Conduita etică, responsabilitatea și răspunderea juridică în domeniul protecției mediului

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 597-613.

Considerații introductive

Domeniu intrinsec al întregii problematici referitoare la protecția mediului, Etica mediului este acea parte a eticii aplicate care se preocupă de fundamentele morale ale responsabilității individului uman față de mediu. Caracterul intrinsec este dat de faptul că nu se poate imagina un ansamblu vast de norme prescriptive specifice protejării mediului, decât prin intermedierea directă a eticii.

Conduita umană care stă sub semnul conștientizării importanței resurselor și peisajelor naturale, a speciilor și organismelor necuvântătoare intră în sfera directă de preocupare a filosofiei morale și, deopotrivă, a dreptului.

Ca set de standarde necesar orientării comportamentului uman către ceea ce se cuvine făcut, și ce nu, valorile la care ar trebui să-și adapteze individul conduita în ansamblul ei, etica reprezintă zona de conștiință de care ființa umană are nevoie pentru a exista și funcționa adecvat în cadrul social. Etica este sistemul referențial care ajută în a separa binele de rău, a sesiza și diferenția ce este corect și ce nu, pe baza evaluărilor individuale și colective.

Etica oferă clarificările necesare cu privire la tot ce contează pentru om, fiind preocupată de modul în care, și de ce acesta atribuie valoare anumitor probleme, care sunt acțiunile adecvate pentru a reflecta acele valor^i[1] .

Se poate afirma că etica este organic legată de problematica mediului prin două concepte fundamentale, definitorii pentru cele două domenii: conștiință și responsabilitate. Punând accentul pe conștiință și responsabilitate, prin promovarea normelor specifice, etica limitează indivizii să acționeze fără discernământ, la voia bunului plac personal. Într-o exprimare metaforică, etica a fost comparată cu o busolă, care indică direcțiile de urmat.

În substanța ei, responsabilitatea morală reunește o serie de dimensiuni semnificative pentru modelarea conduitei umane într-un astfel de spirit: înțelegere, capacitate, selecție și semnificația valorii. Astfel, a acționa responsabil presupune, înainte de orice, a fi informat cu privire la ceea ce presupune și la necesitatea a fi responsabil, apoi, de a deține potențialul adecvat acestui scop, de a opta, pe baza propriei voințe, pentru ce trebuie făcut, și ce nu, în fine, identificarea răspunsului/lor la o întrebare de tipul „în ce măsură orientarea conduitei către o direcție sau alta afectează binele și independența altor ocupanți însuflețiți ai spațiului terestru?”.

Chiar dacă despre mediu s-a vorbit încă din antichitate, în sens generic, asumarea responsabilității morale pe probleme de mediu este de dată relativ recentă, mai exact începând cu anii ̕70. Secole de-a rândul problematica protecției mediului a persistat în zona de obscuritate a interesului uman, dintr-o serie de considerente, care ar putea fi rezumate în ideea, confortabilă, de altfel, că potențialul naturii este, dacă nu nemărginit, cu siguranță prea vast pentru ca acțiunea omului să-l poată știrbi în vreun fel.

Implicarea abordărilor filosofice în soluționarea problemelor de mediu apare firească, din moment ce aspectele ce țin de acest domeniu sunt, prin natura lor, filosofice și etice. Prin caracterul profund normativ, este indiscutabil că etica este imanent integrată în problematica mediului. Cauze precum defrișările masive, exploatarea nechibzuită a terenurilor, diminuarea biodiversității, poluarea, crizele naturale etc. generează probleme de natură etică, ceea ce a determinat, imperativ, crearea unei noi discipline, derivată din etica tradițională, anume etica mediului.

În termeni de importanță, etica mediului, ca ramură nouă a eticii, a apărut pe fondul avalanșei tehnologice (anii ̕70 indicau, deja, efectele a mai bine de un secol de la debutul industrializării) al descoperirilor științifice, însoțite de progresul ingeniozității tehnice. Toate acestea au generat din ce în ce mai multe probleme morale, având loc trezirea conștiinței umane din „somnul” secolelor de ignoranță, pentru a deschide larg ochii și a acorda atenția cuvenită fundamentului pentru supraviețuire: spațiul în care trăiește. Așa cum, în acest context, deosebit de sugestiv exprimă un filosof american, surprinzând magistral esența eticii, „Toată etica este în căutarea unui răspuns pentru viață”^[2].

§1. Răspunderea civilă obiectivă și rolul acesteia în formarea unei atitudini responsabile, cu bună-credință în raport cu mediul

Pentru început, vom face o scurtă prezentare a răspunderii obiective, fundamentată pe ideea de risc și garanție, încercând să evidențiem rolul pe care această instituție juridică îl are în schimbarea mentalității omului, în formarea unei atitudini responsabile față de natură.

