Camera preliminară. Noțiuni introductive și măsuri premergatoare

Bogdan Micu, Camera preliminară, Ed. Hamangiu, 2022, p. 80-87.

Procedura de cameră preliminară

Camera preliminară reprezintă un filtru pe care un organ juris­dic­țional – judecătorul de cameră preliminară – îl aplică asupra întregii faze de urmărire penală, dar și o verificare a legalității sesizării și competenței instanței de judecată. Practic, ceea ce sub imperiul legislației anterioare se realiza direct de către instanță, în prima parte a judecății^[1], cade acum în sarcina unui judecător specializat.

În forma inițială a actualului Cod de procedură penală, în dorin­ța de a se respecta celeritatea, s‑a prevăzut că soluționarea pro­blemelor care sunt de competența judecătorului de cameră preli­minară se face într‑o formă necontradictorie, fără participarea părților și a procurorului, iar derularea procedurii îmbrăca o formă preponderent scrisă.

Aceste trăsături ale camerei preliminare au născut însă contro­verse aproape imediat după intrarea Codului în vigoare. Principala problemă ridicată în practică a fost dacă, procedura fiind una scrisă, se poate vorbi despre o reală și efectivă contradicto­riali­tate, în condițiile în care nici inculpatul și nici procurorul nu aveau posibilitatea să își exprime punctele de vedere direct în fața judecătorului. Ulterior, au apărut și probleme legate de partici­panții la procedură, în condițiile în care, inițial, legiuitorul s‑a raportat numai la procuror și la inculpat, plecând probabil de la premisa că esențială în procesul penal este acțiunea penală. 

În aceste condiții, Curtea Constituțională s‑a pronunțat, în primul rând, prin Decizia nr. 641/2014^[2], constatând neconstitu­țio­nalitatea, în integralitate, a prevederilor art. 344 alin. (4) și, în parte, a dispozițiilor art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) și art. 347 alin. (3) C. proc. pen. Această decizie a fost cea care a introdus în camera preliminară principiile contradictorialității și oralității, împrumutate din faza de judecată. Prin aceeași decizie s‑a stabilit obligativitatea participării la procedura de cameră preliminară și a subiecților acțiunii civile, întrucât, așa cum a arătat Curtea, acestor părți „nu le este străin interesul pentru soluțio­narea laturii penale a procesului, în condițiile în care de stabilirea existenței faptei penale și a vinovăției inculpatului judecat în cauză depin­de și soluționarea laturii civile a procesului”. 

Ulterior, prin Decizia nr. 631/2015^[3], Curtea Constituțională a recu­noscut și celorlalte părți și subiecți procesuali principali, nu doar inculpa­tului, și dreptul de a exercita calea de atac a contes­tației împotriva încheie­rii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară de la instan­ța sesizată cu rechizitoriul.

Consecutiv acestor decizii, legiuitorul a intervenit pentru pune­rea în acord cu normele constituționale a dispozițiilor citate, fiind adoptată O.U.G. nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală^[4]; această ordonanță de urgență a fost la rândul ei aprobată cu modificări prin Legea nr. 75/2016^[5].

Ulterior, prin Decizia nr. 257/2017^[6], Curtea Constituțională a statuat că la procedura de cameră preliminară trebuie să participe și partea responsabilă civilmente întrucât trebuie să se asigure acesteia dreptul „de a formula cereri și excepții cu privire la legali­tatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în pro­cedura camerei preliminare, tocmai în vederea realizării unui echilibru între drepturi fundamentale relative aflate în concurs, și anume dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare ale persoanei vătămate ce se constituie parte civilă, pe de o parte, și dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare ale părții respon­sabile civilmente, pe de altă parte”.

Așadar, ca efect al acestor modificări legislative și intervenții ale Curții Constituționale, putem afirma că, în prezent, procedura în camera preliminară se supune principiilor contradictorialității, nemijlocirii și oralității. Din această perspectivă, singura diferență notabilă față de faza judecății este caracterul nepublic al proce­durii, întrucât ședințele se desfășoară în cameră de consiliu. 

Tot pentru respectarea celerității, legiuitorul a urmărit să reducă intervalul de timp destinat verificărilor în faza camerei preliminare. De aceea, dispozițiile art. 343 C. proc. pen. statuează că procedura nu poate avea o durată mai mare de 60 de zile de la înregistrarea cauzei la instanță. Termenul este, evident, unul de recomandare, lipsind orice fel de sancțiune procesuală pentru depășirea sa. 

În practică, durata de 60 de zile a fost depășită în suficiente situa­ții, în special în cauzele cu un număr mare de fapte și de incul­pați, ceea ce generează, inerent, și multe aspecte care tre­buie analizate cu privire la modul de desfășurare a urmăririi pe­nale. Pe fondul acestei situații, au existat inclusiv propuneri de desfi­ințare a fazei de cameră preliminară, obiectul acesteia urmând a fi contras în judecată, ceea ce ar face practic ca legislația să revină la o formă asemănătoare celei de sub imperiul Codului de procedură penală anterior. 

