Considerații asupra răspunderii civile și corelații dintre răspunderea civilă contractuală și cea delictuală

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 686-704.

Introducere

Evoluția relațiilor sociale contemporane, caracterizată de o exacerbare a libertății, face tot mai intensă nevoia de conservare a adagiului enunțat de filosoful John Stuart Mill – Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt^[1].

Pentru atingerea acestui deziderat, care nu reprezintă altceva decât sintetizarea absolută a normalității pe care ne-o imaginăm și dorim fiecare, este necesară respectarea unor reguli de conduită.

Totodată, pentru conservarea stării de echilibru este necesar ca oricine încalcă regulile de conduită să răspundă pentru faptele sale, fiind astfel dimensionată noțiunea amplă a răspunderii sociale, care presupune chemarea membrilor societății pentru a da seama pentru modalitatea în care s-au comportat, indiferent de natura sau activitatea ale cărei norme de conduită au fost încălcate^[2].

Răspunderea socială reprezintă mulțimea tuturor formelor de răspundere, ce pot fi diverse, dintre care oferim câteva exemple, precum: răspunderea juridică, morală, politică, religioasă.

Din multitudinea de forme de răspundere, pentru prezenta cercetare, de interes este răspunderea civilă, ca modalitate a răspunderii juridice, care presupune, în esență, posibilitatea aplicării forței coercitive a statului în vederea restabilirii ordinii de drept^[3], de unde reiese și o mare diversitate a acesteia. Astfel, pe lângă răspunderea civilă, pot fi identificate răspunderea penală, administrativă, disciplinară și altele, în funcție de specificul ramurii de drept.

§1. Coexistența răspunderii civile cu alte forme de răspundere

În ce privește răspunderea civilă, ca modalitate a răspunderii juridice, putem observa că aceasta nu beneficiază de o definiție cuprinsă într-un text de lege nici sub actuala reglementare, nici sub reglementarea Codului civil Cuza.

Cu toate acestea, doctrina consacrată^[4] a decelat nota caracteristică a răspunderii civile, arătând că aceasta se concretizează, de obicei, într-o obligație de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, deci într-o obligație de despăgubire.

Analizând comparativ răspunderea civilă cu celelalte forme ale răspunderii sociale, se poate observa o trăsătură particulară a celei dintâi, sub aspectul manierei de sancționare a faptei ilicite. Astfel, caracteristic răspunderii civile este faptul că aceasta are drept trăsătură dominantă obligația de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, care, spre deosebire de sancțiunile specifice celorlalte forme de răspundere, este transmisibilă moștenitorilor.

În contrapondere, în toate celelalte cazuri, indiferent de natura patrimonială sau nu a consecințelor atragerii răspunderii, cel care săvârșește fapta ilicită va da socoteală personal, fără posibilitate de transmitere către moștenitori a consecințelor.

Prin urmare, făptuitorul va suporta personal consecințele amenzii penale ori ale pedepsei cu închisoarea specifice răspunderii penale, amenda contravențională specifică răspunderii administrative, canoanele specifice răspunderii religioase, blamarea specifică răspunderii politice, fără posibilitate de transmitere a acestora către moștenitori.

Din această perspectivă, se poate observa că răspunderea civilă atrage o sancțiune civilă cu caracter reparator, fără a fi însă și o pedeapsă. Tocmai pentru că are funcție reparatorie, se poate observa că această sancțiune nu va fi dispusă în considerarea persoanei, ci a patrimoniului, acesta fiind și motivul pentru care sancțiunea migrează, odată cu patrimoniul, la noul stăpân.

Suplimentar, se impune a fi observat că această caracteristică a răspunderii civile va avea rezonanță și sub aspectul funcțiilor răspunderii civile, care, pe lângă funcțiile educativă și sancționatorie, prezintă și o funcție reparatorie, această din urmă trăsătură permițând calificarea ei drept mijloc de apărare a drepturilor subiective.

În acest context, reținem că sancțiunea civilă nu exclude și nu este exclusă de aplicarea unei pedepse specifice altei categorii de răspundere, precum cea specifică răspunderii penale, disciplinare, administrative și nu numai.

În ce privește coexistența răspunderii civile cu celelalte categorii de răspundere socială, se poate observa că dintre cele două tulpini ale sale, respectiv răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală, cea dintâi va fi întâlnită mai des în relație cu celelalte forme ale răspunderii, în vreme ce răspunderea contractuală va putea coexista cu cea penală (aspect pe care îl voi detalia ulterior), respectiv cu cea disciplinară, exemplul potrivit fiind acela al relațiilor de muncă.

Cel mai des întâlnită este perechea răspundere civilă – răspundere penală, care presupune ca fapta ilicită care angajează răspunderea civilă să întrunească și elementele constitutive ale unei infracțiuni. În ce privește tulpina răspunderii civile ce ar putea fi incidentă, putem afirma dintru început că ambele ar avea aptitudinea de a coexista cu răspunderea penală.

Posibilitatea conviețuirii celor două categorii ale răspunderii sociale, răspunderea civilă și cea penală, este facilitată de finalitatea pe care acestea o au, răspunderea civilă având, așa cum am arătat, cu precădere funcție reparatorie, spre deosebire de răspunderea penală, care urmărește realizarea misiunii sancționatorii și educative.

