Câtă nevoie avem de avocați?

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 204-235.

Preambul

Nevoia de a avea un avocat poate fi privită din foarte multe perspective. Aici sunt prezentate două, cea a unui fost judecător și cea a unui avocat pledant.

Am scris despre rolul activ al judecătorului în procesul civil^[1] și este posibil ca, pentru un cititor obișnuit, acest lucru să pară un argument pentru reprezentarea în persoană, în vederea asigurării efectivității accesului la justiție. Realitatea este însă diferită. Judecătorul a preferat întotdeauna dialogurile profesioniste purtate cu colegii avocați, simpli(ci)tatea comunicării între parteneri care stăpâneau la același nivel limbajul complex al dreptului. Avocatul, la rândul său, s-a simțit mai confortabil atunci când a împărțit teatrul de operațiuni al procesului cu un coleg profesionist. În cazurile în care adversarul său nu cunoștea limbajul sofisticat al dreptului, pentru că alesese să se reprezinte singur, fără a apela la reprezentarea prin avocat, lucrurile erau ușor imprevizibile, pentru că ceea ce urma putea fi o bătălie a răbdării, chiar dacă, aparent cel puțin, șansele de reușită erau sporite. Rolul (mai) activ al judecătorului în astfel de situații putea constitui (și) un dezavantaj semnificativ față de situația în care adversarul avea o pregătire echivalentă cu a sa.

Acest studiu este o pledoarie pentru obligativitatea reprezentării prin avocat, cel puțin în căile de atac (fără a nega importanța de a fi asistat de un profesionist al dreptului și în fața primei instanțe, care este scena ce setează, în mare măsură, desfășurarea ulterioară a procesului). Așadar, prima parte, în mod logic, este dedicată surmontării considerentelor deciziilor Curții Constituționale care au determinat abrogarea obligativității reprezentării părților prin avocat în calea de atac a recursului, și asta pe vremea când, în redactarea inițială a noului Cod de procedură civilă, recursul era (cu foarte puține excepții prevăzute de lege) de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție^[2].

Nu am putut să nu ne gândim totuși dacă tehnologiile prezente, în special inteligența artificială, nu vor limita sau, poate, chiar elimina, în anumite cauze, rolul juriștilor (nu doar al avocaților, ci și al judecătorilor și al altor profesioniști ai dreptului) în procesul civil (și, poate, și în cel penal). Acesta este motivul pentru care, în a doua parte a acestui studiu, ne-am propus să analizăm dacă e indicat să ne opunem utilizării inteligenței artificiale sau e mai bine să o îmbrățișăm și, dacă răspunsul e da, dacă e nevoie de reglementări privind modul ei de utilizare și care sunt cele existente. Am ales să dăm voce câtorva întrebări, cum ar fi – cum să utilizăm „inteligent” inteligența artificială și cum să ne perfecționăm pentru a ține pasul cu ea și a o putea controla – încercând să formulăm și câteva răspunsuri, fără a avea pretenția că ne aparțin, ci doar că acestea corespund credințelor noastre.

Nu este de mirare, așadar, că am construit acest demers pornind de la cartea profesorului Rabeea Assy, „Injustice in Person”^[3], sugerând chiar prin titlul său că reprezentarea în persoană, cel puțin în anumite sisteme de drept sau în anumite categorii de cauze, nu este un act de (acces la) justiție. Pentru cea de-a doua parte a lucrării, nu am putut ignora cea de-a 3-a ediție a cărții profesorului Richard Susskind, „Tomorrow’s Lawyers”^[4], o radiografie a prezentului și un scenariu al viitorului profesiilor juridice, cuprinzând soluții pragmatice pentru a ne menține în profesia pe care ne-am ales-o după absolvirea facultății de drept.

§1. Reprezentarea în persoană – (in)acces la justiție

1.1. Neconstituționalitatea obligativității reprezentării prin avocat a persoanei fizice și a celei juridice

Așa cum rezultă din Expunerea de motive a Legii privind Codul de procedură civilă^[5], legiuitorul noului cod, în intenția sa de a impune o rigoare procesuală și de a evita introducerea unor recursuri șicanatoare, abuzive sau informale, adică acelea care nu se încadrează în motivele de legalitate expres prevăzute de legea procesuală (care a reglementat recursul ca fiind o cale de atac extraordinară), a introdus obligativitatea reprezentării prin avocat (sau consilier juridic, în cazul persoanei juridice) atât a recurentului, cât și a intimatului^[6].

Prin Deciziile nr. 462/2014^[7] și 485/2015^[8], Curtea Constituțională a declarat neconstituționale aceste prevederi, raportat la dispozițiile art. 21 privind accesul la justiție și ale art. 24 privind dreptul la apărare din Constituție.

În esență, argumentele Curții se centrează pe lipsa proporționalității dintre măsura obligativității reprezentării printr-un profesionist al dreptului și avantajul public, avantaj pe care Curtea l-a apreciat ca fiind „nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăților fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituție” (parag. 50, Decizia nr. 462/2014), măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la justiție fiind „excesivă faţă de scopul legitim urmărit, conducând la imposibilitatea exercitării căii de atac a recursului” (parag. 32, Decizia nr. 485/2015).

Motivul principal care a stat la baza admiterii excepției de neconstituționalitate a fost unul al costurilor promovării unei asemenea proceduri, Curtea apreciind că sfera persoanelor care beneficiază de ajutor public judiciar este redusă semnificativ prin limitele impuse de legea specială, statul având obligația de a reglementa măsuri pozitive, stabilind remedii corelative obligațiilor impuse justițiabililor, pentru a nu îngreuna situația procesuală și financiară a acestora (parag. 27, Decizia C.C.R. nr. 462/2014). Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cazul persoanelor juridice, spre deosebire de persoanele fizice care pot beneficia de ajutor public judiciar în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2008 și în vederea asigurării asistenței juridice prin avocat, acestea „pot beneficia, în anumite condiţii stricte, doar de facilități sub formă de reduceri, eșalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, potrivit art. 42 alin. (2)-(4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru”, cu alte cuvinte, nu se bucură de o asemenea facilitate (parag. 33 din Decizia C.C.R. nr. 485/2015).

Majoritatea doctrinei a privit cu ochi critici decizia Curții Constituționale^[9], cu motivarea că eliminarea obligativității reprezentării prin avocat în recurs, cale extraordinară de atac, departe de a asigura recurentului și intimatului un acces la justiție și un drept la apărare efective, face ca, dimpotrivă, aceste drepturi să devină, tocmai din acest motiv, abstracte și iluzorii. Aceasta, deoarece un recurs nemotivat sau ale cărui motive nu se încadrează în cele expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. este nul, conform art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., aglomerând inutil rolul Înaltei Curți. Rolul activ al instanței rezultând din dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., ce constă în posibilitatea de a invoca din oficiu motivele de recurs de ordine publică ^[10], este insuficient pentru a surmonta lipsa de pregătire juridică a părții care declară recurs privându-se singură de reprezentarea printr-un avocat^[11]. Argumente similare pot fi aduse în cazul intimatului, care, dacă nu are pregătire juridică, nu poate răspunde eficient motivelor de nelegalitate, neputând purta un dialog ce presupune un limbaj de specialitate, nici cu adversarul său, nici cu instanța de judecată. În realitate, obligativitatea reprezentării părții printr-un profesionist în etapa recursului satisface atât exigențele interesului general, cât și interesele individuale ale părților, indiferent de calitatea lor de recurent sau intimat^[12].

În plus, recursul în casație nu este o cale de atac prevăzută de Constituție, reglementarea sa fiind lăsată la latitudinea legiuitorului^[13].

1.2. Sisteme de drept în care reprezentarea prin avocat este obligatorie

Există sisteme de drept în care reprezentarea prin avocat este obligatorie, constituind regula, nu doar în recurs, ci și în prima instanță și cu atât mai mult în căile de atac la modul general.

În mai multe state din Europa, reprezentarea prin avocat în cauzele civile este obligatorie, cu excepția litigiilor considerate mărunte, într-o astfel de categorie putând fi enumerate Austria, Franța, Germania, Italia, Olanda, Portugalia și Spania^[14].

Nu ne-am propus o tratare exhaustivă a acestora, ci doar o menționare a câtorva reguli din cele pe care le-am considerat a fi relevante.

Astfel, bunăoară, Codul de procedură civilă francez prevede la nivel de principiu posibilitatea părții de a se reprezenta singură sau de a alege să fie reprezentată printr-un avocat (art. 18), însă doar în condițiile prevăzute de lege (art. 19)^[15], ceea ce înseamnă că partea are această opțiune doar în acele proceduri în care legea permite reprezentarea în persoană^[16]. În principiu, în procedurile scrise, reprezentarea prin avocat este obligatorie, în timp ce, în cazul procedurilor orale, este facultativă, părțile având facultatea de a se reprezenta singure. Cu titlu de exemplu, proceduri care permit reprezentarea în persoană sunt litigiile de dreptul familiei, contenciosul de protecție (tutela majorului, expulzarea, creditul de consumație, etc.), fiind reglementate și litigii în care părțile pot fi reprezentate de alte persoane sau organisme abilitate prin lege (litigiile locative, cele de asigurări sociale, somație de plată, anumite litigii de fond funciar, etc.)^[17].

În dreptul german, reprezentarea prin avocat constituie regula. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă german (Zivilprozessordung)^[18], părțile unui litigiu trebuie să fie reprezentate de un avocat în fața instanțelor regionale (Landgerichte, LG) și a instanțele regionale superioare (Oberlandesgerichte, OLG)^[19]. În cadrul procedurilor în fața Curții Federale de Justiție (Bundesgerichtshof, BGH), părțile unui litigiu trebuie să fie reprezentate de un avocat admis să profeseze în fața acestei instanțe. Autoreprezentarea este permisă doar în fața instanțelor locale (Amtsgericht)^[20], care sunt instanțe cu o competență limitată la cauzele de dreptul familiei, precum și la cererile de valoare redusă (până la 5.000 €)^[21].

