Cât de înşelătoare pot fi aparenţele în executarea silită?

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 291-302.

§1. Despre aparenţe, în general

Atunci când, în mod obişnuit, discutăm despre aparenţe în mod reflex ne gândim la înfăţişarea exterioară, evidentă a unui lucru şi înşelătoare totodată, manifestare care ascunde deseori o realitate care nu poate fi percepută prin intermediul unor caractere accesibile în mod obişnuit unei percepţii senzoriale. Rezultă, astfel, cu evidenţă că ceea ce este cu adevărat sau trebuie să fie relevant nu este aparenţa ce lasă impresia unei realităţi deformate, ci însăşi realitatea ce se ascunde în spatele respectivelor aparenţe, totalitatea celor mai profunde şi stabile însuşiri şi relaţii ale obiectelor şi proceselor, ceea ce face ca un lucru sau o fiinţă să fie ceea ce constituie în esenţă natura lui.

Se observă că, în general, se trăieşte într-o lume a impresiilor, în plasa cărora cad şi cei mai profunzi dintre oameni, aceştia ajungând să internalizeze cu uşurinţă aparenţele, pe care le transformă în adevăruri proprii, în care apoi se încred. Se ajunge, astfel, la o alterare a individualităţilor, în care acţiunile oamenilor se depărtează de la esenţa şi natura internă a lucrurilor.

§2. Despre aparenţe în drept şi în faza executării silite, în special

Deplasând analiza către aparenţa în drept, se constată, în mod paradoxal, că ceea ce nu corespunde realităţii se consideră totuşi adevărat, faptele reuşind să se impună asupra dreptului. De aceea, teoria aparenţelor în drept face să prevaleze faptele asupra dreptului, întrucât existenţa unor semne exterioare evidente este de natură să creeze terţilor credinţa în realitatea unei anumite situaţii juridice, determinând prevalenţa acelei situaţii faţă de realitate, cu scopul conservării securităţii raporturilor juridice.

Ca regulă, aparenţa în drept conţine două elemente constitutive: (i) unul obiectiv, material, titularul aparent al dreptului exercitând în fapt prerogativele respectivului drept, aparenţa derivând din diferite circumstanţe de fapt ori acte juridice; şi (ii) unul subiectiv, psihologic constând în credinţa eronată, dar rezonabilă, apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei fundamentată pe anumite împrejurări care nu pot ridica nicio suspiciune terţului.

În ceea ce priveşte aparenţa în faza de executare silită, aceasta este reprezentată de diferite circumstanţe cărora legea le recunoaşte anumite consecinţe juridice, ele urmând a fi încorporate în acte procedurale execuţionale întocmite fie de executorul judecătoresc, fie chiar de instanţa de executare. Astfel, aparenţa urmează a produce efecte juridice, astfel că ceea ce nu a reuşit să se impună ca realitate faptică obiectivă urmează să lase loc unei alte realităţi, juridice, obiectivată în acte procedurale care, în măsura în care nu sunt desfiinţate, vor produce toate consecinţele pe care legea le recunoaşte.

Pentru a da consistenţă acestor considerente de ordin general şi pentru a decela semnificaţiile şi acţiunea aparenţelor în executarea silită, vom evoca câteva problematici ce pot conţine manifestări ale unor aparenţe transformate în realităţi juridice producătoare de efecte juridice.

§3. Ordonanţa preşedinţială

O primă ipoteză în care aparenţa dreptului este generatoare de consecinţe pe planul raporturilor juridice dintre părţi în faza de executare silită este reprezentată de ordonanţa preşedinţială.

Astfel, din analiza dispoziţiilor art. 997 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că procedura specială a ordonanţei preşedinţiale este pusă la dispoziţia celor interesaţi numai pentru a obţine măsuri vremelnice şi provizorii în cazuri grabnice, când aparenţa dreptului pledează în favoarea reclamantului, iar măsura solicitată se impune a fi luată pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara sau pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Deşi legea nu prevede expres, în afara condiţiilor care decurg din textul de lege anterior evocat, una dintre condiţiile de admisibilitate pentru ca o cerere să poată fi soluţionată pe calea ordonanţei preşedinţiale este ca măsura solicitată să nu tranşeze cu autoritate de lucru judecat fondul litigiului, adică să nu prejudece fondul. Potrivit art. 997 alin. (5) C. proc. civ., pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond. Această condiţie decurge din caracterul vremelnic şi urgent al măsurii solicitate. Prin urmare, pe calea ordonanţei preşedinţiale nu poate fi tranşat definitiv fondul cauzei, chiar dacă aparenţa de drept ar fi în favoarea reclamantului. 