Este adevărat că răspunderea civilă are, de asemenea, și potențial sancționator (exemplul folosit de doctrina de specialitate^[5] pentru relevarea acestei trăsături fiind ipoteza suprataxei aplicate de operatorul de transport persoane pe calea ferată, care, pe lângă valoarea legitimației de transport, care ar reprezenta prejudiciul necesar a fi acoperit, include și alte sume, care au scop sancționator și educativ, prin intermediul acestora urmărindu-se oprirea sau măcar reducerea călătoriilor clandestine cu trenul).

În mod corespunzător, și răspunderea penală are caracter reparator prin raportare la impactul pe care aceasta îl are la nivelul întregii societăți, câtă vreme conduce la restabilirea ordinii de drept.

Astfel, deși ambele categorii de răspundere socială, prezintă atât funcție sancționatorie și educativă, cât și funcție reparatorie, se poate totuși observa o specializare a funcțiilor, răspunderii penale revenindu-i, ca regulă, funcția sancționatoare și educativă, iar răspunderii civile funcția reparatorie, observându-se o relație de complementaritate.

Conviețuirea celor două forme ale răspunderii sociale este facilitată și de similitudinea în ce privește subiectele, în ambele ipoteze putându-se imagina atât situația în care subiect activ este o persoană fizică, cât și aceea în care ar fi o persoană juridică.

În legătură cu răspunderea penală a persoanei juridice, spre deosebire de răspunderea civilă a acesteia, se impun a fi realizate câteva precizări, având în vedere că legiuitorul, în cazul acestei categorii de răspundere socială, înțelege să determine o categorie de persoane juridice cărora nu li se poate atrage răspunderea penală. În acest sens, se impune a fi avute în vedere dispozițiile art. 135 alin (2) C. pen., potrivit cărora instituțiile publice urmează a fi exonerate de răspundere penală în cazul infracțiunilor săvârșite cu ocazia desfășurării unor activități ce nu pot face obiectul domeniului privat.

Analizând trăsăturile generale ale răspunderii penale ale persoanei juridice, Curtea Constituțională^[6] a apreciat că răspunderea penală a acestei categorii este una generală, putând fi atrasă de orice activitate desfășurată de aceasta în care pot fi identificate elemente subiective proprii, diferite de cele ale persoanei fizice ce o execută în concret. Astfel, răspunderea penală a persoanei juridice urmează a fi antrenată de oricare persoană fizică ce acționează în numele ei și nu exclusiv de organele sale de conducere.

Revenind, spre deosebire de răspunderea civilă, categoria subiecților activi ai răspunderii penale este mai mică, unele persoane juridice fiind exonerate de această din urmă formă de răspundere.

Tot din categoria elementelor care facilitează concomitența celor două forme de răspundere face parte și vârsta de la care o persoană fizică poate răspunde penal. În cazul răspunderii civile, capacitatea se dobândește la 14 ani, în materie delictuală, și la 18 ani, în materie contractuală (cu unele excepții), situația fiind cumva similară în materie penală, o persoană putând începe să răspundă penal de la împlinirea vârstei de 14 ani, cu precizarea că persoanele cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspund numai dacă se dovedește că au acționat cu discernământ, iar cele cu vârsta mai mare de 16 ani sunt prezumate a avea discernământ, prezumție ce poate fi răsturnată prin intermediul unei expertize medico-legale psihiatrice.

Un alt element comun este acela că, de regulă, ambele forme ale răspunderii solicită existența vinovăției, cu titlu de condiție generală pentru antrenarea acestora. Cu toate acestea, există o serie de diferențe între vinovăția din materie penală și cea din materie civilă: pe de o parte, în materie penală se solicită ca vinovăția să îmbrace forma intenției ori neglijenței sau imprudenței, pe când în materie civilă cerința existenței vinovăției este îndeplinită indiferent de gradul și forma acesteia.

Mai mult, în materie civilă s-a pus problema și a răspunderii obiective, când răspunderea se angajează fără ca vinovăția persoanei răspunzătoare să fie dovedită sau prezumată – răspunderea pentru ruina edificiului, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, răspunderea părintelui pentru copilul minor și orice ipoteză în care se poate atrage răspunderea civilă, alta decât răspunderea pentru fapta proprie. Cristalizarea unei răspunderi obiective tinde să se contureze și în materie penală, doctrina^[7] făcând referire la situația conducătorilor ori managerilor de întreprinderi.

În legătură cu acest aspect, Curtea Constituțională a fost sesizată de către Curtea de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, criticându-se constituționalitatea prevederilor art. 135 C. pen., prin raportare la cele ale art. 15 ale aceluiași act normativ, cu motivarea că dispozițiile criticate nu sunt suficient de clare și nu se coroborează cu cele care stabilesc trăsăturile esențiale ale unei infracțiuni, printre care se numără și cerința existenței vinovăției persoanei care săvârșește fapta prevăzută de legea penală, perspectivă din care răspunderea penală ar avea un caracter personal și subiectiv. În susținerea tezei propuse, Curtea de apel Constanța a arătat de asemenea că formele vinovăției, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 16 C. pen., pot fi aplicate exclusiv persoanei fizice, perspectivă din care, prin raportare la maniera de reglementare a dispozițiilor art. 135 C. pen., răspunderea persoanei juridice tinde să devină o răspundere obiectivă, pentru faptele realizate de un alt subiect de drept.

