Câteva observaţii privind vânzarea bunului altuia

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 408-418.

§1. Reglementarea legală, noţiune, configuraţie

Codul civil reglementează în mod permisiv vânzarea bunului altuia (art. 1683), legiuitorul având intenţia de a rezolva polemicile jurisprudenţiale şi doctrinare complexe şi interesante apărute sub imperiul Codului civil din 1864. Însă şi actualul text legal ridică multe probleme de interpretare, fiind deja afirmate, explicate şi motivate poziţii contradictorii^[1]. Reiese că, deşi legislaţia a fost reconfigurată, problema nu a pierdut din actualitatea teoretică şi practică nici după intrarea în vigoare a Codului civil actual. Fără a intenţiona o analiză exhaustivă, doresc să procedez la o analiză a normelor legale care configurează instituţia vânzării bunului altuia, sperând că pot formula şi câteva idei noi pentru corecta aplicare a textelor legale incidente.

Codul civil, cu titlu de principiu, stabileşte că nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi (art. 17 C. civ.). Principiul este exprimat prin adagiul nemo plus iuris transfere (ad alium) potest quam ipse habet. Textul legal actual prevede totuşi că un contract prin care se vinde un bun individual determinat aflat în proprietatea unui terţ, este valabil. 

Desigur, un astfel de contract nu poate produce un efect translativ de proprietate, astfel nu se instituie o excepţie de la regula nemo plus iuris…, ci acest act juridic dă naştere unor efecte juridice proprii, diferite faţă de transmiterea proprietăţii. 

Vânzătorul dintr-un astfel de contract este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător. Transmiterea dreptului de proprietate poate avea loc prin mai multe modalităţi: a) vânzătorul poate dobândi proprietatea bunului şi acest drept se va transmite automat la cumpărător, prin efectul dobândirii bunului de către vânzător; b) vânzătorul poate obţine de la terţul proprietar ratificarea vânzării; sau c) efectul scontat poate fi atins prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului. Aşa cum am arătat, dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar.

Dacă vânzătorul nu reuşeşte să asigure transmiterea dreptului de proprietate, se deschide calea rezoluţiunii contractului, sancţiune specifică neexecutării (contractul privind vânzarea bunului altuia fiind socotit valabil de lege). Rezoluţiunea are drept consecinţă repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului (de exemplu, se restituie avansul sau preţul achitat). Rezoluţiunea se poate cumula cu daunele-interese^[2]. Vânzătorul care şi-a asumat că va asigura transmiterea dreptului de proprietate care aparţine unui terţ va fi în culpă dacă nu va reuşi să-şi îndeplinească obligaţiile născute din acest contract, iar culpa va sta la baza obligării sale la daune-interese (art. 1547 C. civ.). Culpa este prezumată din însuşi faptul neexecutării contractului (art. 1548 C. civ.). Vânzătorul nu poate invoca nici imposibilitatea obiectului contractului (având în vedere dispoziţiile art. 1227 C. civ.)^[3].

Se poate susţine că vânzarea lucrului altuia ar fi o vânzare afectată de o condiţie rezolutorie implicită, care ar lega efectele contractului de calitatea de proprietar a vânzătorului. Această abordare însă nu este precisă, fiind vorba despre două situaţii specifice, care nu trebuie confundate. Dacă s-a încheiat un contract sub condiţie rezolutorie, atunci îndeplinirea condiţiei rezolutorii (eşecul convingerii terţului proprietar să transmită proprietatea sau să ratifice convenţia încheiată) nu constituie o neexecutare culpabilă a contractului. În schimb, în cazul vânzării lucrului altuia, vânzătorul îşi asumă o obligaţie de rezultat, iar dacă rezultatul promis nu este atins, vânzătorul este în culpă şi va putea fi obligat la daune-interese, spre deosebire de vânzarea condiţionată.

O situaţie particulară este cea în care un coproprietar vinde bunul în proprietate comună (şi nu doar cota parte care îi aparţine). Dacă acest coproprietar ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun. În consecinţă, un astfel de contract transmite cota-parte a vânzătorului cu efect imediat, în schimb în privinţa cotelor-părţi care aparţin celorlalţi coproprietari, produce efectele vânzării lucrului altuia. Însă, fiind vorba totuşi despre un contract unitar, în caz de neexecutare (eşecul coproprietarului în asigurarea transmiterii dreptului de proprietate privind celelalte cote-părţi), cumpărătorul poate cere rezoluţiunea integrală a contractului de vânzare. Posibilitatea de a păstra cota-parte care aparţinea vânzătorului apare mai mult ca o opţiune recunoscută cumpărătorului, având chiar un efect sancţionator faţă de vânzătorul care a executat necorespunzător şi parţial contractul (nereuşind transmiterea către cumpărător a drepturilor de proprietate pe cote-părţi aferente întregului bun).