În dreptul intern se manifestă tendința instituirii răspunderii civile obiective, fundamentată pe ideea de risc. Aceasta se impune ținând cont de specificul pe care îl reprezintă daunele ecologice: nevoia reparării urgente a pagubei, greutatea (uneori chiar imposibilitatea) reparării de natură a prejudiciului, dificultăți în stabilirea cuantumului daunei, producerea de efecte în lanț timp îndelungat etc.

De asemenea, răspunderea civilă pentru risc și, implicit, instituirea și perfecționarea unui sistem adecvat de asigurări pot determina stimularea atitudinii diligente și prudente față de mediu, folosirea rațională a tuturor factorilor de mediu.

Considerăm a fi corectă instituirea răspunderii civile obiective fundamentată pe ideea de risc dacă avem în vedere principiul de echitate și justiție potrivit căruia orice activitate care poate produce un profit trebuie să includă și garanția reparării prejudiciului cauzat mediului de către cel care obține profit în urma desfășurării activității respective. În plus, nu este necesar a se face de către cei lezați dovada atitudinii culpabile a autorului.

Așa cum bine se știe, dreptul mediului prezintă în conținutul său un set de reguli care au ca scop principal păstrarea echilibrului ecologic și protejarea sănătății umane. În acest sens, dreptul mediului cuprinde norme care reglementează conservarea mediului pentru ca și generațiile viitoare să se poată bucura de dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, fiind proclamat în numeroase documente internaționale și acte normative, inclusiv cu caracter constituțional. Dreptul la un mediu sănătos și echilibrat poate fi analizat atât prin prisma prezentului, a momentului actual, reprezentând un interes comun al umanității, cât și prin viziunea asupra viitorului, luând în calcul urmările acțiunilor cu caracter ireversibil efectuate asupra mediului, respectând astfel dreptul generațiilor ce urmează^[3]. Câteva din drepturile pe care acesta le presupune sunt: dreptul de a avea acces la resursele de apă și hrană adecvate; de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat; la un nivel ridicat de sănătate, neafectat de degradarea mediului; la un mediu de muncă sănătos; de a beneficia de folosința durabilă a naturii și a resurselor acesteia^[4].

În general, răspunderea juridică este antrenată ca urmare a săvârșirii unor fapte/activități prin care se creează prejudicii, dezordine socială și care aduc atingere valorilor și relațiilor sociale fundamentale.Considerăm că în domeniul protecției mediului răspunderea juridică este imperios necesară, luând în considerare și creșterea alarmantă a prejudiciilor cauzate mediului și a impactului major și iremediabil pe care acestea le provoacă. Totodată, ca particularitate, prin legislația de mediu se urmărește în principal protecția unuiinteres public major, spre deosebire de celelalte ramuri de drept în care, de regulă,valoarea protejată prezintă un interes privat.

La nivel global, în concordanță cu principiile dreptului internațional, dacă este încălcată o normă internațională, se va angaja răspunderea juridică a subiectului responsabil, regulă aplicabilă și în dreptul mediului^[5]. În ipoteza în care este antrenată răspunderea juridică a statelor, trebuie să se facă distincție între răspunderea pentru o faptă ilicită și cea în domeniul mediului. În prima situație, la bază este ideea de încălcare a unei obligații, iar cea de-a doua este fundamentată pe ideea de risc. Condiția obiectivă a faptei ilicite este ca statul să încalce o obligație internațională referitoare la ocrotirea mediului, aflată în vigoare la acel moment. Condiția subiectivă constă într-o atitudine manifestată printr-o acțiune sau omisiune imputabilă statului, potrivit dreptului internațional^[6].

Răspunderea juridică, așa cum cunoaștem, poate fi antrenată dacă se îndeplinesc următoarele condiții: acțiunea/inacțiunea s-a săvârșit cu intenție/din neglijență/imprudență; actul ilicit să fie imputabil statului și organelor sale; să existe un raport de cauzalitate între acțiunea ilicită și prejudiciu. Potrivit normelor de drept internațional, este de remarcat că încălcarea de către un stat a unei obligații cu impact puternic, extrem de important pentru comunitate, cum este, de exemplu, poluarea masivă, reprezintă o faptă care este considerată crimă internațională și este sancționată ca atare. La nivel internațional, luând în considerare aplicabilitatea principiului răspunderii obiective, răspunderea statelor este angajată pentru acțiunile organelor și autorităților sale, dar și pentru faptele săvârșite de o persoană sau un grup de persoane care au acționat în baza unor însărcinări primite de la autoritățile statale.