În faza de executare silită, exigenţa neprejudecării fondului este determinată de însuşi caracterul vremelnic al măsurilor ce pot fi luate de instanţa de executare în condiţiile art. 997 C. proc. civ. Astfel, de esenţa noţiunii de „nerezolvare a fondului” în cea de-a doua fază a procesului civil este că legiuitorul a dat în sarcina instanţei de executare doar competenţa de rezolvare a unor incidente procedurale ce apar pe parcursul executării şi, dată fiind urgenţa înlăturării uneori a unor blocaje execuţionale, ordonanţa preşedinţială a fost mijlocul procedural adecvat în acest sens.

Se constată că legiuitorul însuşi a acordat aparenţei un rol important în incidenţa ordonanţei preşedinţiale, cerând exclusiv ca instanţa doar să pipăie fondul dreptului, fără să presupună efectuarea unor verificări complexe privind dreptul litigios. Cu toate acestea, în faza de executare silită, întrucât ordonanţa preşedinţială are rolul înlăturării piedicilor în realizarea dreptului pe calea executării silite, dreptul însuşi al creditorului este evident, în favoarea acestuia pledând chiar existenţa titlului executoriu, astfel că cerinţa minimală a aparenţei dreptului este mai mult decât dovedită^[1]. 

Ca regulă generală, în cursul executării silite, interes pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi are creditorul, din modul de reglementare a instituţiei ordonanţei preşedinţiale prin prisma incidenţei acesteia în cea de-a doua fază a procesului civil rezultând această concluzie. De aceea, existenţa titlului executoriu care stă la baza executării silite simplifică problematica dovedirii dreptului litigios, acesta derivând din însuşi titlul executoriu, ceea ce înseamnă că, în mecanismul ordonanţei preşedinţiale, aparenţa dreptului este absorbită de însăşi existenţa dreptului.

§4. Formalităţile necesare pentru declanşarea executării silite

O altă ipoteză în care aparenţa capătă relevanţă în faza executării silite este reprezentată de formalităţile necesare pentru declanşarea executării silite, respectiv verificările efectuate de executorul judecătoresc la momentul deschiderii dosarului de executare şi încuviinţarea executării silite. 

Astfel, în condiţiile art. 665 C. proc. civ., de îndată ce primeşte cererea de executare, executorul judecătoresc, prin încheiere, va dispune înregistrarea acesteia şi deschiderea dosarului de executare sau, după caz, va refuza motivat deschiderea procedurii de executare.

De vreme ce textul legal menţionat permite şi ipoteza refuzului motivat de deschidere a procedurii de executare, înseamnă că executorul judecătoresc este îndreptăţit să efectueze anumite verificări anterior luării deciziei de deschidere ori de refuz de deschidere a dosarului de executare. 

Se ridică în acest context o întrebare legată de posibilele verificări pe care executorul judecătoresc le poate face în această etapă de debut a procedurii. În doctrina recentă^[2], s-a arătat că „verificările efectuate de executor corespund aspectelor de formă prevăzute de art. 664 C. proc. civ., precum şi, în principiu, celor de fond reglementate în art. 666 alin. (5) C. proc. civ. Deşi sunt similare sub aspectul obiectului lor, verificările condiţiilor prevăzute de lege realizate de către executor nu se suprapun cu cele realizate de instanţă la momentul încuviinţării, întrucât verificările executorului vizează, în plan procedural-administrativ, doar deschiderea dosarului de executare, iar verificările instanţei vizează, în plan jurisdicţional, însăşi încuviinţarea executării silite”.

Dincolo de anumite elemente de formă sau de fond pe care executorul judecătoresc le poate verifica prin raportare la circumstanţe obiective (spre exemplu, ataşarea titlului executoriu, plata taxei judiciare de timbru, competenţa executorului judecătoresc, existenţa titlului executoriu, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, existenţa unei imunităţi de jurisdicţie, etc.) există şi o serie de împrejurări a căror existenţă nu poate forma obiect de analiză din partea executorului judecătoresc, faţă de specificitatea acestora, singurul îndreptăţit să le aducă în atenţia instanţei de executare fiind debitorul, în măsura disponibilităţii acestuia. 

Drept exemplu ce poate fi dat în acest sens este cel al prescripţiei dreptului de a cere şi obţine executarea silită, incident procedural de ordine privată, ce nu poate fi invocat decât de cel în folosul căruia curge prescripţia şi anume debitorul (art. 2.512 C. civ.), organul de executare neputând să aplice prescripţia din oficiu. Prin urmare, deşi în realitatea obiectivă, dreptul creditorului de a cere executarea silită este prescris, în realitatea juridică, astfel cum este ea consfinţită la nivel reglementar şi, implicit, al actelor execuţionale ce o vor consacra, prescripţia nu poate forma obiect de cenzură din partea executorului judecătoresc în etapa de deschidere a dosarului de executare, fiind o împrejurare ce excede competenţei acestuia.