Legea, în materie de despăgubiri, face distincţie între cumpărătorul care a încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, realizând că bunul cumpărat nu aparţine vânzătorului, şi cumpărătorul care nu a avut cunoştinţă de faptul că încheie un contract cu un neproprietar. În primul caz, ca efect al rezoluţiunii, cumpărătorul nu pate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare, iar în al cel de al doilea caz, da.

Fiind vorba despre o situaţie de excepţie de la cerinţa generală în materie de vânzare care impune ca vânzătorul să fie titularul dreptului (de proprietate) transmis, art. 1683 C. civ. este de strictă interpretare. Astfel, este deosebit de important să determinăm cu exactitate sfera de aplicare a textului legal.

§2. Sfera de aplicare a textului legal

Textul legal se aplică exclusiv în materie de vânzare şi materiile care pot fi asimilate vânzării, de exemplu, cesiunea de creanţă cu titlu oneros, astfel, în opinia mea, este posibilă cesiunea creanţei care aparţine unui terţ.

În schimb nu putem aplica regula cuprinsă în art. 1683 C. civ. în materia donaţiei. Însă regăsim în Codul civil şi o normă cu valoare generală, în materia obiectului, condiţie de validitate a actului juridic civil. Articolul 1230 C. civ. dispune în sensul că „dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate”. Astfel, având în vedere acest temei juridic, ar putea fi valabilă şi donarea bunului altuia. Două interpretări sunt posibile. Potrivit primei abordări, o astfel de donaţie ar fi lovită de nulitate absolută, în temeiul art. 1015 C. civ., care consacră principiul irevocabilităţii donaţiei, deoarece ar fi afectată de o condiţie potestativă pură din partea debitorului (donatorului), fiindcă ar depinde exclusiv de voinţa donatorului dacă asigură transmiterea proprietăţii sau nu. 

O abordare alternativă, mai nuanţată, poate porni de la ideea că donaţia bunului altuia naşte în sarcina donatorului o obligaţie valabilă de a procura bunul pentru donatar, sub sancţiunea daunelor interese pentru prejudiciul cauzat. Astfel, nu am fi în prezenţa unei donaţii revocabile, a cărei existenţă depinde exclusiv de voinţa donatorului, fiindcă donatorul, în realitate, nu poate reveni asupra contractului astfel încheiat, aşa cum se afirmă în cazul primei interpretări. 

Codul civil permite expres încheierea unei promisiuni de donaţie autentice, însă în caz de neexecutare, daunele-interese sunt legal limitate la cheltuielile pe care beneficiarul le-a făcut şi avantajele pe care le-a acordat terţilor în considerarea promisiunii (art. 1014. C. civ.). Un contract de donaţie al bunului altuia, spre deosebire de promisiunea de donaţie, ar putea să ofere donatarului dreptul la despăgubiri care să acopere integral prejudiciul suferit prin neexecutarea contractului de donaţie.

De exemplu, donaţia prin care se donează bunul aflat în proprietatea unui terţ sau alternativ o sumă reprezentând contravaloarea acestui bun, cu siguranţă nu este revocabilă şi în consecinţă este valabilă. Dar această configuraţie, practic, corespunde situaţiei premisă: donaţia bunului altuia. Potrivit legii, în executarea donaţiei, dispunătorul răspunde numai pentru dol şi culpă gravă (art. 1017 C. civ.). În aceste cazuri însă despăgubirile trebuie să acopere prejudiciul în mod integral. Dacă donatorul nu execută contractul de donaţie a bunului altuia, nu o revocă, ci va fi în culpă gravă, care va forma temeiul răspunderii. Mai mult, donatarul îşi poate asuma expres îndatorirea de a despăgubi pe donatar dacă nu reuşeşte să-i asigure dreptul de proprietate asupra bunului aflat în patrimoniul unui terţ, chiar şi pentru cazurile de culpă simplă. Această agravare a răspunderii îşi găseşte analogie în cazul evicţiunii: donatorul poate promite expres garanţie completă pentru evicţiune şi nu numai garanţia atenuată în comparaţie cu materia vânzării, care decurge din normele legale care reglementează contractul de donaţie (art. 1018 C. civ.). Sunt de opinie că cea de a doua interpretare este cea corectă (şi în concordanţă cu regula generală cuprinsă în art. 1230 C. civ.).