În aceeași ordine de idei, considerăm că un rol semnificativ pentru formarea unei atitudini responsabile, care să genereze din partea omului deprinderea de a acționa cu bună-credință și să adopte un comportament care să asigure protecția, conservarea și dezvoltarea factorilor de mediu îl are și legislația de mediu, care consfințește o serie de principii fundamentale, cu relevanță sporită pentru tema lucrării noastre apreciind că sunt: principiul prevenirii, principiul precauției și principiul dezvoltării durabile, acesta din urmă putând fi considerat ca rezultatul aplicabilității primelor două principii, realizarea unei dezvoltări durabile fiind posibilă, în mare măsură, doar prin adoptarea unei conduite preventive și precaute în acțiunile care vizează mediul.

Principala diferență dintre aceste principii este că principiul precauției și cel al prevenirii vizează, în principal, obligații de prudență, care prevăd mai mult o răspundere pentru viitor^[7] în timp ce principiul dezvoltării durabile are semnificația unei strategii care trebuie urmată pentru a se asigura calitatea mediului pe termen lung, astfel încât de condiții optime de mediu să beneficieze și generațiile care vor urma.

În continuare vom face o scurtă prezentare a primelor două principii menționate, principiul dezvoltării durabile necesitând o abordare mai amplă, din multiple perspective.

Principiul prevenirii. Luând în considerare caracterul iremediabil pe care îl are efectul anumitor acțiuni nocive asupra mediului, considerăm că cea mai bună strategie care poate fi abordată în acest domeniu este cea a prevenirii poluării și a oricăror alte vătămări aduse mediului. Principiul prevenirii are la bază ideea unui pericol ce este deja cunoscut și obligă, așa cum reiese din denumirea acestuia, la prevenirea producerii prejudiciului. Cu alte cuvinte, prin acest principiu se formulează un îndemn, se instituie chiar o obligație am putea spune, în sensul de a se adopta o atitudine responsabilă și de a acționa cu diligență și grijă, cu bună-credință, pentru a evita pe cât posibil producerea de daune mediului.

Principiulprevenirii este aplicabil în diverse domenii ale mediului, precum: protecția biodiversității, protecția stratului de ozon, poluare, defrișare sau schimbări climatice^[8]. Principiul analizat este reglementat în art. 3 la litera c) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului^[9].

Acțiunea preventivă cuprinde două aspecte: în primul rând este necesară evaluarea riscurilor pentru a evita pericolele, instituindu-se astfel o obligație cu caracter preventiv, iar în al doilea rând implică acțiuni ce sunt fundamentate pe cunoașterea situației prezente, pentru a nu se ajunge la deteriorarea mediului^[10]. Concret, pentru elaborarea și adoptarea de planuri, proiecte și programe care pot genera efecte negative asupra mediului se impune ca acestea să fie supuse evaluării impactului asupra mediului, urmând a fi implementate cu respectarea standardelor evaluării de mediu, așa cum prevede legislația de mediu (art. 30 și 31 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului).

Principiul precauției. Dacă principiul prevenirii nu lasă loc de interpretare, fiind cert, cel al precauției reunește un set de măsuri de protejare a mediului, aspect valabil inclusiv pentru situația în care nu se cunoaște cu exactitate dacă o anumită acțiune umană generează sau nu o pagubă. Într-o astfel de ipostază, obligativitatea de a-și proba nevinovăția revine persoanei care apreciază că, prin acțiunea sa, nu a adus prejudicii mediului.

Inexistența unei imagini de ansamblu clare, care să ofere certitudini irefutabile în legătură cu efectele pe care le pot genera acțiunile umane asupra mediului obligă la o atitudine responsabilă și echilibrată în relația cu acesta, în ideea evitării eventualelor prejudicii.

Acest principiu a fost consacrat în diverse documente internaționale, de referință fiind anul 1987, în cadrul Organizației Economice pentru Cooperare și Dezvoltare,precum și la cea de-a doua Conferință Internațională asupra protecției Mării Nordului, de la Londra, când s-a agreat necesitatea ca unele măsuri să fie luate astfel încât să poată fi evitate pagube înainte ca pragul riscului de mediu să fie atins. De asemenea, principiul a fost consfințit în Declarația Conferinței pentru Mediu de la Rio din 1992 și, evident, în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene în care se evidențiază o dată în plus importanța acestuia, precizându-se că se urmărește un nivel ridicat de protecție a mediului, indicându-se ca fundament principiile precauției și acțiunii preventive, principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului și principiul poluatorul plătește.