Se evidenţiază, aşadar, o circumstanţă în care aparenţa consacrată în actele execuţionale este de natură să producă consecinţe juridice, în speţă declanşarea procedurii execuţionale în condiţiile în care dreptul creditorului de a cere şi obţine executarea silită este prescris. Cu toate acestea, este posibil ca această aparenţă juridică să se permanentizeze şi să nu fie contestată de către debitor, devenind astfel o realitate obiectivă, ca efect al manifestării de voinţă a debitorului cuplată cu sancţiunea decăderii acestuia din dreptul de a mai invoca neconcordanţa dintre aparenţa consfinţită de actele execuţionale şi realitatea obiectivă.

În acelaşi sens, se poate analiza în contextul relaţiei aparenţă versus realitate formalitatea încuviinţării executării silite. În cadrul acestei etape, instanţa de executare verifică cererea de executare silită prin raportare la elementele menţionate de art. 666 alin. (5) C. proc. civ., respectiv competenţa organului de executare învestit de creditor, existenţa titlului executoriu, îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege de înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, care constituie titlul executoriu, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, existenţa sau nu a imunităţii de executare a debitorului, existenţa în titlul executoriu a unor dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executarea silită, existenţa altor impedimente la executare.

În acord cu considerentele evocate anterior, este de menţionat faptul că, nici în ipoteza încuviinţării executării silite, instanţa nu poate face orice fel de verificări, chiar dacă unele aspecte s-ar releva cu evidenţă întrucât unele dintre acestea, prin raportare la caracterul normelor care reglementează o anumită conduită procesuală, nu pot fi aduse în analiza instanţei din oficiu, ci numai la solicitarea părţii ale cărei interese sunt ocrotite de respectivele norme, precum incidentul procedural al prescripţiei dreptului de a cere şi obţine executarea silită.

§5. Intervenţia altor creditori în executarea silită

Continuând seria problematicilor ce pot implica contrastul aparenţă/realitate, se relevă instituţia intervenţiei altor creditori în executarea silită deja declanşată, instituţie cu caracter de noutate în ultimii ani în peisajul procedural execuţional prin multiplele sale particularităţi.

Astfel, o primă specificitate a acestei proceduri cu relevanţă pe zona ce face obiectul prezentei analize o reprezintă posibilitatea unui creditor terţ, care deşi nu este în posesia unui titlu executoriu, să poată să participe la o procedură de executare aflată în derulare ca efect al intervenţiei sale. În condiţiile art. 690 alin. (2) C. proc. civ., pot interveni în executarea silită chiar şi creditori care nu deţin un titlu executoriu, ci doar un titlu de creanţă faţă de debitorul din procedura în care intervine. Fără să analizăm toate consecinţele unei atare intervenţii a creditorului fără titlu executoriu, capătă semnificaţie împrejurarea că, deşi în realitate terţul nu deţine un titlu executoriu faţă de debitor, îi este îngăduită participarea în procedura de executare silită şi chiar îndestularea creanţei sale. 

Lipsa unui titlu executoriu – ca fundament pentru declanşarea unei executări silite de sine-stătătoare – va fi complinită, în procedura intervenţiei, prin introducerea de către legiuitor a unui mecanism de recunoaştere a creanţei de către debitor, realitatea inexistenţei titlului executoriu fiind acoperită de o aparenţă de titlu^[3], rezultată din recunoaşterea de către debitor a creanţei deţinute de creditorul terţ fără titlu. Vorbim despre o aparenţă de titlu, iar nu despre un titlu executoriu veritabil, întrucât acesta din urmă nu există în realitate, ci el se înfăţişează, în urma unei ficţiuni juridice, drept o figură generatoare de efecte pe planul raporturilor execuţionale, a cărei înfăţişare nu poate fi totuşi înşelătoare, de vreme ce este consfinţită în încheierea instanţei.

Dacă debitorul nu se înfăţişează la termenul fixat de instanţă se consideră că recunoaşte toate creanţele reclamate prin cererile de intervenţie. Dacă, însă, debitorul contestă, în tot sau în parte, creanţele reclamate, creditorii intervenienţi ale căror creanţe au fost contestate au dreptul să solicite instanţei, cu plata prealabilă a unei cauţiuni, să dispună executorului judecătoresc ca sumele reclamate să fie puse deoparte, dacă în termen de 5 zile de la data la care a avut loc convocarea în faţa instanţei, aceştia vor face dovada că au introdus acţiune în justiţie în scopul obţinerii titlului executoriu. Până la expirarea acestui termen, eliberarea sau, după caz, distribuirea acestor sume, dacă este cazul, se suspendă de drept, iar după împlinirea termenului instanţa va decide asupra suspendării până la soluţionarea litigiului prin hotărâre definitivă. În acest din urmă caz, aceste sume vor fi consemnate până la soluţionarea litigiului printr-o hotărâre definitivă, cu excepţia situaţiei în care ar fi pretinse de alţi creditori în rang util.

