Drepturile femeilor în opera lui George Sand

Ioana Pădurariu, Familia și statutul juridic al femeii la granița dintre drept și literatură. George Sand – reper al timpului său, Editura Hamangiu, 2026, p. 134-147.

§1. Scurt istoric al drepturilor femeilor. Privire specială asupra Franței

Egalitate salarială, acces la locuri de muncă, paritate în politică, avort. Istoria drepturilor femeilor este istoria drepturilor care le-au fost acordate pentru a pune capăt discriminării ale cărei victime erau și pentru a stabili egalitatea de gen^[1].

Statutul femeii – adică poziția socială, legală și politică atribuită ei într-o societate – a evoluat profund de-a lungul istoriei. De la patriarhatul rigid al lumii antice la recunoașterea juridică și politică în epoca modernă, transformările au reflectat schimbări culturale, economice, religioase și filosofice.

În civilizațiile antice, statutul femeii varia considerabil. În Egiptul antic, femeile aveau capacitate juridică relativ extinsă: puteau deține proprietăți, încheia contracte și iniția divorțul. În contrast, în Grecia clasică, în special la Atena, femeile nu aveau cetățenie politică și erau reprezentate legal de un tutore masculin. Participarea lor la viața publică era sever limitată. În Roma antică, femeile se aflau sub autoritatea lui pater familias, însă în perioada imperială au dobândit anumite drepturi patrimoniale și comerciale. Totuși, accesul la funcții politice și dreptul de vot au rămas inexistente.

În Europa medievală, dreptul canonic și structurile feudale au consolidat subordonarea juridică a femeilor. Statutul lor era definit, în principal, prin relația cu tatăl sau soțul. Femeile din nobilime puteau administra proprietăți în absența soților, însă exercitarea puterii politice directe era excepțională. În spațiul islamic medieval, dreptul islamic acorda femeilor drepturi succesorale și posibilitatea de a deține proprietăți, dar menținea autoritatea masculină în cadrul familiei.

Renașterea a adus o extindere limitată a accesului femeilor la educație, în special în mediile aristocratice. Cu toate acestea, legislația maritală europeană continua să restrângă autonomia juridică a femeilor căsătorite. În unele regiuni nord-europene au apărut îmbunătățiri treptate privind drepturile de proprietate, însă participarea politică a rămas inexistentă.

Iluminismul a promovat ideea drepturilor naturale, dar aplicarea lor a fost inițial limitată la bărbați. Reacția feministă timpurie este ilustrată de Olympe de Gouges^[2], care a formulat Déclaration des droits de la femme et de la citoyenne (Declarația drepturilor femeii și ale cetățencei) (1791). În secolul al XIX-lea au apărut mișcări organizate pentru drepturile femeilor, axate pe accesul la educație, reforme ale dreptului familiei, dreptul de proprietate și participarea civică a femeilor.

Secolul al XX-lea marchează consacrarea drepturilor politice, în principal prin extinderea dreptului de vot feminin în majoritatea statelor occidentale (Noua Zeelandă în 1893; Statele Unite în 1920; Franța în 1944). După Al Doilea Război Mondial, participarea femeilor pe piața muncii a crescut semnificativ. Un moment juridic major îl reprezintă adoptarea Convenției Organizației Națiunilor Unite din 18 decembrie 1979 asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei^[3] (CEDAW), care instituie standarde internaționale privind egalitatea de gen. În termenii Convenției, expresia „discriminare față de femei” vizează orice diferențiere, excludere sau restricție bazată pe sex, care are drept efect sau scop să compromită ori să anihileze recunoașterea, beneficiul și exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalității dintre bărbat și femeie, a drepturilor omului și libertăților fundamentale, în domeniile politic, economic, social, cultural și civil sau în orice alt domeniu (art. 1).

În prezent, majoritatea statelor recunosc egalitatea juridică între femei și bărbați. Totuși, persistă diferențele salariale, subreprezentarea politică, violența de gen și segregarea profesională.

