Comunicarea actelor de procedură în străinătate: în căutarea echilibrului just între asigurarea garanțiilor procesuale, celeritatea și eficiența procedurii

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 288-328.

§1. Context istoric

În practică, eficiența trimiterilor prin intermediul serviciilor poștale, în moda­litățile unice permise de Codul de procedură civilă, a fost pusă la încercare în mod constant. Bariera lingvistică dintre instanța care recurge la o atare comunicare și angajatul furnizorului de servicii poștale din alt stat, distanțele uneori semnificative dintre locul citării și sediul instanței, regulile de procedură și metodologiile diferite după care se ghidează furnizorii acestor servicii din alte state față de cei autohtoni pe care îi folosește instanța în mod curent, dar și numeroase alte impedimente s‑au interpus mereu în calea realizării unui serviciu rapid și eficient de comunicare a actelor de procedură. 

În plus, pe de o parte, a existat o preocupare crescută la nivelul sistemelor jurisdicționale de a asigura garanții ridicate privind dreptul la un proces echitabil, în special cu privire la dreptul la apărare al pârâtului. A fost necesar, așadar, ca acestui pârât să i se asigure o comunicare realizată într‑o limbă pe care o înțelege sau la care are acces mai facil. Pe de altă parte, practica a adus în prim‑plan nevoile siste­melor de a recurge la mijloace de comunicare de încredere sporită și care se presu­pună costuri mai reduse. De exemplu, o citare în străinătate care nu era însoțită de o dovadă de comunicare fiabilă, credibilă, determină pronunțarea unei hotărâri cu șanse reduse de recunoaștere și executare în statul în care se află domiciliul sau reședința părții care căzuse în pretenții. 

Desigur, la nivel internațional a existat încă din 1905 o convenție privind proce­dura civilă^[1], care cuprinde elemente importante privind comunicarea actelor în străinătate, înlocuită, între statele membre semnatare sau care au aderat la aceasta, de Convenția privind procedura civilă de la Haga din 1954^[2].

De asemenea, unele state au făcut demersuri pentru încheierea de convenții bila­terale care priveau mai multe aspecte referitoare la asistența judiciară, printre care și comunicarea actelor procedurale în materie civilă și comercială, însă efor­tu­rile nu au schimbat în mod semnificativ comunicările procedurale dintre acestea^[3].

Totuși, aceste demersuri nu au fost considerate suficiente, astfel că a apărut nevoia unui act internațional care să codifice mijloace de transmitere a actelor procedurale într‑o manieră fiabilă, eficientă, dar cu respectarea unor garanții în favoarea destinatarului actului. 

Inițiativa adoptării unui astfel de instrument a fost manifestată în cadrul Sesiunii a Noua a Conferinței de la Haga, ca urmare a unui memorandum făcut de o asociație profesională internațională a executorilor judecătorești și agenților procedurali^[4], care a descris obstacolele pe care le întâmpinau în transmiterea documentelor în străinătate în ciuda progresului pe care l‑au făcut convențiile anterior menționate^[5].

Convenția de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială și‑a propus astfel să stabilească un sistem în care să se comunice documentele către destinatar într‑un timp suficient pentru a‑i permite să își exercite dreptul la apărare. De asemenea, a intenționat să simplifice metodele de transmitere a acestor docu­mente de la statul solicitant la statul solicitat. Totodată, s‑a urmărit să se faciliteze obținerea dovezilor de comunicare, pe baza unor certificate care să reflecte un model uniform^[6].

Marea calitate a actului internațional menționat a fost aceea că a rămas deschis aderării pentru statele care nu au fost reprezentate pe parcursul negocierilor la A Zecea Sesiune a Conferinței de la Haga. În aceste condiții, aria sa de aplicare teri­torială a crescut constant până la 79 de state contractante. România a aderat la această convenție prin Legea nr. 124/2003^[7], care este în vigoare astfel de la 1 aprilie 2004.

La nivel european, majoritatea statelor membre erau părți nu doar la Convenția de la Haga din 1965, dar și la un număr important de instrumente bilaterale sau re­gio­nale. Astfel, au început să apară îngrijorări legate de confuzia autorităților com­petente din aceste state cu privire la procedurile obligatorii sau recomandate pentru comunicarea actelor procedurale în străinătate. Întârzierile și, uneori, alegerile îndoiel­nice privind asemenea comunicări au suscitat discuții importante la nivelul Consiliului de Miniștri ai Justiției din 29 și 30 octombrie 1993^[8]. Delegația Țărilor de Jos a propus un text de modificare a Articolului IV la Protocolul anexă la Convenția de la Bruxelles privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială din 1968^[9], tocmai cu referire la comunicare de documente între statele membre ale UE.

Deși acest demers nu s‑a materializat, totuși a deschis calea unor noi eforturi, care nu au rămas fără ecou. Astfel, ceea ce a urmat a fost un chestionar adresat sta­telor membre, care își propunea să fie o bază pentru analiza ulterioară a efica­cității procedurii de comunicare a actelor procedurale la nivel internațional, în cadrul Uniunii Europene. Ulterior, la inițiativa președinției franceze a Consiliului, s‑a propus un document separat, o convenție care să trateze această problematică, dar care nu a intrat în vigoare. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Comisia a formulat o propunere de directivă. Parlamentul a considerat că, spre deosebire de o directivă, regulamentul are avantajul să asigure o implementare rapidă, clară și omogenă a textului impus de Comunitate, care să se potrivească obiectivului său, astfel că a modificat natura actului propus spre legiferare^[10]. 

Astfel, a fost aprobat Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind notificarea și comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială^[11], care a intrat în vigoare la 31 mai 2001. În România, acesta a avut o aplicare redusă în timp, de la data aderării, 1 ianuarie 2007, și până la 31 decembrie 2007, când a intrat în vigoare Regulamentul (CE) nr. 1393/2007^[12].

La 1 octombrie 2004, Comisia a adoptat un raport^[13] referitor la aplicarea Regu­lamentului (CE) nr. 1348/2000. Deși s‑a observat că transmiterea și notificarea acte­lor între statele membre au fost îmbunătățite și accelerate în comparație cu sistemul Convenției de la Haga din 1965, s‑a concluzionat că rezultatele aduse de acest act european nu au fost pe deplin satisfăcătoare^[14].

Prin adoptarea Regulamentului (CE) nr. 1393/2007, s‑au impus reguli pentru îmbu­nătățirea comunicării actelor judiciare și extrajudiciare în străinătate. Mai pre­cis, în primul rând, s‑au impus limite temporale reduse pentru comunicare: agenția de primire trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a transmite actul în cel mai scurt termen și, în orice caz, în termen de o lună de la primire. În al doilea rând, s‑au adus garanții suplimentare privitoare la dreptul la apărare al destina­tarului actului. Concret, s‑a adoptat un formular‑tip pentru a informa destinatarul cu privire la dreptul său de a refuza primirea actului notificat sau comunicat — în momentul notificării sau al comunicării acestuia — ori prin returnarea actului către agenția de primire, în termen de o săptămână. În al treilea rând, s‑au instituit garanții cu privire la costurile care rezultă din angajarea unui funcționar judiciar sau a unei persoane competente, stabilite în conformitate cu legislația țării UE de primire. Acestea trebuiau să corespundă unei taxe unice și fixe, stabilită în prealabil de acea țară UE, cu respectarea principiilor proporționalității și nediscriminării. Nu în ultimul rând, pentru a uniformiza comunicarea prin intermediul serviciilor poștale, s‑a prevăzut ca transmiterea să se realizeze prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau echivalentul acesteia.

Analizele realizate de Comisie cu privire la aplicarea acestui regulament, inclusiv în cadrul evaluării REFIT^[15], discuțiile din cadrul Rețelei Judiciare Europene au relevat anumite limite ale acestuia datorate, în principal, aprofundării cooperării în materie civilă și comercială între statele membre, mai ales în privința recunoașterii și exe­cu­tă­rii hotărârilor judecătorești străine, caracterizate prin eliminarea exequatur‑ului^[16]. În special, s‑a remarcat că termenele propuse în regulament erau frecvent încălcate și că este folosit cu reticență potențialul oferit de evoluțiile tehnologice recente.

Astfel, a fost adoptată o nouă reglementare, Regulamentul (UE) 2020/1784 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2020 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) (reformare)^[17], care se aplică de la 1 iulie 2022.

În esență, regulamentul aduce un suflu nou și modern comunicării de acte judi­ciare și extrajudiciare în străinătate. În concret, cel mai important aspect legat de modernizarea reglementării este că acesta completează lista metodelor alter­native de comunicare a actelor cu metoda electronică. Eficientizarea canalelor de comu­nicare existente nu se realizează în detrimentul protecției dreptului la apărare al destinatarului. Dimpotrivă, au fost aduse clarificări privitoare la exercitarea drep­tului de refuz sau referitoare la dispoziția privind hotărârile pronunțate în lipsă.

§2. Stadiul actual al reglementării

În prezent, în ceea ce privește comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare în străinătate de pe teritoriul României sau din străinătate pe teritoriul României, sunt incidente în principal dispozițiile Convenției de la Haga din 1965, pentru comuni­cările cu statele terțe, respectiv cele ale Regulamentului 2020/1784, pentru comuni­cările pe teritoriul UE. 

2.1. Este necesară comunicarea în străinătate?

Nici Convenția de la Haga din 1965, nici Regulamentul 2020/1784 nu legiferează cu privire la criteriile de apreciere necesare instanței sau autorității de trimitere pentru a decide dacă un anumit act judiciar sau extrajudiciar trebuie transmis în străinătate. Astfel, legea forului este cea care determină dacă un astfel de act se va comunica în afara teritoriului statului^[18].

În privința necesității comunicării în străinătate a unui act judiciar sau extraju­diciar în materie civilă și comercială de către o instanță română sunt aplicabile dis­pozițiile Codului de procedură civilă. 

Regula generală în privința înmânării citării și a tuturor actelor de procedură, pentru persoane fizice, este că citarea se face personal celui citat, la locul citării stabilit în conformitate cu prevederile art. 161 alin. (1) raportat la art. 155 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. Mai precis, este instituită regula potrivit căreia locul citării este reprezentat de domiciliul celui citat. Dacă aceste persoane nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de ele; în lipsa acestora, citarea poate fi făcută la locul cunoscut unde își desfășoară permanent activitatea curentă, conform acestui ultim text citat. De asemenea, în interpretarea dispozițiilor art. 161 alin. (2) C.proc.civ., în doctrină se admite că înmânarea se poate face oriunde numai dacă cel citat primește citația și semnează de primire, iar în cazul în care citat nu este de acord cu primirea citației și deci nu semnează de primire, atunci agentul procedural va face înmânarea sau afișarea la locul citării stabilit conform art. 155 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.^[19]

Referitor la citarea persoanelor cu domiciliul în străinătate, există reguli speciale prevăzute de dispozițiile art. 155 alin. (1) pct. 12 și 13 C.proc.civ.

Potrivit art. 155 pct. 12 C.proc.civ., personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare și cetățenii români trimiși să lucreze în cadrul personalului organizațiilor internaționale, precum și membrii de familie care locuiesc cu ei, cât timp se află în străinătate, se vor cita prin Ministerul Afacerilor Externe. Alți cetățeni români, aflați în străinătate în interes de serviciu, inclusiv membrii familiilor care îi însoțesc, prin organele centrale care i‑au trimis sau în subordinea cărora se află unitatea care i‑a trimis în străinătate. Pentru aceste categorii de persoane, care se află în străinătate în interes de serviciu, citarea nu se va realiza, așadar, prin intermediul Convenției de la Haga din 1965, a Regulamentului 2020/1784 sau a altor tratate bilaterale, ci potri­vit normelor procedurale interne, la sediul persoanelor juridice menționate, care se află pe teritoriul statului român. 

Pentru celelalte persoane care au domiciliul sau reședința în străinătate, con­form art. 155 alin. (1) pct. 13 C.proc.civ., comunicarea actelor procedurale se face printr‑o scrisoare recomandată care are conținut declarat și confirmare de primire, iar recipisa de predare a scrisorii la poșta română în cuprinsul căreia vor fi mențio­nate actele ce se expediază ține loc de dovadă a îndeplinirii procedurii, dacă prin tra­tate sau convenții internaționale la care este parte România ori prin acte nor­mative speciale nu se prevede altfel.

Așadar, pentru persoanele cu domiciliul sau reședința cunoscută în străinătate, altele decât cele menționate de art. 155 alin. (1) pct. 12 C.proc.civ., se vor folosi modalitățile de comunicare prevăzute la Convenția de la Haga din 1965, de Regu­lamentul 2020/1784 sau de alte convenții ori tratate bilaterale^[20], după caz, dacă aceste instrumente sunt aplicabile.

În cazul în care nu sunt incidente aceste acte internaționale^[21], comunicarea actelor procedurale se face printr‑o scrisoare recomandată care are conținut decla­rat și confirmare de primire. O problemă care apare însă în legătură cu garantarea dreptului la un proces echitabil, în special a dreptului la apărare, este faptul că judecătorul care verifică procedura de comunicare a actelor de procedură, conform dispozițiilor art. 241 alin. (3) C.proc.civ., va considera procedura îndeplinită pe baza dovezii de predare la poșta română a scrisorii^[22]. Aceasta nu va aștepta întoarcerea dovezii de comunicare, a confirmării de primire, astfel cum rezultă din art. 155 alin. (1) pct. 13 C.proc.civ. În practică, este recomandabil ca instanța să considere procedura neîndeplinită dacă nu se află la dosar dovada de comunicare. În acest mod se asigură garanțiile care decurg din principiul la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților funda­men­tale, dar și de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) C.proc.civ.

Se deduce din cele prezentate anterior că legea națională de procedură este cea care dictează cu privire la necesitatea transmiterii unor acte de procedură în străi­nătate. Numai dacă, potrivit legii de procedură române, citarea sau comuni­carea altor acte de procedură trebuie să se realizeze la domiciliul sau la reședința părții în străinătate, vor fi aplicate Convenția de la Haga din 1965, Regulamentul 2020/1784 sau altă convenție ori tratat bilateral, după caz, relativ la modalitățile concrete de transmitere a actelor. 

2.2. Comunicarea actelor în afara statelor membre ale Uniunii Europene

2.2.1. Statele care nu sunt părți la Convenția de la Haga din 1965

2.2.1.1. State cu care România are încheiate acorduri bilaterale

Statul român a încheiat cu mai multe state acorduri bilaterale în ceea ce privește asistența juridică, inclusiv asistența judiciară din materie civilă și comercială^[23]. Toate acestea sunt anterioare accesiunii României la Convenția de la Haga din 1965 și, desigur, anterioare aderării la UE. 

Pentru statele membre ale Uniunii Europene cu care s‑a încheiat anterior un acord bilateral, asistența judiciară în materia cooperării civile și comerciale este reglementată, în prezent, astfel cum impune principiul supremației dreptului UE, de Regulamentul 2020/1784.

Pentru statele terțe UE cu care s‑a încheiat anterior un acord bilateral, dar care sunt și semnatare ale Convenției de la Haga din 1965^[24], s‑a pus problema actului internațional aplicabil.

Potrivit art. 30 alin. (3) din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969, „[c]ând toate părțile la tratatul anterior sunt de asemenea părți la tratatul posterior, fără ca cel anterior să fi expirat sau ca aplicarea sa să fi fost suspendată (…), tratatul anterior nu se aplică decât în măsura în care dispozițiile sale sunt com­patibile cu cele ale tratatului posterior”. 