1.3. Rolul activ al judecătorului – plusuri și minusuri

În dreptul german, ca și în sistemul nostru, de altfel, informațiile relevante privind procesul sunt aduse la cunoștința judecătorului într-o etapă timpurie, ceea ce îi permite să conducă procesul. Procedura însă este relativ informală, există minime condiții privind admisibilitatea probelor, ele putând fi administrate oricând, fără a fi prevăzută o anumită ordine. Experții sunt numiți de instanță, reproșându-se uneori instanțelor germane faptul că se bazează prea mult pe concluziile lor. Administrarea probei cu martori este asemănătoare cu cea prevăzută de Codul român de procedură civilă. Ceea ce reprezintă o diferență totuși este faptul că instanța ia interogatoriul părții doar în cazurile în care nu pot fi obținute informații din alte surse. Deși părțile sunt reprezentate prin avocat, instanța poartă un dialog cu acestea în cursul procedurii, atunci când apreciază necesar. Ea este obligată să ofere feedback cu privire la actele de procedură ale părților, să le avertizeze asupra greșelilor procedurale, să le ofere posibilitatea să le rectifice, să clarifice orice aserțiune și să suplinească detaliile lipsă. Ceea ce este specific sistemului german este obligația instanței de a comunica părerea sa asupra probelor și de a oferi inclusiv un indiciu asupra soluției, neîndeplinirea acestei obligații putând constitui motiv de exercitare a căilor de atac^[22]. Acest lucru permite părților să pună concluzii cu privire la aspectele învederate de judecător.

În Codul de procedură civilă român, rolul judecătorului, reglementat la nivel de principiu în textele art. 21 și 22, se extinde cu privire la numeroase instituții din cuprinsul acestuia^[23].

Oricât ar fi însă de activ acest rol în procedura inchizitorială, el nu poate suplini atribuțiile unui avocat în prima discuție cu clientul în vederea redactării cererii de chemare în judecată și estimării șanselor de succes (sau pierdere) înainte de a lua decizia sesizării instanței.

Judecătorul poate evalua timpul în proces (art. 238 C. proc. civ.), dar nu și costurile (cu excepția taxei judiciare de timbru, a estimării unui posibil onorariu de expert), întrucât, în procesul civil român, părțile pot face dovada cheltuielilor de judecată până la închiderea dezbaterilor asupra fondului (art. 453 C. proc. civ.)^[24]. Șansa aplicării unor sancțiuni pentru neconformarea față de dispozițiile instanței este sporită în cazul în care părților li se permite autoreprezentarea. Nu este posibilă administrarea probelor prin avocați, procedură care ar putea asigura celeritate. Adevărat, spre regretul nostru, această procedură nu este folosită în practică și e de gândit cum putem încuraja părțile ca, prin avocații lor, să recurgă la acest instrument de la a cărui naștere au trecut deja 10 ani, în afară de dispoziția deja existentă în art. 45 alin. (1) lit. h) și alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru^[25], dispoziție ce prevede restituirea a jumătate din taxa judiciară de timbru în cazul în care probele au fost administrate de către avocaţi (sau consilieri juridici), indiferent de soluția pronunțată în cauză.

Judecătorul poate și este chiar obligat să dea sfaturi de împăcare părților (art. 21 și art. 227 C. proc. civ.), dar posibilitățile sale sunt limitate în comparație cu negocierile ce pot fi purtate între avocați în vederea încheierii unei tranzacții^[26]. Desigur, instanța poate colabora cu avocații în realizarea acestei obligații, fiind mult simplificată sarcina sa atunci când discută cu profesioniști ai dreptului. Aceasta însă depinde foarte mult și de găsirea echilibrului dintre interesele unui client (care, poate, doar urmărește tergiversarea cauzei) și loialitatea procesuală.

Credem că o măsură care ar facilita un astfel de dialog ar fi aceea a restituirii unei părți din cuantumul taxei judiciare de timbru în cazul încheierii unei tranzacții prin intermediul avocaților părților, mai cu seamă în cazul cererilor patrimoniale cu un obiect de valoare mare, în cauzele în care taxa judiciară de timbru se stabilește raportat la această valoare, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013. Cuantumul restituirii ar putea să depindă de stadiul procesului, putând să varieze între 25 și 75%.

1.4. Cine, cum și la ce nivel poate cunoaște dreptul?

Dreptul poate fi studiat și de o persoană care nu este jurist, adică nu a absolvit și nu dorește să urmeze cursurile vreunei facultăți de drept în vederea obținerii unei licențe. Există universități care organizează cursuri pentru laici ai dreptului^[27].

Institutul Național al Magistraturii a dezvoltat un proiect intitulat „Asistență pentru consolidarea capacității instituționale în domeniul formării judecătorilor și procurorilor pentru aplicarea noilor legi”, în cadrul căruia a elaborat ghiduri practice pentru justițiabili cuprinzând modele de cereri în materiile dreptului civil, dreptului familiei, dreptului procesual civil, insolvenței și dreptului muncii^[28].

În opinia noastră, acestea pot fi comparate cu anumite tutoriale ce pot fi întâlnite pe platformele de social media conținând informații pe diverse teme, dar la nivel relativ superficial. Ghidurile ajută la înțelegerea până la un anumit nivel (cel mai probabil de bază) a unei instituții juridice, însă nu permit elaborarea unei strategii coerente în cursul unui proces civil, în toate etapele sale, mai cu seamă în căile de atac, nici măcar în cazul apelului, a cărui nemotivare nu atrage sancțiunea procesuală a nulității, dar limitează rolul instanței la ceea ce s-a invocat în fața primei instanțe, precum și la motivele de ordine publică, dacă există.

1.5. Reconsiderarea dreptului la autoreprezentare – propuneri de lege ferenda

Argumentele în favoarea reprezentării profesionale obligatorii sunt multiple, inclusiv în sistemele de drept în care judecătorul are un rol activ pronunțat.

Majoritatea se centrează pe două categorii de cauze, unele raportate la părți, vizând accesul ei la justiție, altele la instanță, respectiv la administrarea eficientă a justiției într-o cauză concretă.

Astfel, datorită complexității lor, majoritatea procedurilor sunt inaccesibile unui neinițiat al dreptului, afectând accesul său la justiție. Reprezentarea prin avocat este necesară și pentru a evita supraaglomerarea instanțelor cu cereri informe, avocații acționând ca filtre și nefiind doar simpli prestatori de servicii către client, având o (oarecare) independență în gestionarea cauzei^[29]. Desigur, pot fi instituite proceduri de filtru în competența instanțelor (cum a fost cea a filtrului în recurs, prevăzută de art. 493 C. proc. civ.^[30]) pentru a preveni punerea pe rol a unor cereri informe, însă acestea presupun costuri, care, în cazul în care acest filtru ar fi realizat de un avocat, ar rămâne (doar) în sarcina reclamantului^[31]. Reprezentarea prin avocat asigură celeritatea cauzelor, constituind și o garanție a imparțialității judecătorului^[32]. Chiar dacă aceasta ar duce la creșterea costurilor pentru justițiabili, reprezentarea în persoană poate crea costuri colaterale care nu întotdeauna pot fi compensate financiar la finalul procesului^[33].

Este adevărat, spectrul obligativității reprezentării prin avocat poate descuraja promovarea unor litigii în care reclamantul (virtual, dacă ar fi sesizat instanța) ar fi avut câștig de cauză, însă remediul nu îl constituie permisiunea reprezentării în persoană, ci anumite obligații pozitive ale statului^[34].

În sistemele de drept în care reprezentarea prin avocat este obligatorie, există un ansamblu de garanții în vederea asigurării accesului la justiție, constând în reglementarea ajutorului public judiciar într-o modalitate care să corespundă exigențelor stabilite prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilirea unor onorarii avocațiale rezonabile și reglementarea unui sistem de asigurări facultative pentru acoperirea costurilor ocazionate de un posibil proces^[35].

În climatul economic actual, existent nu doar din România, ci și în alte state, șansa creșterii fondurilor alocate în scopul asigurării ajutorului public judiciar unei categorii mai largi de justițiabili este extrem de redusă.

Cu toate acestea, nu e de neglijat jurisprudența CEDO care obligă statele să asigure reprezentarea prin avocat în cauzele complexe, indiferent dacă aceasta este obligatorie sau facultativă^[36]. În acest sens, art. 80 alin. (4) C. proc. civ. stabilește că atunci „când legea prevede sau când circumstanțele cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în condiţiile art. 58 alin. (3), arătând în încheiere limitele şi durata reprezentării”^[37].

Într-o opinie relativ recentă, s-a arătat că, într-o astfel de situație, ajutorul public judiciar trebuie solicitat, el nu se acordă din oficiu, cu excepția situațiilor de urgență, când reprezentantul judiciar este desemnat fără a mai fi parcursă procedura ajutorului public judiciar^[38]. Dacă cererea este respinsă și judecătorul apreciază că partea nu își poate face apărarea fără a fi asistată de un avocat datorită complexității cauzei, îi va desemna un reprezentant judiciar, în condițiile art. 80 alin. (4) C. proc. civ. Se precizează totuși că rămâne la latitudinea părții, în virtutea principiului disponibilității, să accepte sau nu recomandarea instanței. Rămâne oarecum nerezolvată problema achitării onorariului avocațial dacă totuși instanța ar recurge la dispozițiile art. 80 alin (4) C. proc. civ. și nu sunt întrunite condițiile pentru acordarea ajutorului public judiciar^[39].