Rolul important al acestui principiu rezidă în ideea de a se pune accentul pe a anticipa dauna, printr-o atitudine precaută, atentă, în general, cu grijă față de mediu. Este tipul de atitudine prin care riscul de a produce pagube se diminuează semnificativ. Inexistența – la acest moment – a unei legături cauzale bine definite între acțiune și eventualul prejudiciu, nu anulează posibilitatea producerii acestuia, motiv pentru care prevenția rămâne cea mai importantă resursă în relația om-natură.

§2. Etica mediului, de la concept la atitudine și acțiune cu bună-credință

Așa cum este cunoscută în prezent, etica mediului este o ramură a filosofiei de mediu, care redefinește frontierele tradiționale ale eticii, incluzând în abordările sale deopotrivă omul, dar și lumea non-umană.

Noua ramură a eticii, care se preocupă de problemele de mediu actuale, își trage seva din îndepărtata antichitate, mai exact în Grecia antică, de unde au fost aduse la lumină dovezi ce indică preocuparea oamenilor acelor vremuri față de consecințele practicilor de intervenție umană asupra mediului și animalelor^[11].

În viziunea lui Aristotel, natura a făcut toate lucrurile de dragul omului, valoarea lucrurilor non-umane din natură fiind pur instrumentală^[12]. Chiar dacă abordarea aristotelică are caracter egocentrist, înscriindu-se într-un curent de gândire care – dintr-o amplă serie de motive – este o temă controversată, anume antropocentrismul, rămâne de interes preocuparea unuia dintre cei mai mari gânditori ai acelor timpuri pentru astfel de probleme.

Secolul al XVIII-lea avea să aducă un început de conștientizare în problematica mediului prin personalitatea filosofică a lui Jeremy Bentham (1748-1832), al cărui nume este asociat cu perioada întemeierii utilitarismului. Sfârșitul de secol XIX și începutul de secol XX rămâne, de asemenea, o perioadă marcantă, prin aportul lui John Muir (1838-1914), cel care a fost supranumit și „Părintele parcurilor naționale”. De referință peste timp rămâne lucrarea lui Aldo Leopold, A Sand County Almanac: And Sketches Here and There, apărută în 1949.

Astfel de contribuții nu doar constituie resurse autentice de mare valoare științifică pentru dezvoltarea domeniului, dar demonstrează că, deși etica mediului s-a constituit ca disciplină de sine-stătătoare în anii `70, nu a fost o temă de care filosofia să nu fi avut cunoștință până atunci.

Practic, etica mediului, în termenii profesionismului științific, s-a format în anul 1970, când, ca efect generat de sărbătorirea, pentru prima dată, a Zilei Pământului, a avut loc o trezire a conștiinței colective pentru problematica mediului. Momentul rămâne unul de însemnătate istorică, atât pentru că s-a semnat „actul de naștere” al noii discipline, dar și datorită semnalului dat de numărul mare de ecologiști asupra dimensiunilor filosofice care caracterizează problemele de mediu. Eseul de largă recunoaștere The Land Ethics, al lui Aldo Leopold, a contribuit dominant la acea atmosferă de revigorare, de așa manieră, încât ecologiștii nu doar că au luat atitudine împotriva argumentelor de natură instrumentală în problema protecției mediului, dar chiar au susținut că acestea constituie, în sine, o parte a problemei. Celebrată pe 22 aprilie, Ziua Pământului a rămas un prilej anual de recunoștință și prețuire pentru splendoarea și generozitatea inconfundabilă a naturii.

Era anul 1971 când Universitatea din Georgia a găzduit, pentru prima dată, un eveniment științific centrat pe etica mediului, iar după doar câțiva ani, mai exact în 1978, apărea și primul număr al unei reviste cu acest profil, Environmental Ethics.

Lucru previzibil, anii care au urmat au dus la intensificarea preocupărilor pentru etica mediului, prin constituirea ei ca disciplină academică, prin numeroase studii și cercetări, volume și monografii, într-un efort colectiv de responsabilizare și conștientizare privind amenințările cu consecințe imposibil de cuantificat, dar cu certitudine iremediabile la adresa umanității. În aceeași notă a interesului tot mai crescut, problemele de mediu au intrat, la nivel mondial, în atenția factorilor cu putere de decizie, prin organizarea de evenimente și alocări importante de fonduri.