Totuși, art. 25 din Convenția de la Haga din 1965 prevede că „(…) prezenta convenție nu derogă de la convențiile la care statele contractante sunt sau vor fi părți și care conțin dispoziții în materiile reglementate de prezenta convenție”.

Aceasta înseamnă că mecanismele prevăzut de acordurile internaționale bila­terale pot fi folosite în mod exclusiv sau alternativ cu cele pe care le prevede Con­venția în relațiile dintre acele două state, părți la Convenție, dar și la acordul bilateral privind asistență judiciară. 

Această soluție este utilă, de exemplu, în situația în care statul parte la Convenția de la Haga din 1965 a făcut o rezervă cu privire la modalitatea de transmitere prin intermediul serviciilor poștale, dar prin acordul bilateral a acceptat o astfel de modalitate de transmitere a actelor.

Pentru statele terțe UE cu care s‑a încheiat anterior un acord bilateral, dar care nu sunt și semnatare ale Convenției de la Haga din 1965, acordul bilateral va fi apli­cabil. Aceste state sunt Algeria, Cuba, Siria, Mongolia și Coreea de Nord. Pentru aces­te țări, cererile de asistență judiciară se formulează prin intermediul ministe­relor justiției din statul solicitant, respectiv din statul solicitat. Fiecare convenție pre­vede dispoziții speciale cu privire la cuprinsul cererii de asistență judiciară, limba acceptată pentru comunicări, regimul lingvistic al actelor comunicate etc. 

Există un acord bilateral ratificat ulterior intrării în vigoare în România a Con­venției de la Haga din 1965, mai precis cel încheiat cu Macedonia^[25]. Totuși, trebuie să se remarce că Macedonia a devenit parte la Convenție abia în 2009. Așadar, acest acord este tot anterior Convenției de la Haga din 1965, în sensul art. 30 alin. (3) din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969. Acest acord bilateral prevede o cooperare mult mai strânsă decât cea permisă de Convenția de la Haga din 1965. De exemplu, în privința domeniul de aplicare al acordului, intră în materie de cauze civile și cauzele de drept civil, de dreptul familiei, de drept comercial, de drep­tul muncii și de contencios administrativ. De asemenea, acordul prevede asis­tența obligatorie din partea statului solicitat pentru determinarea adresei persoanei la care se referă cererea de asistență juridică, în situația când aceasta nu este cu­noscută sau este greșită.

2.2.1.2. State cu privire la care se mai aplică Convenția privind procedura civilă de la Haga din 1954

Convenția privind procedura civilă adoptată la Haga la 1 martie 1954, la care România a aderat prin Decretul nr. 81/1971, se mai poate aplica în privința asisten­ței judiciare cu următoarele state terțe față de UE, care nu sunt părți contractante la Convenția de la Haga din 1965 și cu care România nu a încheiat niciun tratat bilateral: Armenia, Kârgâzstan, Liban, Suriname, Uzbekistan, Vatican.

2.2.1.3. State cu privire la care nu se aplică niciun act internațional

Pentru statele terțe UE care nu sunt parte la Convențiile de la Haga din 1954 și 1965 și care nu au încheiat niciun acord bilateral cu România, eventuale cereri de asistență judiciară în vederea comunicării actelor vor fi soluționate pe bază de reciprocitate sau curtoazie internațională.

În practică, instanțele române care doresc să transmită un act de procedură către o persoană domiciliată sau cu reședința în astfel de state transmit direct prin poștă acest act, în temeiul dispozițiilor art. 155 alin. (1) pct. 13 și art. 156 C.proc.civ., conform modalității prevăzute de acestea.

2.2.2. Statele părți la Convenția de la Haga din 1965

Lista actuală a celor 79 de state semnatare ale Convenției de la Haga din 1965 se regăsește pe website‑ul^[26] Conferinței de la Haga de Drept Internațional Privat („HCCH”), organizația internațională cu funcție legislativă sub egida căreia a fost adoptat acest instrument internațional. Aceasta este adusă la zi constant, în funcție de evoluția aderărilor ulterioare ale statelor.

Convenția se aplică doar între statele părți ale Convenției, fiind necesar să se verifice dacă acest act internațional este în vigoare în ambele state în care se pune problema asistenței judiciare. 

Există impedimente în legătură cu aplicarea acestei Convenții în anumite state, deși ele figurează printre statele părți la Convenție. Mai precis în legătură cu Ciprul de Nord, o instanță din Țările de Jos a considerat că această Convenție nu se aplică transmiterii actelor de procedură către un pârât cu domiciliul pe acest teritoriu^[27]. 

Pentru teritoriile de peste mări și alte teritorii aflate sub controlul statelor părți, potrivit art. 29 alin. (1) din Convenție, aceste state decid dacă actul internațional este aplicabil. Informațiile respective se regăsesc în declarațiile statelor părți, for­mulate cu ocazia semnării, ratificării sau aderării la Convenție.

2.2.2.1. Caracterul obligatoriu al Convenției

Dacă, potrivit legii de procedură a forului, un act judiciar sau extrajudiciar trebuie să fie transmis în străinătate, iar atât statul forului, cât și statul de destinație a actului sunt state părți la Convenție și terțe UE, Convenția se aplică în mod obligatoriu și are caracter exclusiv. Prin urmare, actul poate fi transmis numai potrivit uneia dintre metodele prevăzute în Convenție. 

Canalul principal de transmitere prevăzut de Convenție este cel prin intermediul autorităților centrale ale statelor, dar există și alte canale de transmitere permise (curierat, servicii consulare etc.). De asemenea, Convenția permite statelor părți să prevadă canale de transmitere derogatorii. Acestea pot fi prevăzute, pe de o parte, în acordurile bilaterale dintre România și alte state, iar, pe de altă parte, pot fi pre­văzute de dreptul național al statului de destinație, conform art. 19 din Convenție.

Legea forului se aplică nu doar în ceea ce privește stabilirea necesității de a transmite actele în străinătate, dar și în ceea ce privește validitatea și conținutul unei asemenea notificări. Astfel, instanța care a dispus transmiterea în străinătate a unei citații va aprecia cu privire la caracterul valid al citării, potrivit dreptului național. Lex fori va decide dacă un anumit document trebuie transmis către pârât, de exemplu.

2.2.2.2. Domeniul material de aplicare al Convenției

Potrivit art. 1 din Convenție, aceasta se aplică în materie civilă sau comercială. Noțiunea de materie civilă sau comercială nu este definită în Convenție.

Interpretarea autonomă sau cel puțin liberală a conceptului de materie civilă sau comercială este însă încurajată de Comisia Specială de analiză a progresului Con­venției^[28]. Aceasta înseamnă că, pentru a determina dacă o anumită cauză intră în do­me­niul de aplicare al Convenției, nu trebuie să se recurgă la clasificările interne ale cauzelor. În plus, această noțiune nu trebuie interpretată restrictiv în privința zo­nei gri dintre dreptul privat și dreptul public. O atare abordare apare firească, întrucât Convenția asigură respectarea anumitor garanții privind dreptul la apărare al destinatarului. Prin urmare, prin definirea liberală a noțiunii de materie civilă și comercială, în încercarea de a include cat mai multe tipuri de cauze, se asigură o protecție sporită a drepturilor fundamentale pentru mai multe părți implicate. Acest gen de act internațional nu limitează drepturi, ci conferă garanții suplimentare. 

Cauzele privind insolvența, materia asigurărilor, dreptul succesoral (chiar și în ipoteza succesiunilor vacante) sau de drept al muncii intră în acest domeniu. În mod tradițional, acestea au fost considerate la limita dintre dreptul privat și dreptul public.

În principiu, trebuie menționat că, potrivit practicii instanțelor naționale, sunt excluse din domeniul material de aplicare al Convenției materiile care țin de dreptul public: materiile penale, materia vamală, materia fiscală^[29] și de contencios adminis­tra­tiv^[30]. Nu orice litigiu care se desfășoară între un particular și o instituție sau auto­ritate a statului este exclus de la aplicarea Convenției. Trebuie să se verifice, astfel, dacă autoritatea publică acționează în exercitarea puterii statale. În caz con­trar, în care părțile din raportul juridic dedus judecății se află pe poziții de egalitate, Con­venția va fi aplicabilă.

Ce se întâmplă dacă judecătorul român are un dubiu cu privire la interpretarea domeniului de aplicare al Convenției și aplicarea noțiunii de materie civilă și comercială?

O primă variantă ar fi aceea de a apela la suportul autorității centrale, în cazul României Ministerul Justiției, care la rândul său va solicita informații de la autori­ta­tea centrală din statul în care ar trebui să se facă notificarea, în sensul de a deter­mina dacă o cerere de asistență judiciară în materia amintită ar avea șanse să fie exe­cutată.

O altă variantă ar fi de a încerca totuși să obțină o astfel de comunicare, înte­meiată pe dispozițiile Convenției, forțând o acceptare din partea autorității compe­tente din statul solicitat. Această ultimă soluție trebuie însușită cu o deosebită precauție și ca variantă de ultim resort, întrucât poate determina temporizarea nejustificată procesului și, în acest fel, vătămarea drepturilor procesuale ale părților, dacă autoritatea competentă din statul solicitat refuză comunicarea.

2.2.2.3. Act judiciar sau extrajudiciar

Din concluzia potrivit căreia lex fori, legea de procedură a statului solicitant, determină dacă un anumit act trebuie să se comunice în străinătate, rezultă o altă consecință. Calificarea unui document care se impune a fi transmis în străinătate ca fiind act judiciar sau extrajudiciar este stabilită de aceeași lege.

2.2.2.4. Adresa destinatarului nu este cunoscută

Art. 1 alin. (2) din Convenție precizează că aceasta nu se aplică dacă adresa destinatarului nu este cunoscută.

Convenția nu prevede un mecanism de cooperare, de asistență judiciară în ipoteza în care adresa destinatarului nu este cunoscută sau este incompletă ori imprecisă. Cu toate acestea, Comisia Specială din cadrul Conferinței de la Haga de Drept Internațional Privat, întrunită în ședința plenară din 2014, a făcut recomandări cu privire la încurajarea statelor membre să asigure asistență compatibilă cu funcțio­nalitățile lor legale și structurale, în sensul de a comunica astfel de informații^[31].

Dacă se cunoaște doar adresa de e‑mail a destinatarului, este aplicabilă Conven­ția? Poate, de exemplu, judecătorul român să solicite, prin intermediul autorităților centrale, unei autorități competente din SUA, efectuarea unei notificări a actelor de procedură pe baza unei adrese de e‑mail, în lipsa cunoașterii adresei fizice? Mai mult, poate judecătorul român să transmită actele judiciare direct prin poștă elec­tronică, interpretând în sens larg dispozițiile art. 10 lit. a) din Convenție^[32] care se referă la transmiterea prin poștă?

În stadiul actual al interpretării, potrivit sugestiilor consemnate de HCCH^[33], răs­punsul la aceste întrebări ar trebui să fie negativ. Convenția va fi aplicată numai dacă adresa fizică a destinatarului este cunoscută. Desigur, aceasta nu înseamnă că o dispoziție a Convenției interzice transmiterea actelor prin mijloace electronice, potri­vit principalului canal, potrivit canalelor alternative sau derogatorii. Este impor­tant să se cunoască însă adresa fizică a destinatarului, pentru a se determina în cunoștință de cauză dacă destinatarul se află în străinătate și dacă statul în care se află domiciliul sau reședința acestuia este parte la Convenție^[34].

2.2.2.5. Canalul principal de transmitere

Canalul principal prevăzut de convenție este cel care utilizează autoritățile cen­trale. Astfel, autoritatea competentă potrivit legii statului solicitant transmite actele pentru a fi comunicate autorității centrale din statul solicitat. 

Instanța română care decide comunicarea actelor de procedură într‑un stat parte la Convenție se va adresa direct autorității centrale din statul solicitat, pe baza formularului‑model, sau se va adresa întâi Ministerului Justiției, care va face acest oficiu?

Art. 3 din Convenție prevede că „[a]utoritatea sau funcționarul ministerial com­petent potrivit legilor statului de origine înaintează autorității centrale a statului solicitat o cerere conformă cu formularul‑model anexat la prezenta convenție, fără să fie nevoie de supralegalizarea actelor și nici de o altă formalitate echivalentă”. Cine este autoritatea sau funcționarul ministerial competent potrivit legii române?

Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială, republicată^[35], stabilește, la art. 2 alin. (2), faptul că „[d]ispozițiile pre­zen­tei legi nu aduc atingere prevederilor dreptului Uniunii Europene, convențiilor bilaterale sau multilaterale la care România este parte, completând situațiile nere­glementate de acestea”. În exercitarea acestui obiectiv, legea desemnează, la art. 5 alin. (1), Ministerul Justiției ca autoritate centrală prin intermediul căreia auto­rită­țile române solicitante efectuează comunicarea de acte în străinătate. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că Ministerul Justiției efectuează controlul de regularitate internațională și, după caz, le transmite, în funcție de existența și prevederile unei convenții internaționale, autorității centrale din statul solicitat, Ministerului Afa­cerilor Externe^[36] sau direct prin poștă către destinatar.

Așadar, instanța română care dorește să realizeze comunicarea unui act proce­dural într‑un stat parte la Convenție se va adresa mai întâi Ministerului Justiției. Această soluție este și dezirabilă, întrucât pot exista impedimente în legătură cu trans­miterea directă către autoritatea centrală din statul solicitat a unei astfel de cereri de asistență judiciară^[37]. În special, aceste situații pot apărea din cauza diferențelor culturale, lingvistice, de logistică și resurse dintre cele două autorități, instanța judecătorească română și autoritatea centrală din statul solicitat^[38]. 

Dacă o autoritate dintr‑un alt stat parte la Convenție dorește comunicarea unor acte judiciare sau extrajudiciare în România, aceasta se va adresa direct, în prin­cipiu^[39], Ministerului Justiției din România, ca autoritate centrală desemnată să pri­mească și se transmită cererile de notificare și de comunicare, potrivit dispoziți­ilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 124/2003. 

Transmiterea cererii și a actului către autoritatea centrală se face pe baza unui formular‑model anexat la Convenție. Acesta trebuie completat în totalitate, într‑o manieră corectă și clară, de preferabil redactată folosind un program (software) de editare a textelor, iar nu olograf^[40]. 

Formularul este bilingv, în engleză și în franceză, prin urmare, este necesar ca instanța să apeleze la un traducător autorizat pentru completare^[41]. Aceasta, deoa­rece completarea rubricilor trebuie realizată în limba engleză, franceză sau în una dintre limbile oficiale ale statului solicitat, potrivit art. 7 alin. (2) din Convenție.

Formularul este compus din trei părți: cererea (partea I), dovada (partea a II‑a) și elementele esențiale ale actului și avertismentul (partea a III‑a). 

Dacă se folosește principalul canal de transmitere, comunicarea actelor prin inter­mediul autorităților centrale, se vor completa partea I și partea a III‑a din for­mular. Din cadrul părții a III‑a a formularului, folosirea avertismentului este reco­man­dată, dar nu obligatorie. Partea a II‑a a formularului va fi completată de auto­ritatea centrală sau altă autoritate competentă din statul solicitat.

Dacă se folosește alt canal de transmitere, cum ar fi trimiterea prin poștă, folo­sirea formularului este recomandată, dar nu obligatorie. În cazul în care se decide folosirea formularului, se va completa exclusiv partea a III‑a, atât elementele esen­țiale ale actului, cât și avertismentul. 