În opinia noastră, pentru desemnarea unui avocat în vederea îndeplinirii exigențelor impuse de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum acestea rezultă din interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, principiul disponibilității nu este aplicabil. Instanța este obligată să asigure părții accesul efectiv la proces în condiții de complexitate a procedurii care depășește în concret posibilitățile părții de a se apăra și să îi desemneze un avocat din oficiu. În această situație, dacă partea solicită ajutor public judiciar și acesta este respins^[40], ea având posibilități materiale de a plăti un avocat, instanța o va obliga să achite onorariul avocatului desemnat din oficiu, aplicând dispozițiile art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru^[41]. Aceeași soluție este aplicabilă pentru ipoteza în care partea refuză să solicite ajutor public judiciar, prezumându-se că aceasta are posibilități materiale pentru a plăti onorariul unui avocat. Desigur, după desemnarea avocatului în condițiile art. 58 alin. (3) C. proc. civ., acesta are posibilitatea să consilieze partea în vederea formulării ulterioare a unei astfel de solicitări.

În ceea ce privește criteriile privind stabilirea sau limitarea onorariilor avocațiale^[42], în România, există deja nemulțumiri legate de cenzurarea onorariilor avocațiale de către instanțe în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.^[43]. Adevărat, în cazul ajutorului public judiciar sub forma asistenței juridice, aceste onorarii sunt reglementate prin criterii precise cuprinse în Protocolul încheiat între Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și UNBR la data de 17.06.2022^[44].

Mai rămâne soluția privind asistența judiciară bazată pe o asigurare facultativă de acoperire a costurilor juridice, care constă într-o convenție încheiată între un asigurat, persoană fizică sau juridică, și un asigurător, contract în baza căruia asigurătorul va suporta costurile unui eventual proces, cu tot ce ține de desfășurarea acestuia, de la inițiere și până la pronunțarea unei hotărâri definitive (taxa judiciară de timbru, onorariu avocațial, cheltuielile privind administrarea probelor, etc., inclusiv cheltuielile de judecată ale părții adverse, în caz de pierdere a procesului), indiferent dacă persoana asigurată este cea care declanșează procesul, este ea chemată în judecată (în calitate de pârât sau de intervenient forțat) ori înțelege să intervină voluntar într-un proces în curs, pentru apărarea libertăților fundamentale, a drepturilor sau intereselor sale legitime, riscul fiind un eveniment care se încadrează într-unul dintre domeniile agreate de părți^[45].

O astfel de soluție în acest moment este doar un deziderat, rămânând în sarcina legiuitorului, dacă o va adopta, să stabilească modalitatea concretă de reglementare, urmând să răspundă unor întrebări cum ar fi: materiile în care pot fi încheiate astfel de asigurări și cele care sunt excluse, cine alege avocatul, dacă onorariul acestuia se negociază sau este stabilit în baza unei grile, dacă introduce o limită maximă a despăgubirilor, etc.

§2. Cine sunt avocații viitorului?

2.1. Justiția tradițională versus justiția virtuală – argumente pro și contra

Viitorul profesiilor juridice, și nu doar al reprezentării prin avocat în procesul civil (și cel mai probabil și în cel penal) depinde de răspunsul la multe întrebări pe care existența și extinderea pe piață a platformelor legale ce utilizează inteligența artificială le vor ridica. Unii justițiabili și poate chiar guvernanții vor fi atrași de posibilitatea utilizării unui mijloc ce reduce costurile și, cel mai prețios produs: timpul derulării unui proces, iar juriștii sau, cel puțin, unii dintre ei, cel mai probabil, vor dovedi o oarecare reținere, pentru că va determina schimbări majore atât în stabilitatea locurilor de muncă (determinând o scădere a numărului acestora și o reajustare a rolurilor), cât și în modul de derulare a întregului proces civil, nu doar de la momentul debutului acestuia, ci chiar din etapa pregătitoare. Platformele (nu doar exclusiv) legale care utilizează AI pot asista nu doar justițiabilul în derularea procesului civil, ci și avocatul în pregătirea documentației și chiar a draftului de cerere, în special în cazul cererilor mai simple, repetitive^[46]. Este, așadar, o certitudine că modul în care avocatul își va promova și livra serviciul clienților și îi va reprezenta, nu doar în fața instanței, ci și a celorlalte instituții și autorități publice, precum și în fața persoanelor fizice și juridice de drept privat, va trebui adaptat transformărilor pe care tehnologia le imprimă societății în general și sistemului judiciar în special.

În ceea ce privește utilizarea AI, vorbim deja de mai multe niveluri ale schimbării tehnologice, nu doar despre un suport al activității umane, ci și despre posibilitatea înlocuirii anumitor funcții și activități derulate de oameni și chiar de o schimbare a felului de livrare a hotărârii, în condițiile existenței unor predictori asupra soluției^[47].

În opinia noastră, această nouă realitate ridică câteva întrebări la care vom încerca să căutăm răspuns, și anume: vrem ca decizia unui judecător uman din procesul civil să fie înlocuită în toate cazurile și în mod obligatoriu de un judecător robot?Oare este capabilă justiția virtuală să asigure o justiție etică și echitabilă, conform dictonului jus est ars aequi et boni sau vom accepta că dura lex, sed lex este o formă suficientă de justiție?

Dacă răspunsul este că decizia unui judecător uman poate fi înlocuită cu cea a unui robot, ca o consecință logică, nu se va mai pune problema obligativității reprezentării prin avocat, deoarece justițiabilul va putea participa în mod direct, asistat doar de inteligența artificială, la toate fazele și etapele procesului civil. Într-un scenariu absurd, chiar și el ar putea fi înlocuit, cel puțin parțial, și tot procesul ar fi un dialog al inteligențelor artificiale, nu-i așa? Oricum, în această ipoteză, rămâne la latitudinea justițiabilului să aleagă să apeleze la un avocat și să lase acestuia posibilitatea de a utiliza inteligent inteligența artificială în pregătirea procesului, pentru că și comunicarea/dialogul cu platforma care utilizează AI poate presupune, cel puțin în prezent, anumite cunoștințe de specialitate^[48]. Avocatul îl va putea asista pe client în parcurgerea acestor etape și îl va putea consilia cu privire la toate soluțiile pe care le poate urma, inclusiv cu privire la cele existența modalităților alternative de soluționare a litigiului, cum ar fi medierea sau arbitrajul.

Dacă răspundem cu nu justiției exclusiv virtuale, obligativitatea reprezentării printr-un profesionist al dreptului poate fi discutată clar (și poate doar) în cazul justiției tradiționale, ce implică un judecător uman, indiferent dacă este vorba despre realizarea unui act de justiție care implică prezența părților prin avocat sau de un act de justiție care se desfășoară online, utilizând tehnologii digitale, cum ar fi dosarul digital și audierile de la distanță.

De menționat că justiția virtuală nu se confundă cu justiția de la distanță sau cu justiția online. În cazul justiției virtuale, procesul decizional este automatizat prin intermediul roboților judiciari, inteligența artificială și algoritmii sprijinind procesul de luare a deciziilor judiciare în mod independent și fără supraveghere umană^[49]. În cazul justiției de la distanță sau justiției online decizia e luată de un judecător om, caracteristica principală constând într-o procedură care nu implică (de regulă) participarea părților în mod fizic în fața judecătorului, respectiv la sediul instanței de judecată.

2.1.1. Argumente pentru justiția virtuală

În favoarea justiției virtuale s-ar putea aduce argumentul folosit pentru justiția la distanță – accesul mai facil la justiție, costurile, aceasta fiind mai ieftină, mai rapidă și extrem de eficientă, în timp oamenii sunt mai scumpi, mai lenți și în mod frecvent mai ineficienți în raport cu o mașină.

Un alt argument pentru justiția virtuală îl reprezintă digifrenia^[50], respectiv posibilitatea de a fi în mai multe locuri în același timp. Pentru un avocat, este avantajos să preia mai multe lucrări și să participe la procedurile de judecată în același timp în mai multe „locuri”, nu doar în țară, ci și în străinătate. Datorită acestei opțiuni tehnice, avocatul este provocat să obțină recunoașterea profesională și în alte state și să își extindă serviciile în alte arii geografice, barierele de limbă fiind surmontate de traducătoarele artificiale. Astfel, concurența pe piața avocaturii va fi accelerată în beneficiul cetățeanului.

2.1.2. Argumente contra justiției virtuale

Tehnologia este neutră, ea nu este prin natura ei intrinsecă nici bună, nici rea. Omul este cel care decide dacă și în ce scop o va folosi.

Inteligența artificială este eficientă, dar este conservatoare,pentru că se bazează pe culegerea și prelucrarea unor date preexistente prin intermediul unor algoritmi. Algoritmul este o piatră de temelie a informaticii, este o lentilă prin care privim lumea, prin care adunăm și prelucrăm informații, o cale (succesiune de operații) pentru a ajunge la niște concluzii bazate pe niște date anterioare, datele anterioare ce fundamentează concluzia fiind esențiale pentru obiectivitatea și corectitudinea ei^[51]. Algoritmii sunt artefacte ce operează în milieul informațiilor, structurându-le, categorizându-le, profilându-ne, influențându-ne în ceea ce vrem și ceea ce suntem. Ei pot fi utilizați în modalități și scopuri determinate de valorile ce constituie părți ale designului lor. Utilizarea lor greșită poate submina actul de justiție și poate determina costuri severe în ceea ce privește drepturile și libertățile cetățenești^[52]. Precizia lor depinde de acuratețea instrumentelor, ei pot fi influențați de datele pe baza cărora sunt creați, pot fi lipsiți de imparțialitate, fiind impregnați de prejudecățile umane^[53].