Cu toate acestea, inițiative globale precum cea a Organizației Națiunilor Unite privind Obiectivul nr. 5 de dezvoltare durabilă referitor la egalitatea de gen^[4] vizează reducerea acestor disparități prin: încetarea tuturor formelor de discriminare împotriva tuturor femeilor și fetelor din întreaga lume; eliminarea oricăror forme de violență împotriva tuturor femeilor și fetelor în mediul public și în cel privat, inclusiv traficul și exploatarea sexuală, precum și alte tipuri de exploatare; eliminarea tuturor practicilor dăunătoare, cum ar fi căsătoria timpurie și forțată a copiilor și mutilarea genitală feminină; recunoașterea și valorizarea muncii de îngrijire și a muncii domestice neplătite, prin furnizarea de servicii publice, infrastructură și politici de protecție socială și promovarea responsabilității comune în cadrul gospodăriei și al familiei, în mod adecvat la nivel național; asigurarea participării depline și eficiente a femeilor și oportunități egale pentru conducere la toate nivelurile de luare a deciziilor în viața politică, economică și publică; asigurarea accesului universal la sănătatea sexuală și reproductivă și la drepturile reproductive; realizarea de reforme pentru a oferi femeilor drepturi egale la resurse economice, precum și acces la proprietate și control asupra terenurilor și a altor forme de proprietate, servicii financiare, moștenire și resurse naturale, în conformitate cu legile naționale; îmbunătățirea utilizării tehnologiilor de facilitare, în special a tehnologiei informației și comunicațiilor, pentru a promova emanciparea femeilor; adoptarea și consolidarea unor politici solide și a unei legislații aplicabile pentru promovarea egalității de gen și a emancipării tuturor femeilor și fetelor la toate nivelurile.

Așa stând lucrurile, observăm că evoluția statutului femeii reflectă transformări structurale ale societății: trecerea de la patriarhat juridic strict la egalitate formală în drept. Cu toate acestea, egalitatea reală depinde de factori economici, culturali și instituționali, ceea ce face ca procesul să rămână deschis.

În Franța, în ciuda publicării în 1791 a Declarației drepturilor femeii și ale cetățencei, care prevedea în art. 1 că femeia se naște liberă și rămâne egală cu bărbatul în drepturi, Revoluția Franceză nu a schimbat statutul femeilor. Dimpotrivă, în 1804, Codul civil a instituționalizat inferioritatea femeii, care îi datorează ascultare soțului ei.

În timpul celei de A Treia Republici, femeile au beneficiat de progresele civile, cum ar fi accesul la educație. Primul Război Mondial a demonstrat că ele erau esențiale pentru funcționarea corectă a economiei.

Ordonanța din 21 aprilie 1944 a Guvernului provizoriu al Republicii Franceze, instalat în Alger, a reglementat dreptul femeilor de a vota și de a fi alese.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, cererile femeilor acopereau toate domeniile vieții sociale, economice și politice și militau pentru o egalitate reală.

Începutul celei de a doua jumătăți asecolului al XX-lea a stat sub semnul celebrei fraze „Nu ne naștem femeie: devenim femeie” („On ne naît pas femme: on le devient”) (1949 – publicarea eseului lui Simone de Beauvoir, Le deuxième sexe)^[5]. Această perioadă a adus primele progrese în privința drepturilor femeilor: dreptul la vot (29 aprilie 1945 – alegeri municipale: femeile votează pentru prima dată în Franța); egalitatea între femei și bărbați consacrată în Constituție [27 octombrie 1946 – reglementarea principiului egalității între femei și bărbați în Preambulul Constituției, alin. (3):„Legea garantează femeilor în toate domeniile drepturi egale cu bărbații”]; autoritatea părintească trebuia să fie exercitată în comun (4 iunie 1970 –Legea nr. 70-459 privind autoritatea parentală, care modifică Codul civil și introduce termenul de „autoritatea parentală comună”); posibilitatea ca o femeie să desfășoare o activitate profesională fără permisiunea soțului; accesul femeii la funcțiile publice (noiembrie 1947 – Germaine Poinso-Chapuis este numită ministrul sănătății publice și al populației, fiind prima femeie numită ministruîn Franța; a fost nevoie să fie numită Simone Veil în mai 1974, pentru ca o femeie să dețină din nou această poziție); reclamarea dreptului la avort [1956 – crearea mișcării „La maternité heureuse” a femeilor în favoarea controlului nașterilor, care a devenit, în 1960, „Mouvement Français pour le Planning familial” (MFPF), scopul planificării familiale fiind educația sexuală și lupta pentru dreptul la contracepție și avort; 28 decembrie 1967 – Legea nr. 67-1176, cunoscută sub numele de „Legea Neuwirth”, care autorizează contracepția (decretele de implementare nefiind publicate decât în 1971); 5 aprilie 1971 –publicarea în Le Nouvel Observateur a unui manifest semnat de 343 de femei („Manifestul celor 343”), prin care inclusiv multe personalități declară că au făcut avort și cer avort gratuit; iulie 1971 – crearea asociației „Choisir la cause des femmes” în jurul lui Simone de Beauvoir și a avocatei Gisèle Halimi, care luptă pentru abrogarea Legii din 31 iulie 1920 care reglementa avortul drept o infracțiune; aprilie 1973 – crearea „Mouvement pour la liberté de l’avortement et de la contraception” (MLAC), care reunește organizații feministe și organizații politice și care condamnă practicarea a două acte ilegale: avortul prin metoda Karman și plecarea colectivă spre avort în străinătate]. Totuși, dacă legiuitorul a avut și are grijă să reglementeze egalitatea de gen în Constituție și să o traducă treptat în lege, realitatea a fost foarte departe de texte.

