Capacitatea civilă a persoanei fizice. Extras din Fișe de drept civil (ed. a 9-a)
Pentru detalii, a se vedea Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Ioana Nicolae, Fișe de drept civil. vol. 1. Partea generală. Persoanele. Familia. Drepturile reale principale, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, 2025, p. 373-383.
1. Considerații generale
1.1. Subiectele de drept civil și capacitatea juridică
Subiectele de drept civil
Noțiune
– participanții la raporturile juridice civile (purtătorii de drepturi subiective civile și de obligații civile).
Clasificare
– se împart în două categorii [art. 25 alin. (1) C.civ.]:
1. persoanele fizice;
2. persoanele juridice.
Personalitatea juridică
Noțiune
– aptitudinea unei persoane de a fi subiect de drept, deci aptitudinea de a fi titulară de drepturi și obligații. Pentru desemnarea personalității juridice se mai folosesc și noțiunile de capacitate juridică sau capacitate de drept;
– personalitatea juridică este unică, adică una singură pentru fiecare subiect de drept;
– o parte a capacității juridice este capacitatea civilă. Personalitatea (capacitatea) juridică nu trebuie confundată cu noțiunea de persoană juridică, deoarece vocația de a fi subiect de drept este recunoscută atât persoanelor juridice, cât și persoanelor fizice.
Noțiunea de persoană
– etimologic, termenul „persoană” provine din cuvântul latin „persona”, ce desemna la teatru masca pe care o purta pe scenă actorul, sugerând rolul său în piesă; preluându-se acest cuvânt în drept, s a dorit să se exprime rolul omului de actor pe scena vieții juridice;
– în limbajul juridic actual, termenul „persoană” este utilizat uneori pentru a desemna numai ființa umană ca subiect de drept; alteori, se desemnează atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice; sensul în care este întrebuințată noțiunea de persoană rezultă din context. De exemplu, potrivit art. 28 alin. (1) C.civ., capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor (cu sensul de persoane fizice și persoane juridice); potrivit art. 55 C.civ., orice persoană interesată (cu sensul de persoană fizică sau juridică) poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte, în cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort; potrivit art. 58 alin. (1) C.civ., orice persoană (cu sensul de persoană fizică) are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege.
Capacitatea civilă a persoanei (fizice sau juridice)
Noțiune
– parte a capacității juridice care constă în aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a avea drepturi subiective civile și obligații civile și în aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile, precum și de a și asuma și executa obligații civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Structură
1. capacitatea de folosință;
2. capacitatea de exercițiu.
Principii
– capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor [art. 28 alin. (1) C.civ.];
– orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exercițiu [art. 28 alin. (2) C.civ.].
Limitele capacității civile
– nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege [art. 29 alin. (1) C.civ.];
– nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu [art. 29 alin. (2) C.civ.].
Capacitatea de a încheia actul juridic civil
– constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea actelor juridice civile;
– este numai o parte a capacității civile, reunind, în structura sa, o parte din capacitatea de folosință a persoanei fizice sau juridice, precum și capacitatea de exercițiu a acesteia.
1.2. Persoana fizică. Noțiune și clasificare
Noțiune
– omul, privit individual, ca titular de drepturi și de obligații civile [art. 25 alin. (2) C.civ.];
– orice ființă umană are calitatea de subiect de drept civil, deci orice om are calitatea de persoană fizică.
Clasificare
1. în raport de criteriul vârstei:
a) minorii până la împlinirea vârstei de 14 ani;
b) minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani;
c) majorii (persoanele fizice de peste 18 ani);
2. după cum au sau nu capacitate de exercițiu:
a) persoanele fizice lipsite de capacitate de exercițiu;
b) persoanele fizice cu capacitate de exercițiu restrânsă;
c) persoanele fizice cu capacitate de exercițiu deplină;
3. în raport de criteriul cetățeniei:
a) persoanele fizice cu cetățenie română;
b) persoanele fizice cu cetățenie străină;
c) persoanele fizice fără cetățenie (apatrizii).