Denumirea de inteligență artificială pleacă de la premisa că mecanismul și produsul sunt raționale, create de ingineri și specialiști în tehnologia informațiilor^[54]. Nu trebuie însă să omitem că nu putem limita inteligența numai la un tip de inteligență^[55]. În plus, sunt foarte importante premisele și modalitatea în care este construită inteligența artificială. Trecutul nu e un predictor absolut al viitorului și un trecut statistic nu este un predictor pentru individul uman, pentru că lucrurile se schimbă tot timpul. În cazul omului, premisele nu devin decisive și nu sunt considerate obiective ca în cazul inteligenței artificiale. În plus, culturile diferite fac ca algoritmii sa nu fie universali.

S-ar putea aduce drept contraargumente că algoritmii pot fi îndreptați și adaptați, însă este de notorietate că evoluția societății și a umanității este întotdeauna cu un pas în fața dreptului, cum este și cea de-a patra revoluție industrială a digitalizării. De exemplu, Über a provocat adoptarea unor legi în toată lumea pentru reglementarea unor servicii care nu existau până atunci, de transport alternativ cu autoturism și cu conducător auto^[56].

Numerele asociate realității din care sunt creați algoritmii nu reflectă în mod neapărat realitatea. Toată această masă de date care este generată în spațiul virtual este făcută de acest tip de atribuire, însă 1 nu este egal cu 1 pentru că niciun om nu este egal cu celălalt. În algoritmi, toți oamenii devin egali, respectiv orice poate deveni egal cu altceva. Toți suntem egali în fața legii, dar problema juridică a omului este identică cu a celorlalți chiar în același tip de cauze^[57]? Este robotul, mașina egală cu omul și cu legea? Ne raportăm la robot ca la lege? Justiția virtuală va fi egală cu adevărul judiciar?

Există (și cel mai probabil va exista) o diferență între decizia bazată pe evaluarea făcută de algoritmi și decizia umană bazată pe o capacitate de apreciere^[58], pe un anumit grad de discreție lăsat la latitudinea judecătorului. În exercițiul acestei puteri, decizia poate fi una diferită față de cea dată de aplicarea strictă a normelor, pentru că ea se bazează pe evaluarea contextului și a normelor posibil aflate în conflict ce ar putea fi aplicate stării de fapt^[59].

Prin urmare, având în vedere că justiția apără valorile eticii și ale echității^[60], pentru a alege domeniile și cazurile în care justiția virtuală o poate înlocui total pe cea tradițională, trebuie să stabilim care sunt scopurile umane ale eficientizării actului de justiție folosind inteligența artificială, respectiv ce decizii pot fi luate de AI mai eficient decât am putea să o facem noi. Inteligența artificială ne face să ne gândim la noi, la ce fel de justiție dorim să avem. Doar pentru că putem transforma digital orice, nu înseamnă că trebuie sau că trebuie să o facem în întregime.

Utilizarea inteligenței artificiale poate afecta drepturi și libertăți fundamentale, cum ar fi dreptul la un proces echitabil, dreptul la liberă exprimare și informare, libertatea de întrunire și asociere, chiar dreptul la viață, precum și dreptul la viață privată și protecția datelor^[61]. Ea nu este etică prin ea însăși. Este importantă transparența prin explicarea algoritmilor utilizați și controlul inteligenței artificiale de către cel care o folosește. Există însă și autori care consideră că justiția virtuală va fi posibilă în viitor și din punctul de vedere al eticii, deoarece nu vom ști care va fi percepția copiilor noștri peste ani asupra moralei, aceasta evoluând în timp^[62].

O altă problemă etică în cazul justiției virtuale o reprezintă lipsa prezenței acesteia din lumea din care face parte omul,a Dasein-ului din procedurile judiciare și din hotărârea judecătorească livrată de aceasta^[63]. Futurologul Gerd Leonhard afirma că: „A fi uman înseamnă mult mai mult decât noi putem – într-un viitor previzibil – calcula, măsura, defini din punct de vedere algoritmic, simula sau înțelege în mod complet. Ceea ce ne face umani nu are legătură cu matematica și nici măcar cu chimia sau biologia. Aceasta implică acele lucruri care sunt în mare parte nedetectate, nespuse, subconștiente, efemere și incorporale. Acestea sunt esențele umane pe care îmi place să le denumesc androritmi pe care noi trebuie să le păstrăm chiar dacă ele par să fie aglomerate, complicate, încete, riscante sau ineficiente în comparație cu sistemele nonbiologice, cu computerele și cu roboții”^[64].

Întrebarea este cum ne vom transforma în urma unei justiții virtuale și ce capacitate de a contribui în mod conștient la această transformare vom avea, respectiv cât de prezenți vom fi în tehnologia pe care o creăm? Ea este una legitimă având în vedere viteza cu care tehnologia se dezvoltă în mod gradual și exponențial, ajungând apoi brusc în viețile noastre, cum sunt de exemplu criptomonedele și tehnologia blockchain, care acum 14 ani nu existau. Dacă progresul tehnologic accelerat presupune că umanitatea, drepturile și libertățile fundamentale ale omului nu vor mai fi apărate de o justiție care devine virtuală, înseamnă că am trecut pragul devenirii asemănători unei mașini. Elon Musk împreună cu alți semnatari ai unei scrisori deschise către toate guvernele lumii au arătat că „sistemele puternice de AI ar trebui dezvoltate doar atunci când suntem siguri că efectele lor vor fi pozitive și riscurile lor pot fi controlate”^[65].

Toate revoluțiile industriale de până acum au vizat autonomul lui Aristotel, respectiv înlocuirea muncii fizice^[66]. În prezent, a patra revoluție industrială, digitalizarea^[67], își propune și chiar realizează înlocuirea unor capacități cognitive și de luare a unor decizii, transferând gândirea în forme automatizate de luare de decizii. Dar au mașinile capacități creative? Sunt mai creative decât suntem noi? Un alt argument împotriva justiției virtuale ar fi lipsa libertății și individualității pe care judecătorul om o transmite prin fiecare hotărâre judecătorească, libertate și individualitate ce fac ca dreptul să evolueze. Hotărârile judecătorești vor fi standardizate, la fel cum vor fi și aplicațiile ce vor înlocui cererile de chemare în judecată. Prin urmare, va fi afectată și individualitatea și originalitatea avocatului și, implicit, cel puțin parțial, concurența, dacă munca e aceeași indiferent cine completează formularul, avocații putând compensa în schimb cu activitatea anterioară de filtrare, de facilitare a accesului justițiabilului la platforma justiției virtuale.

În aceste condiții, considerăm că existența unei căi de atac împotriva unei astfel de hotărâri se justifică doar dacă legalitatea și temeinicia hotărârii va fi verificată de un complet de judecători uman, iar reprezentarea părților este necesar să fie asigurată de un avocat în acest caz.

În ceea ce ne privește, recomandăm ca în ultima cale de atac să opereze întotdeauna justiția tradițională.

Un ultim argument împotriva justiției virtuale ar fi reprezentat de nevoia justițiabilului. Se rezumă ea oare doar la hotărârea judecătorească? Când apelăm un call center pentru a rezolva o problemă avem nevoie de o înțelegere umană și de empatie^[68]? Uneori da, uneori nu. Dreptul de acces la instanță derivă nu doar din dreptul la liberă exprimare, ci și din nevoia de comunicare umană, mai cu seamă în anumite categorii de cauze, cum ar fi cele de dreptul familiei. Poate că scopul justiției nu este unul de practică a compasiunii pentru omul justițiabil, dar comunicarea cu compasiune poate ajuta în acceptarea soluției.

2.2. Justiția tradițională versus justiția la distanță sau online

Justiția la distanță sau online a fost definită drept un proces electronic, fără întâlniri fizice între părți, prin utilizarea unei platforme comune, furnizate de instanțele de judecată cu ajutorul tehnologiei informației, gestionate de grefa instanţei şi supuse deciziei judecătorului, căruia îi revine controlul asupra desfășurării procedurilor şi, evident, atributul jurisdicțional asupra litigiului în sine. „Beneficiile pentru stat constau în reducerea numărului de litigii care vor ajunge în fața judecătorului, reducerea cheltuielilor cu sediile și personalul administrativ al instanțelor de judecată, cu hârtia și citarea părților și asigurarea unui acces mai mare la justiție, inclusiv în alte limbi decât limba oficială a statului. Pentru cetățeni, justiția online oferă o cale de rezolvare pe care azi multe cazuri nu le au și o încredere mai mare în ritmicitatea actelor de procedură, o justiție online fiind mai greu de criticat. De asemenea, justiția online este mai rapidă, mai ieftină, mai transparentă, mai ușor de înțeles și de folosit pentru non-juriști. În plus, este mai accesibilă pentru oamenii cu dizabilităţi care nu pot ajunge ușor la instanțe”^[69].

În cadrul justiției la distanță, diferă doar locul și timpul procesului, procesul desfășurându-se în altă parte decât sediul instanței de judecată și în mod asincron.

Primul proiect de justiție la distanță a fost promovat prin intermediul asociației profesionale Forumul Judecătorilor din România și propunerea era ca ea să fie obligatorie doar pentru anumite categorii de cauze (de valoare redusă și repetitive), pentru restul fiind facultativă^[70].

Cu toate acestea, proiectul a fost amplu criticat de avocați și în special de Asociația pentru Dialog și Solidaritate a Avocaților, considerându-se că prin aceasta s-ar încălca principiile oralității, publicității și a administrării nemijlocite a probelor cu consecința încălcării liberului acces la justiție și a exercitării dreptului la apărare^[71].