Rezultă, aşadar, că aparenţa de titlu, consacrată în cuprinsul încheierii instanţei care încuviinţează cererea de intervenţie, este generatoare de efecte juridice, creditorii ale căror creanţe au fost recunoscute de către debitor putând să participe la distribuirea sumei rezultate din urmărire, în limita sumelor reclamate sau, după caz, recunoscute. De asemenea, creditorii intervenienţi ale căror creanţe au fost contestate, în tot sau în parte, de către debitor şi care au cerut instanţei ca sumele reclamate să fie puse deoparte pot participa numai la distribuirea sumelor consemnate, în afară de cazul în care ar fi pretinse de alţi creditori în rang util.

O a doua problematică posibil a fi circumscrisă analizei în discuţie şi subsumată instituţiei intervenţiei altor creditori este cea a ipotezei formulării unei cereri de intervenţie tardivă, căreia, în ciuda acestei realităţi, legiuitorul îi recunoaşte consecinţe de ordin juridic, art. 696 C. proc. civ. reglementând dreptul creditorilor chirografari care au intervenit după expirarea termenului prevăzut la art. 691 alin. (1) C. proc. civ., dar înainte de expirarea termenului pentru depunerea titlurilor de creanţă în vederea întocmirii proiectului de distribuire a sumei rezultate din urmărire de a participa la distribuirea părţii din suma rămasă după îndestularea drepturilor creditorilor urmăritori, a creditorilor privilegiaţi şi a celor care au intervenit în timp util.

Se observă, aşadar, că deşi în contextul general al drepturilor procesuale, o cerere formulată cu depăşirea termenului legal este sancţionată cu decăderea părţii din dreptul de a mai putea exercita dreptul subiectiv pretins şi, subsecvent, cu nulitatea respectivului act de procedură (art. 185 C. proc. civ.), în materia intervenţiei altor creditori, raportat la raţiunea acestei instituţii şi anume aceea de valorificare în acelaşi cadru procesual, pe cât posibil, a tuturor creanţelor deţinute de creditori faţă de acelaşi debitor în scopul clarificării situaţiei juridice a acestuia din urmă, terţul creditor care a intervenit tardiv în procedura execuţională deja începută păstrează totuşi şansa unei posibile valorificări, totale sau parţiale, a creanţei pe care o deţine faţă de debitor^[4]. Spre deosebire de faza judecăţii, paradigma sancţiunii decăderii cunoaşte o uşoară ameliorare în faza executării silite, când creditorii exhibă deja o creanţă faţă de debitor, conţinută într-un titlu executoriu real sau constituit în baza artificiului procedural reglementat de art. 692 alin. (4)-(6) C. proc. civ. şi întemeiat pe recunoaşterea debitorului. Or, acest mecanism derogatoriu de la specificul decăderii este de natură să dea expresie relaţiei aparenţă/realitate, legiuitorul recunoscând efecte juridice unei cereri în realitate tardivă, însă cu aparenţa recunoscută de lege, de a fi integrată, cu limitele de rigoare, procesului execuţional aflat în derulare.

§6. Suspendarea executării silite şi suspendarea executării hotărârii

O situaţie în care aparenţa temeiniciei ori netemeiniciei argumentelor contestatorului poate atrage după sine pronunţarea de către instanţa de executare a unei anumite soluţii este întâlnită în materia suspendării executării silite. 

Astfel, art. 719 alin. (1) C. proc. civ. prevede posibilitatea suspendării executării silite, până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a oricărei alte cereri privind executarea silită, pentru motive temeinice. Într-o asemenea ipoteză, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de suspendare a executării silite nu poate să analizeze chestiuni de fond, ci va verifica doar în aparenţă dacă dreptul este în favoarea creditorului, precum şi dacă argumentele invocate de contestator în susţinerea contestaţiei la executare poartă după sine, de asemenea în aparenţă, anumite indicii de temeinicie.

Aparentul caracter justificat al motivelor de nelegalitate a executării silite invocate de către contestator poate fundamenta o soluţie de oprire temporară a procedurii execuţionale, judecătorul trebuind, însă, să protejeze imparţialitatea în soluţionarea ulterioară a contestaţiei la executare.