Printre structurile importante, cu profil etic, ale sfârșitului de secol XX se pot menționa Societatea Internațională pentru Etica Mediului, ale cărei baze au fost puse în 1989, iar în anul 1997 avea să ia ființă Asociația Internațională pentru Filosofia Mediului. Anii `80 au dat un start impetuos în extinderea direcțiilor de acțiune teoretică și practică specifice domeniului. Sunt de semnalat, aici, numeroase apariții editoriale, reviste de etică a mediului, precum Environmental Values (1992), Ethics and the Environment (1996), the Journal of Agricultural and Environmental Ethics (1997) și Ethics, Place and Environment (1998), cu denumirea actuală Ethics, Policy and Environment.

Evoluția susținută a domeniului în discuție este justificată, pe de o parte, de faptul că omenirea a început să realizeze la scară tot mai extinsă gravitatea contextului ecologic, acestui motiv adăugându-i-se ritmul – care nu cunoaște precedent în istoria umanității – dezvoltării tehnologice. O dezvoltare cu influență bidirecțională: concepută pentru a-i simplifica omului contemporan existența, dar ale cărei costuri se măsoară în supunerea, poate chiar sacrificarea cadrului de existență.

În secolul actual, avântul pe care îl cunoaște diversificarea domeniului este mai pregnant ca oricând. Era în firescul lucrurilor ca etica mediului să-și definească poziția în raport cu puncte de vedere divergente, referitoare la abordarea problemelor fundamentale care fac obiectul său de activitate.

Bunăoară, antropocentrismul, care plasează individul uman în centrul universului, tot ce îl înconjoară în spațiul său existențial – lumea non-umană – având valoare pur instrumentală, este o determinantă mereu actuală pentru domeniul eticii mediului. Această viziune care promovează centrarea pe om, cu transferul implicit al celorlalte ființe pe un plan secundar, și potrivit căreia, orice altceva există ar trebui evaluat doar din perspectiva utilității pentru om, și atât, este proprie conceptualizării etice tradiționale occidentale.

Se poate afirma că, din perspectivă istorică, focalizarea eticii a fost asupra ființei umane, incluzând valori precum demnitatea, drepturile, prosperitatea sa. Este o viziune care a dobândit accente culturale, fiind profund asimilată în conștiința colectivă. Dar această culturalizare conceptuală, care a funcționat secular, a fost influențată de seria descoperirilor științifice și tehnologice de mare impact pentru viața individului uman. Prin urmare, o schimbare perceptuală asupra modului în care se derulează viața omului modern apare firească. La rândul ei, schimbarea în cauză generează normalitatea apariției continue a altor schimbări, de profunzime variabilă. De exemplu, nu este exclusă posibilitatea existenței unor societăți, cu valori și principii conservatoare, în care poziția etică să fi rămas fie neatinsă de transformările societății umane, ori ca schimbările să nu fie unele de substanță. Cel mai probabil, dinamica evoluției va obliga la o reconsiderare a lucrurilor și societăților de acest tip.

Grija pentru alte viețuitoare, pentru cadrul natural în ansamblul său, intră, pe măsura trecerii timpului, tot mai mult în zona de conștientizare colectivă. Că satisfacerea trebuințelor umane nu trebuie să rezoneze cu utilizarea după bunul plac și în mod discreționar a potențialului natural, că omul, în calitatea lui de ființă rațională are obligația morală de a lua în considerare protejarea plantelor, animalelor și a ecosistemelor trebuie să constituie direcțiile de urmat pentru întreaga omenire, nu doar pentru o parte (fie ea și cea mai reprezentativă numeric) a societăților. Esența gândirii non-antropocentrice este că bunăstarea și împlinirea trebuie să vină din relaționarea omului cu mediul natural, iar nu din subjugarea acestuia din urmă.

Așa cum etica tradițională se regăsește în mai toate domeniile vieții sociale, varianta centrată pe probleme de mediu nu putea face notă discordantă. Este de subliniat, așadar, caracterul interdisciplinar al eticii mediului, cu precădere în sfera disciplinelor cu profil umanist: Drept, Teologie, Sociologie, dar și în Economie, Geografie, Ecologie. Consolidarea relațiilor cu alte discipline, preocuparea față de modificările climatice antropice, tehnologiile emergente demonstrează potențialitatea și rolul deosebit pe care îl ocupă etica în abordarea problemelor de mediu curente.

