Clasificarea nulităţilor actului juridic civil: nulitatea absolută şi nulitatea relativă

Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil. Volumul II, Ed. Hamangiu, 2023.

Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil. Volumul I, Ed. Hamangiu, 2022.

Cea mai importantă clasificare, folosind criteriul interesului apărat, divide sancţiunea nulităţii în absolută şi relativă. Codul civil consacră mai multe texte^[1] acestei diviziuni a nulităţii, încercând să‑i dea o mai mare coerenţă, raportat mai ales la dispoziţiile vechii legi. Nulitatea absolută sancţionează „încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general”^[2], prin încheierea operaţiunii juridice. Iar nulitatea relativă sancţionează „încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular”^[3], prin încheierea unui act. În plus, nulitatea relativă este considerată ca fiind o nulitate de protecţie^[4], tocmai pentru a sublinia rolul său în ocrotirea interesului privat.

Interesul general – criteriul nulităţii – nu trebuie interpretat în sensul că el ar fi identic cu ordinea publică. Articolul 1179 C.civ. rămâne de ordine publică, dar sfi­darea anumitor elemente constitutive^[5] ale actului civil antrenează doar anula­bilitatea sa. Ordinea publică este mult mai vastă şi se regăseşte în „interesul general” întotdeauna când e vorba de ilicit sau imoralitate, sancţiunea fiind nuli­tatea absolută. Legea imperativă şi bunele moravuri sunt punctele de contact între ordinea publică şi interesul general apărat de nulităţi. Interesul general trebuie conceput abstract, reflectând episodic ordinea publică, fără să se confun­de cu aceasta. De pildă, judecătorii şi procurorii nu pot cumpăra^[6] drep­turile liti­gioase aflate în competenţa instanţei unde ei funcţionează. Sancţiunea neres­pec­tării prohibiţiei legale ar putea fi nulitatea absolută, întrucât se apără reputaţia justiţiei, înţeleasă ca putere a statului, asupra probităţii căreia nu poate fi aruncată nicio umbră de îndoială. Interesul amintit e general, al tuturor, deşi interdicţia vizează persoane concrete, cu propriile interese. Invers, legea consideră că eroarea obstacol nu antrenează decât anulabilitatea^[7], fiindcă actele astfel „în­cheiate” privesc anumiţi particulari cu interesele lor mărunte, neafectându‑se ordinea publică.

Terminologic, cele două specii de nulitate^[8] se disting prin folosirea unor sin­tagme diferite. Astfel, nulitatea relativă mai este desemnată prin anulabilitate, iar acţiunea prin care se urmăreşte punerea ei în operă este denumită „acţiune în anulabilitate”, când instanţa pronunţă anularea. În schimb, nulitatea absolută este numită şi nulitate ori nulitate de drept, iar acţiunea în justiţie prin care se ea se cere e denumită „în nulitate”, când instanţa doar constată nulitatea.

Această terminologie era specifică şi vechiului cod, iar cel nou a preluat‑o cu unele nuanţe. Oricum, expresiile amintite au o valoare relativă şi nu constituie oricând un reper sigur pentru a determina specia de nulitate despre care este vorba în concret. Dacă termenii anulabilitate şi nul pot fi folosiţi fără să genereze confuzii, celelalte sintagme ar fi de ocolit. Astfel, cum deja am subliniat, „nulitatea de drept” este o expresie care sugerează că sancţiunea ar opera ope legis, ceea ce nu este exact şi, prin urmare, ar fi de evitat^[9]. În plus, nu există niciun temei procesual care să sprijine distincţia dintre acţiunea în anulare şi cea în nulitate, după cum instanţa ar „pronunţa” sau doar ar „constata” nulitatea. Aceasta întrucât acţiunea prin care se invocă o cauză de nulitate (absolută sau relativă) este întotdeauna o acţiune în realizare de drepturi^[10], iar nu o acţiune în constatare^[11]. Deci, termenii pronunţare/constatare ne pot induce în eroare asupra naturii juridice a unei asemenea acţiuni în justiţie.