Prin intermediul deciziei pronunțate^[8], Curtea Constituțională a apreciat că răspunderea penală a persoanei juridice, cu excepția statului și autorităților publice, este una generală, putând fi angajată de orice activitate desfășurată de aceasta, în care pot fi identificate elemente subiective proprii, diferite de cele ale persoanei fizice ce o execută în concret, fiind necesar ca infracțiunea să fi fost săvârșită cu ocazia realizării obiectului său de activitate sau în interesul ori numele acesteia.

Conchizând, Curtea reține că răspunderea penală a persoanei juridice este rezultatul unei ficțiuni juridice, apreciind că legiuitorul a prevăzut în cazul persoanei juridice formele de vinovăție reglementate de art. 16 C. pen. adaptate specificului activității desfășurate de acesta, dimensionată în realitatea cotidiană prin manifestarea organului sau reprezentantului acesteia. Astfel, se poate observa că direcția actuală este, în continuare, cea a unei răspunderi penale subiective, inclusiv în cazul persoanei juridice^[9], unde dimensiunea obiectivă ar fi fost mai ușor de atins, perspectivă care nu ne împiedică însă de la primirea exemplului oferit de doctrină sub aspectul unei potențiale răspunderi penale obiective în cazul conducătorilor ori managerilor de întreprinderi.

Între asemănările mai sus prezentate se pot observa și câteva elemente care diferențiază plaja de incidență a celor două forme de răspundere, dar care, așa cum arătam, le face să fie complementare și nicidecum să se excludă.

Astfel, pe lângă exonerarea de la răspunderea penală a instituțiilor publice, atunci când realizează activități ce nu pot face obiectul dreptului privat, se poate observa și izvorul diferit al celor două forme de răspundere socială.

Pe de o parte, răspunderea penală este întemeiată exclusiv pe principiul legalității, aceasta putând fi atrasă doar dacă legea prevede astfel, iar, pe de altă parte, răspunderea civilă este incidentă oricând o faptă ilicită produce prejudicii.

Astfel, pe lângă izvorul celor două, se poate observa o diferență suplimentară, constând în aceea că producerea unui prejudiciu nu este o condiție pentru atragerea răspunderii penale, cum este cazul infracțiunilor de pericol, care nu presupun producerea unui rezultat negativ efectiv, în cazul acestora urmarea imediată constând în starea de pericol creată. Un exemplu în acest sens este infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 336 C. pen., care urmează a fi reținută în ipoteza depistării unui conducător în trafic sub influența unor substanțe interzise, indiferent dacă persoana ce conducea autovehiculul a produs consecințe negative sau nu. În acest caz, simpla prezumție de incapacitate de a conduce este suficientă pentru a se dimensiona starea de pericol pentru circulația pe drumurile publice și, prin urmare, pentru a se atrage răspunderea penală.

Prin urmare, deși sunt complementare cele două forme de răspundere, acestea nu sunt mereu incidente deodată, existând situații în care prezența lor simultană nu este posibilă. O astfel de ipoteză este aceea în care fapta ilicită ce atrage răspunderea penală nu produce niciun prejudiciu care să fie reparat ca urmare a incidenței răspunderii civile, aceasta în contextul în care, printre cerințele ce trebuie întrunite pentru atragerea răspunderii civile, pe lângă existența unei fapte ilicite, săvârșite cu vinovăție, este necesar ca aceasta să fi produs un prejudiciu, iar între prejudiciu și fapta ilicită să existe legătură de cauzalitate.

O altă asemenea ipoteză este aceea în care mijloacele procedurale au fost exercitate într-o așa manieră încât soluționarea celor două acțiuni, cea penală și cea civilă, se va realiza separat.

În ce privește acțiunea penală, aceasta poate fi pusă în mișcare din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Important de precizat este faptul că declanșarea acțiunii penale nu presupune automat și declanșarea acțiunii civile, nici pentru ipoteza în care acțiunea penală e declanșată din oficiu și suntem în prezența unei ipoteze în care procurorul ar putea să exercite din oficiu și acțiunea civilă [precum în situația în care persoana vătămată nu are capacitate de exercițiu ori are capacitate de exercițiu restrânsă – conform dispozițiilor art. 19 alin. (3) C. proc. pen.], dar nici în ipoteza în care persoana vătămată formulează plângere.

Această concluzie se impune deoarece, în ambele ipoteze, este nevoie de o manifestare expresă, de un act de dispoziție expres, pentru a se declanșa acțiunea civilă, persoana vătămată putând opta pentru soluționarea acțiunii civile în afara procesului penal.

Această nevoie de manifestare expresă a voinței rezultă cu prisosință din cuprinsul dispozițiilor art. 20 alin. (2) C. proc. pen., care indică elementele pe care trebuie să le cuprindă constituirea de parte civilă, fiind necesar ca aceasta să se realizeze cu indicarea întinderii și naturii pretențiilor, respectiv a motivelor pe care se sprijină cererea și, totodată, a probelor pe care se întemeiază, indiferent dacă este realizată în scris sau oral, de către procuror ori de către persoana vătămată, care este informată expres de către organele de urmărire penală în legătură cu acest drept.