Cetățenii străini și apatrizii sunt asimilați, în condițiile legii, cu cetățenii români, în ceea ce privește drepturile și libertățile lor civile [art. 27 alin. (1) C.civ.]. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală [art. 44 alin. (2) din Constituție]. Schimbarea numelui pe cale administrativă poate fi solicitată de cetățenii români și de persoanele fără cetățenie domiciliate în România (art. 411 și art. 412 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată);
4. în raport de criteriul domiciliului:
a) persoanele fizice cu domiciliul în România;
b) persoanele fizice cu domiciliul în străinătate;
5. după cum exploatează sau nu o întreprindere:
a) profesioniști [cei care exploatează o întreprindere, în sensul art. 3 alin. (3) C.civ.];
b) neprofesioniști.
2. Capacitatea de folosință a persoanei fizice
2.1. Noțiunea și caracterele juridice ale capacității de folosință a persoanei fizice
Noțiune
– parte a capacității civile, care constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile și obligații civile;
– definiție legală: aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile (art. 34 C.civ.).
Precizare: capacitatea civilă de folosință nu se reduce la capacitatea de a încheia actul juridic civil; cu alte cuvinte, în ceea ce privește capacitatea civilă de folosință, nu prezintă relevanță izvoarele raporturilor juridice civile (acte juridice sau fapte juridice în sens restrâns).
Caracterele juridice ale capacității de folosință a persoanei fizice
a) legalitatea: legea reglementează toate aspectele (instituire, început, conținut, încetare) referitoare la capacitatea civilă de folosință; reglementarea capacității de folosință ține exclusiv de domeniul legii, ea nefiind de domeniul voinței individuale;
b) generalitatea: prin capacitatea de folosință a persoanei fizice se exprimă aptitudinea generală și abstractă de a avea toate drepturile și obligațiile civile (art. 34 C.civ.);
c) inalienabilitatea: nu poate forma obiect de renunțare, nici măcar parțială, și nici obiect de înstrăinare [art. 29 alin. (2) C.civ.];
d) intangibilitatea: nu i se pot aduce limitări (îngrădiri) decât prin texte exprese de lege [art. 29 alin. (1) C.civ.];
e) egalitatea: constituie concretizarea, pentru această materie, a principiului egalității în fața legii civile; rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile (art. 30 C.civ.);
f) universalitatea: constă în însușirea capacității de folosință de a fi recunoscută (atribuită) tuturor oamenilor [art. 28 alin. (1) C.civ.].
2.2. Începutul capacității de folosință a persoanei fizice
Regula: capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei (art. 35 teza I C.civ.).
Excepția: drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu (art. 36 C.civ.).
Condiții
1. să fie vorba despre drepturile copilului, iar nu de obligații civile pentru el. Condiția este îndeplinită nu numai atunci când ar fi vorba de dobândirea unui drept subiectiv civil ut singuli, ci și atunci când copilul este chemat la o moștenire întreagă sau la o fracțiune dintr-o moștenire;
2. copilul să se nască viu (nu însă neapărat și viabil), fiind deci suficient ca respectivul copil să fi respirat cel puțin o dată. Sunt aplicabile dispozițiile art. 412 C.civ. referitoare la timpul legal al concepțiunii, care este cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului și care se calculează zi cu zi; prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din acest interval de timp sau chiar în afara acestui interval [art. 412 alin. (2) C.civ.].
2.3. Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice
Noțiune: este dat de aptitudinea persoanei fizice de a avea toate drepturile subiective și obligațiile civile.
Structura
1. latura activă: aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile;
2. latura pasivă: aptitudinea persoanei fizice de a avea obligații civile.
Principiul: în conținutul capacității civile de folosință a persoanei fizice nu intră:
a) drepturile interzise prin îngrădirile capacității de folosință;
b) drepturile aparținând altor ramuri de drept (de exemplu, drepturile și obligațiile născute în legătură cu contractul de muncă aparțin ramurii dreptului muncii).
Incapacitatea de folosință
– art. 29 alin. (1) C.civ.: „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință (…) decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege”;
– rezultă că îngrădirile capacității civile de folosință a persoanei fizice:
a) nu pot exista decât în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege;
b) ca excepții de la regula capacității, sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse prin analogie și nici deduse pe cale de interpretare;
c) pot fi calificate ca incapacități speciale de drept civil.