Este adevărat că, în cazul acestui tip de justiție, nu s-a propus obligativitatea reprezentării prin avocat, o astfel de reprezentare reprezentând excepția, însă munca avocatului oricum nu ar fi dispărut, ci ar fi continuat să existe sub forma acordării de consultanță juridică clientului și reprezentării în fața instanțelor online, nefiind exclusă prezența în fața judecătorului prin mijloace moderne de comunicare, audio și video, atunci când ar fi fost necesar, astfel încât nu se poate susține eliminarea totală a principiilor mai sus menționate.

De asemenea, nu trebuie neglijate avantajele pe care acest tip de justiție modernă le aduce atât pentru magistrat, cât și pentru părți și avocații acestora. Așa cum am arătat în cazul justiției virtuale, posibilitatea de a fi în același timp în mai multe locuri și în cadrul justiției la distanță oferă șansa fiecărui avocat să își extindă serviciile avocațiale dincolo de locul unde acesta își desfășoară fizic în mod curent activitatea, putând contracta mai multe lucrări, iar pentru parte înseamnă costuri mai mici, fiind eliminate cheltuielile de deplasare și de cazare.

2.3. Avocații și tehnologia

Dave Coplin, fostul directorul executiv al companiei Microsoft din Regatul Unit, arată că, în lupta cu tehnologia, „omul trebuie să lucreze mai inteligent, nu mai mult”, iar munca lui trebuie să fie una complementară tehnologiei, al cărei control trebuie să îl dețină^[72]. În acest sens, colaborarea între avocați devine o necesitate, pentru a găsi forme de livrare a serviciului avocațial pe care tehnologia nu le poate asigura. E recomandabil ca avocații să îmbrățișeze tehnologia sub forma unui copilot, și nu să se opună ei.

Cum se vor putea adapta mai ușor avocații schimbărilor pe care tehnologia le va aduce profesiilor juridice? „Răspunsul pare să îl fi dat deja arabii saudiți care în 2014 schimbau roțile unei mașini în mers. Adaptarea la noile realități nu poate fi făcută decât preluând din mers noile tehnologii, iar nu dintr-o dată, prin înlocuirea totală a modului curent de exercitare a profesiilor”^[73].

În acest sens, avocații vor avea nevoie de dobândirea unor competențe digitale, de învățarea folosirii inteligenței artificiale și a tehnologiei. Va trebui să presteze servicii inovative, să manifeste flexibilitate în transformarea afacerii și să adapteze legislația profesiei de avocat noilor realități^[74]. Însușirea unor astfel de cunoștințe nu necesită urmarea unei facultăți de specialitate. Așa cum citesc de pildă un bilanț contabil, tot așa trebuie să înțeleagă natura tehnologiei folosite, precum și funcțiile, limitele și riscurile folosirii acesteia.

În privința folosirii inteligenței artificiale și a tehnologiei, amintim sistemele de management ale practicii PMS, tehnologia vocii, securitatea cibernetică, sistemele de management al cazurilor și de management al afacerii (CMS/workflow/BPM), sistemele de management ale documentelor (DMS), software HR, sistemele de management ale clienților (CRM/Marketing), sistemele de înregistrare a timpului, automatizarea documentelor, managementul recuperării costurilor, managementul cărților și externalizarea serviciilor IT.

În acest sens, la nivel european, Consiliul Barourilor și al Societăților de Drept din Europa (CCBE) a adoptat Ghidul de folosire a inteligenței artificiale – instrumente de bază pentru avocați și firmele de avocați din Uniunea Europeana^[75], iarFederația Barourilor Europene a adoptat Ghidul folosirii de către avocați a modelelor lingvistice largi și a inteligenței artificiale generative^[76].

Digitalizarea justiției și justiția la distanță sau online creează oportunități de creștere pentru avocați, deoarece, în paralel cu livrarea clasică a serviciilor, vor putea folosi tehnologia pentru a presta servicii avocațiale într-un mod nou, modern, în acord cu cerințele lumii în care trăim. De altfel, în prezent, nu există o barieră clară și absolută între profesia de avocat și tehnologie, pentru că avocatul nu își mai poate exercita profesia nici măcar în formă clasică fără să utilizeze tehnologia.

Profesorul Susskind opinează că profesia de avocat va evolua până la punctul în care vor exista cinci tipuri de avocați: (1) consilieri de încredere care oferă servicii „la comandă”; (2) practicieni îmbunătățiți care oferă servicii juridice sistematizate, împachetate; (3) ingineri cu cunoștințe juridice care creează practici și sisteme de lucru standardizate; (4) manageri de risc juridic care lucrează cu clienții pentru a reduce nevoia de servicii mai costisitoare și (5) hibrizi juridici care au practici multidisciplinare^[77]. Profesorul Susskind propune pluridisciplinaritatea, pentru a asigura (în măsura posibilului) sustenabilitatea pe piața muncii, respectiv completarea specializărilor avocaților în alte domenii, cum ar fi psihologia, tehnologia sau afacerile, inclusiv includerea acestor discipline în curricula facultăților de drept, previzionând noi ocupații pentru avocați, cum ar fi: designer juridic, analist de procese juridice, manager de proiect juridic, analist de date juridice, supraveghetor de date juridice, specialist în cercetare și dezvoltare (inovare) juridică, agent de securitate digital, practician în soluționarea online a litigiilor, moderator, consultant în managementul juridic, manager de risc juridic^[78].

Această previziune a fost criticată parțial, arătându-se că reducerea costurilor serviciilor juridice determinată de dezvoltarea tehnologiei nu va putea singură influența viitorul profesiei de avocat. Majoritatea clienților iau adesea decizii bazate pe alți factori decât prețul serviciilor. Din contră, soluțiile juridice online pot conduce la mai multă muncă pentru avocați, iar nu la mai puțină^[79].

În loc de concluzii

Lipsită de control și de prezența umană, justiția virtuală se poate transforma într-un monstru împotriva umanității, a drepturilor și a libertăților omului, asemenea lui Golem, capabil să își amenințe Creatorul^[80].

Etica și valorile universale nu trebuie să fie afectate prin digitalizarea justiției, în caz contrar, tehnologia devine un scop în sine în locul justiției. Parlamentul European lucrează în prezent la un cadru de reglementare care să definească ce principii etice trebuie luate în considerare în conceperea, dezvoltarea, implementarea și funcționarea acestor noi tehnologii – de la accesul la date la un control strict a rezultatelor^[81]. Prin urmare, se impune reglementarea folosirii tehnologiei și dezvoltării inteligenței artificiale pentru a avea garanția că deasupra și în centrul tuturor este omul și valorile fundamentale ale democrației, drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

În prezent, nu există tratate internaționale, ci doar câteva strategii naționale care abordează inteligența artificială, dar nu în mod specific justiția virtuală^[82].

Cu toate acestea, se întrevăd mugurii unor viitoare reglementări, printre care amintim Recomandarea UNESCO privind respectarea unor reguli de etică în folosirea inteligenței artificiale,adoptată de cele 193 de state membre în noiembrie 2021^[83], Carta etică europeană cu privire la utilizarea inteligenței artificiale în sistemul judiciar și în legătură cu acesta, adoptată de Consiliul Europei, Comisia Europeană pentru Eficiența Justiției (CEPEJ) în cadrul Adunării Generale de la Strasbourg, decembrie 2018^[84], Opinia nr. 26 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, având tema Moving forward: use of modern technologies in the judiciary,opinie pregătită spre adoptare în cadrul celei de-a 24-a adunări generale care va avea loc în perioada 29 noiembrie – 1 decembrie 2023^[85].

Credem că este nevoie de mai mult de atât, respectiv de adoptarea unor convenții/tratate internaționale, din partea tuturor statelor, care să cuprindă un set de principii fundamentale ale eticii utilizării AI în domeniul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, la fel cum au fost adoptate Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, posibil și crearea unei structuri specializate în etica digitală la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului.

Evoluția spre justiția virtuală trebuie să respecte principiul precauției în dezvoltarea tehnologiei, care presupune anticiparea și pregătirea omului pentru posibile pericole^[86].

Supremația umanității în fața unei mașini se întemeiază pe legile lui Isaac Asimov^[87].

Între eficiență și umanitate, trebuie să prevaleze întotdeauna umanitatea, iar etica trebuie să prevaleze ideii de cost și fezabilitate. Tehnologia nu are etică, omul este cel care creează regulile etice. O societate democratică are nevoie de etică^[88].

În fața fenomenului digitalizării, considerăm că, în viitorul apropiat, se impune completarea principiilor care guvernează procesul civil cu unele noi, care să garanteze în principal supremația justiției tradiționale în fața celei virtuale.

Pentru motivele deja învederate, considerăm că justiția virtuală trebuie să existe ca un drept de opțiune al părților și, cu titlu de excepție, ea să devină obligatorie în cauzele simple, cu miză redusă și cu caracter repetitiv, însă niciodată în ultima cale de atac,decizia dată de AI având nevoie de o cenzură umană (chiar dacă într-o cale de atac nesuspensivă de executare, adică suspensivă de executare doar la cerere).

Desigur, inclusiv în cazul recurgerii la justiția tradițională, utilizarea inteligenței artificiale de către avocați și de judecător(i) este posibilă, în vederea eficientizării procedurilor, însă cu obligativitatea indicării acestei împrejurări în cuprinsul actelor de procedură și a filtrului critic prin care au fost trecute. Aceasta, în cazul judecătorului, va însemna că trebuie să motiveze de ce și-a însușit ori a repudiat soluția propusă de algoritmi, așa cum o face în cazul pretențiilor și apărărilor părților.

La întrebarea„Cum va arăta justiția și avocatul viitorului?”răspundem tot cu o întrebare, care să nu împiedice progresul și inovația, dar care să protejeze umanitatea și valorile sale fundamentale: „Există o cale de mijloc între tehnologie și umanitate?”.

Note de subsol

^[1] A se vedea, în acest sens, A.A. Chiș, Gh.-L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2015.