Nu în ultimul rând, deși acțiunea civilă a fost demarată în cadrul procesului penal, fără vicii de procedură, este posibil ca acțiunea penală să fie soluționată de o manieră care să conducă la stingerea procesului penal, fără ca acțiunea civilă să fie soluționată, analizarea acesteia urmând să continue pe cale separată, soluția fiind aceeași și dacă se apreciază că este necesară disjungerea acțiunii civile, pentru a permite soluționarea cu celeritatea a acțiunii penale.

Pentru a epuiza posibilitățile în care ar putea fi atrase ambele categorii de răspundere, însă acestea ajung în final să fie soluționate pe cale separată, merită amintită și ipoteza în care partea civilă sau succesorii ei în drepturi, deși există acțiune civilă în cadrul procesului penal, vor opta pentru sesizarea separată a instanței civile, în situația în care soluționarea acțiunii penale este suspendată.

Astfel, se poate observa că există numeroase ipoteze în care acțiunea civilă și acțiunea penală, din motive procedurale, ar urma să se soluționeze în cadrul unor procese diferite, perspectivă din care un aspect foarte important îl reprezintă necesitatea lămurii chestiunii autorității de lucru judecat a hotărârilor penale în procesul civil, respectiv a efectelor hotărârilor civile în procesul penal.

Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate în fața instanței civile în ce privește existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, instanța civilă chemată să judece acțiunea civilă nefiind ținută sub aspectul lipsei prejudiciului sau a vinovăției autorului faptei ilicite, de o eventuală soluție de achitare sau de încetare a procesului penal.

În susținerea tezei propuse de legiuitor, reiterăm, pe de o parte, că cerința vinovăției, deși există în cazul ambelor forme ale răspunderii, are un nivel diferit sub aspectul formei de vinovăție, răspunderea penală impunând forma intenției ori neglijenței sau imprudenței, pe când în materie civilă, cerința existenței vinovăției este îndeplinită indiferent de gradul și forma acesteia.

Pe de altă parte, reiterăm că cerința existenței prejudiciului este mai curând specifică răspunderii civile, din perspectivă penală având o importanță tangențială (de exemplu, dacă în cauză s-a produs o paguba materială care depășește ca valoare 2.000.000 lei, va fi incidentă, în cazul anumitor infracțiuni, o circumstanță agravantă care va presupune sporirea limitelor de pedeapsă cu jumătate din cuantumul inițial, potrivit dispozițiilor art. 256¹ C. pen., coroborat cu cele ale art. 183 ale aceluiași act normativ).

În ce privește efectele hotărârii civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă, legiuitorul Codului de procedură penală, prin intermediul prevederilor art. 28 alin. (2), arată că aceasta nu are autoritate de lucru judecat sub aspectul existenței faptei penale, a persoanei sau a vinovăției cu care a fost săvârșită, această situație datorându-se nivelului probatoriu pe care fiecare dintre cele două procese – cel civil și cel penal – îl presupune, procesul penal dispunând în mod evident de mai multe mijloace apte să conducă la aflarea adevărului.

În concluzie, răspunderea penală și răspunderea civilă pot conviețui, fiecare dintre ele realizându-și scopul, prima îndeplinind misiunea sancționatoare și educativă, iar cea de-a doua îndeplinind funcția reparatorie, indiferent de forma în care va fi incidentă, răspundere civilă delictuală sau contractuală.

§2. Distincția între răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală. Cazuri în care opțiunea între cele două există

În ce privește răspunderea civilă, se poate observa că, în funcție de izvorul acesteia, de sursa normelor care reglementează conduita încălcată, răspunderea poate fi contractuală, când izvorul conduitei trasate și încălcate este contractul, sau delictuală, în celelalte cazuri, această din urmă formă a răspunderii civile fiind de altfel și răspunderea civilă de drept comun^[10], având în vedere că obligația încălcată în acest al doilea caz este o obligație legală, cu caracter general, constând în aceea că nimeni nu este îndreptățit să vatăme drepturile altuia prin fapte ilicite, spre deosebire de ipoteza răspunderii civile contractuale în care obligația este una concretă, cea reglementată de contractul valabil încheiat^[11].

Condițiile generale ale celor două forme ale răspunderii civile, contractuală și delictuală, sunt aceleași: existența faptei ilicite, săvârșirea acesteia cu vinovăție, crearea unui prejudiciu patrimonial și existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Suplimentar diferenței prezentate dintru început, referitoare la izvorul conduitei încălcate sau, mai precis, al obligației neîndeplinite, există câteva deosebiri care sunt însoțite de unele consecințe juridice importante.

