Calitatea procesuală aparentă. Scurte reflecţii în privinţa aplicării art. 39 din Codul de procedură civilă

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul I, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 360-368.

§1. Conţinutul legal

Articolul 39 alin. (1) C. proc. civ., a cărui denumire marginală este situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a succesorilor săi, prevede că, dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale; dacă însă transferul este făcut, în condiţiile legii, prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, în toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu; în acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celorlalte părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces; dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză.

În conformitate cu alin. (3) al articolului analizat, hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.

Acest articol, cu caracter de noutate legislativă, constituie o aplicare particulară a art. 38 C. proc. civ., text general, potrivit căruia calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii.

§2. Domeniul de aplicare

Articolul 39 C. proc. civ. reglementează regimul procedural al transmiterii dreptului litigios în cursul procesului prin acte juridice cu titlu particular.

Actul juridic translativ are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil din patrimoniul unui subiect de drept în patrimoniul unui alt subiect de drept^[1]; actul menţionat are titlu particular atunci când transmisiunea priveşte un drept subiectiv civil asupra unui bun individual (ut singuli), iar nu a unui patrimoniu sau a unei fracţiuni dintr-un patrimoniu; constituie astfel de acte juridice cu titlu particular, cu titlu de exemplu, contractul de vânzare a unui bun individual determinat, legatul cu titlu particular etc.

În funcţie de momentul în care îşi produc efectele, actele juridice cu titlu particular pot fi încheiate între vii (inter vivos), efectele producându-se independent de decesul vreuneia dintre părţile sale, sau pentru cauză de moarte (mortis causa), efectele realizându-se exclusiv în momentul decesului autorului actului (cazul legatului).

Articolul 39 C. proc. civ. face distincţie, în cazul transmisiunii, în cursul procesului, a dreptului litigios printr-un act juridic cu titlu particular, între ipoteza transmiterii între vii [art. 39 alin. (1) teza I C. proc. civ.] şi cea a transmiterii pentru cauză de moarte [art. 39 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.].

§3. Transmiterea dreptului litigios prin acte cu titlu particular între vii

Potrivit art. 39 alin. (1) teza I C. proc. civ., dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale.

Prin urmare, spre deosebire de soluţiile adoptate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, partea care a transmis dreptul litigios, în cursul procesului, nu este înlocuită ab initio cu dobânditorul acestuia, ci este menţinută în proces, în aceeaşi calitate procesuală. 

De exemplu, în ipoteza în care pe parcursul unui proces, având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamant a unei sume de bani, reclamantul cesionează dreptul său de creanţă litigios către un terţ, potrivit noii reglementări, instanţa nu va mai lua act în mod automat de transmiterea calităţii procesuale active de la reclamant către terţ, ci, dimpotrivă, procesul va continua, în primă fază, între părţile iniţiale, reclamant – creditor cedent şi pârât – debitor cedat. 

§4. Transmiterea dreptului litigios prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte

Potrivit art. 39 alin. (1) teza I C. proc. civ., dacă însă transferul este făcut, în condiţiile legii, prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz.

Aşadar, spre deosebire de soluţia conferită de cod transmiterii dreptului litigios prin acte cu titlu particular între vii, din moment ce, în acest caz, procesul nu mai poate continua în configuraţia iniţială, partea care a transmis dreptul litigios prin legat cu titlu particular decedând, codul prevede soluţia introducerii mai întâi în proces a succesorului universal sau, după caz, cu titlu universal al părţii decedate. Justificarea acestei soluţii rezidă în faptul că succesorii universali şi succesorii cu titlu universal sunt consideraţi continuatori ai personalităţii autorului lor, tocmai pentru că dobândesc un patrimoniu sau, după caz, o fracţiune de patrimoniu^[2].

De exemplu, în ipoteza în care reclamantul a întocmit un legat cu titlu particular şi, în cursul procesului privitor la bunul ce constituie obiectul legatului, acesta decedează, procesul va continua, în primă fază, între pârât şi succesorii universali sau, după caz, cu titlu universal ai reclamantului, aceştia din urmă preluând calitatea procesuală de reclamant.

§5. Introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular

Articolul 39 alin. (2) teza I C. proc. civ. prevede că, în toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu. 

Introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular operează „în toate cazurile”, adică atât în cazul transmiterii dreptului litigios între vii, cât şi în cel al transmiterii pentru cauză de moarte.

Modalităţile de introducere în cauză a succesorului cu titlu particular sunt următoarele:

– voluntar; în acest caz, succesorul formulează, în scris, o cerere de introducere a sa în proces, pe care o depune la dosar prin intermediul serviciului de registratură al instanţei sau se prezintă în timpul unei şedinţe de judecată, personal sau prin reprezentant legal sau convenţional, şi declară verbal că doreşte introducerea sa în proces, declaraţia sa fiind consemnată în încheierea de şedinţă respectivă; considerăm că, în acest din urmă caz, nu este necesar ca succesorul cu titlu particular să formuleze cererea şi în scris, atât timp cât acesta are obligaţia legală de a interveni în proces (în alţi termeni, de a aduce la cunoştinţa instanţei faptul transmiterii către acesta a dreptului litigios), iar instanţei oricum îi incumbă obligaţia de a-l introduce din oficiu în proces chiar dacă acesta nu formulează o atare cerere; la termenul de judecată, instanţa va pune în discuţia contradictorie a părţilor cererea succesorului cu titlu particular de introducere a sa în proces şi, luând concluziile părţilor, va dispune în consecinţă, fie admiterea, fie respingerea cererii sale; soluţia de respingere a cererii succesorului cu titlu particular de introducere a sa în proces, consemnată în încheiere interlocutorie, este susceptibilă de atacare odată cu fondul, în virtutea normei generale prevăzute de art. 466 alin. (4) C. proc. civ.^[3]; cererea de introducere în cauză a succesorului cu titlu particular nu urmează regimul juridic al cererii de intervenţie voluntară principală, nefiind supusă, ca atare, nici admisibilităţii în principiu^[4]; astfel, în cazul intervenţiei voluntare principale, instanţa este învestită cu o nouă pretenţie dedusă judecăţii de către terţ, în schimb, în cel al cererii de introducere în proces a succesorului cu titlu particular, acesta tinde să preia poziţia procesuală a transmiţătorului, cadrul procesual nesuferind o lărgire sub aspectul obiectului;

– forţat, la cererea părţilor sau a procurorului, dacă acesta din urmă participă în proces; pentru aceleaşi considerente ca cele învederate în paragraful anterior, nu considerăm că cererea de introducere în proces formulată de părţi se impune a îmbrăca exclusiv forma scrisă, aceasta reprezentând numai un incident procedural care pune în discuţie cadrul procesual sub aspectul părţilor, fiind aplicabil art. 148 alin. (3) C. proc. civ.^[5]; la termenul de judecată, instanţa va pune în discuţia contradictorie a părţilor cererea de introducere a succesorului cu titlu particular în proces şi, luând concluziile acestora, va dispune în consecinţă, fie admiterea, fie respingerea cererii respective; soluţia de respingere a cererii este susceptibilă de atacare odată cu fondul; de asemenea, cererea părţilor de introducere în cauză a succesorului cu titlu particular nu urmează regimul juridic al cererilor de intervenţie forţată reglementate de art. 68-77 C. proc. civ., nefiind supusă, ca atare, nici admisibilităţii în principiu; în ipoteza cererii de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, între terţ şi reclamant există o contrarietate de interese, dreptul subiectiv civil disputat putând aparţine numai unuia dintre aceştia, în timp ce între succesorul cu titlu particular şi transmiţător nu există un asemenea conflict^[6]; cererea analizată nu corespunde nici tiparului cererii de chemare în garanţie sau al celui vizând cererea de arătare a titularului dreptului;

– forţat, din oficiu; în ceea ce priveşte introducerea, din oficiu, a succesorului cu titlu particular în proces, aceasta se încadrează în „cazurile expres prevăzute de lege” menţionate în art. 78 alin. (1) C. proc. civ.^[7]; instanţa va pune în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea introducerii în cauză a succesorului cu titlu particular şi va dispune în consecinţă, fie introducerea în proces, fie constatarea lipsei incidenţei art. 39 alin. (2) C. proc. civ.; art. 39 alin. (2) C. proc. civ. constituie o normă juridică specială, cu configuraţie proprie, în raport de dreptul comun reprezentat de art. 78-79 C. proc. civ. în materie de introducere forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane; din moment ce transmiterea dreptului litigios poate opera pe tot parcursul procesului, nu se aplică art. 78 alin. (3) C. proc. civ., care limitează posibilitatea introducerii în cauză, din oficiu, a altor persoane numai până la momentul terminării cercetării procesului înaintea primei instanţe. 