Deceniile următoare au adus progrese majore pentru drepturile femeilor și mai ales pentru dreptul lor de a-și controla corpul: o lege care autoriza întreruperea voluntară a sarcinii/avortul (interruption volontaire de grossesse – Legea nr. 75-17 din 17 ianuarie 1975, cunoscută ca „Legea Veil”); introducerea noțiunii de hărțuire sexuală în legislația franceză (Legea nr. 92-684 din 22 iulie 1992, prin includerea în Codul penal, la art. 222-33; Legea nr. 92-1179 din 2 noiembrie 1992, prin includerea în Codul muncii); includerea în lege a egalității accederii la funcțiile publice (Legea nr. 82-380 din 7 mai 1982) și a egalității profesionale dintre femei și bărbați (Legea nr. 83-635 din 13 iulie 1983, cunoscută ca „Legea Roudy”); recunoașterea de către Curtea de Casație a violului între soți (17 iulie 1984/5 septembrie 1990); reglementarea infracțiunii de obstrucționare a avortului (Legea nr. 93-121 din 27 ianuarie 1993).

Ultima parte a secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea (perioada 1994-2003) reprezintă o perioadă de ajustare și de recunoaștere a drepturilor femeilor. Ceea ce impun legea și Constituția în termeni de egalitate este rar respectat, așa că trebuie făcute ajustări: cote și paritate în exercitarea responsabilităților politice sau economice, feminizarea numelor de joburi, reducerea diferențelor salariale pe bază de gen etc. Mai multe studii despre violența împotriva femeilor au crescut gradul de conștientizare și au început să lupte împotriva acestor flageluri. În spatele ușilor închise, cadrul conjugal este recunoscut ca fiind unul dintre primele locuri de violență împotriva femeilor.

Perioada 2004-2016, după ce a crescut gradul de conștientizare a extinderii violenței împotriva femeilor, a marcat întărirea luptei: sprijin pentru victime, îndepărtare și monitorizare electronică a soților violenți, crearea ordinului de protecție etc. Continuă munca legislativă (dar într-un ritm lent) pentru a obține egalitatea de facto între femei și bărbați, fie în termeni salariali, fie în funcții politice.

Între anii 2017 și 2021 vorbim în principal despre libertatea cuvântului și despre lupta împotriva violențelor. Dacă se admite că familia și cuplul reprezintă primele spații de violență împotriva fetelor și a femeilor, libertatea cuvântului, cu mișcările #MeToo și #BalanceTonPorc, scoate la iveală violența împotriva femeilor inerentă anumitor medii, cum ar fi cinematografia. Procrearea medicală asistată este extinsă la cuplurile constituite din femei, precum și la femeile singure.