Nu este necesar să se transmită copii legalizate ale actelor sau documentul în original, actele vor fi transmise fără alte formalități. Autoritatea centrală a statului solicitat nu va putea să analizeze dacă documentul trebuia să fie comunicat sau care document ar fi trebuit să fie comunicat. Aceste probleme sunt lăsate în sarcina auto­rității de transmitere potrivit lex fori.

Este obligatoriu să se transmită două exemplare ale actelor care fac obiectul comunicării. Al doilea exemplar va fi restituit instanței române solicitante, împreună cu certificatul care atestă comunicarea, fapt ce va permite acestei autorități să veri­fice exact conținutul transmiterii.

Executarea cererii prin intermediul canalului principal se realizează, conform art. 5 din Convenție:

a) fie potrivit modalităților prevăzute de legislația statului solicitat pentru noti­ficarea sau comunicarea actelor întocmite în această țara și care sunt destinate per­soanelor care se află pe teritoriul său.

Convenția nu stabilește mijloacele, criteriile potrivit cărora se va aprecia asupra validității comunicării. De aceea, revine autorității (instanței) statului solicitat să stabi­lească dacă respectiva comunicare a fost realizată potrivit dispozițiilor proce­durale ale statului solicitat. Completarea dovezii de comunicare, partea a II‑a din formularul obligatoriu, instituie o prezumție că acea comunicare a fost validă^[42];

b) fie potrivit modalității speciale cerute de solicitant, cu condiția ca aceasta să nu contravină legii statului solicitat.

Astfel de modalități speciale sunt uzitate foarte rar, conform statisticilor pre­zentate Comisiei Speciale^[43];

c) fie înmânat destinatarului care îl acceptă de bunăvoie.

În anumite state, precum Franța, acest tip de comunicare este folosit cu priori­tate. În orice caz, este necesar ca primirea actului să fie făcută chiar de destinatar, iar nu de un reprezentant al acestuia, și să existe o acceptare benevolă a comu­nicării.

Traducerea documentelor care se transmit este o altă chestiune care trebuie avută în vedere de la început de instanța solicitantă. Dacă actele se transmit fără a fi tra­duse în limba sau în una dintre limbile oficiale ale statului solicitat, există peri­colul întârzierii comunicării, întrucât autoritatea centrală din statul solicitat poate amâna comunicarea până primește o astfel de traducere.

Potrivit art. 12 din Convenție, pentru un astfel de serviciu nu se solicită taxe sau cheltuieli. Este necesar să se suporte însă cheltuielile prevăzute de intervenția unui funcționar ministerial sau a unei persoane competente potrivit legii statului de destinație sau de folosirea unei forme speciale^[44].

În legătură cu timpul necesar unei astfel de comunicări, prin intermediul cana­lului principal de transmitere, potrivit unui chestionar din 2013 înaintat de Secre­tariatul HCCH statelor contractante^[45], mai mult de 75% dintre solicitările de comu­nicare au fost executate în nu mai puțin de două luni în anul 2012^[46].

Refuzul de executare a unei astfel de cereri poate fi temporar, potrivit art. 4 din Convenție, sau definitiv, conform art. 13 din Convenție.

Referitor la refuzul temporar nu sunt probleme deosebite în practică, acesta intervine atunci când este nevoie de informații suplimentare din partea autorității de transmitere sau atunci când s‑a observat că nu au fost respectate cerințele formale cu privire la cerere. După ce au fost comunicate acele informații sau au fost remediate neregularitățile, autoritatea solicitată va face o nouă analiză a condițiilor de executare.

Dacă însă statul solicitat consideră că executarea este de natură să aducă atingere suveranității sau securității sale, va respinge în mod definitiv cererea. Se apreciază că noțiunea de suveranitate sau securitate este diferită de noțiunea de ordine publică. Niciun stat solicitat nu poate refuza să execute o cerere numai pe motiv că, în temeiul dreptului său intern, are jurisdicție exclusivă asupra obiectului acțiunii sau că dreptul său intern nu ar permite acțiunea pe care se bazează cererea. 

Alte motive de refuz al executării cererii, considerate inacceptabile de Comisia Specială, au fost puse în evidență de practicile instanțelor naționale. De exemplu, nu este un motiv valid de refuz existența unor motive legate de nerecunoașterea hotărârii care urmează a fi pronunțată, pe care autoritatea competentă din statul solicitat le remarcă din această fază preliminară. Nici faptul că reclamantul este autoritate publică nu este per se apt să constituie un motiv de refuz valabil, fără o analiză a obiectului cauzei, pentru a determina dacă intră în domeniul materiilor civile și comerciale^[47].

De exemplu, o astfel de cerere poate fi respinsă dacă executarea sa ar presupune o încălcare a drepturilor fundamentale sau a statului de drept^[48].

2.2.2.6. Canalele alternative de transmitere

Cu titlu prealabil, se impune a se arăta faptul că, deși transmiterea prin interme­diul autorităților centrale este considerată canalul principal folosit de Convenție, iar celelalte mijloace de comunicare sunt alternative, aceasta nu înseamnă că se instituie o ierarhie între canalele de comunicare. În privința actelor procedurale trimise de către instanță, de exemplu, judecătorul va fi cel care va face alegerea unui canal de transmitere. De altfel, de cele mai multe ori, în practica instanțelor române, canalul alternativ, cel al comunicării prin poștă, direct către destinatar, este folosit ca primă opțiune, deși nu este întotdeauna fiabil.

Modalitățile alternative de transmitere sunt:

– canalele consulare sau diplomatice [direct – art. 8 alin. (1) sau indirect – art. 9];

– direct, prin poștă [art. 10 lit. a)];

– direct prin grija funcționarilor ministeriali, funcționarilor sau altor persoane competente ale statului de destinație [art. 10 lit. b)];

– direct de persoana interesată într‑o acțiune judiciară, care se adresează funcționarilor ministeriali, funcționarilor sau altor persoane competente ale statului de destinație [art. 10 lit. c)].

Ca notă generală, trebuie să se remarce că nu se impune de către Convenție traducerea documentelor care trebuie comunicate. În practică însă acest lucru este necesar potrivit garanțiilor procesuale ale legii forului.

Canalul consular direct presupune ca agenții diplomatici sau consulari ai statului de origine să comunice actul direct destinatarului din statul străin, dar numai dacă acesta din urmă acceptă în mod voluntar o astfel de comunicare.

Canalul consular indirect presupune ca transmiterea documentelor să fie făcută prin intermediul consulului statului de origine către autoritățile competente desem­nate de statul de destinație în acest scop. Acest mijloc de transmitere este foarte rar întâlnit în practică, întrucât are avantaje restrânse. Autoritatea competentă de­semnată de statul de destinație care primește cererea de la consulul statului de origine este, de multe ori, chiar autoritatea centrală, potrivit declarațiilor multor state contractante. Această variantă este folosită, de exemplu, dacă este necesar să se transmită actul către statul străin, care figurează în cauză ca pârât.

Canalul poștal presupune transmiterea actelor prin orice furnizor de servicii de curierat, inclusiv, dar nu exclusiv, prin intermediul prestatorului de serviciu poștal național, în cazul României prin Poșta Română. Pot fi folosite orice servicii de curierat, în condițiile în care costurile pot fi avansate de partea interesată sau de instanță, din oficiu, conform legii procesuale naționale, lex fori.

Validitatea transmiterii actului în străinătate prin intermediul canalului poștal este analizată în funcție de criteriile din legea forului. Totodată, aceeași lege va deter­mina calitatea în care se efectuează transmiterea prin intermediul canalului poștal. În ipoteza legii române, astfel cum s‑a precizat anterior, vor fi aplicabile dispozițiile art. 155 alin. (1) pct. 12 și 13 C.proc.civ.^[49] Trimiterea va fi realizată, așadar, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

În plus, folosirea formularului‑anexă la Convenție este recomandată, deși nu obligatorie. În cazul în care se decide folosirea formularului, se va completa exclusiv partea a III‑a, atât elementele esențiale ale actului, cât și avertismentul.

Unele instanțe naționale apelează la această manieră de transmitere în mod automat, ca prima opțiune, fără să verifice dacă există vreo obiecție din partea statului de destinație. Art. 10 din Convenție prevede expres că o astfel de moda­litate de transmitere este acceptată numai dacă statul de destinație nu a declarat că se opune la aceasta^[50].

2.2.2.7. Consecințele deciziei de a transmite un act în străinătate, în temeiul Convenției de la Haga din 1965

Convenția protejează drepturile pârâților cu domiciliul sau reședința în străină­tate, atunci când instanța națională a decis că un act de chemare în judecată sau un act echivalent ar trebui să fie transmis la domiciliul sau reședința acestuia^[51], atât în timpul procesului, cât și după pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Astfel, pentru ipoteza unui proces pendinte, art. 15 alin. (1) din Convenție stabilește că, dacă „pârâtul nu se prezintă, judecătorul nu se va pronunța până când nu se stabilește că:

a) actul a fost notificat sau comunicat potrivit formelor prevăzute de legislația statului solicitat pentru notificarea ori comunicarea de acte întocmite în această țară și care sunt destinate persoanelor care se află pe teritoriul sau; sau

b) actul a fost înmânat efectiv pârâtului ori la locuința acestuia, conform unei alte proceduri prevăzute de prezenta convenție,

și că, în fiecare dintre aceste cazuri, fie notificarea sau comunicarea, fie înmâ­narea a avut loc în timp util, pentru ca pârâtul să se poată apăra”.

Înțelesul sintagmei „pârâtul nu se prezintă” este determinată de legea forului. În cazul legii române, acest răspuns poate fi dedus din dispozițiile art. 160 alin. (1) C.proc.civ. Acesta prevede că, „[d]acă partea prezentă în instanță, personal sau prin reprezentant, nu a primit citația sau a primit‑o într‑un termen mai scurt decât cel prevăzut la art. 159 ori există o altă cauză de nulitate privind citația sau procedura de înmânare a acesteia, procesul se amână, la cererea părții interesate”. În conclu­zie, legea procesuală română impune prezența fizică a pârâtului, personal sau prin reprezentant. Depunerea unei întâmpinări nu acoperă o astfel de neregularitate.

Pentru ipoteza în care instanța a dispus comunicarea actului introductiv de instanță unui pârât în străinătate, iar ulterior a pronunțat o hotărâre judecătorească împotriva acelui pârât, art. 16 alin. (1) din Convenție prevede că se poate dispune în favoarea acestuia din urmă o repunere în termenul de exercitare a căii de atac, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

„a) pârâtul, fără să aibă culpă, nu a luat cunoștință în timp util de actul respectiv pentru a se apăra de hotărâre prin exercitarea unei căi de atac;

b) mijloacele de apărare ale pârâtului nu apar lipsite de orice temei”.

Celelalte cerințe privind exercitarea acestui drept procedural sunt reglementate de legea forului. Astfel, potrivit legii române, repunerea în termenul de exercitare a unei căi de atac nu poate fi acordată din oficiu de către instanță, ci trebuie solicitată de partea interesată. Mai mult, cererea de repunere în termen trebuie să însoțească cererea de formulare a căii de atac în cauză^[52].

2.3. Comunicarea actelor în Uniunea Europeană. Noul Regulament 2020/1784

Alături de cooperarea în domeniul obținerii de probe, comunicarea și notificarea transfrontalieră a actelor judiciare și extrajudiciare reprezintă pilonii pe care se sprijină asistența judiciară în materie civilă și comercială în statele membre. Aceasta din urmă este ingredientul esențial pentru facilitarea bunei funcționări a pieței interne. Fără un cadru eficient pentru cooperare transfrontalieră judiciară, spațiul euro­pean de justiție în materie civilă ar fi o noțiune golită de conținut, în care ter­meni ca încrederea reciprocă și recunoașterea reciprocă a hotărârilor ar fi utopici.

În special, notificarea sau comunicarea în mod necorespunzător a actului de sesizare a instanței este cel mai frecvent motiv invocat pentru justificarea refuzului de a recunoaște și de a executa hotărâri judecătorești^[53]. În consecință, eficiența co­­mu­nicării lor transfrontaliere este esențială pentru funcționarea justiției trans­fron­­taliere, pentru susținerea și, implicit, pentru bunul mers al pieței interne.

Necesitatea de a consolida garanțiile procedurale și de a moderniza justiția transfrontalieră, în acord cu obiectivele Comisiei stabilite în Strategia privind piața unică digitală^[54], au determinat reformarea Regulamentului (CE) nr. 1393/2007.

Ca prim obiectiv pentru modernizarea sistemului existent, noua reglementare, Regu­lamentul 2020/1784, și‑a propus reducerea costurilor și a întârzierilor în comu­nicarea actelor^[55]. Astfel, în acest scop, s‑au prevăzut comunicarea electronică obli­ga­torie între agențiile implicate și facilitarea notificării sau comunicării electronice și directe^[56].

De asemenea, s‑au stabilit modalități alternative de comunicare a actelor prin intermediul serviciilor de curierat, în ipoteza în care actul nu poate fi înmânat destinatarului în persoană.

Asistența pentru aflarea adresei destinatarului este o noutate care consolidează accesul la justiție și securitatea juridică, prin aceea că face mai eficientă procedura de comunicare a actelor.

O altă modificare importantă adusă de regulament este cerința de a furniza întotdeauna informații privind dreptul de refuz prin intermediul formularului‑tip, dublarea duratei termenului pentru exercitarea dreptului de refuz și clarificarea rolului instanței de trimitere în evaluarea refuzului de primire.

2.3.1. Domeniul internațional și temporal de aplicare al Regulamentului 2020/1784

Regulamentul se aplică notificărilor și comunicărilor transfrontaliere ale actelor judiciară și extrajudiciare în alte state membre decât statul forului. Se aplică, așadar, pe tot teritoriul UE, inclusiv al Danemarcei.

Art. 29 din regulament prevede, astfel cum sugerează și considerentul (40), că acest act prevalează asupra prevederilor din acordurile sau înțelegerile bilaterale ori multilaterale încheiate de statele membre, care au același domeniu de aplicare ca prezentul regulament, în special Convenția de la Haga din 1965. Statele membre pot menține sau încheia acorduri ori înțelegeri vizând accelerarea sau simplificarea transmiterii actelor, cu condiția ca respectivele acorduri sau înțelegeri să fie com­patibile cu regulamentul.

Potrivit art. 37 din regulament, acesta este aplicabil de la 1 iulie 2022, cu excepția dispozițiilor art. 5, art. 8 și art. 10^[57], care se aplică de la 1 aprilie 2025.

2.3.2. Domeniul material de aplicare al Regulamentului 2020/1784

2.3.2.1. Materie civilă și comercială

Conform art. 1 alin. (1) din regulament, acesta se aplică notificărilor și comunică­rilor transfrontaliere ale actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau co­mercială. Sunt excluse materia fiscală, vamală sau administrativă și răspunderea unui stat membru privind acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorității publice (acta iure imperii).

În primul rând, se impune a se menționa că noțiunea „materie civilă și comer­cială” este o noțiune autonomă, de drept UE. În al doilea rând, din sfera de aplicare a acestui regulament este exclus, astfel, dreptul public. Trebuie să se remarce că acest regulament, ca și Regulamentul privind obținerea de probe^[58], are particulari­tatea de a fi aplicat ca normă generală în domeniul cooperării judiciare în materie civilă și comercială. În consecință, acest regulament ar trebui să poată fi aplicat, de exemplu, de fiecare dată când este incident Regulamentul Bruxelles I bis^[59] sau Bruxelles II bis^[60].

Așadar, sfera sa de aplicare trebuie corelată cu cea corespunzătoare celorlalte acte din materia cooperării judiciare civile și comerciale.