^[2] A se vedea, în acest sens, art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 83 alin. (3), art. 84 alin. (2), art. 483 alin. (2) și (3) și art. 486 alin. (3) C. proc. civ. (2013), precum și deciziile C.C.R. nr. 462/2014 și nr. 485/2015.

^[3] A se vedea R. Assy, Injustice in Person. The Right to Self-Representation, Oxford University Press, 2015.

^[4] A se vedea R. Susskind, Tomorrow’s Lawyers. An Introduction to Your Future, 3^rd ed., Oxford University Press, 2023.

^[5] Expunerea de motive poate fi accesată la https://www.cdep.ro/proiecte/2009/400/10/3/em413.pdf [accesat la 27 septembrie 2023].

^[6] A se vedea, în acest sens, art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 83 alin. (3), art. 84 alin. (2) și art. 486 alin. (3) C. proc. civ. (2013).

^[7] Publicată în M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014.

^[8] Publicată în M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015.

^[9] Pentru un examen al doctrinei relevante, a se vedea M. Nicolae, Teoria recursului în casație, Ed. Solomon, București, 2022, p. 258-267.

^[10] Pentru opinia potrivit căreia nu există o obligație a instanței de a invoca din oficiu motivele de recurs de ordine publică, legea lăsând la latitudinea ei să o facă sau nu, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 817. Cu alte cuvinte, am adăuga noi, aceasta ar fi o situație dintre cele prevăzute de art. 22 alin. (7) C. proc. civ., ce lasă instanței un drept de apreciere.

A mai fost exprimată și opinia potrivit căreia și părțile pot invoca motivele de ordine publică după împlinirea termenului de motivare a recursului, în temeiul art. 178 alin. (1) C. proc. civ. A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I – art. 1-526, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1368. Efectul acestei interpretări ar fi, am adăuga noi, că instanța este obligată să se pronunțe asupra acestor motive invocate după împlinirea termenului de motivare a recursului, nepronunțarea asupra lor deschizând părții calea contestației în anulare în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În opinia noastră, sintagma „instanța poate” din textul art. 489 alin. (3) C. proc. civ. (s.n.), contrar interpretării ce ar rezulta din analiza gramaticală a textului, nu înseamnă că instanța nu este obligată să invoce motivele de ordine publică pe care le observă ori pe care i le învederează recurentul după împlinirea termenului de motivare a recursului, rolul activ fiind o obligație, și nu un drept al instanței. Cu toate acestea, procesul civil, guvernat fiind de principiul disponibilității, moderat și completat de cel al rolului activ al instanței, neîndeplinirea/neexercitarea rolului activ poate rămâne uneori lipsită de sancțiune. Cu titlu de exemplu, amintim textele art. 22 alin. (2) și art. 254 alin. (5) și (6) C. proc. civ. Cu toate acestea, apreciem că lipsa rolului activ în a invoca din oficiu motive de ordine publică în apel [prevăzut de art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.] poate constitui motiv de recurs de ordine publică, în temeiul art. 488 alin. (5) C. proc. civ., fiind vorba despre încălcarea unui principiu fundamental al procesului civil, doar că neexercitarea aceleiași obligații în recurs rămâne lipsită de sancțiune raportat la modalitatea în care sunt reglementate motivele privind exercitarea căilor de atac de retractare, neîncadrându-se în vreunul dintre acestea.

^[11] Pentru opinia contrară, potrivit căreia „justițiabilii nu trebuie considerați aprioric și în totalitate în stare de decrepitudine juridică, iar judecătorii din instanța de recurs nu trebuie absolviți cu totul de obligația lor de a sprijini părțile în exercitarea drepturilor procesuale”, a se vedea, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 260.

^[12] M. Nicolae, op. cit.,p. 263-264.

^[13] Ibidem, p. 264.

^[14] R. Assy, op. cit.,p. 196.

^[15] A se vedea, în acest sens, art. 18, art. 19, art. 760-768 din Codul de procedură civilă francez, pe Livre Ier : Dispositions communes à toutes les juridictions (Articles 1 à 749) – Légifrance (legifrance.gouv.fr) (accesat la 15 octombrie 2023).

^[16] Pentru procedurile în care legea permite reprezentarea în persoană a se vedea Procedure_civile_Decret n° 2019-1333_Tableau_RO_1ere_instance (justice.fr) (accesat la 15 octombrie 2023). Ca regulă generală, în cazul litigiilor de competența tribunalelor, precum și a instanțelor ierarhic superioare acestora, reprezentarea prin avocat este obligatorie. A se vedea și C. Chanais, în S. Guinchard, F. Ferrand, C. Chanais, Procédure civile, Chapitre 13, 3^e éd., Dalloz, Paris, 2013, p. 393-394.

^[17] Pentru procedurile în care legea permite reprezentarea prin alte persoane sau organisme, a se vedea Assistance et représentation des parties | Cour d’appel de Nancy (justice.fr) (accesat la 15 octombrie 2023).

^[18] Versiunea în limba germană poate fi accesată pe https://www.gesetze-im-internet.de/zpo/, iar cea în limba engleză pe https://www.gesetze-im-internet.de/englisch_zpo/englisch_zpo.html (accesate la 15 octombrie 2023).

^[19] S-ar putea traduce prin tribunale și curți de apel, raportat la sistemul nostru de drept.

^[20] S-ar putea traduce ad literam ca instanțe ale orașului, iar, raportat la sistemul nostru de drept, prin termenul judecătorii, cu mențiunea că, în România, competența materială procesuală a judecătoriilor este mult mai extinsă (s-ar putea susține chiar că, deși la nivel declarativ Codul de procedură civilă român stabilește tribunalul ca fiind instanța având competența generală de a judeca în primă instanță, numărul și tipologia cauzelor soluționate de judecătorii în primă instanță este mai ridicat). Tribunalul Regional (Landgericht) este o instanță cu plenitudine de competență, funcționând ca instanță de fond pentru cauzele care depășesc competența instanțelor orașului, precum și ca instanță de apel pentru hotărârile pronunțate de acestea. De menționat că există și instanțe specializate.

^[21] A se vedea, în acest sens, Postcard from Bonn, Germany: Q&A with Judge Marc Eumann, în Judicature International (2021-22), Bolch Judicial Institute, Duke Law School. Poate fi accesat pe https://judicature.duke.edu/articles/postcard-from-bonn-germany-qa-with-judge-marc-eumann/ (accesat la 15 octombrie 2023).

^[22] R. Assy, op. cit.,p. 119-123. Pentru o analiză detaliată a acestei obligații, a se vedea R.W. Emerson, Judges as Guardian Angels: The German Practice of Hints and Feedback, 48 Vanderbilt Law Review 707 (2021). Poate fi accesat pe https://scholarship.law.vanderbilt.edu/vjtl/vol48/iss3/3 (accesat la 15 octombrie 2023).

^[23] Cu privire la rolul activ al judecătorului în procesul civil, a se vedea A.A. Chiș, Gh.-L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, op. cit.,precum și C.E. Alexe, Judecătorul în procesul civil, între rol activ și arbitrar, vol. I și II, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

^[24] Nu excludem posibilitatea estimării acestora în situația în care sunt anexate cererii de chemare în judecată, respectiv întâmpinării chitanțele privind achitarea onorariului avocațial, dar astfel de situații sunt rare. Alte cheltuieli sunt și mai dificil de estimat (costurile transportului, ale audierii martorilor etc.).

^[25] O.U.G. nr. 80/2013 a fost publicată în M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013. Pentru o analiză judicioasă a textului art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013 și indicarea jurisprudenței relevante, a se vedea S. Stoicescu, A.-M. Puiu, în T.C. Briciu (coord.), OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Comentariu pe articole, Ed. Solomon, București, 2021, p. 646-662.

^[26] Pentru diferențele dintre încercarea de împăcare a părților și mediere (ce pot fi aplicate, cel puțin parțial, și în cazul negocierilor purtate între avocați în vederea încheierii unei tranzacții), a se vedea A.A. Chiș, Gh.-L. Zidaru, op. cit.,p. 172-179.

^[27] A se vedea, în acest sens, de exemplu, https://www.futurelearn.com/courses/law-for-non-lawyers, https://www.law.cornell.edu/ (accesate la 18 octombrie 2023).

^[28] Acestea pot fi accesate pe https://inm-lex.ro/informare-privind-publicarea-versiunilor-revizuite-ale-ghidurilor-practice-pentru-justitiabili-si-practicieni-elaborate-in-cadrul-proiectului-asistenta-pentru-consolidarea-capacitatii-institutionale/ (accesat la 18 octombrie 2023).

^[29] A se vedea, în acest sens, R. Verkijk, Beyond Winning: Case Management and the Role of Lawyers in the Principles, în C.H. van Rhee (ed.), Judicial Case Management and Efficiency in Civil Litigation, Chapter, Intersentia, Antwerpen/Oxford, 2007, p. 7-9. Poate fi accesat pe https://ssrn.com/abstract=1265209 (accesat la 15 octombrie 2023).

^[30] Art. 493 a fost abrogat prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în M. Of. nr. 1074 din 18 decembrie 2018. Aceasta după ce, prin Decizia nr. 839/2015, publicată în M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, Curtea Constituțională declarase deja neconstituțional textul alin. (3), respectiv sintagma „sau că recursul este vădit nefondat”.

^[31] A se vedea, în acest sens, R. Assy, op. cit., p. 198.

^[32] Ibidem, p. 123-125.

^[33] Ibidem, p. 198.

^[34] Ibidem.

^[35] Ibidem, p. 200-203.