Reţinem, aşadar, o anumită eficacitate juridică recunoscută aparenţei în drept, chiar dacă, ulterior, în urma administrării unui probatoriu amplu, cu prilejul soluţionării fondului contestaţiei la executare, se va aprecia asupra lipsei de pertinenţă a întregului eşafodaj argumentativ al contestatorului. Ceea ce este important, însă, pentru ca aparenţa de temeinicie a demonstraţiei contestatorului să stea la baza unei soluţii de suspendare a executării silite este ca aceasta să nu antameze fondul cauzei, ci doar să-l pipăie şi să fie suficient de solidă pentru a forma convingerea instanţei asupra prejudiciului iminent şi greu sau imposibil de reparat în viitor în cazul continuării în acel moment a procedurii execuţionale.

În strânsă legătură cu această analiză se cuvine să relevăm şi prevederile art. 719 alin. (4) C. proc. civ. care reglementează trei ipoteze în care măsura suspendării executării silite este obligatorie şi cauţiunea nu este necesară, şi anume: hotărârea sau înscrisul care se execută nu este, potrivit legii, executoriu; înscrisul care se execută a fost declarat fals printr-o hotărâre judecătorească dată în prima instanţă; debitorul face dovada cu înscris autentic că a obţinut de la creditor o amânare ori, după caz, beneficiază de un termen de plată. În toate cele trei situaţii chestiunea menţinerii aparenţei în analizarea de către instanţă a temeiniciei motivelor ce stau la baza cererii de suspendare este delicat de asigurat, dat fiind specificul acestora, cauzele de suspendare confundându-se cu motivele de fond pentru care contestatorul solicită anularea executării silite. De aceea, în cazul incidenţei uneia dintre cele trei situaţii, judecătorul trebuie să manifeste maximă diligenţă în argumentarea soluţiei date cererii de suspendare şi să încerce păstrarea aparenţei în motivare pentru a evita incidentul antepronunţării.

În aceleaşi coordonate generale ale aparenţei poate fi analizată şi problematica suspendării executării provizorii a hotărârii de primă instanţă, suspendare ce poate fi acordată de instanţa de apel. Astfel, prin intermediul acestui mecanism, executorialitatea hotărârii de primă instanţă (care se bucură de executare provizorie de drept sau judecătorească) este suspendată până la soluţionarea definitivă a cauzei, în ipoteza în care există indicii de netemeinicie a fondului raportului juridic litigios şi pentru clarificarea definitivă şi cu autoritate de lucru judecat deplină a raporturilor dintre părţi. Şi într-o asemenea ipoteză, instanţa de apel, învestită fiind cu cererea de suspendare a executării provizorii, are obligaţia de a rămâne fidelă în analiză aparenţei de temeinicie ori netemeinicie a motivelor părţii care solicită suspendarea şi să evite discutarea în orice mod a fondului cauzei.

Cererea de suspendare a executării provizorii poate fi formulată şi pe cale de ordonanţă preşedinţială, până la soluţionarea cererii de suspendare pe calea dreptului comun, devenind, astfel, incidente prevederile acestei proceduri speciale, cu toate considerentele evocate la punctul (§1) în ceea ce priveşte analiza în aparenţă a dreptului, precum şi a temeiniciei motivelor petentului invocate în calea de atac.

Asistăm la o nouă împrejurare în care aparenţa, odată consfinţită prin actul instanţei, va produce efecte de ordin juridic, determinând suspendarea efectului executoriu provizoriu al hotărârii de primă instanţă, deşi realitatea poate contrazice ulterior această statuare. 

Situaţia se prezintă în mod asemănător din perspectiva modului de analiză şi în ipoteza cererilor de suspendare a executării hotărârii formulate în căile extraordinare de atac (art. 484 C. proc. civ., art. 507 C. proc. civ. şi art. 512 C. proc. civ.).

§7. Contestaţia la executare

Raportul aparenţă/realitate în faza de executare silită se poate analiza şi din perspectiva contestaţiei la executare, cel mai important mijloc procedural prin intermediul căruia partea ce se consideră vătămată prin modul de instrumentare a procedurii execuţionale poate aduce în atenţia instanţei de executare neregularităţile săvârşite.

Prin prisma motivelor de nelegalitate pe care contestatorul le poate invoca, contestaţia la executare trebuie accesată cu suficient de multă diligenţă şi responsabilitate, aceasta fiind circumscrisă unor condiţii şi termene, a căror nerespectare poate atrage sancţiuni procedurale drastice, cu consecinţa pierderii de către contestator a drepturilor subiective înseşi. Din acest punct de vedere, remarcăm doar, cu relevanţă pe analiza de faţă, cerinţa exercitării contestaţiei la executare în termen de 15 zile de la data când debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie [art. 715 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.].