În sens practic, procesul de „maturizare” prin care a trecut etica mediului de-a lungul ultimelor decenii este probat inclusiv prin dezvoltarea unor legături stabile cu alte discipline, accentul fiind pus pe cele sociale și biologice, care au propria evoluție. Mai departe, această evoluție la nivelul domeniilor menționate a generat schimbarea perspectivei asupra înțelegerii etice privind problemele de mediu. În susținerea acestei afirmații, un prim context edificator este cel în care psihologia experimentală a reușit identificarea acelor resorturi explicative pentru comportamentul de conservare, aspect care a impus regândirea virtuților indicate de etica virtuții mediului^[13]. În aceeași idee, progresul ecologiei în înțelegerea ecosistemelor a avut o influență semnificativă asupra sănătății ecosistemelor, inclusiv în direcția subminării unora dintre acestea^[14]. Se poate adăuga acestor exemple respingerea, de către eticienii mediului, a o serie de conceptualizări ale diferitelor probleme, din arii disciplinare diferite: concepții economice asupra valorii, aspecte legate de biodiversitate (cu al său rol marcant în biologia conservării), de asemenea contestat a fost și modul în care problemele reale legate de schimbările climatice sunt reprezentate la nivel politic, unde prioritar este interesul și jocul politic, iar nu problema care obiectivează pe fond acțiunea/demersul^[15].

§3. Etica intervenției umane în fluxul fenomenologic natural

În calitatea ei de disciplină care modelează relația dintre om și natură, în contextul normelor responsabilităților și valorilor sociale, etica mediului are o sferă largă de aplicabilitate.

Chiar dacă au conținuturi fundamental opuse, între etica de mediu și tehnologie au existat mereu puncte de interferență, prin prisma implicațiilor pe care aceasta din urmă le generează asupra mediului. De fapt, etica, în calitate de factor care susține și mijlocește de multe ori relațiile și experiențele omului cu natura, este văzută ca parte activă în procesul de soluționare a problemelor de mediu. Concepte specifice domeniului tehnologic, precum geoinginerie, nanotehnologie, inteligență artificială, organisme modificate genetic, biologie sintetică formează obiectul de analiză al eticienilor specializați pe probleme de mediu^[16].

Printre subiectele care s-au impus cu prioritate în atenția eticienilor de mediu, determinându-i să-și restabilească ordinea priorităților, se înscriu efectele schimbărilor climatice, urbanizarea și numeroasele sale consecințe, conservarea speciilor amenințate cu dispariția, reducerea gazelor cu efect de seră, suprapopularea, poluarea industrială, culturile modificate genetic, managementul durabil al resurselor. Misiunea nu este deloc simplă, întrucât ea presupune o evaluare obiectivă a politicilor și activităților, în sensul stabilirii a ceea ce este corect și adecvat, respectivce este cu adevărat eficient, ori se potrivește unor scopuri specifice^[17]. De fapt, etica de mediu, ca parte a eticii aplicate, analizează baza morală a responsabilității individului față de mediu.

Este relevant de subliniat că procedura redresării ecologice nu a fost dintotdeauna pe lista de priorități a eticii mediului, dimpotrivă, a fost multă vreme contestată. Proporțiile unei distrugeri ecologice, prin gravitatea consecințelor, nu ar putea nicicând să fie pe deplin anihilate, nici dacă s-ar reuși o restaurare care să respecte originalul în toate detaliile sale, de dinaintea distrugerii. Motivul este explicat de același autor: întrucât restaurarea poartă amprenta umanului, procesul capătă note de artificialitate, fiind lipsit de valoarea sublimă și inconfundabilă pe care doar naturalețea o poate crea. În mod similar, dar cu semnificații adăugate, restaurările au fost desemnate prin denumirea de „artefacte”, care nu sunt decât obiecte decorative, ce slujesc nevoilor umane, prin urmare, pot fi considerate ca forme de trufie și supremație exercitată de individul uman asupra naturii^[18].

Raționamentul prezentat nu a fost agreat în unanimitate, considerându-se că procedeele restaurative pot avea, mai degrabă, un caracter curativ, revigorant, prin readucerea la viață a valorilor dispărute. În plus, un demers de acest tip ar putea și stimula oamenii în a se angaja activ și pozitiv cu lumea non-umană^[19].

Subiectul menționat, dincolo de opiniile împărțite, s-a constituit într-o nouă temă de reflecție, anume că, în principiu, eforturile de restaurare, impuse de schimbările climatice aflate într-o permanentă dinamică, nu vor reuși să atingă nivelul de precizie, redând fidel ceea ce s-a pierdut. Repopularea mediului, relocarea de resurse, reîmpăduririle etc., toate ar crea o imagine aproape dezolantă, de artificialitate sau fake, sau care, în orice caz, s-ar îndepărta destul de mult de la versiunea inițială, naturală. Un subiect de noi controverse a apărut pe utilitatea și valoarea semantică a conceptului de fidelitate în procesele de restaurare. Astfel, o bună parte dintre cercetătorii preocupați de această problemă își mențin poziția în favoarea păstrării fidelității în procesele restaurative^[20]. Alți reprezentanți ai domeniului sunt de părere că s-ar cuveni, în termeni de necesitate practică, să fie aduse în discuție alte dimensiuni ale restaurărilor, anume acelea care conferă o imagine nouă, primenită, de protecție^[21].