Astfel, o primă diferență între cele două este oferită de capacitatea celui responsabil. În materie contractuală, capacitatea este limitată, de regulă, la 18 ani, vârstă la care este dobândită capacitatea deplină de exercițiu și la care o persoană fizică se poate angrena în relații contractuale, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 37 și 38 C. civ. În schimb, în materie delictuală, limita este ceva mai coborâtă, vârsta de 14 ani fiind punctul de cotitură. Mai precis, potrivit dispozițiilor art. 1366 alin. (1) C. civ., minorul cu o vârstă inferioară celei de 14 ani, respectiv persoana care beneficiază de tutelă specială nu vor răspunde, iar, începând cu vârsta de 14 ani, minorul va răspunde, cu excepția cazului în care se dovedește o lipsă a discernământului, astfel cum expres reglementează dispozițiile art. 1366 alin. (2) C. civ.

O altă diferență între cele două forme ale răspunderii civile este oferită de necesitatea sau nu a punerii în întârziere. În cazul răspunderii civile contractuale, este adevărat că aceasta poate fi atrasă dacă sunt îndeplinite în concret cele patru condiții, general acceptate, însă pentru acordarea de despăgubiri este necesar ca debitorul să fie pus în întârziere, respectiv ca în cauză să nu existe vreo clauză de limitare ori înlăturare a răspunderii.

La polul opus se regăsește cealaltă formă a răspunderii civile, răspunderea delictuală, pe care legiuitorul, prin intermediul dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., înțelege să includă în categoria ipotezelor în care debitorul este de drept în întârziere.

Din aceeași categorie, a elementelor de diferențiere, face parte și întinderea prejudiciului care ar putea fi reparat prin angajarea fiecăreia dintre cele două forme ale răspunderii civile. În ambele ipoteze, urmează a se repara paguba efectiv suferită și beneficiul nerealizat.

Cu toate acestea, întinderea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale este mai mare, pe de o parte pentru că, în cazul răspunderii civile delictuale, prin intermediul dispozițiilor art. 1533 C. civ., legiuitorul limitează repararea prejudiciului la cel previzibil, limită care nu se regăsește în ipoteza răspunderii delictuale, iar, pe de altă parte, prin intermediul dispozițiilor art. 1532 alin. (2) C. civ., legiuitorul oferă un instrument suplimentar de dimensionare a prejudiciului, arătând că acesta va include cheltuielile realizate de creditor în vederea evitării sau limitării prejudiciului, stabilite însă într-o limită rezonabilă, limitare pe care nu o identificăm în cuprinsul dispozițiilor art. 1385 alin. (2) C. civ., sediul materiei pentru chestiunea corespunzătoare răspunderii delictuale.

Astfel, se poate lesne conchide că plaja prejudiciului reparabil sub incidența răspunderii civile delictuale este mai vastă decât cea reparabilă sub auspiciile răspunderii civile contractuale.

Mai mult, în materia răspunderii civile delictuale, spre deosebire de cea contractuală, legiuitorul instituie solidaritatea pasivă, ca o garanție a reparării prejudiciului, legiuitorul urmărind, prin intermediul dispozițiilor art. 1382 C. civ., să echilibreze balanța, în comparație cu ipoteza răspunderii contractuale, în care părțile pot include garanții convenționale.

Astfel, s-ar putea conchide că răspunderea civilă delictuală este mai avantajoasă pentru creditor, care poate obține repararea mai întinsă a prejudiciului, în condiții de solidaritate a debitorilor, care pot fi ținuți împreună responsabili, ca regulă de la o vârstă mai fragedă, fără punerea în întârziere a debitorului.

Cu toate acestea, răspunderea civilă contractuală beneficiază de un avantaj considerabil din perspectivă probatorie, legiuitorul, prin intermediul dispozițiilor art. 1548 C. civ., instituind o prezumție de vinovăție a debitorului, generată de orice neexecutare a contractului.

Astfel, fiecare dintre cele două forme ale răspunderii civile par să aibă avantajele și dezavantajele lor, motiv pentru care, în practică, au apărut și două categorii de probleme cu privire la posibilitatea alegerii răspunderii civile pe care să se întemeieze pretențiile.

Prima situație controversată ar fi aceea al așa numitului cumul^[12] al răspunderii civile delictuale cu răspunderea civilă contractuală, care sub imperiul Codului civil Cuza năștea o serie de controverse, privind posibilitatea realizării unei opțiuni între cele două forme ale răspunderii, de vreme ce a doua oferea posibilitatea recuperării unui prejudiciu mai vast ori posibilitatea utilizării în subsidiar a temeiului specific răspunderii civile delictuale pentru a obține diferența de prejudiciu nerecuperată pe calea răspunderii contractuale, ba chiar posibilitatea utilizării coroborate a celor două categorii de răspundere, chestiunile privind prejudiciul urmând să fie preluate de la răspunderea delictuală, iar cele privind culpa de la răspunderea contractuală.

Ipotezele privind cumularea celor două forme ale răspunderii, respectiv combinarea acestora au fost excluse de plano de către doctrină^[13], rămânând un subiect deschis cel al posibilității pe care creditorul ar avea-o să opteze între cele două forme ale răspunderii.

Sub acest aspect, jurisprudența^[14] relevantă din perspectiva Codului civil Cuza a fost constantă în a reține că ar fi inadmisibilă promovarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, câtă vreme reclamantul are deschisă calea acțiunii în atragerea răspunderii civile contractuale.