Astfel, se observă că anumite critici ce se circumscriu exclusiv executării silite înseşi, adică fundamentului procedurii execuţionale, nu pot fi deduse judecăţii decât în cadrul contestaţiei la executarea propriu-zisă, în interiorul termenului anterior evocat, sub sancţiunea decăderii contestatorului din dreptul de a le mai invoca ulterior. Şi, din această perspectivă, învederăm motivul de nelegalitate al prescripţiei dreptului de a cere şi obţine executarea silită, al necompetenţei organului de executare, al lipsei titlului executoriu, al lipsei caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei, al imunităţii de executare şi alte asemenea critici ce se subsumează analizei de debut a procedurii execuţionale, în principal pe calea încuviinţării executării silite. 

Fiind aspecte pe care se construieşte temelia viitoarei executări, acestea trebuie verificate şi eventual criticate exclusiv prin intermediul contestaţiei la executarea silită propriu-zisă, nefiind de conceput ca procedura execuţională să demareze, să se efectueze diferite acte execuţionale şi abia apoi să se invoce pretinse nelegalităţi derivate din neregularităţi ce nu ar fi permis chiar declanşarea procedurii. Aşadar, aspecte ce ţin de competenţa organului de executare, de prescripţia dreptului de a cere şi obţine executarea silită, de existenţa titlului executoriu ori altele asemenea, în lipsa cărora nu se poate vorbi despre o executare silită, trebuie invocate până cel mai târziu la momentul expirării termenului de exercitare a contestaţiei la executarea propriu-zisă. Ulterior acestui moment procedural, intervine tardivitatea verificării unor asemenea aspecte, consecinţa fiind aceea a decăderii părţii interesate din dreptul de a le mai invoca.

Se înfăţişează, astfel, o nouă posibilă împrejurare în care realitatea din procedura de executare să nu fie conformă întocmai cu realitatea obiectivă, de vreme ce un organ de executare iniţial necompetent va putea instrumenta executarea ori dreptul de a cere executarea silită prescris poate fundamenta o procedură legală şi poate conduce la îndestularea creanţei creditorului.

Şi în acest caz, însă, aparenţa de nelegalitate a procedurii execuţionale este înlăturată ca efect al incidenţei regulilor de ordin procedural, a căror respectare strictă este de esenţa construirii şi derulării unei proceduri execuţionale legale şi în concordanţă cât mai fidelă cu realitatea obiectivă. Orice neregularitate procedurală de natură să vicieze executarea silită însăşi neinvocată de către partea interesată înăuntrul termenului legal va avea drept consecinţă acoperirea acesteia şi considerarea drept legală şi în consonanţă cu realitatea a respectivei circumstanţe pretins nelegale, fără a se mai putea aduce ulterior în discuţie o eventuală neconformitate procedurală cu starea de fapt concretă.

§8. Preţul de adjudecare al bunului imobil

O altă problematică ce poate fi subsumată analizei aparenţă versus realitate în procedura execuţională vizează preţul de adjudecare al bunului imobil şi caracterul sincer şi serios al acestuia. Mai precis, discuţia urmează a fi restrânsă numai la cea de-a treia licitaţie care poate avea ca finalitate adjudecarea bunului imobil al debitorului fie la preţul de 50% din preţul de pornire al primei licitaţii, în cazul în care la licitaţie se prezintă o singură persoană, fie la un preţ chiar mai mic decât valoarea creanţei ori a garanţiei, care este de 10% din preţul de începere a licitaţiei, în cazul în care la licitaţie se prezintă cel puţin doi licitatori. 

Atunci când vorbim despre fictivitatea preţului, în realitate, avem în vedere faptul că un asemenea preţ nu există, este imaginar, nesincer, intenţia părţilor nefiind aceea de a fi plătit, el existând doar în mod convenţional. Iar, privitor la caracterul derizoriu al preţului, se reţine că acesta are sensul de infim, modic, ceea ce face să fie atât de disproporţionat în raport de valoarea lucrului vândut încât să nu existe preţ, adică să nu existe o cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate.

Cu toate acestea, în materia executării silite, chestiunea fictivităţii preţului nu poate fi imaginată pentru mai multe considerente, detaliate cu alt prilej^[5], dintre care reamintim: specificul vânzării silite, lipsa manifestării de voinţă liber exprimate a debitorului, o corectă competiţie între licitatori, vânzare forţată, particularităţile bunului vândut, neapelarea la vânzarea amiabilă ori directă.