Nulitatea relativă îşi merită numele, „caracterul de relativitate a nulităţii e cu privire la persoanele cărora legea le rezervă facultatea de a provoca sau de a nu provoca”^[12] desfiinţarea actului civil. Relativitatea nulităţii nu priveşte efectele acesteia, căci un act anulabil este nul faţă de toţi (erga omnes), precum unul nul absolut. Absolutivismul nulităţii consistă în aceea că orice persoană (interesată) poate cere instanţei desfiinţarea operaţiunii juridice infestate. Prin urmare, relativ şi absolut în materie de nulitate nu se referă la specificul efectelor sancţiunii, care este întotdeauna acelaşi faţă de toţi, ci la persoanele îndrituite să o invoce. Situaţia este logică, dacă amintim că nulitatea relativă este una de ocrotire a intereselor private a celor care încheie actul civil, ceea ce limitează drastic sfera subiecţilor îndreptăţiţi să invoce sancţiunea. Pentru nulitatea absolută, este firesc însă să fie pusă la îndemâna oricui, pentru că ea apără interesul considerat de lege general – al fiecăruia în parte şi al tuturor la un loc.

Reţinem că între nulitatea absolută şi cea relativă nu sunt diferenţe în ceea ce priveşte natura efectelor lor. Acestea sunt întotdeauna identice: desfiinţarea retroactivă a operaţiunii juridice lovite de o nulitate (absolută sau relativă)^[13]. Importanţa distincţiei între cele două nulităţi este dată de regimul lor juridic distinct. Astfel, deja am văzut că există o diferenţă concretizată în subiecţii îndreptăţiţi să o invoce şi să ceară desfiinţarea actului. Oricine are un interes o va putea face în materie de nulitate absolută, inclusiv instanţa din oficiu^[14]. În schimb, nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoanele protejate de sanc­ţiune, fără ca instanţa să aibă dreptul de a o invoca ex officio^[15]. Din interesul distinct, apărat de fiecare specie de nulitate, rezultă în plus şi întinderea posibili­tăţilor părţilor contractului lovit de nulitate de a înlătura cauza de nulitate. Astfel, nulitatea absolută îngrădeşte puterile subiecţilor de drept, ei neputând confirma actul nul, deoarece interesul lezat îi depăşeşte^[16]. În timp ce părţile unui act anulabil pot elimina cauza de nulitate relativă, prin confirmarea actului anulabil^[17], fiindcă sancţiunea joacă în interesul uneia dintre părţi, care poate renunţa la ea.

Tot în natura interesului protejat prin nulitate trebuie căutată şi explicaţia prescriptibilităţii acţiunilor în anulare şi anulabilitate. Nulitatea absolută este, în principiu, imprescriptibilă extinctiv^[18], ea putând fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie. Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul legal de prescripţie (de trei ani). „Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare”^[19].

Codul civil ne înfăţişează principial atât ipotezele de nulitate absolută, cât şi pe cele de anulabilitate a actului civil. Astfel, actul este nul absolut în cazurile expres prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general (art. 1250). Nulitatea relativă afectează actul dacă au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege (art. 1251). Când suntem în dubiu, din cauza expresiei laconice a legii sau a dificultăţii de interpretare a interesului proteguit, devine aplicabilă o prezumţie legală de anulabilitate (art. 1252). Aceasta nu înseamnă că nulitatea absolută şi‑a restrâns câmpul de acţiune, în sensul că s‑a instituit legal o prezumţie generală de anulabilitate, ci doar că, dacă natura nulităţii nu este decelabilă în speţă ori nu reiese evident din lege, sancţiunea va fi nulitatea relativă. Norma legală e una de interpretare şi pare să consacre o viziune funcţională, iar nu organică, asupra nulităţii, cu scopul de a conferi şanse cât mai crescute salvării actului invalid.

Exemplele de cazuri care atrag nulitatea absolută sau relativă abundă practic. Sub codicele abrogat, se considera că vor atrage nulitatea absolută: absenţa unui element de fond, necesar formării valide a operaţiunii juridice; sfidarea regulilor de la incapacitatea de folosinţă; încălcarea unor interdicţii legale imperative^[20]; nerespectarea condiţiilor de formă cerute ad validitatem pentru operaţiunea juridică^[21]; nesocotirea ordinii publice şi a bunelor moravuri^[22]; frauda la lege, căci fraus omnia corrumpit^[23]. Erau (şi unele rămân) cauze de nulitate relativă: viciile de consimţământ^[24]; sfidarea regulilor de la incapacitatea de exerciţiu^[25]; lipsa discernământului^[26]; încălcarea regulilor care instituie mandatul tacit comun între soţi^[27]; nerespectarea exerciţiului dreptului de preemţiune^[28] etc.