Această situație a fost tranșată prin noua reglementare, Codul civil actual, în cuprinsul dispozițiilor art. 1350 alin. (3), statuând expres imposibilitatea înlăturării regulilor specifice răspunderii civile contractuale cu scopul de a utiliza alte reguli mai profitabile, soluție împărtășită de practica recentă^[15], fiind totodată soluția ce ar fi putut fi obținută prin intermediul unui raționament care să fi avut drept fundament principiul specialia generalibus derogant.

Cu toate acestea, doctrina veche^[16] apreciază că există o ipoteză în care creditorul ar avea la îndemână posibilitatea exercitării unei opțiuni între cele două forme ale răspunderii, aceasta fiind situația în care fapta ilicită reprezintă prin sine însăși o infracțiune și astfel abordăm cea de-a doua problemă.

În susținerea acestei teze, pe care o împărtășim, doctrina^[17] mai recentă a invocat o decizie a Colegiului de Conducere a Tribunalului Suprem^[18], care reținea posibilitatea realizării acestei opțiuni.

Ideea centrală, aceea a existenței opțiunii între cele două forme ale răspunderii civile, poate fi extrasă din analizarea pozițiilor mai sus exprimate, care, deși rețin caracterul special al normelor din materia răspunderii civile contractuale, nu elimină această posibilitate excepțională de a opta între cele două forme ale răspunderii atunci când fapta ilicită, reprezentată de o încălcare a obligațiilor contractuale, întrunește totodată elementele constitutive ale unei infracțiuni.

În același sens^[19] s-a reținut că „ori de cât ori paguba este rezultatul violării nu numai a contractului, ci și a legii (nu neapărat penale), ni se pare că ar trebui să existe și posibilitatea folosirii acțiunii civile delictuale, deci a opțiunii…!”.

Este important de observat că, deși cele două curente sunt divergente, acela al existenței posibilității optării pentru una dintre cele două forme de răspundere și cel contrar, primul nu rămâne izolat, fiind exponenți relevanți care îl susțin.

În ce ne privește, apreciem că o astfel de opțiune nu trebuie analizată din perspectiva clasică, în sensul că un raport juridic civil ar putea să genereze o luptă a opțiunilor în funcție de oferta mai avantajoasă. Încălcarea unui contract printr-o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni presupune nașterea unui nou raport juridic, respectiv cel de drept penal.

Astfel, ulterior momentului săvârșirii infracțiunii, între cele două părți vor exista două raporturi juridice, unul de drept civil, în care relația socială reglementată de o normă de drept este chiar convenția, și unul de drept penal, în care părțile, din cocontractanți, devin făptuitor (cu calitățile succesive – suspect și inculpat) și persoană vătămată.

Prin urmare, a susține că persoana vătămată poate realiza în concret o opțiune între cele două forme ale răspunderii nu se bucură de acuratețe, pentru că, în realitate, sub aspectul raportului juridic civil, creditorul va avea o singură opțiune, aceea a răspunderii civile contractuale, iar sub aspectul raportului juridic penal, va avea tot o singură opțiune, aceea a răspunderii civile delictuale. Cum însă nu se poate repara aceeași pagubă de două ori, pentru că ne-am regăsi în ipoteza îmbogățirii fără justă cauză, va fi nevoie ca reclamantul să opteze între cele două căi.

Această soluție este însă diferă de aceea în care creditorul ar urmări realizarea unei opțiuni între cele două forme ale răspunderii civile, dar în cadrul aceluiași raport juridic, fiind astfel criticabilă decizia Curții de Apel București^[20], invocată în doctrină^[21] pentru a exemplifica părerea contrară.

Conchizând, în cazul încălcării unei dispoziții contractuale printr-o faptă ilicită ce ar întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, creditorul va avea posibilitatea optării între promovarea unei acțiuni în angajarea răspunderii civile contractuale ori delictuale, fiind interzisă îmbogățirea fără justă cauză și, totodată, abaterea de la calea aleasă, astfel cum stabilește și principiul electa una via.

Teza pe care o lansăm, aceea a existenței raporturilor juridice distincte, are în vedere, totodată, faptul că în cazul raportului juridic de drept penal, mai aveam un subiect pasiv general – societatea, comunitatea, care resimte consecințele săvârșirii faptei și care cere aplicarea unor pedepse, subiect pasiv care nu ar încăpea în ipoteza existenței unui singur raport juridic, doar acela de drept civil, izvorât din contract.

Pentru a da dimensiunea corectă a acestei situații, arătăm că posibilitatea realizării unei opțiuni între cele două forme ale răspunderii este foarte importantă, având în vedere că fiecare prezintă avantajele și dezavantajele ei.

În ce privește răspunderea civilă contractuală, avantajul este acela al unei probațiuni mai ușor de realizat, având existența prezumției de culpă generată de încălcarea unei obligații contractuale, dar cu dezavantajul limitării prejudiciului ce ar urma să fie acoperit la cel previzibil la momentul încheierii contractului. Acest dezavantaj a fost observat și de doctrina franceză^[22] care critică dihotomia tocmai prin incapacitatea mecanismului oferit de răspunderea civilă contractuală de a conduce la repararea pe deplin a prejudiciului.