Consolidarea dreptului la avort, primele concedii menstruale, strategia națională împotriva endometriozei au fost punctele principale de lucru pe agendă din anul 2022 până în prezent. S-a observat că, la nivelul anului 2024, dintre 138 de morți violente în cadrul cuplului, în 107 victime sunt femei; 80% dintre autori sunt bărbați, ceea ce reprezintă o creștere de 16% comparativ cu 2023. Între 2017 și 2022 s-a dublat numărul violențelor sexuale înregistrate, cu femeile din nou în calitate de principale victime. Legea proclamă egalitatea între femei și bărbați și agravează sancțiunile împotriva autorilor, dar cifrele persistă și cresc. În sport, în industria cinematografică (și nu doar în cea pornografică), în cuplu, violențele împotriva femeilor se regăsesc la toate nivelurile societății^[6].

§2. Soția și puterea soțului. Incapacitatea civilă a femeilor

Ce drepturi aveau femeile în secolul al XIX-lea? Cum puteau fi ele exercitate în contextul acestei răscruci dintre sfera publică și cea privată este reprezentată de familie, locul privilegiat al relațiilor dintre sexe și fundamentul ordinii sociale?

La sfârșitul secolului al XIX-lea, problema capacității juridice civile a femeilor a stârnit discuții în parlamente, în literatură, în teatru și în mișcările feministe. Peste tot în lumea occidentală, soția era supusă soțului. Femeile aveau foarte puține drepturi și, chiar și când le aveau, trebuia făcută distincție între a avea un drept și exercitarea acestuia: femeia este doar incapabilă să îl exercite, iar aceasta este o subtilitate juridică importantă.

Supremația maritală este un omagiu adus de femeie puterii care o protejează. Soțul își trage superioritatea din ideea fragilității sexului feminin.

Obligația conjugală îl autorizează pe soț să folosească violența, în limitele stabilite de natură, de morală și de legi, iar infidelitatea feminină este puternic condamnată.

Cât despre George Sand, Indiana, această poveste celebră despre tânăra sacrificată unui soț care atinge declinul vieții sale, a dat prima lovitură anomaliilor și nedreptăților pe care le ascundea căsătoria la acea vreme. Romanul a devenit curând un manifest al feminismului în cercurile emancipate: „Indiana a avut un succes uimitor (…), în acel moment, nu doar că se năștea celebritatea lui George Sand, dar, de atunci, a fost ridicată problema emancipării femeilor (…)”^[7].

Construită în jurul puternicului motiv al sclaviei, Indiana a scos la iveală contrastul dintre viziunea idealizată a soției și realitatea statutului femeii căsătorite, subordonată bărbatului de o lege care îi oferea puțină valoare, adică nu mai departe de aceea a unui bun material.

Deja exploatată de Madame de Staël și preluată de Sand, mai ales în Lélia din 1839, metafora sclaviei a fost din nou folosită de multe romanciere pentru a denunța opresiunea femeilor de către bărbați și atacul pe care inferioritatea statutului de soție îl aducea demnității acesteia.

Aceste numeroase repercusiuni ale potențialului de revoltă conținut în Indiana și în alte romane nu mulțumeau deloc opinia conservatoare și cu atât mai puțin pe autorii scrierilor pedagogice, care își vedeau compromis discursul devotamentului pe care îl predicau femeilor față de proliferarea imaginilor despre prostituție și sclavie în literatura feminină. Ei nu cruțau deloc această tendință spre victimizare, pe care o reproșau romanului emancipat și de care se temeau că va avea un efect contaminator asupra cititoarelor.

Pentru multe autoare, condamnarea căsătoriei era legată de o reevaluare a pasiunii amoroase. Același gest care distruge mitul soției, dezvăluind femeia ca obiect, dă viață femeii care iubește.

Apologia unei iubiri adulterine, opera Jacques inversează codul virtuților și acordă prioritate pasiunii în loc să apere căsătoria. Sofismele lui Jacques par să fi furnizat mare parte din argumentele care i-au determinat pe scriitorii emancipați să pună la îndoială caracterul sacru al căsătoriei.

Lélia (1833) a adus femeile pe un teren nou. Atât radicală, cât și mai deziluzionată decât cele anterioare, cartea ridică problema privind statutul femeilor în termeni noi. În altă parte preocupată să reînvie căsătoria prin dragoste, în Lélia Sand spulberă toate iluziile: „(…) a fi iubită (amantă), curtezană și mamă, trei condiții ale destinului unei femei, din care nicio femeie nu scapă, fie că se vinde prin prostituție sau printr-un contract de căsătorie”^[8].