Astfel a decis și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Fahnenbrock și alții^[61], în care a analizat dacă intră în domeniul de aplicare al regulamentului acțiu­nile în despăgubire pentru tulburarea posesiei și încălcarea dreptului de proprietate, în executarea contractului și în daune interese, introduse de persoane private, titulare ale unor obligațiuni de stat, împotriva statului emitent.

În această cauză, Curtea a inițiat argumentarea pe baza noțiunii de materie civilă și comercială deduse din Regulamentul Bruxelles I^[62] și a menționat că, „potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a asigura, în măsura posibilului, egalitatea și unifor­mitatea drepturilor și a obligațiilor care decurg din Regulamentul nr. 44/2001 pen­tru statele membre și pentru persoanele interesate, noțiunea de «materie civilă și comercială» nu trebuie interpretată ca reprezentând o simplă trimitere la dreptul intern al unuia sau al altuia dintre statele în cauză. Această noțiune trebuie con­siderată ca fiind o noțiune autonomă, care trebuie interpretată prin raportare, pe de o parte, la obiectivele și la sistemul regulamentului menționat și, pe de altă parte, la principiile generale care se desprind din ansamblul sistemelor juridice naționale (Hotărârea din 23 octombrie 2014, flyLAL Lithuanian Airlines, C 302/13, EU:C:2014: 2319, punctul 24)”.

Curtea a subliniat în mod constant faptul că intenția legiuitorului Uniunii a fost de a reține o concepție largă pentru noțiunea de „materie civilă și comercială” și, în consecință, un domeniu larg de aplicare pentru acesta din urmă^[63].

De asemenea, Curtea a arătat în jurisprudența sa că, pentru a stabili dacă o materie intră sau nu în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001, trebuie să se examineze elementele care caracterizează natura raporturilor juridice dintre părțile din litigiu sau obiectul acestuia^[64].

În cauza Fahnenbrock și alții, Curtea a reamintit principiile anterior expuse și a precizat că, „în ceea ce privește Regulamentul nr. 1393/2007 (…), este necesar să se constate că și articolul 1 alineatul (1) din acesta, pe de o parte, prevede că acest regulament se aplică în materie civilă sau comercială și adaugă, în plus, că acesta nu se aplică în special în ceea ce privește răspunderea statului privind acte sau omisiuni săvârșite de acesta în cadrul exercitării autorității publice («acta iure imperii»)”. Curtea a concluzionat că noțiunea „materie civilă sau comercială” în sensul art. 1 alin. (1) din Regulamentul nr. 1393/2007 trebuie, de asemenea, să fie considerată ca fiind o noțiune autonomă și că această noțiune trebuie interpretată prin referire îndeosebi la obiectivele și la sistemul acestui regulament^[65].

După ce a remarcat că Regulamentul nr. 1393/2007 urmărește să îmbunătă­țeas­că și să accelereze transmiterea actelor judiciare și extrajudiciare pentru a asigura buna funcționare a pieței interne, a conchis că cererea de notificare sau de comuni­care și actele transmise sunt returnate agenției de transmitere în cazul în care această cerere „este, în mod vădit, în afara domeniului de aplicare” al regulamen­tului^[66].

Curtea a remarcat însă un specific al Regulamentului nr. 1393/2007, în sensul că analiza pe care instanța trebuie să o realizeze înainte de a aprecia dacă respectivul liti­giul este în materie civilă sau comercială este situată în timp, de multe ori, la mo­men­tul debutului procedurii judiciare, chiar înainte ca părțile la procedură, altele decât reclamantul, să fi primit comunicarea actului respectiv, dat fiind că modalită­țile de comunicare a aceluiași act depind tocmai de răspunsul la chestiunea res­pectivă^[67].

De aceea, s‑a concluzionat că, pentru a stabili dacă Regulamentul nr. 1393/2007 este aplicabil, este suficient ca instanța sesizată să concluzioneze că nu este evident că acțiunea intentată în fața sa nu intră sub incidența materiei civile sau comer­ciale^[68].

Analiza pe care Curtea a realizat‑o pentru a răspunde la întrebare a presupus verifi­carea problemei dacă raportul juridic dintre reclamanții din litigiile principale și statul elen este în mod vădit marcat de o manifestare a autorității publice din par­tea statului debitor în măsura în care ar corespunde exercitării unor puteri exor­bitante în raport cu normele de drept comun aplicabile în relațiile dintre parti­culari^[69].

Or, Curtea a observat că nu reiese în mod vădit din dosar că condițiile financiare ale titlurilor în cauză ar fi fost stabilite în mod unilateral de statul elen, iar nu pe baza condițiilor de piață care reglează schimbul și rentabilitatea acestor instrumente financiare. Faptul că statul a adoptat o lege prin care s‑a prevăzut posibilitatea unui schimb al titlurilor în contractele în discuție nu este în sine determinantă pentru a concluziona că statul și‑a exercitat autoritatea publică, întrucât schimbul s‑ar fi produs ca urmare a unei decizii a unei majorități a titularilor obligațiunilor^[70]. 

Curtea a arătat, așadar, că nu se poate concluziona că litigiile principale nu intră în mod vădit sub incidența materiei civile sau comerciale în sensul Regulamentului nr. 1393/2007, astfel încât respectivul regulament este aplicabil acestor cauze^[71].

Concret, din analiza domeniului de aplicare al Regulamentului 2020/1784 și a jurisprudenței relevante a Curții de Justiție^[72], reies următoarele concluzii:

În primul rând, este neechivoc faptul că noțiunea de materie civilă și comercială este autonomă, că aparține dreptului UE, independentă de calificarea cauzei potrivit dreptului național al unuia sau al altuia dintre statele în cauză. Pentru a se deter­mina conținutul acestei noțiuni, trebuie să se facă referire la obiectivele și la siste­mul regulamentului menționat și, pe de altă parte, la principiile generale care se des­prind din ansamblul sistemelor juridice naționale.

După o astfel de analiză, rezultă că din domeniul de aplicare al regulamentului sunt excluse materiile care țin de dreptul public, între care și materia vamală, fiscală sau administrativă. Pentru a determina dacă un litigiu este de drept public, nu interesează exclusiv aspectul că una dintre părți este o autoritate/instituție publică sau chiar statul, ceea ce este relevant este natura raportului juridic dedus judecății. Mai precis, acesta trebuie să își aibă originea în exercitarea prerogativelor de auto­ritate publică de către una dintre părțile din litigiu. Dacă raportul dintre autoritatea publică și cealal­tă parte din litigiu este guvernat de normele de drept comun aplicabile în relațiile dintre particulari (statul acționează iure gestionis), litigiul intră în noțiunea de materie civilă și comercială și, în consecință, în domeniul de aplicare al regulamentului.

În al doilea rând, domeniul de aplicare al Regulamentului 2020/1784 trebuie să includă domeniile de aplicare ale Regulamentelor Bruxelles I bis și Bruxelles II bis, întrucât este esențial ca notificarea și comunicarea actelor să poată fi realizate, ca regulă generală, și în litigiile care sunt guvernate, din punct de vedere procedural, de aceste din urmă regulamente.

Cu toate acestea, Regulamentul 2020/1784 are un anumit specific, din perspec­tiva analizei pe care o face instanța pentru a determina dacă litigiul supus judecății intră în sfera de aplicare a acestuia. Nevoia de a stabili dacă regulamentul este aplicabil poate apărea într‑un stadiu incipient al procedurii, uneori mult înainte ca instanța să își verifice propria competență internațională, eventual conform Regu­lamentelor Bruxelles I bis și Bruxelles II bis. Astfel, se poate pune problema comuni­cării cererii de chemare în judecată unui pârât cu domiciliul în străinătate încă din faza procedurii scrise, anterior debutului fazei de cercetare judecătorească, când se va conchide și cu privire la competența internațională a instanței. Prin urmare, informațiile pe care instanța le are cu privire la cauză pot fi incomplete și/sau pot necesita aprecieri complexe care să presupună și administrare de probatoriu. De aceea, de regulă, instanța va face o analiză neaprofundată a naturii și obiectului litigiului, pe baza datelor pe care le are în momentul în care apare nevoia aplicării regulamentului. Aceasta înseamnă că instanța va urmări să excludă de la aplicarea regulamentului doar acele litigii care sunt în mod vădit în sfera dreptului public. Dacă este cazul, autoritatea de primire străină care va executa o astfel de cerere va trebui să verifice în aceeași manieră aplicabilitatea regulamentului. Va respinge cererea numai dacă aceasta este în mod vădit în afara domeniului de aplicare al acestui act normativ, fără să realizeze o analiză amănunțită a raportului juridic dedus judecății, după cum rezultă din dispozițiile art. 10 alin. (3) din regulament.

Astfel, de exemplu, în privința litigiilor care se află pe rolul instanțelor judecă­torești române, vor fi vădit în afara domeniului de aplicare al regulamentului litigiile privind: regimul străinilor, anularea actelor administrative, suspendarea executării actului administrativ, obligarea la emiterea unui act administrativ, amenzile pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești întemeiate pe dispozițiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004^[73] etc.

În ceea ce privește litigiile de achiziție publică, trebuie să se facă o distincție între cele care precedă încheierea unui contract și cele referitoare la executarea, anularea sau nulitatea contractului deja încheiat. În faza prealabilă încheierii unui contract de achiziție publică, pot apărea litigii cu privire la derularea procedurii de atribuire. Deși nu există reguli clare care să decurgă din dispozițiile legale ale regulamentului și nici jurisprudență care să clarifice această chestiune, până la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o astfel de interpretare, ne manifestăm opinia în sensul că aces­tea sunt excluse de la aplicarea regulamentului, deciziile luate de autoritatea con­tractantă pe parcursul procedurii de atribuire fiind emise în regim de putere publică.

Cu privire la litigiile ulterioare încheierii contractului de achiziție publică, deși păr­țile dintr‑un asemenea raport juridic nu sunt neapărat pe poziții de perfectă ega­li­­tate, anumite litigii ar putea intra în sfera de aplicare a regulamentului. De exemplu, dacă se solicită despăgubiri pentru executarea cu întârziere a unor obli­ga­ții contractuale, acest litigiu este de drept privat, în sensul regulamentului. În schimb, considerăm că este în sfera dreptului public un litigiu care are ca obiect contestarea validității con­trac­tului încheiat cu încălcarea procedurilor de atribuire impuse de Directiva 2014/24^[74].

Astfel, precizăm în final faptul că interpretarea domeniului de aplicare ratione materiae al Regulamentului 2020/1784 este largă, acoperitoare, în sensul că vor fi excluse doar cauzele aflate în mod cert în sfera dreptului public. Această noțiune este de strictă interpretare, în afara dreptului public nu există alte excluderi men­ționate de regulament. 

În litigiile excluse din domeniul de aplicare al regulamentului, comunicarea sau notificarea actelor în străinătate se va realiza în conformitate cu Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială, care repre­zintă norma specială în această materie.

2.3.2.2. Situația în care nu se cunoaște adresa destinatarului

Conform art. 1 alin. (2) din regulament, acesta nu se aplică în cazul în care nu este cunoscută adresa persoanei căreia trebuie să i se notifice sau comunice un act.

Totuși, ca element de noutate adus de reformarea vechiului regulament în materie, art. 7 prevede posibilitatea solicitării asistenței pentru aflarea adresei desti­natarului actului.

În concret, dacă nu se cunoaște adresa destinatarului actului, instanța care trebuie să comunice actul respectivului destinatar nu va solicita direct comunicarea actului prin intermediul agenției de primire din statul în care se bănuiește că se află domiciliul sau reședința destinatarului. Dimpotrivă, este necesar ca mai întâi instan­ța, ca agenție de transmitere, să solicite aflarea adresei părții prin intermediul unei cereri de asistență speciale autorității solicitate din statul membru în care desti­natarul are domiciliul sau reședința. Cererea se redactează folosind formularul B din anexa la regulament; folosirea formularul este facultativă.

Anumite state pot oferi informații detaliate, pe portalul european e‑justiție, privind modul de identificare a adreselor persoanelor cărora trebuie să li se notifice sau comunice actul. Pentru asemenea state, o cerere de asistență apare ca super­fluă, din moment ce informațiile sunt accesibile prin intermediul portalului. Totuși, până în prezent nu sunt publicate informații de această natură pe portalul e‑justiție, astfel că este greu de anticipat utilitatea acestora. 

2.3.2.3. Destinatarul actului are desemnat un reprezentant autorizat în statul membru al instanței

Pentru ca regulamentul să fie aplicabil, trebuie ca, potrivit legii forului, să fie necesară transmiterea actelor în străinătate, astfel cum s‑a arătat anterior. În mod firesc, dacă partea căreia trebuie să îi se comunice un anumit act are desemnat un reprezentant pe teritoriul statului în care se află instanța, nu există o necesitate de a efectua o notificare sau o comunicare de acte în străinătate. În consecință, regu­lamentul nu va fi aplicabil.

Conform art. 156 C.proc.civ., persoanele care se află în străinătate, citate potrivit art. 155 alin. (1) pct. 12 și 13 pentru primul termen de judecată, vor fi înștiințate prin citație că au obligația de a‑și alege un domiciliu în România unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care acestea nu se conformează, comunicările li se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poșta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menționate actele ce se expediază, ținând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.

Prin urmare, conform textului menționat, numai prima comunicare către o parte care are domiciliul sau reședința în străinătate se va realiza potrivit metodelor de comunicare impuse de regulament, pentru următoarele comunicări partea fiind obligată să își aleagă un domiciliu procesual în România. Dacă aceasta nu se confor­mează, sancțiunea este că, deși se vor transmite actele, pentru analizarea validității procedurii de comunicare se va lua în considerare drept dovadă de comunicare recipisa de predare la poșta română a scrisorii. Instanța nu va aștepta întoarcerea dovezii de comunicare pentru a confirma că o astfel de notificare a avut loc.

Întrebarea legitimă care se poate ivi în legătură cu această sancțiune este dacă respectă dreptul la apărare al părții și, în consecință, dacă este conformă spiritului și economiei regulamentului și/sau ale altor norme de drept UE.

În cauza Alder^[75], instanța națională poloneză i‑a informat pe reclamanții cu domiciliul în Germania cu privire la obligația lor de a comunica, în termen de o lună, numele unui reprezentant în Polonia autorizat să primească notificările actelor judiciare și le‑a atras atenția că, în lipsa desemnării unui reprezentant până la împli­nirea termenului, actele care le vor fi adresate vor fi depuse la dosar și vor fi consi­derate că le‑au fost notificate, conform legii procedurale poloneze. 

Soții Alder nu au indicat niciun reprezentant autorizat să primească notificările în Polonia, astfel că citația adresată acestora în vederea prezentării la termenul de judecată și întâmpinarea depusă de pârâți au fost depuse la dosar, în aplicarea nor­mei potrivit căreia aceste acte sunt considerate notificate reclamanților. Aceștia din urmă nu s‑au prezentat la termenul de judecată menționat, la care instanța a admi­nistrat probele propuse, a închis dezbaterile și a pronunțat o hotărâre de respingere a acțiunii.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a conchis că un mecanism de notificare sau de comunicare fictivă precum cel prevăzut de legea procedurală poloneză se dovedește a fi incompatibil cu realizarea obiectivelor privind protecția dreptului la apărare avută în vedere de Regulamentul nr. 1393/2007^[76].

În fapt, acest mecanism privează de orice efect util dreptul destinatarului unui act judiciar, al cărui domiciliu sau reședință obișnuită nu se află în statul membru în care se desfășoară procedura, de a beneficia de o primire reală și efectivă a acestui act, iar aceasta în special din cauza faptului că destinatarului respectiv nu i se asigură nici cunoașterea actului judiciar în timp util pentru a‑și pregăti apărarea, nici traducerea acestuia^[77].