În opinia mea, această discuție este una sterilă. Cauza reală a întâr­zierilor ce se înregistrează în judecarea dosarelor nu repre­zintă modul de derulare al procedurii de cameră preliminară – și, oricum, preluarea acesteia în judecată nu ar îmbunătăți cu nimic situația –, ci încărcătura prea mare de dosare pentru judecători. Nu trebuie uitat că, în forma inițială a Codului de procedură penală, durata de 60 de zile a camerei preliminare fusese stabilită nu doar plecând de la premisa unei proceduri eminamente scrise, dar și în condițiile unei separări totale a funcțiilor judiciare, căci judecătorul desemnat ca fiind de „cameră preliminară” nu putea acționa, în alte dosare, nici ca judecător de drep­turi și libertăți și nici ca judecător de fond. Astăzi, lucrurile stau total diferit: jude­cătorul care conduce procedura de cameră preliminară într‑un dosar exercită și funcția de judecată în alte dosare, fie în primă instanță, fie în apel, și în același timp este desemnat și ca jude­cător de drepturi și libertăți în diverse cauze aflate în urmărirea penală. Prin urmare, consider că o eventuală desființare a camerei preliminare nu reprezintă decât „o per­dea de fum”, căci nu va contribui cu nimic la accelerarea procedurilor, ci, dimpo­trivă, va bulversa din nou – cel puțin pentru o perioadă de timp – modul în care se vor desfășura procesele penale. 

3.1. Măsurile premergătoare

Prima etapă în procedura de cameră preliminară este cea a măsurilor premergătoare. Această etapă este menită realizării tuturor demersurilor necesare pentru ca dosarul să ajungă în stare de judecată.

Odată înregistrat la instanță, dosarul este repartizat aleatoriu jude­cătorului de cameră preliminară.

Acesta dispune ca inculpatului să‑i fie comunicată o copie certificată de pe rechizitoriu sau, după caz, o traducere autorizată a acestuia, în ipoteza în care inculpatul aparține unei minorități naționale sau nu cunoaște limba română. Comunicarea rechizito­riului se face la locul de deținere, dacă inculpatul este privat de libertate, iar în celelalte cazuri la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solicitat comunicarea acte­lor de procedură. După cum se poate observa, comunicarea copiei rechi­zi­toriului se face din dispoziția judecătorului, în faza camerei preliminare, iar nu de către procuror în cursul urmăririi penale (prin urmare, această situație nu echivalează cu o nelegalitate în efectuarea urmăririi). 

Comunicarea rechizitoriului se face numai către inculpat, nu și către persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente. De altfel, potrivit art. 329 C. proc. pen., dosarul cauzei se trimite de procuror instanței însoțit de rechizitoriu și „de un număr necesar de copii certifi­cate ale rechizitoriului pentru a fi comunicate inculpaților”(s.n.), iar nu și celorlalte părți. Acestea pot lua cunoștință de conținutul rechi­zitoriului prin consultarea dosarului la sediul instanței. Ar fi de reflectat totuși, de lege ferenda, dacă rechizitoriul nu ar trebui comunicat, în copie, și persoanei vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente în cazul în care se află în stare de deținere. 

Judecătorul de cameră preliminară va aduce la cunoștința incul­patului, a celorlalte părți și a persoanei vătămate, în scris, care este obiec­tul procedurii de cameră preliminară, dreptul de a‑și angaja un apărător, precum și termenul în care pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării pro­belor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Acest termen nu poate fi mai scurt de 20 de zile, el fiind fixat de judecător în funcție de particula­ri­tățile și complexitatea cauzei, dar ținând seama și de necesitatea ca întreaga procedură să nu depășească 60 de zile^[7]. Nu este obligatoriu ca termenul să fie fixat cu aceeași durată pentru toate păr­țile și subiecții procesuali principali, întrucât, inerent, și chestiu­nile pe care aceștia le‑ar putea invoca sunt diferite atât ca număr, cât și din perspectiva problematicii. Termenul curge, pe­n­tru fiecare parte și subiect procesual principal, de la data comu­nicării și este un termen de recomandare^[8]. Dat fiind acest din urmă aspect, este posibilă formularea de cereri și excepții și după ce termenul a expirat, inclusiv oral în fața judecătorului de cameră preliminară.

Din analiza dispozițiilor art. 344 alin. (2) C. proc. pen. rezultă că ter­menul de minimum 20 de zile este destinat exclusiv formulării de critici privind legalitatea sesizării instanței și a urmăririi penale. Alte incidente procedurale, precum necompetența sau incompa­tibilitatea judecătorului de cameră preliminară, pot fi invocate și după expirarea acestui termen, spre exemplu, direct în fața judecătorului.