Reguli speciale guvernează legatul bunului altuia (art. 1604 C. civ.), stabilind două ipoteze:

a) dacă, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a ştiut că bunul nu este al său, legatul este anulabil;

b) în cazul în care testatorul a ştiut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu executarea legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii moştenirii.

Norma vizează exclusiv bunurile individual determinate. Legea însă nu distinge între bunurile mobile şi imobile, astfel textul îşi găseşte aplicabilitatea atât în cazul lucrurilor mobile, cât şi în cazul celor imobile. Însă textul nu îşi găseşte întrebuinţarea în cazul bunurilor viitoare (vânzarea cărora este posibilă în condiţiile normelor de sine stătătoare cuprinse în art. 1658 C. civ., cumpărătorul dobândind proprietatea bunului viitor în momentul în care bunul s-a realizat)^[4]. Articolul 1683 C. civ. nu se aplică nici în cazul bunurilor fungibile, determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii.

§3. Cazurile posibile de vânzare a bunului altuia şi interpretarea lor

Este deosebit de important să determinăm sfera de aplicare a normei cuprinse în art. 1683 C. civ. şi prin raportare la poziţia subiectivă a părţilor faţă de acest contract. Într-adevăr, textul legal arătat nu precizează că s-ar aplica numai în anumite situaţii subiective, dar nu putem privi textul legal în mod izolat, ignorând natura sistemică a dreptului civil. Practic, sunt posibile şase situaţii: a) ambele părţi cunosc că bunul nu aparţine vânzătorului; b) doar vânzătorul ştie că bunul nu îi aparţine, cumpărătorul nu are cunoştinţă de această situaţie; c) vânzătorul nu ştie că bunul nu îi aparţine, dar cumpărătorul are cunoştinţă de această situaţie; d) niciuna dintre părţi nu are cunoştinţă de faptul că vânzătorul nu are calitatea de proprietar; e) există incertitudine cu privire la titularul dreptului de proprietate, iar părţile în această situaţie procedează la încheierea unei vânzări cu valenţe aleatorii; f) vânzarea lucrului altuia este un act fraudulos.

Prevederile art. 1683 C. civ. nu acoperă toate aceste situaţii, astfel este necesară o analiză clarificatoare, chiar dacă calificările care urmează nu sunt ferite de controverse.

a) Norma arătată vizează cu siguranţă situaţia în care ambele părţi cunosc că bunul nu aparţine vânzătorului, caz care justifică în sine reglementarea analizată. În această împrejurare, încheierea unei convenţii care produce efectele specifice ale contractului de vânzare a bunului altuia este chiar scopul părţilor. Cumpărătorul doreşte din partea vânzătorului un angajament ferm că va asigura dobândirea dreptului de proprietate, altfel fiind obligat să plătească despăgubiri (al căror cuantum poate fi chiar prestabilit de părţi prin intermediul unei clauze penale). Exclud din această categorie vânzările frauduloase, bazate pe o cauză ilicită, care vor fi analizate distinct.

Această situaţie este, în realitate, o aplicaţie practică a promisiunii faptei altuia: promitentul se angajează faţă de beneficiar la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act. Dacă eşuează în această îndatorire asumată, promitentul este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige. Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului (art. 1283 C. civ.).

b)În cazul în care vânzătorul ştie că bunul nu îi aparţine, iar cumpărătorul nu are cunoştinţă de această situaţie^[5], acesta din urmă are deschisă calea anulării contractului pentru eroare asupra calităţii de proprietar al cocontractantului, în absenţa cărei calităţi contractul nu s-ar fi încheiat [art. 1207 alin. (2) pct. 3. C. civ.].^[6] De asemenea, ar putea invoca prevederile legale privind dolul, dacă cumpărătorul a fost indus în eroare la încheierea contractului prin manopere frauduloase privind calitatea de proprietar al vânzătorului sau chiar prin omiterea frauduloasă a informării cumpărătorului asupra faptului că vânzătorul în realitate nu are calitatea de proprietar (art. 1214 C. civ.). Prevederile art. 1230 şi 1683 C. civ. validează vânzarea lucrului altuia prin referire la obiect, dar nu pun la adăpost contractul faţă de alte motive de nulitate, cum ar fi vicierea consimţământului.