Desigur, sancțiunea prevăzută de art. 156 C.proc.civ. român nu este atât de dras­tică precum cea prevăzută de Codul de procedură civilă polonez^[78]. În fapt, comu­nicarea prevăzută de această din urmă regulă internă era fictivă. Codul de procedură român impune totuși ca o astfel de comunicare să se realizeze. Așadar, concluziile Curții de Justiție din cauza Alder nu pot fi preluate ca atare în privința com­patibilității art. 156 C.proc.civ. român cu interpretarea sistematică a Regulamentului 2020/1784. Totuși, tocmai pentru că încălcarea spiritului și obiectivelor regulamen­tului este atât de clară în privința legii procedurale poloneze, Curtea nu a mai simțit nevoia să analizeze dacă această situație ar putea da naștere unei discriminări indirecte pe criteriul de naționalitate.

Totuși, avocatul general Yves Bot a observat^[79] că dispoziția procedurală polo­neză se va aplica în principal resortisanților celorlalte state membre, care, cel mai adesea, nu au domiciliul sau reședința obișnuită în Polonia, mai degrabă decât cetă­țe­nilor polonezi. Acesta a contestat motivele invocate de Guvernul polonez în spriji­nul obligației de alegere a domiciliului în Polonia, și anume, în principal, necesitatea de a garanta o derulare eficientă a procedurii jurisdicționale. Avocatul general a arătat că regulamentul are ca obiect tocmai facilitarea și accelerarea transmiterilor trans­frontaliere prin prevederea de diferite modalități de transmitere a actelor. În concluzie, acesta a considerat că dispoziția poloneză constituie o discriminare în lumina art. 18 TFUE^[80].

Deși o soluție tranșantă nu poate fi adoptată pe baza jurisprudenței actuale, până când Curtea va avea posibilitatea să se pronunțe, credem că ar fi recomandabil ca sancțiunea prevăzută de art. 156 C.proc.civ. să nu fie aplicată, cel puțin pentru motivul că este discriminatorie, dacă nu chiar împotriva economiei și spiritului Regu­lamentului 2020/1784. 

2.3.3. Mijloace de transmitere și de notificare sau de comunicare a actelor judiciare

Transmiterea și notificarea sau comunicarea actelor judiciare se pot realiza prin următoarele metode permise de regulament:

a) prin intermediul agențiilor de transmitere și de primire;

b) pe cale diplomatică sau consulară;

c) prin intermediul agenților diplomatici sau al funcționarilor consulari;

d) prin intermediul serviciilor poștale;

e) pe cale electronică;

f) directă.

În cauza Plumex^[81], Curtea de Justiție a decis, în legătură cu mijloacele de comu­nicare din Regulamentul nr. 1348/2000, că nu există o ierarhie între acestea, niciunul nefiind prioritar celuilalt. În această cauză, Plumex, o societate de drept portughez, a primit la sediul său din Portugalia o comunicare a unei hotărâri pro­nun­țate de o instanță din Belgia într‑un litigiu civil, care a fost realizată atât prin intermediul agențiilor de transmitere, respectiv de primire, cât și prin poștă. S‑a pus problema datei de la care începe să curgă termenul de apel, întrucât mai întâi a fost realizată comunicarea prin poștă, iar mai apoi s‑a realizat comunicarea prin asisten­ța oferită de agenția de primire din Portugalia. Dacă mijlocul de notificare și comu­nicare a actelor prin intermediul agențiilor ar fi fost prioritar comunicării prin poștă, atunci data de la care începea să curgă termenul de apel ar fi fost data care rezulta din dovada de comunicare înaintată de agenția portugheză.

Curtea a precizat că rezultă din spiritul și obiectivul regulamentului că acesta intenționează să asigure transmiterea actelor judiciare în mod efectiv, cu respec­tarea intereselor legitime ale persoanelor care sunt destinatarele actului. Deși în principiu toate metodele transmitere a actelor pot asigura respectarea intereselor menționate, în lumina circumstanțelor unui caz specific, este posibil să se prefere un anumit tip de comunicare sau să se folosească două sau mai multe metode de comunicare. Acest lucru este posibil, întrucât regulamentul nu stabilește o ierarhie între mijloacele de comunicare. Astfel, Curtea a decis că, în ipoteza în care notifica­rea sau comunicarea actului s‑a realizat prin două sau mai multe mijloace de trans­mitere, data efectuării comunicării actului trebuie să fie apreciată în funcție de data primei comunicări efectuate în mod valid^[82].

Până la intrarea în vigoare a dispozițiilor Regulamentului 2020/1784, instanțele române au tins să prefere comunicarea prin poștă și pe cea prin agențiile de trans­mitere și de primire. 

2.3.3.1. Canalul agențiilor de transmitere și de primire

A. Ce sunt agențiile de transmitere și de primire?

Conform art. 3 alin. (1) din regulament, fiecare stat membru desemnează func­țio­narii publici, autoritățile sau alte persoane (agenții de transmitere), care au com­pe­tența să transmită acte judiciare sau extrajudiciare ce urmează să fie notificate sau comunicate într‑un alt stat membru. De asemenea, potrivit art. 3 alin. (2), fie­care stat membru desemnează agențiile de primire a actelor judiciare sau extraju­diciare provenind de la alt stat membru. 

În privința statului român, potrivit art. 32 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 189/2003, toate instanțele române au potențialul de a fi agenții de transmitere, dacă este nevoie să comunice actele judiciare și extrajudiciare direct către autoritățile pri­mitoare alte statelor membre UE.

Pentru actele extrajudiciare, notarii, executorii judecătorești și alte autorități în competența cărora intră comunicarea de acte în străinătate efectuează transmi­terea cererilor prin intermediul judecătoriilor în a căror circumscripție își au sediul profesional, potrivit art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 189/2003.

Agenția de primire, autoritatea care are competența de a primi cererea de comunicare de acte judiciare și extrajudiciare din statele membre, este judecătoria în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul destinatarul, conform art. 32 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 189/2003.

Conform art. 4 din regulament, statele membre desemnează un organism cen­tral care are un rol de suport, în special pentru agențiile de transmitere. Astfel, orga­nis­mul central furnizează informații agențiilor de transmitere; caută soluții pentru orice dificultăți ce pot apărea cu ocazia transmiterii actelor în scopul notificării sau al comunicării; transmite, în cazuri excepționale, o cerere de notificare sau comu­nicare către agenția competentă de primire, la cererea agenției de transmitere.

Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 189/2003, Ministerul Justiției este organis­mul central român. Direcția specializată din cadrul Ministerului Justiției poate oferi suport cu privire la transmiterea cererilor către agențiile de primire dintr‑un alt stat, cu privire la identificarea agenției de primire din alt stat atunci când instanța ro­mână, agenție de transmitere, are dificultăți în a găsi cele relevante pe Atlasul Judiciar etc.

Portalul e‑justiție^[83] cuprinde rubrica denumită „Atlas Judiciar în materie civilă”, care grupează informații despre agențiile de transmitere și de primire din fiecare stat membru, organismele centrale, alături de alte informații importante referitoare la costurile serviciului, limbile acceptate pentru transmiterea formularelor etc.^[84]

B. Cum se transmit actele prin intermediul agențiilor de primire?

a) Între 1 iulie 2022 și 31 martie 2025

În această perioadă, modalitatea de transmitere va fi cea prevăzută de regu­lamentul vechi, Regulamentul nr. 1393/2007.

Regulamentul prevede transmiterea directă, fără intermedierea organismului cen­tral. Transmiterea trebuie să se realizeze în cel mai scurt termen, prin orice mijloc acceptat de statul membru de destinație: prin fax, e‑mail, prin poștă.

Potrivit obligațiilor care decurg din regulament, statele membre au comunicat Comisiei mijloacele prin care acceptă să fie transmise actele în vederea comunicării. România acceptă ca actele ce vor fi comunicate destinatarilor aflați pe teritoriul său să fie transmise prin poștă și fax (cu privire la ambele regulamente). Informațiile se regăsesc in extenso pe Atlasul Judiciar al portalului e‑justiție.

Actului care trebuie transmis în străinătate i se va atașa formularul‑tip prevăzut de anexa I la regulament (formularul A). Utilizarea acestui formular este obligatorie. Formularul va fi transmis în limba oficială a statului membru de destinație sau în una dintre limbile în care acest stat a acceptat să fie transmis. România acceptă, pe lângă limba română, formularul transmis în limba engleză sau franceză.

Regulamentele prevăd expres că actele care se transmit sunt scutite de legalizare sau altă formalitate. Solicitantul avansează toate cheltuielile pentru efectuarea traducerii actului înainte de a fi transmis, în limba pe care destinatarul o înțelege sau în limba oficială a statului membru de destinație ori, în cazul în care în respec­tivul stat membru există mai multe limbi oficiale, limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului în care urmează să se efectueze notificarea ori comunicarea. Mai precis, în cazul unui litigiu aflat pe rolul instanțelor române, reclamantul va avansa cheltuielile necesare pentru traducerea actelor, pentru ca la finalul judecății partea care pierde procesul să fie obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, conform art. 453 C.proc.civ.

Agenția de transmitere trebuie să identifice agenția de primire din statul mem­bru în care se află destinatarul, potrivit informațiilor din Atlasul Judiciar.

La primirea actului, agenția de primire expediază agenției de transmitere o con­firmare de primire, utilizând formularul‑tip prevăzut la anexa I. Dacă este necesar, agenția de primire poate solicita informații suplimentare sau acte suplimentare de la agenția de transmitere, contactând prin cele mai rapide mijloace această auto­ritate.

Dacă cererea de comunicare este în mod vădit în afara domeniului de aplicare al regulamentului sau dacă neîndeplinirea condițiilor de formă impuse face imposibilă notificarea, cererea și actele transmise sunt returnate, împreună cu avizul de retur, utilizând formularul‑tip prevăzut în anexa I. 

Dacă un act a fost transmis spre comunicare unei agenții de primire necompe­tente teritorial, aceasta transmite actul, precum și cererea agenției de primire care are competență teritorială în același stat membru. Aceasta din urmă va informa agenția de transmitere cu privire la primirea actului. Agenția necompetentă care a luat măsura transmiterii actului către agenția competentă teritorial informează agen­ția de transmitere despre aceasta, utilizând formularul‑tip. Agenția competen­tă la care ajunge actul în urma acțiunii anterior menționate va transmite dovada de primire către agenția de transmitere.

Agenția de primire va lua toate măsurile necesare pentru efectuarea notificării cât mai curând posibil, în orice caz, în termen de o lună de la primire. Dacă nu este posibilă comunicarea în acest termen, agenția de primire informează imediat agen­ția de transmitere prin intermediul certificatului‑tip menționat în anexa I și continuă să ia măsurile necesare pentru notificare, cu excepția unor îndrumări contrare din par­tea agenției de transmitere. Agenția de transmitere poate să confirme, de exem­plu, faptul că notificare a fost realizată printr‑un alt mijloc prevăzut de regu­lament sau că nu mai are nevoie de o astfel de notificare.

b) De la 1 aprilie 2025

Elementul de diferență față de reglementarea anterioară este că actele care trebuie să fie notificate sau comunicate, cererile, confirmările, confirmările de pri­mi­re, certificatele și comunicările efectuate pe baza formularelor din anexa I între agențiile de transmitere și agențiile de primire, între aceste agenții și organismele centrale sau între organismele centrale din diferite state membre se transmit prin intermediul unui sistem informatic descentralizat, e‑Codex. Celelalte mijloace, fax, poștă electronică, poștă, vor fi utilizate numai în condiții excepționale, dacă nu există posibilitatea de transmitere prin sistemul informatic descentralizat.

Acest sistem va fi alcătuit din sistemele back‑end ale statelor membre și din punc­te de acces interoperabile, prin intermediul cărora să fie interconectate siste­mele respective. Aceasta înseamnă că e‑Codex are caracter descentralizat și permi­te schimbul de date exclusiv între state membre, fără ca vreuna dintre instituțiile Uniunii să fie implicată în respectivul schimb^[85].

C. Refuzul primirii actului

Conform art. 12 alin. (1) din regulament, destinatarul poate refuza să accepte actul care se notifică sau comunică în cazul în care actul nu este redactat în una dintre următoarele limbi sau însoțit de o traducere în una dintre următoarele limbi:

a) o limbă pe care destinatarul o înțelege; sau

b) limba oficială a statului membru de destinație sau, în cazul în care în respec­tivul stat membru există mai multe limbi oficiale, limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului în care urmează să se efectueze notificarea sau comunicarea.

Pentru ca destinatarul să își poată exercita un astfel de drept, este necesar ca agenția de primire să informeze destinatarul cu privire la acest lucru, anexând la actul care trebuie notificat sau comunicat formularul L din anexa I. Acest formular trebuie să fie anexat în:

a) limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale statului membru de origine; și

b) limba oficială a statului membru de destinație sau, în cazul în care în respec­tivul stat membru există mai multe limbi oficiale, limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului în care urmează să se efectueze notificarea sau comunicarea.

Regulamentul permite ca, în cazul în care există indicii că destinatarul înțelege o limbă oficială a unui alt stat membru, formularul L din anexa I să se furnizeze și în respectiva limbă.

Este trimiterea acestui formular obligatorie și care sunt consecințele omisiunii transmiterii acestuia de către agenția de primire?

Curtea de Justiție a precizat în jurisprudența sa că „trebuie să se asigure nu numai ca destinatarul unui act să primească în mod real actul în cauză, ci și ca acesta să fie în măsură să cunoască și să înțeleagă în mod efectiv și complet sensul și conținutul acțiunii inițiate împotriva sa în străinătate, astfel încât să își poată valorifica în mod util drepturile în statul membru de origine”^[86]. 

De asemenea, Curtea a observat că agenția de primire are sarcina de a proceda în mod efectiv la notificarea sau la comunicarea actului către destinatar. Astfel, trebuie, pe de o parte, să informeze agenția de transmitere cu privire la toate ele­mentele relevante ale acestei operațiuni prin transmiterea formularului‑tip prevă­zut în anexa I la regulament și, pe de altă parte, să aducă la cunoștința destinatarului că are posibilitatea de a refuza primirea actului în cazul în care acesta nu este redactat sau tradus în una dintre limbile menționate la această dispoziție, În cazul în care i se opune efectiv un astfel de refuz de către acesta din urmă, el are, în plus, sarcina, în temeiul alin. (2) și (3) ale aceluiași articol, să informeze imediat despre aceasta agenția de transmitere și să returneze cererea și actul a cărui traducere este solicitată^[87].

În privința omisiunii de a transmite formularul‑tip, Curtea a menționat că trebuie să fie posibilă remedierea, că acesta nu constituie un motiv de nulitate a procedurii, ci o omisiune care trebuie îndreptată în conformitate cu dispozițiile prevăzute de acest regulament. Curtea se referă la faptul că nu există un motiv de nulitate a pro­cedurii de comunicare a actului întemeiată pe regulament sau a actului de notificat ori de comunicat, procedura nu trebuie reluată de la început, ci se va remedia această neregulă^[88]. 

Cine are obligația de a remedia această neregularitate? Omisiunea trebuie să fie îndreptată de agenția de primire. Aceasta va trebui astfel să îl informeze imediat pe destinatarul actului despre dreptul său de a refuza primirea acestuia din urmă, prin transmiterea aceluiași formular‑tip^[89].