Posibilitatea amenințării unor specii cu dispariția, pe fondul variațiilor climatice, constituie o realitate cu care, din nefericire, omenirea s-a obișnuit. Din punctul de vedere al unora dintre eticieni^[22], dispariția speciilor contează din punct de vedere etic, pe de o parte pentru că speciile au valoare deosebită, iar responsabilii morali pentru punerea lor în primejdie sunt oamenii. Or, luarea în considerare a ideii de prevenire a unei astfel de situații presupune adoptarea, din timp, deci deliberat, a procedeelor de mutare a speciilor vulnerabile în habitate care au condiții de viață compatibile cu nevoile naturale ale speciilor în cauză, metodă numită migrațiune asistată, relocare gestionată sau colonizare asistată.

Cum, în mod virtual, nu prea există un tip de măsură care să fie agreată în mod egal, de toată comunitatea științifică, și tema relocărilor avea să conducă la formarea unor puncte de vedere divergente. De o parte sunt cei care clamează că procedeul migrației asistate poate fi primejdios, în sensul că pot apărea noi specii invazive^[23], dar sunt și cei care împing și mai mult lucrurile, spre un tip de raționament care pare a se apropia de cel referitor la restaurare. Astfel, această din urmă categorie de eticieni afirmă că, chiar în condițiile în care formarea de noi specii invazive nu ar constitui o problemă în sine, pentru că numeroase specii au interiorizat valorile istorice și culturale ale locurilor în care au apărut acestea (valorile) nu pot fi transferate în noile zone^[24]. O problematizare de acest tip are o valoare, dacă nu forțată, cel puțin, cu accente mai degrabă metaforice.

Un alt fenomen generat de schimbările climatice, în diminuarea căruia intervenția umană a fost văzută ca o posibilă soluție, este cunoscut sub denumirea de geoinginerie, termen ce semnifică manipularea intenționată a climei. Fără îndoială, procedurile pe care le implică astfel de opțiuni la nivelul reconfigurărilor climatologice nu pot evita și anumite riscuri, care impactează asupra viitorului planetei. S-a invocat adeseori, la nivelul dezbaterilor publice pe acest subiect, necesitatea dialogului cu societatea civilă, pentru a se lua pulsul atitudinilor publice în legătură cu opțiunea în discuție, în vederea abordării cu transparență și deschidere a potențialelor efecte socio-economice.

În practică, au fost avansate două variante de lucru în problema geoingineriei: (i) cele care purifică atmosfera, eliminând dioxidul de carbon la nivelul acesteia; (ii) cele care au capacitatea de a reduce cantitatea de radiație solară ajunsă la nivelul pământului, prin blocarea sau reflectarea luminii solare. Din nou, punctele de vedere divergente nu puteau lipsi. O latură a problemei are în vedere faptul că astfel de intervenții deliberate ar ridica la cote și mai înalte trufia și atitudinea de supremație a individului asupra naturii^[25]. Cealaltă perspectivă ilustrează ideea intrării geoingineriei în disonanță cu abordarea ce promovează naturalul, ca valoare etică de însemnătate accentuată^[26].

Un alt aspect asupra căruia există reflecții este cel legat de probabilitatea extrem de redusă ca oamenii să-și schimbe atitudinea față de problema poluării, reducând emisiile, odată ce află despre posibilitatea implementării bioingineriei^[27].

O posibilă implicare în implementarea geoingineriei ar putea avea și justiția, cu privire la legalitatea procedurilor. Tot la fel, se pune întrebarea referitoare la impactul asupra lumii non-umane prin aplicarea geoingineriei. Cine și în ce fel răspunde pentru eventuale daune în această direcție? Cu o pondere mai accentuată în zona susținătorilor implementării geoingineriei, eticienii de mediu își vor da, cel mai probabil, în cele din urmă, acordul pentru continuarea studiilor necesare utilizării acestei soluții, astfel încât, orizonturile pe care aceasta le poate deschide în aria de necuprins a problemelor de mediu să nu se irosească.

Concluzii

Studiind relația de natură morală dintre individul uman și mediu, etica mediului și-a făcut debutul în spațiul disciplinelor academice în momentul în care filosofii și juriștii, deopotrivă, au început să considere particularitățile economico-sociale ale problemelor de mediu. Etica mediului a devenit subiect de reflecție juridică și filosofică academică susținută începând cu anii `70.