Însă, sancţiunea fiind în ambele cazuri (eroare, dol) nulitatea relativă, cumpărătorul poate să aleagă inclusiv calea invocării prevederilor art. 1683 C. civ., solicitând nu anularea, ci – acceptând contractul ca fiind unul valabil încheiat – executarea, sau, în caz de imposibilitate a executării, rezoluţiunea cu daune-interese. În această situaţie, dacă alege aplicarea art. 1683 C. civ., cumpărătorul renunţă (chiar tacit) la dreptul de a invoca anulabilitatea contractului (art. 1262 C. civ.), iar actul este socotit ca fiind valabil încheiat, fiind recalificat din vânzare în contract sui generis de vânzare a lucrului altuia (aspect asupra căruia voi reveni).

De asemenea, prevederile art. 1683 C. civ. trebuie corelate cu normele care guvernează dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă (art. 937 C. civ.). În situaţia în care vânzătorul neproprietar a transmis posesia bunului mobil în temeiul unui act translativ de proprietate cu titlu oneros către cumpărătorul de bună-credinţă^[7], devin incidente regulile privind dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă^[8]. Aceste reguli permit dobândirea proprietăţii unui bun mobil de la un neproprietar, legiuitorul dând prevalenţă principiului securităţii circuitului civil. Norma ocroteşte cumpărătorul, care, în privinţa bunurilor mobile s-ar confrunta cu o incertitudine considerabilă în toate dobândirile de bunuri mobiliare, deoarece: a) ar trebui să verifice calitatea de proprietar al vânzătorului, ceea ce, în cazul bunurilor mobile este de multe ori aproape imposibilă (fac excepţie bunurile mobile al căror proprietar este înregistrat într-un sistem de publicitate^[9], dar cele mai multe bunuri mobile nu intră în această categorie); b) ar trebui să ţină cont de posibilitatea ca adevăratul proprietar să acţioneze ulterior împotriva lui şi să revendice bunul cumpărat^[10]. Din momentul în care buna-credinţă a cumpărătorului este pusă la baza instituţiei, cumpărătorul nu mai trebuie să ţină cont de istoria necunoscută a bunului.

În acest caz totuşi trebuie să afirm că nu suntem în situaţia unei excepţii de la regula nemo plus iuris…, deoarece proprietatea nu se dobândeşte prin efectul contractului de vânzare a lucrului altuia, nu se transmite de la vânzător către cumpărător, ci se dobândeşte prin efectul posesiei de bună-credinţă. Contractul translativ de proprietate cu titlu oneros, inapt să producă efectele fireşti din cauza lipsei calităţii de proprietar al vânzătorului, este doar una dintre precondiţiile impuse de lege pentru ca efectele posesiei să se producă.

În lipsa posesiei bunului mobil, cumpărătorul are la dispoziţie însă posibilităţile mult mai limitate oferite de art. 1683 C. civ.

c) În situaţia, mai puţin probabilă în practică, în care vânzătorul nu ştie că bunul nu îi aparţine, dar cumpărătorul are cunoştinţă de această situaţie, obiectul obligaţiei este imposibil de executat, vânzătorul neputând transmite dreptul inexistent în patrimoniul său. De asemenea, în această situaţie nu se poate prezuma nici faptul că vânzătorul de bună-credinţă şi-ar fi asumat obligaţii specifice care decurg din vânzarea bunului altuia. Desigur, vânzătorul poate asigura transmiterea proprietăţii, dacă doreşte^[11], dar, fiind de bună-credinţă, vânzătorul poate invoca şi nulitatea relativă a contractului pentru eroare în privinţa propriei calităţi de proprietar.

În schimb, eroarea nu poate fi invocată de către cumpărător^[12], partea contractantă care a avut cunoştinţă de faptul că vânzătorul nu este proprietar. Cumpărătorul nefiind de bună-credinţă, nu se poate baza nici pe prevederile legale privind dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă, chiar dacă ar fi primit posesia bunului de la vânzător.

d)Dacă niciuna dintre părţi nu are cunoştinţă de faptul că vânzătorul nu are calitatea de proprietar, contractul este anulabil pentru eroare^[13]. Întrebarea care trebuie rezolvată este următoarea: ambele părţi se pot prevala de acest drept? Cumpărătorul cu siguranţă va putea solicita anularea actului pentru eroare.