Clasificare
1. după izvorul lor:
a) incapacități de folosință stabilite de legea civilă;
b) incapacități de folosință stabilite de legea penală (de exemplu, pedepsele accesorii și complementare constând în interzicerea exercitării unor drepturi civile);
2. după finalitatea lor:
a) incapacități cu caracter de sancțiune, care, la rândul lor, pot fi: incapacități cu caracter de sancțiune penală (de exemplu, interzicerea exercitării drepturilor părintești, interzicerea exercitării dreptului de a fi tutore sau curator) și incapacități cu caracter de sancțiune civilă (de exemplu, decăderea din exercițiul drepturilor părintești – art. 508 512 C.civ., nedemnitatea succesorală – art. 958 961 C.civ.);
b) incapacitățile civile cu caracter de protecție sau de ocrotire [spre exemplu, în materia liberalităților – art. 990 alin. (1) și (3) C.civ., în materia contractului de vânzare – art. 1653, art. 1654, art. 1655 C.civ.];
3. în raport de opozabilitatea lor:
a) incapacități absolute: împiedică încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu orice altă persoană [spre exemplu, art. 146 alin. (3) C.civ.];
b) incapacități relative: împiedică încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu o anumită persoană sau doar cu anumite persoane [spre exemplu, art. 147 alin. (1) C.civ.];
4. în funcție de modul în care operează:
a) incapacități care acționează de drept (ope legis);
b) incapacități care operează ca efect al unei hotărâri judecătorești (de exemplu, decăderea din exercițiul drepturilor părintești).
2.4. Sfârșitul capacității de folosință a persoanei fizice
2.4.1. Determinarea momentului încetării capacității de folosință a persoanei fizice
Sfârșitul capacității de folosință a persoanei fizice. Încetarea capacității de folosință are loc odată cu moartea persoanei fizice (art. 35 teza finală C.civ.).
Data morții este, după caz:
1. data trecută în actul de deces (în cazul morții fizic constatate);
2. data pe care hotărârea judecătorească rămasă definitivă a stabilit o ca fiind aceea a morții (în cazul declarării judecătorești a morții – art. 49 57 C.civ.).
2.4.2. Declararea judecătorească a morții
Cazul general – cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață
– dacă o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață [art. 49 alin. (1) C.civ.];
– condiții care trebuie îndeplinite cumulativ:
1. persoana să fie dispărută;
2. să existe indicii că aceasta ar fi încetat din viață;
3. de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că persoana era în viață să fi trecut cel puțin 2 ani. Dacă data primirii ultimelor informații sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul de 2 ani se socotește de la sfârșitul lunii în care s au primit ultimele informații sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic [art. 49 alin. (2) C.civ.]. Dovada acestor condiții, inclusiv a dispariției, se face în cadrul procedurii de declarare a morții, reglementată de art. 944 951 C.proc.civ., ca o procedură judiciară specială (cu caracter necontencios). Fiind vorba despre fapte juridice, condițiile declarării morții pot fi dovedite cu orice mijloc de probă admis de lege, inclusiv cu martori.
Cazuri speciale
Cazul în care o persoană a dispărut în împrejurări deosebite
– cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundațiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptățește a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția [art. 50 alin. (1) C.civ.]. Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariția nu poate fi stabilită, termenul de 6 luni se socotește de la sfârșitul lunii în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariția, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic [art. 50 alin. (2) raportat la art. 49 alin. (2) C.civ.].
Cazul în care este sigură producerea decesului persoanei dispărute
– atunci când este sigur că decesul s a produs, deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aștepta împlinirea vreunui termen de la dispariție [art. 50 alin. (3) C.civ.].
Aspecte procedurale
Instanța competentă
– judecătoria în a cărei circumscripție persoana dispărută a avut ultimul domiciliu cunoscut [art. 94 pct. 1 lit. i) și art. 944 C.proc.civ.] (caz de competență teritorială exclusivă);
– în cazul special reglementat de art. 50 alin. (3) C.civ., cererea se poate introduce și la instanța în a cărei circumscripție a decedat persoana al cărei cadavru nu poate fi găsit ori identificat [art. 948 alin. (1) C.proc.civ.] (caz de competență teritorială alternativă, însă tot de ordine publică).
Calitate procesuală activă: orice persoană interesată (art. 49 C.civ.).