Astfel, caracterul sincer şi serios al preţului de adjudecare se subsumează unei proceduri execuţionale desfăşurate în condiţii de legalitate, chiar şi în ipoteza obţinerii unui preţ mai mic faţă de valoarea creanţei ori garanţiei. Garantarea obţinerii unui preţ de adjudecare real şi proporţional cu valoarea bunului vândut se asigură exclusiv prin mecanismele procedurii de executare precum: corecta modalitate de evaluare a bunului imobil urmărit silit; corecta şi completa îndeplinire a formalităţilor de publicitate, cu consecinţa participării la licitaţie a unor licitatori serioşi şi de bună-credinţă^[6].

Rezultă în mod evident că, odată finalizată adjudecarea bunului imobil urmărit silit, fără ca în prealabil să se fi criticat actele de executare presupus a fi fost nevalabil îndeplinite, orice discuţie vizând raportul dintre preţul obţinut prin adjudecare şi valoarea de piaţă a bunului, precum şi realitatea preţului, nu mai poate forma obiect de cenzură din partea instanţei. Ca atare, problematica preţului sincer şi serios al adjudecării nu poate fi analizată de instanţele judecătoreşti învestite cu verificarea legalităţii unor vânzări prin licitaţie publică în raport de prevederile art. 1.660 şi art. 1.665 C. civ. ca motiv distinct şi singular de contestaţie ori critică, ci doar subsecvent ca o consecinţă a motivului principal de anulare a actelor de executare pentru neregularităţi procedurale săvârşite pe parcursul executării^[7].

Apare, astfel, o nouă formă de manifestare a aparenţei în faza de executare silită, în sens de lipsă de sinceritate şi seriozitate a preţului de adjudecare a bunului imobil, aparenţă care, însă, deşi contrastează cu preţul ce ar fi putut fi obţinut în urma unei vânzări libere şi negociate între părţi, se transformă în realitatea juridică a existenţei unui preţ, proporţional cu valoarea bunului vândut prin raportare la toate specificităţile acestuia, dar şi ale procedurii de vânzare silită.

§9. Încetarea executării silite

O ultimă situaţie pe care o relevăm în contextul analizei de faţă se circumscrie cazului de încetare a executării silite, ca urmare a faptului că aceasta nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ale debitorului [art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.]. 

Astfel, ipoteza în discuţie are în vedere realitatea juridică a insuficienţei bunurilor urmăribile ale debitorului, cu consecinţa imposibilităţii continuării procedurii execuţionale. Cu toate acestea, este posibil de imaginat scenariul în care debitorul îşi ascunde bunurile urmăribile, sustrăgându-se, astfel, de la îndeplinirea obligaţiilor care îi revin potrivit legii în scopul realizării executării silite.

Deşi debitorul are obligaţia de a da lămuriri în scris executorului judecătoresc în legătură cu veniturile şi bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, asupra cărora se poate efectua executarea, cu arătarea locului unde acestea se află, sub sancţiunea răspunderii acestuia pentru prejudiciile cauzate şi aplicării amenzii judiciare, mecanismele pe care organul de executare le are la îndemână în identificarea tuturor bunurilor urmăribile ale debitorului, în special a celor mobile, sunt destul de limitate.

Tocmai de aceea este posibil ca procedura execuţională să înceteze ca efect al lipsei de bunuri urmăribile ale debitorului, iar aparenţa rezultată din această presupusă lipsă de bunuri să devină realitate juridică şi să fie constatată prin încheierea de încetare a executării silite, procedura execuţională nefiind, astfel, în deplină concordanţă cu realitatea obiectivă.

Concluzii

Ca un corolar al tuturor ipotezelor argumentative evocate pe palierul realitate versus aparenţă în faza executării silite se reţine o concluzie generală constând în aceea că aparenţa cunoaşte în mod necesar o constatare în actul procedural al organului de executare ori al instanţei, ceea ce face ca aceasta să se transforme într-o realitate juridică de necontestat. Astfel, despre un eventual caracter înşelător al aparenţelor în faza de executare silită nu se poate vorbi, căci ceea ce este statuat în mod oficial într-un act procedural, definitiv ori necontestat nu mai poate fi repus în discuţie, intrând în autoritatea pe care legea i-o recunoaşte.

Se constată, aşadar, în ceea ce priveşte aparenţa în faza executării silite, că ceea ce nu corespunde realităţii se consideră totuşi adevărat, faptele reuşind să se impună asupra dreptului, însă prevalenţa situaţiei de fapt faţă de realitate se justifică atât pe considerentul legalităţii instrumentelor procedurale care au concurat înspre o atare statuare, cât şi pe cel al conservării securităţii raporturilor juridice.

Existenţa actelor procedurale care conţin consfinţirea juridică a unor anumite împrejurări de fapt este de natură să creeze terţilor credinţa în realitatea situaţiei juridice pe care acestea o generează, determinând prevalenţa respectivei situaţii faţă de realitatea obiectivă, un atare mecanism fiind îngăduit de legiuitor şi, ca atare, fiind real, iar nu iluzoriu.