În speţă însă şi vânzătorul se află în eroare asupra propriei calităţi de proprietar. Totuşi, vânzătorul, chiar de bună-credinţă, trebuie să suporte riscul care decurge din lipsa propriei calităţi de proprietar faţă de cumpărătorul de bună-credinţă şi va trebui să răspundă, dacă este cazul, pentru evicţiune. Astfel, dacă vânzătorul ar putea solicita anularea contractului pentru eroare, regulile privind garanţia pentru evicţiune ar putea fi eludate. În consecinţă, în această situaţie vânzătorul nu poate invoca eroarea.

Dreptul de a renunţa la anulare, în consecinţă, aparţine doar cumpărătorului şi doar acesta poate opta, în locul anulării, pentru supunerea contractului regulilor privind vânzarea lucrului altuia.

Şi în acest caz, dacă se transmite posesia bunului mobil către cumpărător, pot fi incidente regulile privind dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă (art. 937 C. civ.), posesia putând fi acceptată, în condiţiile legii, ca titlu de proprietate în favoarea cumpărătorului de bună-credinţă.

e) În situaţia în care există o incertitudine conştientizată de către părţile contractante asupra calităţii de proprietar a vânzătorului, contractul este valabil, dar trebuie calificat ca fiind un contract aleatoriu. Cumpărătorul îşi asumă riscul acestei incertitudini, şi, în această situaţie, chiar dacă cumpărătorul ar fi evins, vânzătorul va putea să păstreze preţul achitat. În această situaţie, nu suntem în prezenţa unui contract de vânzare a lucrului altuia.

f) O situaţie aparte este vânzarea frauduloasă a lucrului altuia, despre care trebuie să reţinem că atrage sancţiunea nulităţii absolute a contractului. Am în vedere, de exemplu, situaţiile în care există o fraudă comună a părţilor, îndreptată împotriva unui terţ. Proprietarul vinde bunul către un cumpărător (de bună-credinţă), dar înainte de predarea vinde acelaşi bun (care nu mai face parte din patrimoniul său) din nou către un al doilea cumpărător, de rea-credinţă, şi transmite inclusiv posesia bunului către acesta din urmă. În acest caz, cel de al doilea contract (de vânzare a bunului altuia) este nul absolut pentru cauză ilicită, iar cel de al doilea cumpărător nu poate invoca nici prevederile legale privind dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă.

§4. Observaţii suplimentare privind transmiterea dreptului de proprietate

Trebuie să observăm că vânzarea lucrului altuia este, practic, un contract distinct (sui generis) faţă de contractul (tipic) de vânzare.

Caracterul translativ de proprietate nu este de esenţa acestui contract, fiindcă contractul de vânzare a bunului altuia este executat în mod conform şi în situaţia în care se utilizează orice mijloc, chiar indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului. Astfel, dacă „vânzătorul“ din acest contract convinge terţul proprietar să vândă cumpărătorului bunul, contractul de vânzare al lucrului altuia este executat în mod conform, deşi dreptul de proprietate nu a trecut prin patrimoniul „vânzătorului“, ci trece direct din patrimoniul terţului proprietar în patrimoniul cumpărătorului. Operaţiunea seamănă cu mandatul sau cu intermedierea, însă se distinge faţă de aceste convenţii, fiindcă vânzarea lucrului altuia nu încorporează o obligaţie de mijloace, ci o obligaţie de rezultat,^[14] iar „vânzătorul“ lucrului altuia poate încheia contractul fără a fi mandatar al proprietarului sau intermediar.

Noţiunea de orice alt mijloc care procură cumpărătorului proprietatea bunului pare a fi un concept care include mai multe posibilităţi interesante. De exemplu, această sintagmă ar putea să cuprindă chiar şi o donaţie către cumpărătorul bunului altuia din partea proprietarului, dacă vânzătorul este cel care determină terţul proprietar să încheie donaţia. Similar, se poate utiliza chiar şi un testament pentru atingerea scopului contractului de vânzare a bunului altuia, prin care testatorul proprietar desemnează ca şi legatar pe cumpărător, la cererea vânzătorului.