Potrivit art. 39 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., în acest caz [cazul în care succesorul cu titlu particular a fost introdus în cauză – n.n.], instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celorlalte părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. 

Apreciem că „împrejurările” pe care le analizează instanţa la momentul la care decide dacă va păstra înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia în proces privesc producerea valabilă a efectelor juridice ale înstrăinării; de asemenea, instanţa va ţine seama, în formarea opiniei sale, şi de poziţia procesuală a celorlalte părţi exprimată în sens de opoziţie sau de recunoaştere a înstrăinării^[8]. 

Ori de câte ori va considera că există riscul ca această înstrăinare să nu-şi mai producă efectele juridice, cum ar fi cazul, de pildă, al incidenţei unei eventuale nulităţi care afectează actul de transmitere, instanţa va menţine înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia în proces alături de succesorul cu titlu particular. 

Nu excludem şi reflectăm asupra posibilităţii ca instanţa, în măsura în care deţine dreptul de a invoca, din oficiu, lipsa producerii efectelor juridice ale înstrăinării [de pildă, dreptul de a invoca nulitatea absolută, în virtutea art. 1.247 alin. (3) C. civ.^[9]], să poată pune în discuţie acest aspect şi chiar să nu procedeze la introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular, motivându-şi, în consecinţă, această soluţie; în cazul expus, tindem să considerăm că hotărârea judecătorească ce cuprinde analiza efectuată de către instanţă în privinţa lipsei producerii efectelor juridice ale înstrăinării ar beneficia între părţi de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, potrivit acestui din urmă text legal, oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. În ceea ce îl priveşte însă pe succesorul cu titlu particular, neintrodus în cauză şi, ca atare, aflat pe poziţia unui terţ faţă de proces, hotărârea judecătorească ce a statuat asupra chestiunii litigioase indicate anterior are numai caracter opozabil până la efectuarea dovezii contrare, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.

Revenind la ipoteza în care instanţa menţine în proces înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia în proces alături de succesorul cu titlu particular, problema care se ridică este aceea a calităţilor procesuale deţinute de către înstrăinător sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia, pe de o parte, şi de către succesorul cu titlu particular, introdus în proces, pe de altă parte. 

Considerăm că, în virtutea textului legal analizat, înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia îşi menţine calitatea procesuală deţinută anterior introducerii în cauză a succesorului cu titlu particular, în timp ce acesta din urmă dobândeşte, de asemenea, calitatea procesuală deţinută de autorul său. Prin hotărârea judecătorească de soluţionare a litigiului, instanţa va stabili drepturi sau, după caz, obligaţii în favoarea, respectiv sarcina, succesorului cu titlu particular, fără a admite însă excepţia lipsei calităţii procesuale active sau, după caz, pasive a înstrăinătorului sau a succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia. 

Ca urmare a acestei situaţii procesuale inedite, s-ar putea afirma, în mod întemeiat, faptul că înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia deţin o calitate procesuală aparentă, acordată de cod exclusiv din considerente ce ţin de asigurarea obligativităţii hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză şi în raport de aceste persoane. Astfel, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora; din moment ce înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia nu a fost scos din proces, acesta îşi menţine în continuare calitatea de parte şi, ca atare, hotărârea judecătorească pronunţată în cauză i se impune acestuia cu caracter obligatoriu.

În ipoteza în care, dimpotrivă, instanţa va aprecia, în considerarea împrejurărilor cauzei şi a poziţiei procesuale exprimate de părţi, că nu există riscul ca înstrăinarea să nu-şi mai producă efectele juridice, aceasta va proceda la scoaterea din proces a înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia. 