Curtea a confirmat, astfel, caracterul obligatoriu și sistematic al utilizării formu­larului‑tip.

Care este momentul în care destinatarul poate refuza să accepte actul? Art. 12 alin. (3) din regulament stabilește că refuzul se poate înregistra fie în momentul noti­ficării sau al comunicării, fie în termen de două săptămâni de la momentul noti­ficării sau al comunicării, întocmindu‑se o declarație scrisă a refuzării acceptării. În acest scop, destinatarul poate returna către agenția de primire fie formularul L din anexa I, fie o declarație scrisă care indică faptul că destinatarul refuză să accepte actul din cauza limbii în care este notificat sau comunicat.

Revine în sarcina agenției de primire obligația ca, atunci când este informată că destinatarul refuză să accepte actul, să informeze imediat agenția de transmitere prin intermediul certificatului de efectuare sau de neefectuare a notificării sau a comunicării actelor, utilizând formularul K din anexa I, și să returneze cererea, pre­cum și, după caz, fiecare act a cărui traducere este solicitată.

Dispozițiile art. 12 alin. (5) din Regulamentul 2020/1784 prevăd că „[n]otificarea sau comunicarea actului refuzat poate fi remediată prin notificarea sau comunicarea către destinatar, în conformitate cu prezentul regulament, a respectivului act însoțit de o traducere într‑una dintre limbile prevăzute la alineatul (1)”.

Astfel, data notificării sau comunicării actului este data la care actul și traducerea acestuia au fost notificate sau comunicate în conformitate cu dreptul statului membru de destinație. Cu toate acestea, în cazul în care dreptul unui stat membru prevede obligația ca un act să fie notificat sau comunicat într‑un anumit termen, data care se ia în considerare în ceea ce privește solicitantul este data notificării sau a comunicării actului inițial.

Aceste dispoziții se aplică și celorlalte mijloace de transmitere și de notificare sau comunicare a actelor judiciare, de exemplu, notificării prin poștă, prin canalul consular direct sau indirect sau pe cale electronică.

Poate destinatarul să exercite acest drept de refuz în mod discreționar? Răs­punsul la această întrebare se poate deduce din considerentul (23) al regulamen­tului, care precizează că, pentru a asigura eficiența regulamentului, posibilitatea de a refuza comunicarea actelor ar trebui să se limiteze la situații excepționale. 

O astfel de interpretare a limitelor interne ale dreptului de refuz a fost confir­mată în cauza Weiss und Partner^[90]. Această cauză privea acordarea de daune‑inte­rese pentru repararea unui defect de proiectare. La baza raportului juridic dintre părți se afla un contract de arhitect, prin care biroul Grimshaw, de naționalitate britanică, s‑a obligat să presteze servicii de proiectare pentru un proiect imobiliar din Berlin în favoarea unei societăți de naționalitate germană. Contractul a prevăzut că prestațiile vor fi furnizate în limba germană, corespondența dintre părți, precum și corespondența cu autoritățile și instituțiile publice trebuia realizată în limba ger­mană, iar contractul era supus dreptului german. În cererea introductivă de instanță formulată de societatea germană pe rolul unei instanțe din acest stat erau citate diverse probe invocate în susținerea motivelor. Aceste înscrisuri erau anexate la ce­rerea introductivă, într‑un dosar care cuprindea aproximativ 150 de pagini. Judecă­torul cauzei a avut un dubiu cu privire la necesitatea traducerii întregului material probator anexat cererii introductive.

Curtea a arătat că nu este necesar să se traducă anexele actului introductiv, dacă acest act dă posibilitatea destinatarului să își invoce drepturile în cadrul procedurii judiciare, iar anexele nu sunt traduse în limba statului membru de destinație sau într‑o limbă din statul membru de origine pe care destinatarul o înțelege, dar au exclusiv o funcție probatorie și nu sunt indispensabile pentru a se înțelege obiectul și cauza cererii. Această verificare va fi realizată de instanța națională sesizată într‑un astfel de litigiu. 

Totodată, s‑a arătat că dacă destinatarul unui act a convenit într‑un contract încheiat cu cealaltă parte în litigiu „în cadrul activității sale profesionale că limba de corespondență este limba statului membru de origine [aceasta] nu constituie o prezumție de cunoaștere a limbii, dar este un indiciu pe care instanța îl poate lua în considerare atunci când verifică dacă acest destinatar înțelege limba statului membru de origine”.

În altă cauză, Curtea a statuat că solicitantul nu trebuie să suporte consecințele negative ale unui refuz pur dilatoriu și vădit abuziv de a primi un act netradus, în cazul în care se stabilește că destinatarul acestuia înțelege limba în care acest act este redactat. Revine, așadar, instanței în fața căreia este pendinte litigiul în statul membru de origine sarcina de a proteja cât mai bine interesele fiecărei părți, în spe­cial examinând toate elementele de fapt și de probă concludente care demonstrea­ză concret cunoștințele lingvistice ale destinatarului^[91].

D. Data și dovada comunicării sau a notificării

De momentul comunicării sau notificării actului sunt legate o serie de consecințe procesuale, cum ar fi momentul de început al unui termen procedural pentru exer­citarea unei căi de atac, momentul de la care se calculează termenul pentru pre­gătirea apărării, termenul în care se poate formula întâmpinare etc. 

Conform regulamentului, data comunicării unui act este cea la care acesta a fost co­municat sau notificat, în conformitate cu legislația statului membru de destinație, in­diferent de maniera de transmitere a actului (prin poștă, prin agenții de trimitere etc.).

Prin excepție, art. 13 alin. (2) din regulament prevede că, în cazul în care dreptul unui stat membru prevede obligația ca un act să fie notificat sau comunicat într‑un termen determinat, data luată în considerare, în ceea ce privește solicitantul, este cea stabilită de dreptul acelui stat membru.

După încheierea formalităților privind notificarea sau comunicarea actului în cauză, agenția de primire întocmește un certificat de îndeplinire a respectivelor formalități utilizând formularul K din anexa I și îl transmite agenției de transmitere, împreună cu o copie a actului notificat sau comunicat. Acest certificat se comple­tează în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale din statul membru de origine sau într‑o altă limbă pe care statul membru de origine a indicat că o va accepta. Fiecare stat membru indică orice limbă oficială a UE, alta decât cea proprie, în care poate fi completat formularul K din anexa I, conform art. 14 din regulament.

E. Cheltuielile de notificare sau comunicare

Regula generală este că notificarea și comunicarea actelor judiciare provenind dintr‑un stat membru, prin intermediul agențiilor de primire, nu pot să genereze obligații de plată sau de rambursare a taxelor ori a cheltuielilor ocazionate de servici­ile oferite în acest sens de statul membru de destinație. 

Prin excepție, partea căreia îi folosește comunicarea va avansa sau va rambursa cheltuielile legate de intervenția unui executor judecătoresc sau a unei persoane competente în conformitate cu dreptul statului membru de destinație și de folosirea unei metode speciale de notificare sau de comunicare.

Textul prevăzut de regulament face referire la „solicitant” care va avansa sau rambursa aceste cheltuieli. Totuși, Curtea de Justiție a stabilit că „termenul «solici­tant» vizează, în toate cazurile, partea interesată de transmiterea actului”^[92]. În această cauză, Tribunalul Ilfov a fost sesizat cu o cale de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în materie matrimonială, divorț și stabilire a răspunderii părintești față de un minor. Fratele, sora și, respectiv, bunicul patern al copilului au formulat o cerere de intervenție în susținerea uneia dintre părți. Pentru a se pronunța cu privire la admisibilitatea în principiu a acestor cereri de intervenție, Tribunalul Ilfov a stabilit obligația celor două părți inițiale de a asigura traducerea în limba franceză a citațiilor emise de această instanță în vederea comunicării lor către persoanele care doreau să intervină în proces și care aveau domiciliul în Franța. Părțile au refuzat suportarea acestor cheltuieli, susținând că instanța de trimitere trebuie considerată „solici­tant”, în temeiul art. 5 alin. (2) din Regulamentul nr. 1393/2007. 

În acest context, Curtea a decis că, din interpretarea contextuală și istorică a art. 5 alin. (2) din Regulamentul nr. 1393/2007, rezultă că, atunci când o instanță dis­pune transmiterea unor acte judiciare către terți care solicită să intervină în pro­ce­dură, această instanță nu poate fi considerată „solicitant”, în sensul acestei dispo­ziții, în vederea suportării tuturor cheltuielilor pentru traducere efectuate înainte de transmiterea acestor acte^[93]. 

Această concluzie se bazează pe faptul că instanța are obligația de a garanta un just echilibru între interesele solicitantului și cele ale destinatarului actului, iar respectarea unei asemenea obligații implică în mod necesar ca autoritatea căreia îi revine obligația respectivă să se afle într‑o poziție de imparțialitate în raport cu interesele solicitantului și cu cele ale destinatarului. O astfel de autoritate nu poate fi confundată cu una dintre aceste persoane interesate, și anume solicitantul.

Regulamentul prevede că statele membre pot stabili o taxă unică și fixă pentru intervenția unui executor judecătoresc sau a unei persoane competente, conform dreptului statului membru de destinație. Este necesar ca taxa să respecte principiile proporționalității și nediscriminării. Statele membre comunică astfel de taxe fixe Comisiei, iar aceasta din urmă le va centraliza și insera în Atlasul Judiciar.

Este preferabil ca instanța judecătorească să acceseze informațiile de pe Atlasul Judiciar cu privire la existența unei astfel de taxe, anterior luării unei decizii privind comunicarea sub această formă actelor judiciare. În ipoteza în care persoana căreia îi profită o asemenea comunicare se opune la plata unei astfel de taxe, instanța ar trebui să analizeze dacă poate apela la altă modalitate de comunicare a actului pre­vă­zut de regulament, fără a se aduce atingere eficacității unei astfel de comunicări. Numai în caz negativ, instanța va putea decide definitiv asupra modalității de comu­nicare, va stabili în sarcina părții o obligație de a avansa acele cheltuieli și va decide, dacă este cazul, cu privire la consecințele care rezultă din nerespectarea obligației dispuse. Astfel, se va putea face aplicarea dispozițiilor art. 242 C.proc.civ., suspen­dându‑se judecata cauzei.

2.3.3.2. Transmiterea pe cale diplomatică sau consulară

În situații excepționale, fiecare stat membru poate transmite acte judiciare, pe cale diplomatică sau consulară, în scopul notificării sau al comunicării către agențiile de primire sau organismele centrale ale altui stat membru. 

Această modalitate de comunicare, canalul consular indirect, se folosește exclu­siv atunci când împrejurările excepționale ale cauzei impun o atare comunicare. De exem­plu, atunci când se pune prolema citării statului străin, într‑o cauză care are la bază o acțiune a statului care nu presupune exercitarea puterii publice – iure gestionis^[94].

2.3.3.3. Transmiterea prin intermediul agenților diplomatici sau al funcționarilor consulari

Fiecare stat membru poate proceda la notificarea sau comunicarea actelor judi­ciare persoanelor care au reședința într‑un alt stat membru, fără a apela la măsuri coercitive, în mod direct prin agenții săi diplomatici sau funcționarii consulari. 

Canalul direct consular poate fi utilizat numai dacă destinatarii nu se opun unei astfel de modalități. În plus, un stat membru poate să comunice Comisiei că se opu­ne ca, pe teritoriul său, notificarea sau comunicarea actelor judiciare să fie efectuată astfel, cu excepția cazului în care actele trebuie notificate sau comunicate unui resor­tisant al statului membru de origine a actelor. Multe state membre au exercitat acest drept de opoziție la metoda de notificare și comunicare anterior menționată.

2.3.3.4. Transmiterea prin intermediul serviciilor poștale

Notificarea sau comunicarea actelor judiciare poate fi efectuată direct prin inter­mediul serviciilor poștale în cazul persoanelor aflate într‑un alt stat membru, prin scri­soare recomandată cu confirmare de primire sau printr‑o modalitate echiva­lentă. Se va transmite, de asemenea, la fel ca în toate celelalte modalități de comu­nicare, și formularul de refuz al primirii actului.

2.3.3.5. Notificarea sau comunicarea electronică

Această metodă nou‑introdusă presupune ca notificarea sau comunicarea acte­lor judiciare să poată fi efectuată direct către o persoană prin intermediul oricărei modalități electronice de notificare sau comunicare disponibile în temeiul dreptului intern al statului membru al instanței pentru notificarea sau comunicarea de acte la nivel național. 

Pentru a apela la o asemenea modalitate de comunicare, este necesar ca o adresă fizică a destinatarului să fie cunoscută. Acest lucru este necesar și pentru a se determina dacă regulamentul este aplicabil. 

De asemenea, este necesar să existe consimțământul expres al persoanei în cauză cu privire la această metodă de comunicare. 

Astfel, mai întâi, actele pot fi trimise și primite utilizând servicii de distribuție electronică înregistrată calificate în sensul Regulamentului (UE) nr. 910/2014, iar destinatarul să își fi dat în prealabil consimțământul expres pentru utilizarea de mijloace electronice în scopul notificării sau comunicării de acte în cursul procedu­rilor judiciare. Alternativ, comunicarea se poate face și prin e‑mail, dacă destinatarul și‑a dat în prealabil, în fața instanței sau a autorității sesizate în cauză sau în fața părții responsabile de notificarea sau comunicarea actelor în cursul unor astfel de proceduri, consimțământul expres privind utilizarea e‑mailului transmis către o adresă de e‑mail specificată în scopul notificării sau comunicării de acte în cursul respectivei proceduri, iar destinatarul să confirme primirea actului prin intermediul unei confirmări de primire, care să menționeze data primirii.

Statele membre pot impune cerințe suplimentare pentru acceptarea notificării sau comunicării prin e‑mail dacă dreptul lor prevede condiții mai stricte în această privință sau nu permite notificarea ori comunicarea prin e‑mail. Aceste informații vor fi menționate pe Atlasul Judiciar.

2.3.3.6. Notificarea sau comunicarea directă

Notificarea sau comunicarea unui act judiciar sau extrajudiciar poate avea loc și direct, prin intermediul executorilor judecătorești, al autorităților sau al altor per­soa­ne competente din statul membru de primire. O asemenea comunicare poate să se efec­tueze însă numai dacă este permisă potrivit legislației statului membru de destinație.

2.3.4. Garanții cu privire la notificare și comunicare

Conform art. 22 alin. (1) din regulament, dacă un act de sesizare a instanței sau un act echivalent acestuia a trebuit să fie transmis într‑un alt stat membru în vede­rea notificării sau a comunicării în temeiul regulamentului, iar pârâtul nu s‑a pre­zentat la înfățișare, pronunțarea hotărârii se suspendă până când se stabilește dacă notificarea, comunicarea sau remiterea actului a avut loc în timp util pentru ca pârâtul să își poată pregăti apărarea și că:

a) actul a fost notificat sau comunicat conform unei proceduri prevăzute de drep­tul statului membru de destinație pentru notificarea sau comunicarea actelor, în cauzele interne, către persoanele aflate pe teritoriul său; sau

b) actul a fost în fapt remis pârâtului sau la reședința pârâtului prin alt mijloc pre­­­vă­zut în regulament.

Înțelesul sintagmei „pârâtul nu se prezintă” nu ar trebui determinată de legea națională, întrucât nu există o referire expresă la dispozițiile legii interne. Potrivit unei jurisprudențe constante, reiese atât din cerințele aplicării uniforme a dreptului UE, precum și ale principiului egalității de tratament că termenii unei dispoziții de drept UE care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sen­sul și domeniul de aplicare al acesteia trebuie, în mod normal, să pri­meas­că în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză^[95]. 