^[36] A se vedea, în acest sens, Gnahore vs Franța (2000), parag. 38, având următorul cuprins: „38. The Court reiterates that a Contracting State which sets up an appeal system is required to ensure that persons within its jurisdiction enjoy before appellate courts the fundamental guarantees in Article 6 (see, among other authorities, the Tolstoy Miloslavsky v. the United Kingdom judgment of 13 July 1995, Series A no. 316-B, p. 78-79, § 59). Whilst Article 6 § 1 guarantees to litigants an effective right of access to the courts for the determination of their «civil rights and obligations», it leaves to the State a free choice of the means to be used towards this end and only compels the State to provide for the assistance of a lawyer when such assistance proves indispensable for an effective access to court either because legal representation is rendered compulsory or by reason of the complexity of the procedure or of the case (see the Airey v. Ireland judgment of 9 October 1979, Series A no. 32, p. 14-16, § 26)” (s.n.).

^[37] În legătură cu obligațiile pozitive ale statului în vederea implementării eficiente a acestui articol, a se vedea I.I. Neamț, Art. 80 alin. (4) din Codul de procedură civilă și obligațiile pozitive ale statului în materia procesului echitabil”, în R.R.D.P. nr. 2/2020, p. 350-372.

^[38] Ibidem, p. 367.

^[39] Ibidem.

^[40] Menționăm că instanța poate aproba părții acordarea ajutorului public judiciar și în condițiile art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/2008, respectiv chiar dacă venitul mediu net lunar pe cap de familie depășește cuantumul prevăzut de alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, „în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiție, inclusiv din cauza diferențelor de cost al vieții dintre statul membru în care acesta își are domiciliul sau reședința obișnuită și cel din România”. Acestea se acordă proporțional cu nevoile solicitantului. Dispozițiile art. 7 (privind limitarea la o sumă maximă echivalentă cu 10 salarii de bază minime brute pe țară la nivelul anului în care a fost formulată cererea de acordare, în cursul unei perioade de un an) rămân aplicabile. Onorariile avocațiale stabilite în astfel de situații nu ar trebui să depășească aceste sume. Ele au în vedere Protocolul încheiat între Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și UNBR la data de 17.06.2022. Poate fi accesat pe https://www.unbr.ro/wp-content/uploads/2022/06/173-AUT-2022_Protocol_stabilire_onorarii_Oficiu_MJ_MP_UNBR.pdf (accesat la 17 octombrie 2023).

^[41] Textul art. 48 alin. (1) are următorul cuprins: „Avansarea remunerației curatorului special numit de instanţă în condiţiile art. 58 și 167 din Codul de procedură civilă este în sarcina persoanei ale cărei interese sunt ocrotite prin numirea curatorului”.

^[42] Pentru o analiză comparativă a costurilor procesuale ocazionate de onorariul avocațial (predictibilitate, posibilități de limitare), a se vedea C. Hodges, St. Vogenauer, M. Tulibacka, Costs and Funding of Civil Litigation: A Comparative Study, în University of Oxford, Legal Research Paper Series, Paper No 55/2009 December 2009, p. 34-39. Studiul poate fi accesat pe https://www.researchgate.net/profile/Christopher-Hodges-2/publication/228183928_Costs_and_Funding_of_Civil_Litigation_A_Comparative_Study/links/552cdad10cf21acb0920f8b9/Costs-and-Funding-of-Civil-Litigation-A-Comparative-Study.pdf (accesat la 16 octombrie 2023).

^[43] Acest lucru rezultă inclusiv din faptul că, în „Ghidul de bune practici privind relația sistemului judiciar cu alte profesii juridice, în special avocați”, există „Secțiunea 4. Aspecte privind onorariul avocatului”, respectiv Subsecțiunea 4.1. Onorariul avocatului ales, articolele 90-94 referindu-se la criterii privind stabilirea și posibilitatea reducerii acestuia. Ghidul poate fi accesat pe https://drive.google.com/file/d/1Xs-68DJDXxfxgT9xTLuVImUcBDRhopIG/view (accesat la 16 octombrie 2023).

^[44] Poate fi accesat pe https://www.unbr.ro/wp-content/uploads/2022/06/173-AUT-2022_Protocol_stabilire_onorarii_Oficiu_MJ_MP_UNBR.pdf (accesat la 17 octombrie 2023).

^[45] Pentru o analiză succintă a acestei instituții, a se vedea R.-A. Mărginean, Regândirea dreptului la un avocat ca o nevoie socială de bază. Articolul poate fi accesat pe https://www.juridice.ro/690143/regandirea-dreptului-la-un-avocat-ca-o-nevoie-sociala-de-baza.html (accesat la 16 octombrie 2023).

^[46] Pentru ultimele preocupări legate de acest topic, a se vedea, de exemplu, J. Wakefield, Is AI about to transform the legal profession?, în BBC News, 19 octombrie 2023. Poate fi accesat pe Is AI about to transform the legal profession? – BBC News (ampproject.org) (accesat la 22 octombrie 2023).

^[47] A se vedea, în acest sens, T. Sourdin, Judge v Robot? Artificial Intelligence and Judicial Decision Making, în UNSW Law Journal Volume 41(4), p. 1117-1119. Poate fi accesat pe https://www.unswlawjournal.unsw.edu.au/wp-content/uploads/2018/12/Sourdin.pdf (accesat la 22 octombrie 2023).

^[48] Pentru o recomandare privind utilizarea inteligentă a inteligenței artificiale în educație, a se vedea, de exemplu, E.M. Ross, Embracing Artificial Intelligence in the Classroom, pe site-ul Harvard, Graduate School of Education, Usable Knowledge, 20 iulie 2023. Poate fi accesat pe https://www.gse.harvard.edu/ideas/usable-knowledge/23/07/embracing-artificial-intelligence-classroom (accesat la 22 octombrie 2023).

^[49] Pentru o analiză a așteptărilor privind procesul decizional bazat pe utilizarea algoritmilor, a se vedea, S.D. English, S. Denison, O. Friedman, The computer judge: Expectations about algorithmic decision-making, în Proceedings of the Annual Meeting of the Cognitive Science Society, 43(43). Poate fi accesat pe https://escholarship.org/uc/item/1866q7s7 (accesat la 22 octombrie 2023).

^[50] Termenul a fost introdus de Douglas Rushkoff în cartea sa Present Shock, și este prezentat pe pagina cărții, la adresa https://rushkoff.com/books/present-shock/ (accesat la 22 octombrie 2023).

^[51] Pentru o perspectivă filosofică asupra algoritmilor, a se vedea, R.K. Hill, What an Algorithm Is, în Philos. Technol. 29, 35–59 (2016). Poate fi accesat pe https://doi.org/10.1007/s13347-014-0184-5 (accesat la 22 octombrie 2023).

^[52] A se vedea, în acest sens, P. Hayes, I. van de Poel, M. Steen, Algorithms and values in justice and security”, AI & Soc 35, 533–555 (2020), p. 533- 535. Poate fi accesat pe https://doi.org/10.1007/s00146-019-00932-9 (accesat la 22 octombrie 2023).

^[53] Ibidem, p. 535-538.

^[54] Pentru detalii în ceea ce privește denumirea de inteligență artificială, a se vedea D.J. Buller, Confirmation and the Computational Paradigm (Or: Why Do You Think They Call It Artificial Intelligence?), Mind Mach 3, 155-181 (1993). https://doi.org/10.1007/BF00975530 (accesat la 22 octombrie 2023).

^[55] A se vedea H. Gardner, T. Hatch, Multiple Intelligences Go to School. Educational Implications of the Theory of Multiple Intelligences, în Sage Journals, Volume 18 Issue 8, November 1989, p. 485-503. Poate fi accesat pe https://doi.org/10.3102/0013189X018008004 (accesat la 22 octombrie 2023).

^[56] În România, bunăoară, a fost adoptată O.U.G. nr. 49/2019 privind activitățile de transport alternativ cu autoturism și conducător auto, publicată în M. Of. nr. 537 din 1 iulie 2019.

^[57] A se vedea, în acest sens, R. Binns, Human Judgment in algorithmic loops: Individual justice and automated decision-making, Wiley Online Library, Regulation and Governance, Volume 16, Issue 1, (January 2022), p. 202. Poate fi accesat pe https://doi.org/10.1111/rego.12358 (accesat la 22 octombrie 2023). Citatul sună astfel: „it’s unfair to make the decision by just comparing him to other people and then looking at the statistics; he isn’t the same person (Binns et al. 2018). The inability to treat people as individuals – even if they appear identical to previous cases – is thus an endemic feature of machine learning systems, which are essentially based on generalization (Binns 2017)”.

^[58] În sistemul nostru de drept, există un text care reglementează puterea de aprecierea a judecătorului în procesul civil. Este vorba despre textul art. 22 alin. (7) C. proc. civ., conform căruia „ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii și de buna-credinţă”. E greu de imaginat, cel puțin în momentul prezent, că inteligența artificială ar putea îndeplini un astfel de rol, exersând o astfel de putere de apreciere.

^[59] A se vedea, în acest sens, R. Binns, op. cit., p. 198-200.

^[60] Pentru opinia potrivit căreia, oricât am încerca să reglementăm etica folosirii inteligenței artificiale, acesta ar fi un demers sortit eșecului, pentru că nu reușește să surmonteze efectele dăunătoare produse asupra societății și mediului și e nevoie să gândim o justiție bazată pe utilizarea AI dincolo de principiile eticii, a se vedea, L. Munn, The uselessness of AI ethics, în AI Ethics 3, 869–877 (2023). Poate fi accesat pe https://doi.org/10.1007/s43681-022-00209-w (accesat la 22 octombrie 2023).

^[61] A se vedea, în acest sens, Council of Bars and Law Societies of Europe, CCBE Considerations on the Legal Aspects of Artificial Intelligence (2020), p. 12-13. Poate fi accesat pe https://www.ccbe.eu/fileadmin/speciality_distribution/public/documents/IT_LAW/ITL_Guides_recommendations/EN_ITL_20200220_CCBE-considerations-on-the-Legal-Aspects-of-AI.pdf (accesat la 22 octombrie 2023).