Din emanciparea inimii alunecă spre un scepticism față de inimă^[9]. Femeia-victimă, cea în mod nefericit căsătorită, a fost transformată într-un spirit rebel, iar nefericirea ei capătă dimensiunile unui rău existențial. Absorbită în căutarea absolutului, Lélia amintește căutarea lui Faust și îl sfidează pe Dumnezeu ca un semn al unei inteligențe superioare care se confruntă constant cu lanțurile impuse sexului feminin^[10]. Scopul declarat pe care Lélia îl urmărește prin retragerea sa este să distrugă imaginile false ale femeilor și să forțeze bărbații să își schimbe părerea despre partenerul lor.

Deși George Sand scriitoarea a rămas un idol de neatins pentru numeroase femei din multe puncte de vedere, eroinele romanelor sale, pe de altă parte, au găsit o primire spontană în imaginația romancierilor și a poeților. În contact cu această galerie a femeilor din opera lui Sand, spațiul literar era populat de personaje feminine extraordinare, care au reprezentat pionii unui sistem de intertextualitate în care opera sa ocupa un loc central. Prin intermediul acestor imagini ale femeilor a fost posibil să fie țesută o filiație literară pe care scriitoarele se abțineau adesea să o revendice deschis.

§3. Drepturile politice ale femeilor

Revoluția a fost o oportunitate de a pune sub semnul întrebării relațiile dintre sexe, iar probleme inedite au fost puse pe ordinea de zi, cum ar fi locul femeilor în societate. Dar a descoperi că femeile aveau un loc în societate nu însemna și să le fie oferit în fapt acel loc. Posibilitatea de a acorda femeilor dreptul de vot nici măcar nu a fost menționată, iar greutatea discursului naturalist era de o extremă importanță. Mai mult, prin diverse măsuri luate de revoluționari (interzicerea cluburilor femeilor, apoi interzicerea femeilor să intre în tribune, să se grupeze în grupuri de peste cinci pe stradă), femeile au fost excluse din viața socială, civilă și politică. Totuși, Revoluția a recunoscut femeilor o personalitate civilă care le fusese refuzată până atunci. Au dobândit un statut civil, devenind ființe umane depline, capabile să se bucure de drepturile lor. Cu greu te puteai aștepta la progrese din partea lui Napoleon în domeniul egalității dintre femei și bărbați, de vreme ce acesta afirmase că „Nu apreciez femeile care se amestecă în politică”. Codul său civil acorda femeilor un statut discriminatoriu și reglementa relațiile de gen într-un mod inegal. Astfel, la întrebarea „ce este o femeie?”, răspunsul dat era clar: o ființă de rang inferior dacă nu este căsătorită, o ființă minoră și incapabilă dacă este căsătorită. Nu i se acorda niciun drept politic sau civil. Acest cod a instituționalizat inferioritatea femeilor în drept.

Sufragiul (votul) universal a fost instituit în A Doua Republică, sub impulsul lui Ledru-Rollin, în martie 1848 (printr-un decret): orice cetățean de 21 de ani avea de acum dreptul de vot, fără restricții de capacitate sau de impozit, atât săracii, cât și servitorii, vagabonzii, precum și muncitorii itineranți. Era suficient ca persoana respectivă să locuiască în același loc timp de șase luni. Totuși, au rămas excluși de la votul universal cei care fuseseră lipsiți de drepturile lor de către instanțe, faliții, nebunii și, bineînțeles, femeile.

În același an, o mică mișcare a început să protesteze în favoarea dreptului de vot al femeilor. Eugénie Niboyet, Jeanne Deroin, Louise Colet și Adèle Esquiros au lansat două ziare: La voix des femmes și apoi L’opinion des femmes. Lupta lor s-a concentrat pe libertatea civilă și politică a femeilor. Singurul care a primit în mod pozitiv această mișcare a fost deputatul Victor Considerant. Prin urmare, tensiunile s-au dezlănțuit înainte de alegerile instituite prin decretul din martie 1848, care a exclus femeile de la dreptul de vot. La voix des femmes a lansat o candidatură, cea a lui George Sand, care a fost o surpriză mai ales pentru Sand! Câteva zile mai târziu, ea a răspuns printr-o scrisoare deschisă în La Reformation și în La Vraie République, refuzând candidatura.