Pe cealaltă parte, răspunderea civilă delictuală vine cu dezavantajul unei necesități probatorii superioare, determinate de lipsa unei prezumții precum cea anterior referită, dar cu avantajul posibilității solicitării reparării integrale a prejudiciului, nu doar a celui previzibil.

Concluzia generală ar fi aceea că răspunderea civilă este o varietate a răspunderii sociale, care prezintă două forme, răspundere civilă contractuală și răspundere civilă delictuală, prima având caracter excepțional, intervenind în ipoteza existenței unui contract valabil, iar cea de-a doua intervenind în celelalte cazuri, adică și în ipotezele faptelor ilicite săvârșite în perioadă precontractuală, dar și în ipoteza contractelor lovite de nulitate, când prejudiciile se vor repara pe temei delictual^[23].

Suplimentar argumentelor de raționament juridic anterior descrise se impune a fi observat că soluția reiese pe cale de interpretare și din cuprinsul dispozițiilor în vigoare.

Mecanismul tipic utilizat de interpreți pentru lămurirea problemei opțiunii între angajarea răspunderii civile delictuale sau contractuale presupune analizarea dispozițiilor art. 1350 alin. (3) C. civ. care a fost interpretat în perioada ultima perioadă^[24] ca sursă a imposibilității înlăturării regulilor specifice răspunderii civile contractuale cu scopul aplicării celor care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Cu toate acestea, soluția Codului civil trebuie nuanțată, de vreme ce legiuitorul nu a tranșat definitiv chestiunea, optând pentru o formulare care oferă posibilitatea înlăturării răspunderii civile contractuale și deci aplicării răspunderii civile delictuale ipotezelor în care prin lege s-ar dispune altfel (Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile^[25]).

Or, odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, se poate observa opțiunea realizată de legiuitorul național care, prin intermediul dispozițiilor art. 19 alin. (1) ale acestui act normativ statuează că „acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale” (s.n.).

Lipsa vreunei distincții realizate în cuprinsul dispozițiilor mai sus citate precum și stricta interpretare care reprezintă cheia în care sunt analizate aceste dispoziții conduce către concluzia că ori de câte ori în cadrul procesului penal se urmărește repararea prejudiciului produs prin comiterea faptei, care face obiectul acțiunii penale, acțiunea civilă se va subsuma regulilor specifice răspunderii civile delictuale chiar dacă între părți există și un contract care ar reglementa în sarcina debitorului o obligație identică cu cea încălcată.

Din această perspectivă, observăm că legiuitorul contemporan consacră legislativ, ce-i drept etapizat, soluția susținută de doctrina națională^[26], potrivit căreia creditorul are la îndemână posibilitatea exercitării unei opțiuni între cele două forme ale răspunderii, în ipoteza în care fapta ilicită reprezintă prin sine însăși o infracțiune, iar acțiunea civilă este exercitată în cadrul procesului penal.

În susținerea tezei se impune a fi avut în vedere, totodată, și faptul că dispozițiile Codului de procedură penală, respectiv soluția reglementată, au intrat în vigoare în anul 2014, moment ulterior celui la care a intrat în vigoare Codul civil, fără să se poată pune problema unei abrogări implicite în contextul în care dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ. imaginează posibilitatea ca prin lege să se prevadă altfel.

Având în vedere caracterul strict al normelor procesual penale, maniera în care soluția procesual penală este structurată – acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală – respectiv limita impusă de Codul civil – dacă prin lege nu se prevede altfel – precum și faptul că acțiunea civilă alăturată celei penale poate fi exercitată atât în procesul penal, cât și pe cale separată, se poate extrage concluzia că repararea prejudiciului în cadrul procesului penal se realizează prin atragerea răspunderii civile delictuale a debitorului, indiferent dacă obligația încălcată ar avea un corespondent între obligațiile contractuale, în schimb repararea prejudiciului prin promovarea acțiunii civile pe cale separată se realizează prin atragerea răspunderii civile contractuale a debitorului, dacă obligația încălcată ar avea un corespondent între obligațiile contractuale.

În acest context observăm că opțiunea între cele două forme de răspundere civilă există în favoarea creditorului atunci când fapta ilicită reprezintă prin sine însăși o infracțiune, însă opțiunea va presupune și o opțiune cu privire la calea aleasă, adică promovarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, când aplicabile vor fi regulile specifice răspunderii civile delictuale, sau repararea prejudiciului pe cale separată, când aplicabile vor fi regulile specifice răspunderii civile contractuale, dacă obligația încălcată ar avea un corespondent între obligațiile contractuale.

Ipoteza unanim^[27] acceptată pentru posibilitatea realizării de către creditor a unei opțiuni pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită fie pe tărâm delictual, fie contractual este aceea a cesionarului (dintr-un contract de cesiune de brevet) care urmărește repararea prejudiciului cauzat de cedentul care și-a încălcat obligația de garanție contra evicțiunii prin faptă proprie, prin ipoteza în care fabrică, folosește sau oferă spre vânzare produse care ar îngloba soluția tehnică protejată prin brevetul de invenție cesionat.

Analizând situația brevetului de invenție, ca exponat al creațiilor industriale, observăm că legiuitorul, prin intermediul dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 64/1991^[28], arată doar că dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului și drepturile ce decurg din brevet pot fi transmise în tot sau în parte, transmiterea putându-se realiza prin cesiune sau licență, fără a realiza nicio altă precizare.