^[62] A se vedea, în acest sens, R. Susskind, Online Courts and the Future of Justice, Oxford University Press, 2019, p. 292.

^[63] Pentru înțelegerea conceptului, a se vedea, de exemplu, D. Moran, What Does Heidegger Mean by the Transcendence of Dasein?, în International Journal of Philosophical Studies, Volume 22, 2014 – Issue 4, p. 491-514. Poate fi accesat pe https://doi.org/10.1080/09672559.2014.948717. În același scop, a se vedea, A. Thoibisana, Heidegger on the Notion of Dasein as Habited Body, în Indo-Pacific Journal of Phenomenology, September 2008, Volume 8, Edition 2, p. 1-5, pe https://www.ajol.info/index.php/ipjp/article/view/64932 (accesate la 23 octombrie 2023).

^[64] A se vedea, în acest sens, G. Leonhard, Technology vs. Humanity. The coming clash between man and machine, Fast Future Publishing Ltd 2016, p. 23.

^[65] A se vedea, în acest sens, Elon Musk: Inteligența Artificială a scăpat de sub control, guvernele trebuie să intervină, în Adevărul, 30.03.2023, pe https://adevarul.ro/adevarul-in-60-de-secunde/elon-musk-inteligenta-artificiala-a-scapat-de-sub-2254313.html. Pentru conținutul scrisorii, a se vedea https://futureoflife.org/open-letter/pause-giant-ai-experiments/ (accesate la 22 octombrie 2023).

^[66] A se vedea, în acest sens, J. White, Autonomous reboot: Aristotle, autonomy and the ends of machine ethics, în AI & Soc 37, 647–659 (2022). Poate fi accesat pe https://doi.org/10.1007/s00146-020-01039-2 (accesat la 22 octombrie 2023).

^[67] A se vedea, în acest sens, A. Safta, C. Andone, A Patra Revoluție Industrială: 8 previziuni despre schimbarea lumii, pe https://stiintasitehnica.com/patra-revolutie-industriala-8-previziuni-despre-schimbarea-lumii/ (accesat la 22 octombrie 2023).

^[68] Nu negăm că AI este capabilă de comunicare non violentă și empatică. A se vedea, în acest sens, A. Lambru, O relație amoroasă cu inteligența artificială! Este totul permis în iubire?, în infoactual.ro din 19 august 2023, pe https://www.infoactual.ro/relatie-amoroasa-inteligenta-artificiala-iubire.html. Pentru riscurile unei relații cu un robot, a se vedea un studiu comandat de Parlamentul european intitulat The ethics of artificial intelligence: Issues and initiatives, p. 18. Poate fi accesat pe https://www.europarl.europa.eu/thinktank/en/document/EPRS_STU(2020)634452 (accesate la 22 octombrie 2023).

^[69] A se vedea, în acest sens, I. Militaru, C.V. Iuga, Justiția civilă la distanță. Soluții de digitalizare, în dr. O. Dumitriu (coord.), Probleme și soluții legale privind criza COVID-19, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 225.

^[70] A se vedea, în acest sens, Expunerea de motive a Propunerii de modificare și completare a Codului de procedură civilă și a unor legi conexe pentru degrevarea instanţelor judecătorești, accelerarea unor proceduri judiciare și introducerea unor alternative flexibile prin judecata la distanță, proiect ce poate fi accesat la adresa http://www.forumuljudecatorilor.ro/wp-content/uploads/Proiect-modificari-NCPC-expunere-de-motive.pdf (accesat la 22 octombrie 2023).

^[71] Criticile aduse proiectului de lege de către Asociația pentru Dialog și Solidaritate a Avocaților din București pot fi găsite în comunicatul din 5 august 2020, ce poate fi accesat pe site-ul asociației, la adresa https://adsa.ro/?p=27951&fbclid=IwAR3u51KQRAKs9gzcF1CXs7GI-BbCoPeYDBInLdGKMrUBqmo4B7JpCKWugTY (accesat la 22 octombrie 2023).

^[72] D. Coplin, The Rise of Humans, Harriman House, 2014, p. 44.

^[73] C.V. Iuga, Editorial în Curierul Judiciar nr. 6/2020, Justiția online, Ed. C.H. Beck, p. 2.

^[74] C.V. Iuga, prezentarea cu tema „Curțile online” din cadrul Conferinței Future Law 2019, organizată de ELSA Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, mai 2019. Detalii pot fi citite pe https://www.clujust.ro/avocatul-calin-iuga-consilier-in-baroul-cluj-despre-curtile-online-se-va-mări-accesul-la-justiție/ (accesat la 22 octombrie 2023).

^[75] Ghidul poate fi accesat la adresa https://www.ccbe.eu/fileadmin/speciality_distribution/public/documents/Events/20220331_AI4L/EN_IT_Law_2022_Guide-AI4L_web.pdf (accesat în 22 octombrie 2023).

^[76] Ghidul poate fi accesat la adresa https://www.fbe.org/wp-content/uploads/2023/06/European-lawyers-in-the-era-of-ChatGPT-FBE-Guidelines-on-how-lawyers-should-take-advantage-of-the-opportunities-offered-by-large-language-models-and-gene-kopia.pdf (accesat la 22 octombrie 2023).

^[77] R. Susskind, The End of Lawyers? Rethinking the Nature of Legal Services, Oxford University Press, 2008, p. 270 -274.

^[78] R. Susskind, Tomorrow’s Lawyers, op. cit., p. 189, p. 224-225.

^[79] J. Matejka, Reviews and Annotations, în The Lawyer Quarterly nr. 1/2012, vol. 1, p. 47. Poate fi accesat pe https://tlq.ilaw.cas.cz/index.php/tlq/article/viewFile/27/22 (accesat la 22 octombrie 2023).

^[80] În acest sens, a se vedea A. Oreck, Modern Jewish History: The Golem. Poate fi accesat la adresa https://www.jewishvirtuallibrary.org/the-golem (accesat la 23 octombrie 2023).

^[81] „Scopul nostru este de a proteja interesul public și de a genera încredere în rândul cetățenilor UE. În același timp, dorim să creăm un cadru de certitudine care să ofere valoare adăugată companiilor noastre de pe piață și care să facă ca inteligența artificială europeană (și cei care o folosesc) să fie recunoscută ca sigură și de încredere în Europa și în întreaga lume. Ne dorim o inteligență artificială cu o perspectivă centrată pe om” (s.n.). A se vedea „Principiile reglementării inteligenței artificiale”, ce pot fi accesate la https://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/society/20200213STO72575/de-ce-este-importanta-reglementarea-inteligentei-artificiale-in-europa (accesat la 22 octombrie 2023).

^[82] A se vedea, în acest sens, supra, nota 68, studiul comandat de Parlamentul european intitulat „The ethics of artificial intelligence: Issues and initiatives”, p. 71-83.

^[83] Protecția drepturilor omului și a demnității este piatra de temelie a Recomandării, bazată pe promovarea unor principii fundamentale precum transparența și corectitudinea, amintindu-se mereu importanța supravegherii umane a sistemelor AI. Textul recomandării poate fi accesat la https://www.unesco.org/en/artificial-intelligence/recommendation-ethics (accesat la 23 octombrie 2023).

^[84] Carta poate fi accesată la adresa https://rm.coe.int/ethical-charter-en-for-publication-4-december-2018/16808f699c (accesat la 22 octombrie 2023).

^[85] Documentele pregătitoare ale opiniei pot fi accesate la adresa https://www.coe.int/en/web/ccje/moving-forward-use-of-modern-technologies-in-the-judiciary (accesat la 22 octombrie 2023).

^[86] Pentru o analiză a principiului, a se vedea G. Majone, What Price Safety? The Precautionary Principle and its Policy Implications, în Journal of Common Market Studies,Volume 40, Issue 1, March 2002, p. 89-99. Poate fi accesat pe https://doi.org/10.1111/1468-5965.00345 (accesat la 22 octombrie 2023).

^[87] Pentru definirea celor trei legi ale roboticii, a se vedea R. Clarke, Asimov’s laws of robotics: Implications for information technology. 2, IEEVolume 27, Issue 1, Jan. 1994. Poate fi accesat pe https://www.rogerclarke.com/SOS/Asimov.html (accesat la 22 octombrie 2023).

Acestea sunt:

First Law: A robot may not injure a human being, or, through inaction, allow a human being to come to harm. (Legea 1: Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei ființe umane, sau, prin neintervenție, să permită ca unei ființe omenești să i se facă un rău).

Second Law: A robot must obey orders given it by human beings, except where such orders would conflict with the First Law. (Legea 2: Un robot trebuie să se supună ordinelor date de către o ființă umană, atâta timp cât ele nu intră în contradicție cu Legea 1).

Third Law: A robot must protect its own existence as long as such protection does not conflict with the First or Second Law. (Legea nr. 3: Un robot trebuie să-și protejeze propria existență, atâta timp cât acest lucru nu intră în contradicție cu Legea 1 sau Legea 2).

^[88] A se vedea, în acest sens, J. Dewey, The Ethics of Democracy, University of Michigan, Philosophical Papers, Second Series, No. 1, Andrew&Company Publishers, 1888, p. 1-28. Poate fi accesat pe https://books.google.ro/books?hl=ro&lr=&id=T1Dzz2Z1RUUC&oi=fnd&pg=PA1&dq=ethics+and+democracy&ots=IM4iGUY2Se&sig=dHo8mIu7VW9rQO-rV5le0pxtqOU&redir_esc=y#v=onepage&q=ethics%20and%20democracy&f=false (accesat la 23 octombrie 2023).