În acest caz, apreciem că scoaterea din proces a înstrăinătorului sau a succesorului său universal sau cu titlu universal operează în temeiul transmisiunii calităţii procesuale, iar nu ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active sau, după caz, pasive. În concret, instanţa, după punerea în discuţia contradictorie a acestui aspect, va lua act de transmiterea calităţii procesuale active sau, după caz, pasive de la autor către succesorul cu titlu particular; în cazul decesului autorului, transmiterea calităţii procesuale operează de la succesorii săi universali sau cu titlu universal, în considerarea ficţiunii juridice care le acordă poziţia de continuatori ai personalităţii autorului lor.

Potrivit art. 39 alin. (3) C. proc. civ., dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlu particular, care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză. 

După cum am arătat, din moment ce înstrăinarea dreptului litigios poate avea loc oricând, în orice etapă procesuală, considerăm că introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular poate opera până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, inclusiv în căile de atac. Preluarea de către acesta a procedurii în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză este un efect procesual care operează indiferent dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia a fost sau nu scos din proces.

Dat fiind faptul că legea nu instituie în sarcina instanţei sau a părţilor iniţiale obligaţia de a-i comunica succesorului cu titlu particular actele de procedură existente în dosar (cerere de chemare în judecată, întâmpinare, cerere reconvenţională etc.), acesta va trebui să efectueze, prin demersuri proprii, copii ale actelor, nefiind ca atare îndrituit ca, la termenul ulterior introducerii sale în proces, să solicite comunicarea actelor de procedură din dosar sau amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acestora. 

Preluarea procedurii în starea în care se află în momentul introducerii în cauză a succesorului cu titlu particular are semnificaţia faptului că acesta nu poate solicita repunerea în discuţie în contradictoriu şi cu el a unor aspecte litigioase tranşate anterior în contradictoriu cu autorul său (excepţii, precum şi alte incidente procedurale), nu poate invoca nulităţi ale unor acte de procedură acoperite între timp, nu poate solicita readministrarea probatoriului şi în prezenţa sa (reaudierea unui martor, refacerea unei expertize, readministrarea probei cu interogatoriu etc.). Succesorul cu titlu particular are însă dreptul să solicite încuviinţarea de probe în condiţiile art. 254 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce ar putea conduce chiar şi la readministrarea unor dovezi anterioare, teza probatorie fiind însă limitată la dovedirea aspectelor noi învederate de acesta. 

Din moment ce succesorul cu titlu particular dobândeşte calitatea procesuală a autorului său, prin hotărârea judecătorească de tranşare a litigiului există posibilitatea să obţină recunoaşterea unor drepturi sau, dimpotrivă, să fie stabilite, în sarcina sa, anumite obligaţii.

§6.Efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu înstrăinătorul sau, după caz, cu succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia

Potrivit art. 39 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor când a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.

În primul rând, acest text legal se referă la ipoteza în care procesul a continuat cu înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia, în cauză nefiind introdus succesorul cu titlu particular al acestuia, chiar dacă transmiterea dreptului litigios a avut loc pe parcursul procesului. În ipoteza în care succesorul cu titlu particular ar fi fost introdus în proces, instituirea acestei dispoziţii legale nu şi-ar mai fi găsit justificarea, hotărârea judecătorească pronunţată în proces având caracter obligatoriu faţă de acesta, raportat la art. 435 alin. (1) C. proc. civ., în considerarea calităţii sale de parte. 

În al doilea rând, textul legal analizat are în vedere exclusiv hotărârile judecătoreşti defavorabile înstrăinătorului ori succesorului universal sau cu titlu universal al acestuia [„pronunţate contra”].

Raţiunea acestei reglementări constă în preîntâmpinarea naşterii unui nou proces între partea adversă înstrăinătorului sau succesorului universal sau cu titlu universal al acestuia şi succesorul cu titlu particular. De pildă, dacă pârâtul, parte într-o acţiune în revendicare imobiliară, înstrăinează, pe parcursul desfăşurării procesului, dreptul său litigios către un terţ, care nu este introdus în proces, hotărârea obţinută de reclamant în favoarea sa îi va putea fi opusă şi terţului, fără ca reclamantul să fie obligat să demareze o nouă acţiune în revendicare împotriva acestuia^[10].