Perspectiva antropocentrică promovează ideea, considerată – de susținători – perfect justificată, că oamenii sunt în centrul realității. Etica mediului înaintează o nouă conceptualizare a relației om-natură, susținând că atât mediul uman, precum și cel non-uman au valoare intrinsecă, fiecare parte componentă care ființează acest spațiu existențial având rolul său bine determinat.

Valori precum dreptatea, sustenabilitatea, predictibilitatea sunt cele care trebuie promovate în mod susținut în relația om-mediu. Pe fondul evoluțiilor tehnologice, și al dinamicii schimbărilor climatice, pentru eticienii specializați pe probleme de mediu, pare că provocările vor continua multă vreme de acum înainte.

Note de subsol

^[1] M.P. Nelson, Introduction to environmental ethics, în Biodiversity project ethics for a small planet: A communications handbook. Madison, WI: University of Wisconsin Press and the Biodiversity Project, 2002, p. 40-53.

^[2] H. Rolston III, Environmental Ethics: Values in and Duties to the Natural World, în F.H. Bormann, S.R. Kellert (eds.), Ecology, Economics, Ethics: The Broken Circle,1991, p. 73.

^[3] M. Duțu, Dreptul mediului și al climei, Vol. I Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2022, p. 92.

^[4] A. Diaconescu, Dreptul la un mediu sănătos este un drept fundamental, în Revista Universul Juridic nr. 11, noiembrie 2017,p. 63-64.

^[5] D. Marinescu, M.-C. Petre, Tratat de Dreptul mediului, ed. a V-a, revizuită și adăugită, Ed. Universitară, București 2014, p. 759.

^[6] Ibidem, p. 761.

^[7] M. Duțu, A. Duțu, Răspunderea în dreptul mediului, Ed. Academiei Române, București, 2015, p. 106.

^[8] D. Anghel, Răspunderea juridică privitoare la protecția mediului. Privire specială asupra răspunderii civile,Ed. Universul Juridic, București 2010, p. 67.

^[9] Publicată în M. Of. nr. 1196 din 30 decembrie 2005.

^[10] Gh.I. Ioniță, Șt.-D. Ioniță-Burda, Dreptul protecției mediului,ed. a V-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2022, p. 37.

^[11] M. Thomas Robinson, L. Westra (eds.), The greeks and the environment, Rowman & Littlefield publishers, Inc. Maryland, 1997, p. 11-42.

^[12] Ibidem,p. 81.

^[13] M. Ferkany, K. Whyte, The importance of participatory virtues in the future of environmental education, în J. Agric. Environ. Ethics 25(3)/2012, p. 424-427.

^[14] M. Sagoff, What does environmental protection protect?, Ethics Policy Environ. 16(3)/2013, p. 239.

^[15] D.S. Maier, What’s So Good About Biodiversity? A Call for Better Reasoning About Nature’s Value, Dordrecht, Springer, New York, 2012, p. 58-60.

^[16] R. Streiffer, J. Basl, The ethics of agricultural animal biotechnology, în R Sandler (ed.), Ethics and Emerging Technologies, Palgrave Macmillan, New York, 2013, p. 501-505.

^[17] C. Palmer, K. McShane, R. Sandler, Environmental ethics, în Annual Review of Environment and Resources nr. 39/2014, p. 419-442.

^[18] E. Katz, The big lie: human restoration of nature, Res. Philos. Technol. 12/1992, p. 231-241.

^[19] A. Light, Ecological restoration and the culture of nature: a pragmatic perspective, în P. Gobster, B. Hull (ed.), Restoring Nature: Perspectives from the Humanities and Social Sciences, DC: Island, Washington, 2000, p. 49-55.

^[20] E. Higgs, History, novelty and virtue in ecological restoration, See Ref. 149/2012, p. 81-102.

^[21] A. Light, op. cit., p. 65.

^[22] J. Nolt, Nonanthropocentric climate ethics, WIREs Clim. Change 2/2011, p. 701-711.

^[23] A. Ricciardi, D. Simberloff,Why assisted migration is not a viable conservation strategy, în Trends Ecol. Evol. 24/2008, p. 248-253.

^[24] R. Sandler, Global warming and virtues of ecological restoration, See Ref. 149, 2012, p. 63-80.

^[25] D. Jamieson, Ethics and intentional climate change,în Clim. Change 33/1996, p. 323-336.

^[26] C.J. Preston, Solar radiation management and vulnerable populations: the moral deficit and its prospects, See Ref. 147, 2012, p. 77-94.

^[27] B. Hale, The world that would have been: moral hazard arguments against geoengineering, See Ref. 147, 2012, p. 113-32.