În interpretarea acestei noțiuni, ar trebui să se favorizeze un înțeles larg, care să cuprindă atât situația în care pârâtul nu s‑a prezentat fizic în ședința publică, per­sonal sau prin reprezentant, cât și atunci când nu a depus întâmpinare. Ceea ce con­tează este ca instanța să se asigure că, pe de o parte, pârâtul menționat a primit în mod real actul de sesizare a instanței, care îi permite atât să aibă cunoștință despre faptul că s‑a inițiat o procedură jurisdicțională împotriva sa într‑un alt stat membru, cât și să identifice obiectul și cauza cererii, și, pe de altă parte, că a dispus de sufi­cient timp pentru a‑și pregăti apărarea^[96].

Orice stat membru poate să comunice Comisiei faptul că o instanță, în pofida dispozițiilor alin. (1), poate pronunța o hotărâre, chiar dacă nu s‑a primit niciun cer­tificat de efectuare a notificării sau a comunicării ori a remiterii actului de sesi­zare a instanței sau a unui act echivalent acestuia, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:

a) actul a fost transmis prin unul dintre mijloacele prevăzute în regulament;

b) de la data transmiterii actului s‑a scurs un termen considerat adecvat de către instanță în acel caz, dar nu mai puțin de șase luni;

c) nu s‑a obținut niciun tip de certificat, cu toate că autoritățile sau organismele competente ale statului membru de destinație au întreprins toate demersurile rezonabile în sensul obținerii acestuia.

Aceste informații sunt puse la dispoziție pe portalul european e‑justiție. România a făcut o astfel de declarație.

În cazuri urgente justificate, instanțele pot dispune orice măsură provizorie sau asi­gu­rătorie, chiar dacă, potrivit art. 22 alin. (1) și (2), nu ar putea să treacă la jude­cata cauzei pe fond.

2.3.5. Repunerea în termen

Pentru ipoteza în care instanța care a dispus comunicarea actului introductiv de instanță unui pârât în străinătate, iar ulterior a pronunțat o hotărâre judecătorească împotriva acelui pârât, art. 22 alin. (4) din regulament prevede că se poate dispune în favoarea acestuia din urmă o repunere în termenul de exercitare a căii de atac, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) pârâtul, din motive care nu îi sunt imputabile, nu a luat cunoștință de actul res­pectiv în timp util pentru a‑și pregăti apărarea sau nu a luat cunoștință de hotă­râre în timp util pentru a exercita o cale de atac; și

b) pârâtul a prezentat la acțiune o apărare la prima vedere întemeiată.

Celelalte cerințe privind exercitarea acestui drept procedural sunt reglementate de legea forului. Astfel, potrivit legii române, repunere în termenul de exercitare a unei căi de atac nu poate fi acordată din oficiu de către instanță, ci trebuie solicitată de partea interesată. Mai mult, cererea de repunere în termen trebuie să însoțească cererea de formulare a căii de atac în cauză^[97].

O astfel de cerere de repunere în termen poate fi formulată numai într‑un ter­men rezonabil de la data la care pârâtul a luat cunoștință de hotărâre.

Orice stat membru poate să comunice Comisiei faptul că o cerere de repunere în termen este inadmisibilă dacă este formulată după expirarea unui termen precizat de statul membru în acea comunicare. Respectivul termen nu poate fi în niciun caz mai scurt de un an de la data pronunțării hotărârii. Aceste informații sunt puse la dis­poziție pe portalul european e‑justiție. România a declarat un termen de formu­lare a unei astfel de cereri de un an.

Dispozițiile art. 22 alin. (4) din regulament cu privire la posibilitatea repunerii în ter­men a pârâtului pentru exercitarea unei căi de atac nu se aplică în cazul hotă­rârilor privind starea civilă sau capacitatea juridică a persoanelor.

§3. Concluzii

Analiza comparativă a reglementărilor internaționale din materia notificării și comunicării de acte în străinătate relevă anumite puncte comune. Interesul mani­fes­tat astfel în legătură cu acest mijloc de asistență judiciară arată că factorii deci­zio­nali au acordat prioritate eficientizării comunicării. Este important ca litigiile trans­frontaliere să se soluționeze nu doar în termene rezonabile, dar și prin hotărâri susceptibile de a fi executate în alte state. Din acest motiv, necesitatea respectării dreptului la apărare al destinatarului actului a intervenit firesc printre preocupările factorilor decidenți. Instrument mai nou, elaborat pentru a fi aplicat într‑un spațiu de circulație, libertate și justiție și pe o piață unică, Regulamentul 2020/1784 a dat noi valențe acestei preocupări. Astfel, în Uniunea Europeană, cerințele de traducere a actului care se transmite permit destinatarului să obțină actul într‑o limbă pe care să o înțeleagă sau la care să aibă acces facil. Destinatarul are chiar posibilitatea de a refuza o atare comunicare, într‑un termen a cărui durată a fost prelungită prin noua reglementare la două săptămâni. Acesta reprezintă un progres remarcabil față de sistemul Convenției de la Haga din 1965, care lasă la aprecierea autorității de primire verificarea cerinței de a traduce actul în limba oficială a statului.

Ceea ce este cu adevărat remarcabil este promisiunea pe care o face Regulamen­tul 2020/1784 în sensul exploatării optime a potențialului digital existent astăzi. Sis­te­mul Convenției de la Haga din 1965 pune probleme serioase din perspectiva posi­bilității folosirii mijloacelor de transmitere moderne. O interpretare permisivă a Con­venției în acest sens, care ar favoriza opinia că acest instrument internațional este dinamic și că, prin aplicare, trebuie adaptat timpurilor moderne, nu este accep­ta­tă cu ușurință de multe instanțe naționale. În atare condiții, Regulamentul 2020/1784 susține o evoluție evidentă atât față de Convenție, cât și față de regulamentul pe care îl reformează. Testul timpului va permite însă să se observe dacă funcționalitățile anticipate ale sistemului e‑Codex se vor alinia cu așteptările entuziaste ale celor interesați.

Note de subsol

^[1] Convenția privind procedura civilă, semnată la Haga la 17 iunie 1905, în cadrul Conferinței Internaționale de la Haga de Drept Internațional Privat.

^[2] Convenția privind procedura civilă, semnată la Haga la 1 martie 1954, la care România a ade­rat la 29 aprilie 1971, în cadrul Conferinței Internaționale de la Haga de Drept Internațional Privat.

^[3] În general, prevederile dedicate comunicării actelor procedurale stabileau doar că acele comunicări se fac prin intermediul autorităților centrale sau, după caz, Ministerului Justiției din statele care cooperează și, eventual, că nu se vor percepe cheltuieli suplimentare. Aceste con­ven­ții erau cele care dominau arena internațională înainte de adoptarea Convenției privind procedura civilă și a Convenției de la Haga din 1965. Mai ales ulterior acestor date, încurajate de modelul acestora, unele convenții au început să prevadă, în plus, date cu privire la conținutul cererii de asistență și necesitatea traducerii actului procedural. Din această ultimă categorie face parte, de exemplu, Convenția României cu Regatul Belgiei privind asistența juridică în materie civilă și co­mer­cială, semnată la București la 3 octombrie 1975. Aceasta prevedea ca respectivele comunicări de acte să fie realizate prin intermediul Ministerului Justiției al statului solicitant și al Ministerului Justiției al statului solicitat. Cererea de asistență judiciară trebuia să cuprindă elemente esențiale ca: autoritatea solicitantă, identitatea părților, adresa destinatarului, natura actului și, dacă este cazul, data și locul înfățișării, termenele prevăzute în act, autoritatea care a pronunțat hotărârea, precum și orice alte elemente utile. De asemenea, autoritatea solicitată trebuia să asigure trans­miterea actelor în condițiile prevăzute de reglementările aplicabile în materie. Dacă actele nu erau întocmite în limba statului solicitat sau nu erau însoțite de o traducere certificată, auto­ritatea solicitată putea înmâna acele acte destinatarului dacă acesta accepta să le primească. Statele renunțau reciproc la restituirea cheltuielilor ocazionate de aceste transmiteri.

^[4] International Union of Judicial Officers/Union internationale des huissiers de justice et officiers judiciaires. 

^[5] Două critici principale au fost puse pe masa discuțiilor: pe de o parte, caracterul complex și cronofag al transmiterii prin intermediul canalelor diplomatice și consulare, și, pe de altă parte, con­tinuarea folosirii modalităților de comunicare fictivă, precum procedura notification au parquet. Aceasta permite comunicarea actelor către un pârât care se află în străinătate prin depu­nerea documentelor la o autoritate locală desemnată. Această autoritate trebuia să trimită actele în străinătate, însă nu exista nicio sancțiune pentru faptul de a nu le transmite. Acest sistem era apli­cabil la acel moment și până la A Zecea Conferință de la Haga în Franța, Țările de Jos, Grecia, Belgia și Italia. A se vedea, în acest scop, Actes et documents de la Neuvième session (1960), tome II, Légalisation, disponibilă la adresa https://assets.hcch.net/docs/3ecef86a‑5af4‑481f‑9a68-63 d6b8d6c6ef.pdf, ultima accesare la 1 noiembrie 2022.

^[6] The Hague Conference on Private International Law Permanent Bureau, Practical Handbook on the Operation of the Service Convention (denumit în continuare Practical Handbook), Haga, 2016, p. 3, care citează V. Taborda Ferreira, Rapport explicatif,în Actes et documents de la Dixième session, 1964, vol. III, Imprimerie Nationale, Haga, 1965, p. 363 și urm. 

^[7] M. Of. nr. 265 din 16 aprilie 2003.

^[8] A se vedea Propunerea pentru o Directivă a Consiliului privind comunicarea și notificarea actelor judiciare și extrajudiciare în statele membre în materie civilă și comercială, COM/99/0219 final (J.O. C 247E din 31 august 1999, p. 11‑22).

^[9] J.O. L 299 din 31 decembrie 1972, p. 32‑42, ediție specială în limba română: capitol 19, volum 010, p. 3‑13.

^[10] Propunere modificată pentru un Regulament al Consiliului privind notificarea și comu­nicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială, COM/2000/0075 final (J.O. C 311E din 31 octombrie 2000, p. 0112‑0124).

^[11] J.O. L 160 din 30 iunie 2000, p. 37‑52, ediție specială în limba română: capitol 19, volum 001, p. 161‑176.

^[12] Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiem­brie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extraju­diciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor) și abrogarea Regu­lamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului (J.O. L 324 din 10 decembrie 2007, p. 79‑120). 

^[13] COM/2004/603 final.

^[14] Ibidem.

^[15] REFIT este un program al Comisiei Europene ce urmărește adoptarea reglementărilor adec­vate și funcționale prin care vizează măsuri de simplificare a legislației UE, dar și de reducere a costurilor aferente reglementărilor.

^[16] A se vedea documentele atașate la Propunerea de Regulament de modificare a Regu­lamentului (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor), COM/2018/379 final, pe website‑ul https://eur‑lex.euro pa.eu/legal‑content. 

^[17] J.O. L 405 din 2 decembrie 2020, p. 40‑78.

^[18] O cauză celebră în Statele Unite a adus în atenția celor interesați de aplicarea Convenției de la Haga din 1965 problema monopolului legii forului privind stabilirea necesității efectuării unei comunicări în străinătate. Cauza este Volkswagen Aktiengesellschaft v. Schlunk și s‑a aflat pe rolul Curții Supreme (486 US 694; 108S. Ct. 2104‑1988), fiind disponibilă la adresa https://supreme. justia.com/cases/federal/us/486/694/, ultima accesare la 30 octombrie 2022. După ce părinții săi au fost uciși într‑un accident de mașină, reclamantul a depus o acțiune în despăgubiri la o instanță din Illinois, susținând că defecte ale automobilului proiectat și vândut de Volkswagen of America, Inc. (VWoA) au cauzat sau au contribuit la moartea părinților săi. Când VWoA a negat că ar fi proiectat sau asamblat vehiculul, reclamantul și‑a modificat plângerea pentru a adăuga drept pârât societatea VWAG, o corporație germană care era unicul proprietar al VWoA. Pârâtul a încercat să notifice acțiunea modificată către VWAG, dar prin intermediul VWoA, ca reprezentant al VWAG. VWAG a invocat nelegala citare pe motiv că acesta putea fi comunicat numai în con­for­mitate cu Convenția de la Haga și că pârâtul nu a respectat cerințele Convenției. Instanța a respins această excepție procedurală, motivând că legea internă permite notificarea unei societăți din străinătate prin intermediul unui dezmembrământ cu sediul în SUA, astfel încât Convenția nu era aplicabilă în speță.

^[19] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a‑5‑a, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 352. 

^[20] De exemplu, pentru Algeria și Mongolia există tratate bilaterale privind asistența juridică. O listă completă a tuturor acestor acte internaționale bilaterale poate fi regăsită pe website‑ul Ministerului Afacerilor Externe, la adresa https://www.mae.ro/tratate‑bilaterale, ultima accesare la 30 octombrie 2022.

^[21] Desigur, cerințele privind domeniul de aplicare al acestor acte internaționale sunt deduse din cuprinsul lor. De exemplu, niciun act internațional menționat nu va fi aplicabil în cazul în care statul în care se află domiciliul sau reședința părții nu este un stat membru UE, nu este nici stat semnatar la Convenția de la Haga din 1965 și între România și acel stat nu există o convenție sau un tratat bilateral de asistență judiciară. Un alt exemplu ar fi ar fi acela în care statul în care se află domiciliul sau reședința părții este în UE sau acesta este stat semnatar la Convenția de la Haga din 1965, însă obiectul litigiului este de drept administrativ. 

^[22] În practică, pentru proceduri în afara teritoriului UE, se trimite o scrisoare recomandată cu dovadă de primire (denumită în mod uzual „cartonaș roșu”). Poate fi folosit, totodată, un serviciu de curierat rapid, precum serviciul Poștei Române – trimiterea de tip „EMS” cu conținut declarat. Express Mail Service este un serviciu de curierat rapid internațional, în care trimiterile sunt moni­torizate în sistem intern Track&Trace de la expediere la destinație. Actele vor fi ambalate în plicuri speciale, marcate cu sigla și culorile serviciului (albastru și portocaliu), asigurând, pe tot traseul lor, până la destinație, prioritate și eficiență în prelucrare. A se vedea https://www.posta-roma na.ro/a232/servicii‑expeditori/curier‑rapid/in‑afara‑romaniei/ems‑express‑mail‑service‑curier‑rapid‑international.html, ultima accesare la 30 octombrie 2022. Pentru a accesa acest serviciu, trebuie să fie avansată o anumită sumă de bani de către partea căreia îi profită transmiterea sau, după caz, la aprecierea judecătorului, din fondurile instanței judecătorești. 

^[23] Din informațiile de pe site‑ul Ministerului Afacerilor Externe, rezultă că au fost încheiate 25 de astfel de acte bilaterale: Muntenegru, Belgia, Spania, Albania, Algeria, Republica Arabă Siriană, Egipt, Austria, Bulgaria, Cehia, Republica Moldova, Mongolia, Polonia, China, Republica Populară Demo­crată Coreeană (Coreea de Nord), Slovenia, Turcia, Ungaria, Serbia, Rusia, Cuba, Maroc, Tunisia, Macedonia și Ucraina. A se vedea lista la adresa https://www.mae.ro/tratate‑bilaterale. 

^[24] Aceste state sunt: Muntenegru, Albania, Egipt, Republica Moldova, China, Turcia, Serbia, Rusia, Maroc, Tunisia și Ucraina.