În cazul în care terţul proprietar ratifică vânzarea, în opinia mea, dreptul de proprietate trece de asemenea din patrimoniul terţului proprietar în proprietatea cumpărătorului în mod direct, chiar în momentul ratificării contractului.^[15] De aici rezultă o altă diferenţă faţă de mandat. Dacă cineva acţionează ca şi (pretins) mandatar, fără a avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor conferite, răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant care s-a încrezut, cu bună-credinţă, în încheierea valabilă a contractului. Şi în acest caz legea deschide posibilitatea ca cel în numele căruia s-a încheiat actul să ratifice acest contract (de exemplu, proprietarul ar fi dorit să vândă bunul şi preţul obţinut de pretinsul mandatar îi convine). Însă în cazul ratificării actului încheiat de un fals mandatar sau cu depăşirea puterilor de reprezentare, ratificarea are efect retroactiv (art. 1312 C.civ.), spre deosebire de situaţia vânzării lucrului altuia, caz în care ratificarea produce efecte doar pentru viitor.

În alte situaţii, dreptul de proprietate trece prin patrimoniul vânzătorului, fiindcă aceasta dobândeşte bunul de la terţul proprietar (pentru sine), însă proprietatea este strămutată de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător, prin efectul contractului de vânzare a lucrului altuia.^[16] În această situaţie vânzarea lucrului altuia se aseamănă cu o promisiune bilaterală de vânzare, prin care promitentul vânzător neproprietar promite încheierea în viitor a unui contract de vânzare, şi în consecinţă va trebui să dobândească dreptul de proprietate de la terţul proprietar până la data încheierii contractului de vânzare promis. În realitate, cele două convenţii nu se confundă: vânzarea lucrului altuia presupune un singur contract între vânzător şi cumpărător, iar dreptul de proprietate se strămută la cumpărător de drept, automat, chiar în momentul dobândirii dreptului de proprietate de către vânzător. În schimb, promisiunea bilaterală de vânzare presupune o operaţiune juridică în care antecontractul trebuie urmat de încheierea unui contract tipic de vânzare, iar transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător are loc doar prin efectul acestui din urmă contract.^[17] De asemenea, vânzarea lucrului altuia presupune lipsa calităţii de proprietar al vânzătorului, cât timp promitentul vânzării (raportat la momentul încheierii antecontractului) poate fi proprietar sau un neproprietar, în funcţie de împrejurări.

În consecinţă, în funcţie de situaţia concretă, obiectul contractului de vânzare a lucrului altuia poate consta într-o obligaţie de a da, sau numai într-o obligaţie de a face, respectiv, dacă nu se determină modalitatea de executare, contractul va da naştere la obligaţia alternativă de a da sau de a face. În acest din urmă caz, finalitatea contează: vânzătorul bunului altuia trebuie să asigure dobândirea proprietăţii de către cumpărător.

Concluzii

Având în vedere polemicile doctrinare reînnoite privind vânzarea bunului altuia, care gravitează în jurul unor probleme mai vechi care nu au pierdut din actualitate sau în jurul unor întrebări noi, generate de actuala soluţie legislativă, putem deja afirma că vânzarea bunului altuia este şi va rămâne o chestiune controversată.

Situaţii similare celor sintetizate în prezentul articol se vor ivi cu siguranţă în practică. Instanţele trebuie să interpreteze şi să aplice textul legal cuprins în art. 1683 C. civ. într-un mod coerent, care să servească simultan atât dreptatea, cât şi siguranţa juridică.

Note de subsol

^[1] Pentru o sinteză reuşită a disputelor doctrinare trecute şi prezente, a se vedea A. Stan, Consideraţii asupra valabilităţii vânzării bunului altuia, în R.R.D.P. nr. 2/2019, p. 431-457.

^[2] Daunele-interese se stabilesc în conformitate cu regulile din materia evicţiunii (cuprinse în art. 1702-1703 C. civ.).

^[3] Textul legal arătat stabileşte că actul juridic este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţile se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia.

^[4] Asemănarea dintre cele două forme ale vânzării rezultă din faptul că vânzătorul se angajează să transmită în viitor dreptul de proprietate.

^[5] De exemplu, bunul mobil a fost predat către vânzător de către proprietar (cu titlu de locaţiune, depozit, gaj etc.), dar vânzătorul înstrăinează bunul către un cumpărător de bună-credinţă. O situaţie aparte este rezerva proprietăţii, când proprietarul vinde bunul către un prim cumpărător, cu rezervarea proprietăţii bunului până la plata integrală a preţului, chiar dacă bunul a fost predat. Cumpărătorul la rândul său însă vinde mai departe bunul care încă nu îi aparţine. Rezerva proprietăţii fiind o garanţie atipică a creditului acordat prin neîncasarea imediată a preţului, Codul civil rezolvă această situaţie prin aplicarea unei reguli de opozabilitate: rezerva proprietăţii nu poate fi însă opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate cerute de lege, după natura bunului (art. 1684 C. civ.). Astfel, reţinerea proprietăţii unui bun mobil trebuie înscrisă în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară, iar această înregistrare prevalează faţă de prezumţia de proprietate a primului cumpărător, care rezultă din faptul posesiei bunului.