Măsuri prealabile judecății
– se dispun după sesizarea instanței, de către președintele completului căruia i s a repartizat cauza (art. 123 din Legea nr. 76/2012);
– constau în:
a) cererea adresată primăriei comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București, precum și organelor poliției în a căror rază teritorială a avut ultimul domiciliu cunoscut cel dispărut să culeagă informații cu privire la acesta [art. 945 alin. (1) C.proc.civ.];
b) afișarea cererii la ultimul domiciliu cunoscut al celui dispărut, la sediul primăriei comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București și la sediul instanței, precum și publicarea într-un ziar de largă circulație a unui anunț despre deschiderea procedurii de declarare a morții, cu invitația ca orice persoană să comunice datele pe care le cunoaște în legătură cu cel dispărut [art. 945 alin. (2) C.proc.civ.];
c) sesizarea instanței de tutelă de la ultimul domiciliu cunoscut al celui a cărui moarte se cere a fi declarată, spre a numi, dacă este cazul, un curator, în condițiile prevăzute de Codul civil [art. 945 alin. (3) C.proc.civ.];
d) solicitarea, din oficiu, privind notarea cererii în cartea funciară, dacă în patrimoniul persoanei a cărei moarte se cere a fi declarată există bunuri imobile, precum și înregistrarea acesteia în registrul comerțului, dacă este profesionist [art. 945 alin. (4) C.proc.civ.];
– în cazul special reglementat de art. 50 alin. (3) C.civ., cererea se poate introduce de îndată ce s a cunoscut faptul morții, pe baza cercetărilor făcute de organele competente; instanța nu va mai dispune, în acest caz, luarea primele două măsuri prealabile judecății, prevăzute de art. 945 alin. (1) și (2) C.proc.civ. [art. 948 alin. (2) C.proc.civ.], însă va putea dispune administrarea altor probe, în afara cercetărilor făcute de organele competente.
Fixarea termenului de judecată
– se face după trecerea a două luni de la data efectuării publicațiilor și după primirea rezultatelor cercetărilor [art. 946 alin. (1) C.proc.civ.];
– în cazul special reglementat de art. 50 alin. (3) C.civ., dispozițiile art. 946 alin. (1) C.proc.civ. nu sunt aplicabile [art. 948 alin. (2) C.proc.civ.].
Citarea
– persoana a cărei moarte se cere a fi declarată este citată la ultimul domiciliu cunoscut; citația se publică și într un ziar de largă circulație;
– mandatarul persoanei în cauză (dacă a avut) va fi citat pentru a da lămuriri instanței;
– va fi citat și curatorul numit în condițiile art. 945 alin. (3) C.proc.civ. [art. 946 alin. (2) și (3) C.proc.civ.].
Participarea procurorului
– participarea la judecată a procurorului este obligatorie [art. 946 alin. (4) C.proc.civ.];
– lipsa concluziilor reprezentantului Ministerului Public atrage nulitatea hotărârii.
Hotărârea declarativă de moarte
– asupra cererii de declarare a morții instanța se va pronunța prin sentință;
– hotărârea este supusă numai apelului [art. 534 alin. (2) C.proc.civ.];
– dispozitivul hotărârii de declarare a morții rămase definitivă se va afișa, se va comunica, va fi notat în cartea funciară și se va înregistra în registrul comerțului, în registrul succesoral, precum și în alte registre publice, în condițiile art. 947 C.proc.civ.
Data morții
– prin hotărâre se stabilesc, în mod obligatoriu, data și ora morții, pe baza elementelor de la dosar;
– data morții este data pe care hotărârea judecătorească rămasă definitivă a stabilit o ca fiind aceea a morții; dacă hotărârea nu arată și ora morții, se socotește că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții;
– în lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a celei din urmă zile a termenului de 2 ani [prevăzut de art. 49 alin. (1) C.civ.] sau de 6 luni [prevăzut de art. 50 alin. (1) C.civ.], după caz [art. 52 alin. (1) și (2) C.civ.].