I-a fost propusă candidatura în Adunarea Națională, dar George Sand a refuzat^[11], considerând că este un gest perfect inutil, deoarece femeile nu beneficiau nici de dreptul de vot, nici de cel de a fi alese, și, totodată, ținând să își protejeze independența: „Dar, în același timp, având dreptul să spun ceea ce cred și să cred ceea ce consider că este adevărat, nu cred deloc că am dreptul să mă implic în intrigi și manevre electorale. Este ceea ce nu am făcut niciodată și ceea ce nu voi face niciodată. Rolul meu de femeie se opune acestui lucru, conștiința mea îl împiedică, iar dacă aș fi bărbat, nu m-aș considera scutită să am aceeași verticalitate în conduita mea politică”.

În schimb, a susținut candidatura prietenilor eiproletari, Poncy și Gilland, pentru că simțeacă nu existau suficienți reprezentanți ai poporului în Adunare. Într-o scrisoare care a rămas neterminată și nu a fost trimisă membrilor Comitetului Central, George Sand a explicat motivele pentru care considera că în 1848 nu era momentul potrivit pentru ca femeile să își revendice drepturile politice, ci era necesar „să se înceapă cu începutul” și să se ceară egalitate între sexe și drepturi civile. Ulterior, și-a dezvoltat gândul în eseul L’Homme et La Femme și în pamfletul Pourquoi les femmes à l’Académie?

În aprilie, Sand și-a clarificat poziția privind rolul femeilor în viața politică. Cu alte cuvinte, femeile trebuie și vor participa la politică în viitor, dar pentru ca acest lucru să se întâmple, societatea trebuie transformată radical. Deoarece femeile sunt încă sub autoritatea soțului și depind de acesta prin căsătorie, ele nu pot fi agenți deschiși în domeniul politic. Egalitatea civilă și educațională trebuie să prevaleze egalității politice.

Pe de altă parte, aversiunea lui George Sand față de viața publică și neîncrederea sa înnăscută în politică ar fi putut influența poziția sa: „Politica (…) o urăsc. Aceasta este școala (…) nerecunoștinței, a suspiciunilor și a ipocriziei”^[12].

Secolul său a obținut, dintre revendicările pe care Sand le-a propus: votul universal (totuși, femeile aveau să obțină dreptul de vot abia în secolul următor^[13]), educația poporului și mai ales a fetelor, precum și liberalizarea legilor care guvernau familia și proprietatea.

Baroneasa Dudevant nu a fost în fruntea primelor lupte feministe, chiar dacă romanele ei au ridicat clar problemele, iar la nivel personal a reușit să își păstreze drepturile obținând o separare de soțul ei, Casimir Dudevant, mai întâi amiabilă, apoi judiciară. Datorită talentelor sale de scriitoare, a demonstrat că o femeie poate obține autonomie financiară, lucru rar la acea vreme.

Primirea cu rezerve a mișcărilor feministe de către Sand poate fi explicată, pe de o parte, prin motive de conjunctură, iar, pe de altă parte, de lacunele educației femeilor din acea perioadă.

Este interesant de remarcat, de exemplu, că relațiile dintre George Sand și Flora Tristan^[14], ale cărei idei erau apropiate de ale sale în multe privințe, nu au fost întotdeauna cordiale. În 1837, Flora Tristan a mustrat-o pe George Sand pentru prudența care a determinat-o să își formuleze criticile la adresa condiției feminine sub vălul ficțiunii romantice și sub protecția unui pseudonim masculin.

Am putea să considerăm drept fricoasă atitudinea lui George Sand? Ea, care a fost furtuna timpului ei? Se retrăgea? Am putea să îi cerem mai mult curaj sau același curaj și femeile franceze – poate – nu ar fi trebui să mai aștepte încă un secol de libertate? Pe de altă parte, este adevărat că avea totul împotrivă: educația, morala, obiceiurile, religia.

De-a lungul anilor, ideile lui George Sand despre femei nu s-au schimbat mult. Ea a indicat în corespondența sa că dragostea maternă va prevala întotdeauna asupra oricărei considerații, în special într-o scrisoare către Édouard de Pompéry, datată 23 decembrie 1864: „Văd femeia mereu sclavă a inimii și a pântecelui ei”. Feminismul lui George Sand trebuie acum confruntat cu formarea ideilor sale religioase, care sunt rezultatul unor influențe contrastante.