Note de subsol

^[1] Pentru ipoteze practice de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale în faza de executare silită, a se vedea E. Oprina, Ordonanţa preşedinţială – mijloc de înlăturare a piedicilor ivite cu prilejul unei executări silite, în E. Oprina, V. Bozeşan (coord.), Executarea silită. Dificultăţi şi soluţii practice, vol. 2, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pp. 470-487.

^[2] V. Bozeşan, Obiectul şi limitele verificărilor efectuate de executor la deschiderea dosarului de executare silită în E. Oprina, V. Bozeşan (coord), op. cit., vol. 3, pp. 19-28.

^[3] Cu referire la categoria acestui titlu constituit prin recunoaşterea de către debitor a creanţei creditorului intervenient fără titlu executoriu, doctrina de specialitate a evidenţiat două orientări. Într-o opinie se arată că atât art. 694, cât şi art. 695 C. proc. civ. fac referire şi subsumează aceleiaşi categorii de creditori intervenienţi atât pe creditorii intervenienţi cu titlu, cât şi pe cei fără titlu, astfel încât şi creditorii fără titlu cu creanţe recunoscute, au un titlu executoriu „special” constituit în această procedură – C. Dinu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat. Vol. II – art. 527-1.134, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2016, pp. 537 şi 539. Într-o altă opinie se arată că prin recunoaşterea creanţelor sau prin considerarea ca recunoscute a creanţelor creditorilor fără titluri, nu se constituie un titlu executoriu special, ci doar se acordă un beneficiu acestor creditori de a participa la distribuire potrivit art. 695 alin. (1) C. proc. civ. sau art. 696 C. proc. civ. – V. Bozeşan, Limitele prerogativelor creditorului intervenient a cărui creanţă este recunoscută de către debitor în procedura executării silite, în E. Oprina, V. Bozeşan (coord.), op. cit., vol. 2, pp. 358-359.

^[4] Despre soluţiile instanţei de executare în problematica termenului de formulare a cererii de intervenţie, a se vedea E. Oprina, Intervenţia şi încuviinţarea executării silite. Rolului executorului judecătoresc. Soluţiile instanţei de executare, în E. Oprina, V. Bozeşan (coord.), op. cit., vol. 3, pp. 63-71 – „Deşi creditorii chirografari au intervenit tardiv, au totuşi dreptul să participe la distribuirea părţii din suma rămasă după îndestularea drepturilor creditorilor urmăritori, a creditorilor garantaţi sau privilegiaţi şi a celor care au intervenit în timp util, în condiţiile art. 696 C. proc. civ. Prin urmare, în această situaţie, instanţa de executare va admite cererea de încuviinţare a intervenţiei, va încuviinţa executarea silită în dosarul deja existent a cererii de intervenţie şi va constata, totodată, şi caracterul tardiv al cererii de intervenţie formulată de creditorul chirografar respectiv. Deşi un astfel de dispozitiv ar putea părea confuz, neclar ori chiar contradictoriu, învederăm că acesta se plasează în logica perfectă a reglementării, întrucât, prin raportare la prevederile art. 696 C. proc. civ., creditorii chirografari tardivi au totuşi anumite drepturi în procedura execuţională, chiar dacă acestea sunt mult restrânse, astfel încât, tocmai pentru ca instanţa de executare să se asigure că executorul judecătoresc instrumentator al dosarului va cunoaşte cu precizie întinderea acestor drepturi şi le va acorda eficacitatea practică aferentă, circumscriere impusă tocmai de caracterul tardiv al cererii de intervenţie, trebuie să menţioneze în dispozitivul încheierii de încuviinţare a executării silite a intervenţiei şi constatarea caracterului tardiv al acestei cereri. În acest sens sunt chiar şi dispoziţiile tezei finale a art. 696 C. proc. civ. care, prin trimiterea pe care o face la prevederile art. 692 alin. (4)-(6) C. proc. civ., instituie obligaţia de a fi supusă instanţei de executare cererea de intervenţie tardivă formulată de creditorii chirografari şi activării tuturor potenţialelor soluţii pe care le-ar putea atrage existenţa unui titlu executoriu ori doar a unui titlu de creanţă care fundamentează intervenţia”.

^[5] E. Oprina, Dreptul de control al instanţei cu privire la valoarea preţului de adjudecare prin prisma dispoziţiilor art. 1.660 şi ale art. 1.665 C. civ.,în E. Oprina, V. Bozeşan (coord.), op. cit., vol. 2, pp. 563-571.

^[6] E. Oprina, loc. cit., p. 570.

^[7] Idem, p. 571.