În acest context, regimul juridic al cesiunii de brevet urmează a se determina potrivit dispozițiilor art. 1168 C. civ. prin raportare la regulile speciale aplicabile contractului cu care se aseamănă cel mai mult, respectiv contractului de vânzare, unde, printre altele, regăsim obligația vânzătorului de garanție împotriva evicțiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării – art. 1695 alin. (3) C. civ.

În concret, evicțiunea prin faptă proprie din partea cedentului unui brevet de invenție s-ar putea manifesta prin aceea că, ulterior cesiunii, fără vreo înțelegere cu cesionarul, cedentul ar continua să fabrice, folosească sau ofere spre vânzare produse care ar îngloba soluția tehnică protejată prin brevetul de invenție cesionat.

Un astfel de comportament ar putea fi de departe calificat drept încălcare a obligației de garanție contra evicțiunii provenind din faptă proprie a cedentului, dar în egală măsură s-ar circumscrie elementului material al infracțiunii de contrafacere, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, de vreme ce activitatea descrisă reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 31 alin. (2) din lege, care interzic netitularilor de brevet, cum devine cedentul, să fabrice, folosească sau ofere spre vânzare produse care ar îngloba soluția tehnică protejată prin brevetul.

Practic, același comportament, aceeași faptă ilicită are o dublă valență, pe de o parte, reprezintă încălcarea unei obligații contractuale, iar pe de altă parte, încălcarea unei obligații generale, trasate prin lege.

Acesta este contextul în care a fost acceptată pentru posibilitatea realizării de către cesionar a unei opțiuni pentru repararea prejudiciului cauzat de cedent prin fapta sa ilicită fie pe tărâm delictual, fie contractual.

Situația descrisă este una în care încălcarea obligației contractuale, de garanție contra evicțiunii provenită din faptă proprie, a fost realizată printr-o activitate care întrunește ea însăși elementele constitutive ale unei infracțiuni și care ar trebui să determine declanșarea mecanismului anterior descris care să ofere posibilitate creditorului să opteze între atragerea răspunderii civile delictuale, în cadrul procesului penal, sau a răspunderii civile contractuale, printr-o acțiune civilă adresată pe cale separată instanței civile.

Conchizând, în cazul încălcării unei dispoziții contractuale printr-o faptă ilicită ce ar întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, creditorul va avea posibilitatea optării între promovarea unei acțiuni în angajarea răspunderii civile contractuale ori delictuale, fiind interzisă îmbogățirea fără justă cauză și, totodată, abaterea de la calea aleasă, astfel cum stabilește și principiul electa una via.

Note de subsol

^[1] J.S. Mill, On liberty, Longmans, Green, and co., Londra, 1865, p. 53.

^[2] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 125.

^[3] M. Costin, O încercare de definire a noțiunii de răspunderii juridice,în R.R.D. nr. 5/1970, p. 83, apud L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligațiile,ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 163.

^[4] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 126.

^[5] Ibidem, p. 129.

^[6] C.C.R., Decizia nr. 302 din 9 iunie 2020, publicată în M. Of. nr. 1166 din 2 decembrie 2020.

^[7] L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 386.

^[8] C.C.R., Decizia nr. 302 din 9 iunie 2020, precitată.

^[9] C.C.R., Decizia nr. 25 din 19 ianuarie 2021, publicată în M. Of. nr. 413 din 20 aprilie 2021.

^[10] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academica, București, 1972, p. 61-62.

^[11] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 138.

^[12] Ibidem, p. 141.

^[13] Ibidem, p. 142.

^[14] Decizia de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem nr. 11 din 5 august 1965, apud C. Bîrsan, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 140.

^[15] Trib. București, s. a V-a civ., hot. nr. 159/2018 din 19.01.2018, pronunțată în dosarul 21074/299/2015, nepublicată.

^[16] M. Eliescu, op. cit.,p. 80.

^[17] C. Bîrsan, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 143.

^[18] Trib. Suprem, Colegiul de Conducere, decizia nr. 525 din 11 mai 1959, s. a VI-a civ., Decizia nr. 237 din 14 septembrie 2001.

^[19] I.M. Anghel, F. Deak, M. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Științifică, București, 1970.

^[20] C.A. București, s. a VI-a civ., dec. nr. 237 din 14 septembrie 2001.

^[21] C. Bîrsan, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 143.

^[22] P. Rémy, La „responsabilité contractuelle”: histoire d’un faux concept, în RTD civ. 1997.

^[23] M. Eliescu, op. cit.,p. 445.

^[24] Trib. București, s. a V-a civ., hot. nr. 159/2018, precitată.

^[25] Art. 1350 alin. (3) C. civ.

^[26] C. Bîrsan, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 143.

^[27] Profesorul Lucian Mihai, în cadrul cursului de Dreptul proprietății intelectuale predat la Facultatea de Drept a Universității din București, aceeași soluție fiind oferită și de ceilalți titulari de curs ai disciplinei, Conf. univ. dr. Doru Trăilă și Lector univ. dr. Vladimir Diaconiță.

^[28] Republicată în M. Of. nr. 613 din 19 august 2014.