Deși nu a jucat un rol politic de lider, George Sand a fost cu adevărat vizionară și și-a pus talentul în slujba ideologiei sale.

Note de subsol

^[1] A se vedea L’évolution des droits des femmes en France: chronologie, 20 ianuarie 2026, disponibil la adresa https://www.vie-publique.fr/eclairage/19590-histoire-des-droits-des-femmes-chronologie-de-la-revolution-nos-jours, accesată ultima oară la data de 24 ianuarie 2026.

^[2] Olympe de Gouges, născută Marie Gouze (1748-1793), a fost o dramaturgă, activistă politică și feministă franceză, cunoscută în special pentru scrierea Declarației din 1791. Acest document a fost conceput ca o replică la Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789, argumentând că Revoluția Franceză a ignorat femeile și că acestea ar trebui să aibă aceleași drepturi fundamentale precum bărbații. Olympe de Gouges a proclamat că „femeia se naște liberă și rămâne egală cu bărbatul în drepturi”. Documentul cerea egalitate în drepturi, inclusiv dreptul la vot, accesul la funcții publice, dreptul de proprietate și dreptul de a vorbi public. „Femeia are dreptul să urce pe eșafod; ea trebuie să aibă, de asemenea, dreptul să urce la tribună” (referindu-se la dreptul de a vorbi public și de a participa la viața politică, conform art. 10). A fost o susținătoare a abolirii sclaviei și a drepturilor femeilor în familie, inclusiv prin introducerea divorțului. Din cauza pozițiilor sale politice și a criticilor aduse iacobinilor, a fost executată prin ghilotinare în noiembrie 1793. Totuși, Declarația drepturilor femeii și cetățencei rămâne unul dintre cele mai importante texte timpurii ale feminismului, pledând pentru incluziunea totală a femeilor în noul stat democratic francez (a se vedea J. Hitch, E. Levinson, Olympe de Gouges’ Declaration of the Rights of Woman, disponibil la adresa https://study.com/academy/lesson/olympe-de-gouges-declaration-of-the-rights-of-women.html, accesată ultima oară la data de 14 noiembrie 2025).

^[3] Ratificată de România prin Decretul nr. 342/1981 (B. Of. nr. 94 din 28 noiembrie 1981), disponibilă la adresa https://anes.gov.ro/wp-content/uploads/2023/10/Conventia-asupra-eliminarii-tuturor-formelor-de-discriminare-fata-de-femei-cedaw.pdf, accesată ultima oară la data de 14 noiembrie 2025.

^[4] A se vedea https://www.un.org/sustainabledevelopment/gender-equality/, adresă accesată ultima oară la data de 14 noiembrie 2025.

^[5] A se vedea L’évolution des droits des femmes en France, op. cit., 2026.

^[6] L’évolution des droits des femmes en France, op. cit., 2026.

^[7] L. Otto, George Sand, în Neue Bahnen nr. 17/1876, p. 133.

^[8] G. Sand, Lélia, texte établi, présenté et annoté par P. Reboul, Garnier, Paris, 1960, p. 153.

^[9] Idem, p. 100.

^[10] G. Sand, Lélia, op. cit., p. 99.

^[11] G. Sand, Correspondances, édition de G. Lubin, 25 vol., Garnier, Paris, 1964-1985, p. 451.

^[12] Idem, VIII, p. 507 [„La politique (…) je la déteste. Celle-ci est l’école (…) de l’ingratitude, des suspicions et de l’hypocrisie”].

^[13] Dreptul de vot a fost acordat femeilor în Franța la 21 aprilie 1944 de către Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, confirmat prin Ordonanța din 5 octombrie, dar nu a fost folosit până la 29 aprilie 1945 pentru alegerile municipale, iar apoi, în octombrie, pentru alegerile pentru Adunarea Constituantă.

^[14] Flore Célestine Thérèse Henriette Tristán y Moscoso (1803-1844), mai degrabă cunoscută sub numele de Flora Tristan, a fost o scriitoare și activistă socialistă franco-peruană. Ea a adus contribuții importante la teoria feministă timpurie, susținând că progresul drepturilor femeilor era direct legat de progresul clasei muncitoare.