Tot sub vechea lege, întrucât diferenţele dintre cauzele concrete de nulitate nu erau întotdeauna nete, fiind dificil de depistat specia concretă de nulitate aplicabilă, s‑au susţinut diferite păreri. De pildă, lipsa discernământului atrăgea de plano nulitatea absolută, dar dacă această lipsă era datorată alterării discer­nământului, soluţia putea fi cea a anulabilităţii^[29]. Incapacitatea minorului de a testa^[30], dacă este privită ca una de folosinţă, trebuia să conducă la nulitatea absolută^[31]; în timp ce interpretarea ei ca o simplă incapacitate de exerciţiu antrena doar sancţiunea nulităţii relative. În materie de ocrotire a minorilor, lipsa discernământului, presupunând absenţa consimţământului, ar fi atras – după dreptul comun – nulitatea absolută, dar sancţiunea aplicată era doar anulabili­tatea. În principiu, când era vorba despre minori sau despre alte persoane plasate sub ocrotire legală, principiul protejării interesului acestora premergea regulilor de la nulitatea absolută. Se considera că nulitatea absolută ar produce con­secinţe prea drastice faţă de incapabili, efectul fiind admiterea doar a anulabilităţii contractului, tocmai pentru ca astfel să se asigure ocrotirea lor^[32].

Astăzi în schimb, Codul civil a încercat o raţionalizare a cauzelor de nulitate. Astfel, viciile de consimţământ vor atrage întotdeauna anulabilitatea contractului (art. 1251), după cum tot nulitatea relativă va lovi în actele persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau restrânse în aceasta (art. 44), inclusiv în cazul fraudei comise de incapabil (art. 45). Reglementarea scoate în relief protecţia juridică a incapabilului, fără ca în discuţie deosebirea dintre nulităţi să se facă după criteriul interesului general sau particular sfidat prin încheierea contractului. Deoarece, de pildă, frauda comisă de un capabil va fi sancţionată întotdeauna cu nulitatea absolută [art. 1237 şi art. 1238 alin. (2)]. În ceea ce priveşte condiţiile de validitate a contractului, dacă teoria clasică a nulităţii adopta de plano sancţiunea nulităţii actului căruia îi lipsea un element esenţial, actualul Cod civil priveşte mai nuanţat situaţia, privilegiind aplicarea nulităţii relative. De aceea, contractul va fi anulabil dacă e încheiat de un incapabil natural (art. 1205), după cum şi eroarea asupra naturii sau obiectului contractului e asimilată cu un viciu de consimţământ, atrăgând tot nulitatea relativă a actului (art. 1207). Lipsa cauzei actului civil impune numai anulabilitatea acestuia [art. 1238 alin. (1)]. Caracterul ilicit şi imoral al cauzei sau obiectului actului (sau obligaţiei), ca şi lipsa obiectului, atrag însă nulitatea absolută^[33]. Sancţiunea este tot nulitatea absolută pentru actul civil care nu respectă forma cerută ad validitatem (art. 1242).

Pentru a închide clasificările, notăm că, pe de o parte, ultima împărţeală (nulitate absolută vs. nulitate relativă) reprezintă interesul practic cel mai ridicat, iar pe de altă parte, diferitele specii de nulitate se pot combina, atât timp cât crite­riile de clasificare nu devin incompatibile (e.g. nulitatea de fond absolută, expresă şi totală; nulitate relativă, virtuală şi parţială; nulitatea simultan absolută şi relativă este însă o aberaţie juridică).

Note de subsol

^[1] Art. 1247‑1248 şi art. 1250‑1253 C.civ. Ş.M. Bratu, Nulitatea absolută şi nulitatea relativă: originea şi reglementarea în Codul civil, în R.R.D.P. nr. 4/2020.

^[2] Art. 1247 alin. (1) C.civ.

^[3] Art. 1248 alin. (1) C.civ.