^[6] Dacă eroarea ar fi nescuzabilă, atunci contractul este valabil, fiind supus prevederilor art. 1683 C. civ. privind vânzarea bunului altuia.

^[7] Cumpărătorul este de bună-credinţă dacă nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului. Buna-credinţă trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului (art. 938 C. civ.). Dacă bunul furat sau pierdut a fost cumpărat de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă are recunoscut un drept de retenţie asupra bunului până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit vânzătorului.

^[8] Dacă bunul a fost furat sau pierdut, atunci poate fi revendicat chiar şi de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului. 

^[9] Mai mult, înregistrările în astfel de sisteme de multe ori nu au caracter constitutiv de drepturi, proprietarul veritabil putând fi diferit de persoana înregistrată.

^[10] Dacă condiţiile dobândirii proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă sunt îndeplinite, fostul proprietar nu poate acţiona împotriva noului proprietar pentru a-şi valorifica dreptul său de proprietate stins nici în baza unui alt temei juridic decât revendicarea. Astfel nu poate formula pretenţii de despăgubire sau nu poate formula o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză. Dobândirea proprietăţii mobiliare de la un neproprietar este legală.

^[11] Această posibilitate rezultă şi din prevederile art. 1683 alin. (6) C. civ., care stabileşte că acel cumpărător care la data încheierii contractului cunoştea că bunul nu aparţinea (sau nu aparţinea în întregime) vânzătorului, în caz de rezoluţiune nu poate solicita rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare. Aceste drepturi aparţin doar cumpărătorului de bună-credinţă.

^[12] Eventual cumpărătorul ar putea invoca lipsa cauzei, motiv de nulitate relativă, însă în realitate, după opinia mea, în aceste situaţii cauza există.

^[13] Instanţa ar putea să confirme un astfel de act, în temeiul art. 17 C. civ. care reglementează eroarea comună şi invincibilă. O astfel de confirmare presupune cerinţe foarte stricte: a) existenţa unei erori (credinţe) comune şi invincibile; b) această eroare comună şi invincibilă trebuie dovedită (nu se prezumă); c) instanţa are facultatea de a hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil; d) chiar şi această facultate este condiţionată de cerinţa ca desfiinţarea actului să producă un prejudiciu; e) posibilitatea confirmării actului de către instanţă este restrânsă la materiile în care nu există un sistem de publicitate legal reglementată, cum ar fi cărţile funciare. Norma legală îşi poate găsi aplicare practică mai ales în domeniul dreptului familiei, dar în materia vânzării şansa unei astfel de confirmări judecătoreşti este deosebit de mică.

^[14] În situaţia în care terţul proprietar este convins de către „vânzător“ să transmită proprietatea către cumpărător, în conformitate cu prevederile contractului de vânzare a lucrului altuia, iar acesta din urmă refuză încheierea contractului, atunci nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii „vânzătorului“, în schimb cumpărătorul este cel care a încălcat contractul şi va trebui să suporte daunele cauzate.

^[15] Regula cuprinsă în art. 1683 alin. (3) C. civ. are caracter dispozitiv, fiindcă se aplică în situaţia în care din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul.

^[16] A se vedea observaţia din nota de subsol precedentă.

^[17] În jurisprudenţă, în materia antecontractului s-a reţinut că pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic este posibilă prin suplinirea de către instanţă a consimţământului părţii care nu şi-a respectat obligaţia de a încheia contractul în formă autentică „doar dacă partea care solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract face dovada calităţii de proprietar al celui care s-a obligat să-i transmită dreptul de proprietate asupra unui bun individual determinat”. A se vedea Judecătoria Roşiori de Vede, sent. din 16 iulie 2013, portal.just.ro. Calitatea de proprietar trebuie să existe, în acest caz, în momentul în care se pronunţă hotărârea care ţine loc de act autentic, şi nu în momentul încheierii promisiunii de vânzare.