Deși dispozițiile art. 344 C. proc. pen. nu prevăd nimic, având în vedere decizia Curții Constituționale nr. 257/2017, consider că jude­că­torul de cameră preliminară trebuie să ia măsuri și pentru a asigura participarea la procedură a părții responsabile civilmen­te^[9]. Astfel, este necesar să se comunice persoanei vătămate că, dacă dorește să se consti­tuie parte civilă în contra persoanei responsa­bile civilmente, trebuie să își exercite acest drept la începutul fazei de cameră preli­minară. În Codul de procedură penală nu există, mo­mentan, un termen precis în acest sens; consider, de lege ferenda, că ar trebui consacrată regula ca persoana vătămată să poată atrage în proces persoana respon­sabilă civilmente fie până la primul termen de judecată în procedura de cameră preliminară, fie până la expirarea termenului fixat pentru formularea de cereri și excepții, sub sancțiunea decăderii din drept. 

Tot în etapa premergătoare, judecătorul de cameră preliminară va lua măsurile necesare pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile în care asistența juridică este obligatorie. Aceste ipo­teze sunt cele arătate în art. 90 C. proc. pen., respectiv: (i) in­cul­patul este minor, internat într‑un centru de detenție ori într‑un centru educativ, este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, ori față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege; (ii) organul judiciar apreciază că inculpatul nu și‑ar putea face singur apărarea; (iii) legea prevede pentru infrac­țiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani^[10]. 

Avocatului din oficiu nu i se comunică o copie de pe rechizi­toriu (se presupune că acesta îl ia la cunoștință fie de la inculpat, fie prin consultarea dosarului), dar i se va acorda termen, nu mai scurt de 20 de zile, în care poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legali­tatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire pena­lă. De asemenea, apărătorului din oficiu nu i se comunică obiectul procedurii în camera preliminară, presupunându‑se că, fiind specialist în drept, îl cunoaște. 

Deși legea are în vedere numai cazurile de asistență juridică obliga­torie pentru inculpat, apreciez – pentru identitate de rațiune – că desem­narea unui apărător din oficiu se impune și în ipotezele în care asistența juridică este obligatorie pentru celelalte părți și persoana vătămată. Este vorba despre situațiile arătate la art. 93 alin. (4)‑(5) C. proc. pen., res­pectiv: (i) persoana vătămată sau partea civilă este lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă; (ii) organul judiciar apreciază că per­soana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civil­mente nu și‑ar putea face singură apărarea (spre exemplu, o asemenea ipoteză poate fi cea în care persoana vătămată se află în stare de deținere într‑un alt dosar). Judecătorul de cameră preliminară va fixa termen de judecată și va dispune comunicarea acestuia către procuror, precum și citarea inculpa­tului, celorlalte părți și persoanei vătămate. Ședința de judecată va fi stabilită chiar dacă nu s‑au formulat cereri și excepții în termenul acordat în acest scop. Voi arăta în secțiunea următoarea că dispozițiile art. 346 alin. (1) C. proc. pen. – din care rezultă că, atunci când nu s‑au formulat cereri și excepții, jude­cătorul dispune începerea judecății fără citarea părților și fără participarea procurorului – nu au aplicabilitate practică.

Note de subsol

^[1] Am în vedere dispozițiile art. 300 C. proc. pen. 1968, care stabileau: „(1) Instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regulari­tatea actu­lui de sesizare. (2) În cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia”. Se poate observa că, în principiu, pro­cedura de remediere a neregularităților rechizitoriului se aseamănă substanțial cu cea actuală.

^[2] M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014.

^[3] M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015.

^[4] M. Of. nr. 911 din 15 decembrie 2014.

^[5] M. Of. nr. 330 din 28 aprilie 2016.

^[6] M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017.

^[7] În practica judiciară s‑a arătat că termenul a fost instituit nu numai pentru respectarea dreptului la apărare al inculpatului, dar și pentru limita­rea perioadei de timp pentru care poate fi întârziată judecata. Posibilitatea de a formula cerere de amânare pentru pregătirea apărării este prevăzută de lege doar pentru faza judecății (art. 356 C. proc. pen.), nu și pentru cea a camerei preliminare. Aceasta nu este de natură a restrânge dreptul la apărare al inculpatului, câtă vreme el are timp să studieze actele și lucrările cauzei până la termenul stabilit de judecătorul de cameră preliminară, ceea ce, în cauză, s‑a și întâmplat, din moment ce inculpatul a formulat o serie de cereri și excepții în legătură cu urmărirea penală (C.A. București, Secția a II‑a penală, încheierea nr. 238/C/CP/2014, în A. Barbu, G. Tudor, A.M. Șinc, op. cit., p. 710‑711).

^[[8] I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 14/2018 (M. Of. nr. 765 din 5 septembrie 2018).

^[9] În același sens: Gr.Gr. Theodoru, I.‑P. Chiș., op. cit., p. 729.

^[10] Întrucât dispozițiile art. 344 alin. (3) C. proc. pen. nu fac distincție între cazurile prevăzute la art. 90 C. proc. pen., asistența juridică este obligatorie și atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce formează obiectul cauzei este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 5 ani (A. Zarafiu, op. cit., p. 344).