^[4] Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1998/1989, în Dreptul nr. 7/1990, p. 66; C.A. Iaşi, dec. civ. nr. 298/1998, PJ, p. 80.

^[5] De pildă, lipsa cauzei atrage anulabilitatea, în timp ce cauza imorală implică nulitatea absolută a actului, art. 1238 C.civ.

^[6] Art. 1653 C.civ.

^[7] Art. 1207 C.civ.

^[8] G.A. Ilie, Dreptul la acţiunile având ca obiect nulitatea actului juridic, în R.R.D.P. nr. 4/2018.

^[9] Ceea ce nu face întotdeauna nici instanţa supremă, C.S.J., dec. civ. nr. 1173/1991, în Dreptul nr. 1/1992, p. 109.

^[10] G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 249; O. Căpăţînă, op. cit., p. 240; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 276; I.C.C.J., dec. civ. nr. 281/2009, în Dreptul nr. 12/2009, p. 239. 

^[11] În sensul art. 35 C.proc.civ. (art. 111 C.proc.civ. 1865).

^[12] M.B. Cantacuzino, Elemente, op. cit., p. 63.

^[13] Art. 1254 alin. (1) C.civ.

^[14] Art. 1247 alin. (2) ‑(3) C.civ.

^[15] Art. 1248 alin. (2)‑(3) C.civ.

^[16] Art. 1247 alin. (4) C.civ.

^[17] Art. 1248 alin. (4) C.civ.

^[18] V. Stoica, Imprescriptibilitatea dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic: o soluţie discutabilă, în M. Nicolae (coord.), Actul juridic în noul Cod civil, op. cit., p. 438.

^[19] Art. 1249 alin. (2) C. civ.

^[20] Clauza penală era nulă absolut în contractele de împrumut încheiate sub legea veche, C.A. Cluj, dec. civ. nr. 2669/2005, în BJ‑2005, p. 162. Pentru nulitatea absolută atrasă de sfidarea condiţiilor speciale ale vinderii încheiate sub imperiul Legii nr. 85/1992, C.A. Cluj, dec. civ. nr. 632/1998, în CD 1999.

^[21] Donaţia informă e nulă absolut, Trib. Bucureşti, dec. civ. nr. 618/1997, în CD 1993‑1997, p. 19; testamentul olograf est nul absolut dacă nu este scris, datat şi semnat de testator, C.A. Cluj, dec. civ. nr. 2400/R/2005, în BJ‑2005, p. 179.

^[22] I.C.C.J., dec. civ. nr. 632/2004, în CD 2004, p. 162.

^[23] C.A. Timişoara, dec. civ. nr. 2958/R/1998, PJ, 91.

^[24] C.A. Iaşi, dec. civ. nr. 1138/2001, PJ, p. 73.

^[25] C.A. Iaşi, dec. civ. nr. 474/1998, PJ, p. 91.

^[26] Sub legea veche, situaţia era asimilată pretorian unui viciu de consimţământ, I.C.C.J., dec. civ. nr. 3255/2005, în CD 2005, p. 324.

^[27] C.S.J., dec. civ. nr. 1645/1992, în Dreptul nr. 10‑11/1993, p. 107 (art. 35 C. fam.).

^[28] Art. 37 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică (republicată în M. Of. nr. 472 din 5 iulie 2011). Soluţia era însă contrazisă de alte acte normative, de unde rezultă că alegerea între nulitatea relativă şi cea absolută este o chestiune ce ţine şi de politica legislativă.

^[29] O. Căpăţînă, op. cit., p. 231; I.C.C.J., dec. civ. nr. 3255/2005, în BJ CD 2006, p. 324; C.A. Braşov, dec. civ. nr. 1013/R/2001, PJ, p. 69; C.A. Bucureşti, dec. civ. nr. 3247/1999, PJ, p. 67.

^[30] Art. 806 C.civ. 1864.

^[31] Pentru soluţia nulităţii relative, care ar fi sancţionat sub vechiul Cod civil o incapacitate de folosinţă, D. Chirică, Succesiuni, op. cit., p. 147‑148.

^[32] O. Căpăţînă, op. cit., p. 231.

^[33] Art. 1238 alin. (2), art. 1225 alin. (2) şi art. 1226 alin. (2) C.civ.