Efectele hotărârii declarative de moarte
– produce efecte retroactiv: persoana dispărută este considerată că a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind a morții, care, prin ipoteză, este anterioară datei pronunțării hotărârii;
– de la data morții astfel stabilită încetează capacitatea juridică a persoanei declarate decedate;
– căsătoria încetează de la data declarării morții unuia dintre soți [art. 259 alin. (5) C.civ.];
– termenul de opțiune succesorală curge de la data înregistrării morții în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătorești de declarare a morții celui care lasă moștenirea, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morții sau hotărârea de declarare a morții la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din urmă dată [art. 1103 alin. (2) lit. b) C.civ.].
Rectificarea datei morții
– instanța judecătorească poate rectifica data morții stabilită potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (1) și (2) C.civ., dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată; în acest caz, data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare [art. 52 alin. (3) C.civ.];
– poate fi cerută de orice persoană interesată;
– sunt aplicabile regulile procedurale prevăzute de art. 949 C.proc.civ. (art. 950 C.proc.civ.);
– dacă în patrimoniul persoanei a cărei moarte a fost declarată există bunuri imobile, instanța, din oficiu, va dispune notarea cererii de rectificare în cartea funciară (art. 951 C.proc.civ.).
Anularea hotărârii declarative de moarte
Cazuri
1. dacă cel declarat mort este în viață [art. 54 alin. (1) C.civ.]:
– cererea de anulare se poate face oricând;
– calitate procesuală activă: cel declarat mort și orice altă persoană interesată;
2. dacă se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort (art. 55 C.civ.):
– cererea de anulare se poate face oricând;
– calitate procesuală activă: orice persoană interesată.
Aspecte procedurale
– instanța competentă: instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere (în ambele cazuri);
– judecata se face cu citarea persoanelor care au fost părți în procesul de declarare a morții;
– participarea procurorului este obligatorie;
– dacă în patrimoniul persoanei a cărei moarte a fost declarată există bunuri imobile, instanța, din oficiu, va dispune notarea cererii de constatare a nulității în cartea funciară (art. 951 C.proc.civ.);
– dispozitivul hotărârii de constatare a nulității hotărârii, cu mențiunea că aceasta a rămas definitivă, se comunică serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor pentru anularea înregistrării (art. 949 C.proc.civ.).
Efecte în cazul în care cel declarat mort este în viață
1. efecte nepatrimoniale
– se înlătură, cu efect retroactiv, încetarea capacității de folosință a persoanei în cauză;
– în cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună credință; prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii [art. 293 alin. (2) C.civ.];
2. efecte patrimoniale
– ca regulă, înapoierea bunurilor în natură către cel declarat mort, iar dacă aceasta nu este cu putință, restituirea lor prin echivalent [art. 54 alin. (2) teza I C.civ.];
– excepție: dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana declarată moartă este în viață [art. 54 alin. (2) teza finală C.civ.];
Rezultă următoarele reguli:
i) în cazul în care moștenitorul (aparent) a înstrăinat cu titlu oneros un bun din succesiune către un terț de bună credință, cel declarat mort prin hotărârea judecătorească ulterior anulată nu va mai putea cere și obține obligarea terțului la restituirea acelui bun, urmând a exercita o acțiune personală (în despăgubire) împotriva moștenitorului care a contractat cu terțul de bună credință;
ii) excepția nu se aplică în cazul terțului dobânditor cu titlu gratuit (spre exemplu, cel căruia moștenitorul aparent i a donat un imobil din succesiune), indiferent de buna credință sau de reaua credință a acestuia, și nici terțului dobânditor cu titlu oneros, dar de rea credință, deci asemenea terți vor fi ținuți să restituie bunul către adevăratul proprietar, urmând ca terțul dobânditor cu titlu oneros și de rea credință să exercite o acțiune în despăgubire împotriva moștenitorului (aparent) pentru a primi prețul plătit;
iii) acțiunea în restituirea bunurilor, fiind o acțiune patrimonială, este supusă regulilor prescripției dreptului comun; când se solicită restituirea în natură, acțiunea are caracter real și este imprescriptibilă extinctiv;
– ca regulă, plata făcută moștenitorilor legali sau legatarilor unei persoane care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte este valabilă și liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a mențiunii privitoare la deces; excepție: cazul în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viață (art. 56 C.civ.);
– moștenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viață păstrează posesia bunurilor și dobândește fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor (art. 57 C.civ.).