^[25] Convenția dintre România și Republica Macedonia privind asistența juridică în materie civilă, semnată de la București la 12 noiembrie 2003, ratificată prin Legea nr. 356/2004 (M. Of. nr. 839 din 13 septembrie 2004), în vigoare din 2007.

^[26] https://www.hcch.net/en/instruments/conventions/status‑table/?cid=17, ultima acce­sa­re la 30 octombrie 2022.

^[27] Cauza Owel v. Staat der Nederlanden, Rb’s Gravenhage, 22 decembrie 1993, NIPR 1995, p. 418, citată de Practical Handbook.

^[28] A se vedea Practical Handbook, p. 24‑28.

^[29] A se vedea, în acest sens, Raportul Comisiei Speciale din 1989, concluzia nr. 26, citată de Practical Handbook, p. 26. Comisia Specială este compusă din experți guvernamentali care se întâlnesc în sesiuni plenare, printre altele, pentru a analiza și revizui practicile privind aplicarea convențiilor adoptate de Conferința de la Haga de Drept Internațional Privat.

^[30] A se vedea, în acest sens, Raportul Comisiei Speciale din 1977, citat de Practical Handbook, p. 24.

^[31] Practical Handbook, p. 33.

^[32] Art. 10 lit. a) prevede că statul de destinație are „libertatea de a transmite actele judiciare direct, prin poștă, persoanelor care se află în străinătate”, sub rezerva ca statul de destinație să nu declare că se opune la aceasta.

^[33] Practical Handbook, p. 175, pct. 27.

^[34] Aceste neajunsuri nu sunt înlăturate în ipoteza în care adresa de e‑mail a destinatarului are o terminație cu o extensie geografică (e.g., xxxx@yahoo.ch, yyyy@outlook.ca, zzzzz@yahoo.us etc.). De exemplu, pentru a obține o adresă Outlook cu terminație specifică unui anumit stat, acest furnizor de servicii de webmail solicită ca la momentul creării contului să selectezi opțiunea dorită de pe website‑ul www.msn.com, fără a fi necesar să te afli în acel stat la momentul deschiderii contului. Așadar, o simplă extensie geografică a adresei de e‑mail nu poate să sugereze per se adresa fizică a destinatarului.

^[35] M. Of. nr. 392 din 4 iunie 2015.

^[36] Dacă se dorește ca citarea sau comunicarea actului să se realizeze prin misiunea diplo­matică sau consulară a României din statul solicitat, în condițiile permise de art. 10 lit. b) din Convenție.

^[37] Ne referim mai curând la etapele ulterioare transmiterii unei cereri și care presupun soli­ci­ta­rea sau furnizarea unor informații suplimentare, verificări privind stadiul soluționării cererii etc.

^[38] De exemplu, spre deosebire de o instanță judecătorească, Ministerul Justiției poate uzita canale de comunicare mai eficientă și pârghii politice, poate chiar diplomatice pentru rezolvarea unei potențiale situații dificil de soluționat în legătură cu o cerere de asistență judiciară.

^[39] În anumite state, de exemplu, Croația, Egipt, Finlanda și Letonia, autoritatea centrală este, de asemenea, și autoritate de transmitere a actelor potrivit art. 3 din Convenție.

^[40] A se vedea, în acest sens, Anexa 6 privind Ghidul privind completarea formularului, dispo­nibil la adresa https://assets.hcch.net/docs/1e4b0a96‑9e87‑4b10‑99c8‑8647c843b80e.pdf, ulti­ma accesare la 30 octombrie 2022.

^[41] Există și varianta de formular în trei limbi, dar nu și o variantă oficială în care a treia limbă să fie româna. Ministerul Justiției a elaborat o variantă de formular trilingvă (în engleză, franceză și română), disponibilă pe website‑ul aceste instituții, însă formularul nu a fost însușit de HCCH în mod oficial. Aceasta înseamnă că instanța română poate folosi varianta neoficială a formularului ca versiune de lucru, care are o traducere a rubricilor și în limba română, urmând a transmite această versiune către Ministerul Justiției. Această instituție, ca autoritate centrală, va decide cu privire la formularul de transmis către autoritatea centrală a statului solicitat. În Ghidul privind comple­tarea formularului, se precizează expres că, dacă nu există o versiune în trei limbi a for­mularului care să se plieze pe nevoile autorității de transmitere, se va folosi formularul bilingv în engleză și franceză (EN/FR sau FR/EN).

^[42] Practical Handbook, p. 54.

^[43] Ibidem.

^[44] Belgia, Canada, SUA și Japonia prevăd, de exemplu, astfel de taxe, conform declarațiilor acestor state de la momentul semnării Convenției.

^[45] Practical Handbook, p. 65.

^[46] 0,5% dintre solicitări au fost executate în mai mult de 12 luni, potrivit aceleiași statistici.

^[47] Practical Handbook, p. 72.

^[48] Pentru o analiză a conceptului de suveranitate și securitate națională în dreptul interna­țional al tratatelor, a se vedea D. Eisenhut, Sovereignty, National Security and International Treaty Law. The Standard of Review of International Courts and Tribunals with regard to „Security Exceptions”, în Archiv des Völkerrechts, 2010, p. 431‑466.

^[49] A se vedea secțiunea 2.1. „Este necesară comunicarea în străinătate?”.

^[50] Sunt numeroase state care se opun unei astfel de transmiteri: China, Mexic, Norvegia, Elveția, Turcia, Rusia etc.

^[51] Referirea la domiciliu sau reședință s‑a făcut în considerarea legii procesuale române, analizată anterior, care leagă necesitatea de a transmite un act în străinătate de determinarea domiciliului, respectiv a reședinței în străinătate a destinatarului actului.

^[52] A se vedea C.A. Oradea, s. a II‑a civ., cont. adm. și fisc., dec. nr. 103/2018, www.lege5.ro, ultima accesare la 30 octombrie 2022.

^[53] Comisia Europeană, An evaluation study of national procedural laws and practices in terms of their impact on the free circulation of judgments and on the equivalence and effectiveness of the procedural protection of consumers under EU consumer law, disponibil la adresa https:// publications.europa.eu/en/publication‑detail/‑/publication/531ef49a‑9768‑11e7‑b92d‑01aa75ed71a1/language‑en, p. 60‑61, ultima accesare la 30 octombrie 2022. În studiu se arată că 52% dintre respondenți au arătat că pârâții menționează că le‑a fost comunicat actul introductiv de instanță, dar nu într‑un timp suficient care să le permită să își organizeze apărarea. Dintre aceștia, 42,55% dintre respondenți au arătat că această obiecție a fost admisă. Se menționează că această apărare pare să fie cea mai de succes obiecție pentru a evita recunoașterea și executarea hotărârilor în alt stat membru decât cel în care a fost pronunțată.

^[54] COM(2015) 192 final, 6 mai 2015, p. 16.

^[55] Propunere de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului de modificare a Regu­lamentului (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (notificarea sau comunicarea actelor), COM(2018) 379 final.

^[56] Ibidem.

^[57] Aceste articole se referă la folosirea sistemului informatic descentralizat (e‑CODEX) pentru comunicarea dintre agențiile de transmitere și agențiile de primire, între aceste agenții și orga­nismele centrale sau între organismele centrale din diferite state membre.

^[58] Regulamentul (UE) 2020/1783 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2020 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială (obținerea de probe) (reformare) (J.O. L 405 din 2 decembrie 2020, p. 1‑39). 

^[59] Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (reformare) (J.O. L 351 din 20 decembrie 2012, p. 1‑3).

^[60] Regulamentul (UE) 2019/1111 al Consiliului din 25 iunie 2019 privind competența, recu­noaș­terea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii (reformare) (J.O. L 178 din 2 iulie 2019, p. 1‑115).

^[61] C.J.U.E., Hotărârea din 11 iunie 2015, Fahnenbrock și alții, cauzele conexe C‑226/13, C‑245/13, C‑247/13 și C‑578/13, EU:C:2015:383. 

^[62] Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judi­ciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (J.O. L 12 din 16 ianuarie 2001, p. 1‑23). Acest regulament a fost reformat prin Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, anterior citat.

^[63] C.J.U.E., Hotărârea din 6 februarie 2019, NK, C‑535/17, EU:C:2019:96, pct. 25.

^[64] C.J.U.E., Hotărârea din 23 octombrie 2014, flyLAL Lithuanian Airlines, C‑302/13, EU:C:2014: 2319, pct. 26; Hotărârea din 7 mai 2020, Rina, C‑641/18, EU:C:2020:349, pct. 32. La origi­nea aces­tei ultime cauze s‑a aflat situația din anul 2006, în care nava Al Salam Boccaccio ’98, care arbora pavi­lionul Republicii Panama, a naufragiat în Marea Roșie, făcând mai mult de 1.000 de victime. Membri ai familiilor victimelor și pasageri care au supraviețuit naufragiului au sesizat Tribunale di Genova cu o acțiune împotriva societăților care au efectuat operațiunile de clasificare și de certifi­care a navei naufragiate și al căror sediu social se găsește în Genova. Reclamanții soli­citau repara­rea prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale care decurg din eventuala răspundere civilă a societăților, susținând că operațiunile respective se aflau la originea naufragiului. Socie­tă­țile Rina au susținut necompetența instanței sesizate, invocând principiul imunității de jurisdicție, întrucât operațiunile de clasificare și de certificare pe care le‑au întreprins au fost efectuate prin delegare din partea Republicii Panama și, în consecință, constituie o manifestare a prerogativelor suverane ale statului delegant. Curtea a concluzionat că principiul menționat nu se opune aplicării Regu­lamen­tului Bruxelles I într‑un litigiu precum cel principal, atunci când instanța sesizată constată că organismele de clasificare și de certificare în cauză nu au recurs la prerogativele de putere publică, în sensul dreptului internațional.

^[65] Pct. 37‑39.

^[66] Pct. 40 și 41.

^[67] Pct. 45.

^[68] Pct. 49.

^[69] Pct. 51.

^[70] Pct. 54‑57.

^[71] Pct. 58.

^[72] Trebuie precizat încă de la început că interpretarea dată de Curte în ceea ce privește dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001 este valabilă și pentru Regulamentul nr. 1215/2012 atunci când dispozițiile celor două instrumente ale dreptului Uniunii Europene pot fi calificate ca echi­valente (Hotărârea din 16 noiembrie 2016, Schmidt, C‑417/15, EU:C:2016:881, pct. 26, și Hotărâ­rea din 9 martie 2017, Pula Parking, C‑551/15, EU:C:2017:193, pct. 31).

^[73] M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

^[74] Directiva 2014/24/UE din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE (J.O. L 94 din 28 martie 2014, p. 65‑242).

^[75] C.J.U.E., Hotărârea din 19 decembrie 2012, Alder, C‑325/11, EU:C:2012:824.

^[76] Pct. 40.

^[77] Pct. 41.

^[78] Există și în alte jurisdicții prevederi similare cu cele ale art. 156 C.proc.civ.: art. 184 C.proc.civ. german și art. 10 din Legea austriacă privind comunicarea și notificarea actelor. În această din urmă dispoziție, sancțiunea este trimiterea actelor la o adresă secundară și data efectuării comunicării este cea rezultată din expirarea termenului de 2 săptămâni de la predarea actului către serviciul poștal.

^[79] C.J.U.E., Concluziile avocatului general Yves Bot prezentate la 20 septembrie 2012 în cauza C‑325/11, Alder, EU:C:2012:583.

^[80] Pct. 79‑82. Pentru mai multe detalii despre citarea fictivă, a se vedea A. Galič, Service Abroad in Civil and Commercial Matters – from the Hague Conventions to the EU 1393/2007 Regu­lation, în Analele Facultății de Drept din Niš, LI/2013, p. 59‑77, precum și A. Anthimos, Fictitious Service of Process in the EU – Requiem for a Nightmare?, în Thessaloniki Bar Review, 2016, disponibil la adresa https://ssrn.com/abstract=2782431, ultima accesare la 2 noiembrie 2022.

^[81] Hotărârea din 9 februarie 2006, Plumex, C‑473/04, EU:C:2006:96.

^[82] Pct. 20‑22 și 32.

^[83] https://e‑justice.europa.eu. 

^[84] https://e‑justice.europa.eu/373/RO/serving_documents sau https://e‑justice.europa.eu/ 38580/RO/serving_documents_recast, în funcție de actul aplicabil, regulamentul vechi sau cel reformat.

^[85] Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2022/423 al Comisiei din 14 martie 2022 de stabilire a specificațiilor, a măsurilor și a altor cerințe tehnice necesare pentru implementarea sistemului informatic descentralizat menționat în Regulamentul (UE) 2020/1784 al Parlamentului European și al Consiliului (J.O. L 87 din 15 martie 2022, p. 9‑13). Pentru detalii despre cum este conceput e‑Codex, a se vedea M. Velicogna, G. Lupo, From drafting common rules to implementing electronic European Civil Procedures: the rise of e‑CODEX, disponibil la adresa https://www.e-codex.eu/sites/default/files/2019‑08/Velicogna_Lupo‑2016‑From_drafting_common_rules_to_implementing_elect_0.pdf, ultima accesare 30 octombrie 2022.

^[86] Hotărârea din 8 mai 2008, Weiss und Partner, C‑14/07, EU:C:2008:264, pct. 64 și 73; C.J.U.E., hotărârea pronunțată în cauza Alder, anterior citată, pct. 36 și 41; Hotărârea din 16 decembrie 2015, Alpha Bank Cyprus, C‑519/13, EU:C:2015:603, pct. 31 și 32; Ordonanța din 28 aprilie 2016, Alta Realitat, C‑384/14, EU:C:2016:316, pct. 50.

^[87] C.J.U.E., hotărârea pronunțată în cauza Alpha Bank Cyprus, precitată, pct. 36 și 37.

^[88] Ibidem, pct. 76.

^[89] C.J.U.E., Hotărârea pronunțată în cauza Alpha Bank Cyprus, pct. 67, 70, 72 și 74, precum și Ordonanța pronunțată în cauza Alta Realitat, pct. 71, ambele citate anterior; Hotărârea din 2 martie 2017, Henderson, C‑354/15, EU:C:2017:157, pct. 70; Ordonanța din 5 mai 2022, ING Luxembourg, C‑346/21, EU:C:2022:368. 

^[90] Precitată, pct. 78. 

^[91] Ordonanța pronunțată în cauza Alta Realitat, precitată, pct. 78 și 79.

^[92] C.J.U.E., Hotărârea din 2 iunie 2022, SR, C‑196/21, EU:C:2022:427, pct. 41.

^[93] C.J.U.E., hotărârea pronunțată în cauza SR, citată anterior, pct. 46.

^[94] A se vedea, de exemplu, hotărârea pronunțată în cauza Rina, citată anterior. Imunitatea de jurisdicție a statelor nu are valoare absolută, ci este recunoscută în general atunci când litigiul privește acte de suveranitate îndeplinite iure imperii. În schimb, aceasta poate fi exclusă în cazul în care acțiunea în justiție privește acte care nu țin de puterea publică. 

^[95] A se vedea, printre altele, fără legătură cu regulamentul în discuție, C.J.U.E., Hotărârea din 27 iunie 2013, Malaysia Dairy Industries, C‑320/12, EU:C:2013:435, pct. 25.

^[96] Hotărârea pronunțată în cauza Henderson, precitată, pct. 90.

^[97] A se vedea C.A. Oradea, s. a II‑a civ., cont. adm. și fisc., dec. nr. 103/2018, citată anterior.