Legea prevede o excepţie de la această regulă, şi anume aceea în care succesorul cu titlu particular a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular [de pildă, situaţia celui care a dobândit un drept tabular cu bună-credinţă prin act juridic cu titlu oneros, conform art. 901 C. civ. (principiul publicităţii materiale), adjudecatarului în cadrul unei urmăriri silite imobiliare, conform art. 860 alin. (1) C. proc. civ. sau în cadrul unei urmări silite mobiliare, conform art. 777 alin. (1) C. proc. civ. ori în cazul bunurilor mobile corporale, prin incidenţa dispoziţiilor art. 937 C. civ.]^[11].

Note de subsol

^[1] G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 3-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2021, p. 130.

^[2] Idem, p. 246.

^[3] Potrivit art. 466 alin. (4) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.

^[4] În acelaşi sens şi pentru anumite dezvoltări, a se vedea V.M. Ciobanu, T.-C. Briciu, Câteva reflecţii cu privire la soluţiile din doctrină şi jurisprudenţă privind unele probleme ivite în aplicarea NCPC, articol disponibil online pe site-ul www.juridice.ro. Autorii au arătat, în mod judicios, următoarele: „Introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular nu se identifică cu niciuna din formele de intervenţie a terţilor în proces. Ea reprezintă o instituţie juridică aparte, reprezentând mijlocul procesual prin care se pune în discuţie transmiterea calităţii procesuale active sau pasive a înstrăinătorului. Din aceasta decurg unele consecinţe:

– instanţa nu se pronunţă asupra admisibilităţii în principiu a cererii, ci citează numai pe cel indicat drept succesor cu titlu particular;

– introducerea în cauză poate interveni în orice moment al procesului, inclusiv în căile de atac, deoarece nu presupune modificarea cererii de chemare în judecată;

– dobânditorul cu titlu particular, introdus în cauză, nu datorează o taxă judiciară de timbru distinctă de înstrăinător, obiectul procesului rămânând neschimbat;

– nici partea care a formulat cerere de introducere în cauză a dobânditorului cu titlu particular nu datorează taxă judiciară de timbru pentru această cerere, deoarece din perspectiva acesteia, cererea nu reprezintă decât un incident procedural care pune în discuţie cadrul procesual sub aspectul părţilor, fără implicaţii în ce priveşte obiectul procesului”.

^[5] Potrivit art. 148 alin. (3) C. proc. civ., dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul în care prezentul cod prevede condiţia formei scrise a susţinerilor, apărărilor sau a concluziilor părţilor ori a altor acte de procedură adresate instanţelor judecătoreşti. Folosind argumentul de interpretare logică a contrario, rezultă că în privinţa susţinerilor, apărărilor sau a concluziilor părţilor ori a altor acte de procedură adresate instanţelor judecătoreşti, spre deosebire de ipoteza cererilor, forma pretinsă de cod nu este cea scrisă, fiind suficientă exprimarea lor în formă verbală.

^[6] D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamaniu, Bucureşti, 2016, p. 127.

^[7] Potrivit art. 78 alin. (1) C. proc. civ., în cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune, din oficiu, introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.

^[8] În doctrina de specialitate s-au expus următoarele argumente pertinente: „Instanţa va putea decide păstrarea în proces a înstrăinătorului, de principiu, după cum există sau nu poziţii contrare între acesta şi dobânditor în legătură cu transmiterea calităţii procesuale în cauză respectivă. În măsura în care înstrăinătorul confirmă transmiterea calităţii, prezenţa acestuia în proces este inutilă. Dacă însă înstrăinătorul ridică obiecţii cu privire la actul de transmitere a calităţii, atunci prezenţa în proces a acestuia este necesară, deoarece tranşarea problemei legate de calitatea procesuală nu se va putea face în mod legal fără ascultarea acestuia. Instanţa se va pronunţa asupra scoaterii din proces a înstrăinătorului prin încheiere interlocutorie. Legea nu determină cât timp va putea fi ţinut în proces înstrăinătorul, dar se deduce că instanţa îl va păstra în proces până se va lămuri asupra transmiterii dreptului, in extremis, acest moment putând fi şi cel al hotărârii finale, prin care va decide faţă de cine a admis sau a respins acţiunea”.(V.M. Ciobanu, T.-C. Briciu, op. cit.).

^[9] Potrivit art. 1.247 alin. (3) C. civ., instanţa este obligată să invoce, din oficiu, nulitatea absolută.

^[10] D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 128.

^[11] V.M. Ciobanu, T.-C. Briciu, op. cit.