Can. 25 Apostolic.

^[6] Art. 12 din Legea Cultelor.

^[7] Can. 73 Apostolic.

^[8] Art. 14, art. 79, art. 88, art. 101 din Statutul BOR.

^[9] Can. 38 și 41 Apostolic.

^[10] Sfântul Vasile cel Mare,Tâlcuire duhovnicească la psalmi, trad. pr. D. Fecioru, IBMBOR, București, 2009, p. 45.

^[11] Art. 14 alin. (30) din Statutul BOR.

^[12] Can. 38 Apostolic.

^[13] Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistolele…, op. cit., p. 123.

^[14] https://www.juridice.ro/526685/patriarhia-romana-bor-nu-beneficiaza-de-privilegii-fiscale-ci-de-facilitati-fiscale.html.

^[15] Art. 10 alin. (6) din Legea cultelor

^[16] Art. 4 alin. (2) din Statutul BOR.

^[17] Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mari, trad. prof. dr. Iorgu Ivan, IBMBOR, București, 2009, p. 45.

^[18] Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, trad. pr. prof. T. Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 2008, p. 215-230

^[19] Can. 16 IV Ec.

^[20] Can. 18 VII Ec.

^[21] Can. 8 Apostolic și Can. 25 IV Ec.