Constatarea unui proces ca fiind simulat

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 236-258.

§1. Conflictul juridic, procesul civil și hotărârea judecătorească

Premisa procesului civil o reprezintă un conflict juridic, respectiv o neînțelegere referitoare la modul în care se interpretează și se aplică în concret o normă juridică de drept material. Mai precis, subiectele de drept, parte la un raport juridic, fie nu se înțeleg asupra normei juridice care se aplică raportului juridic, fie asupra modului în care norma trebuie interpretată și aplicată situației juridice în care se află. Acestei premise îi corespunde, în orice sistem de drept, necesitatea soluționării diferendului juridic, atât din perspectiva dreptului material, care conține norme juridice aplicabile oricărui raport juridic, garantând funcționarea circuitului civil, cât și din perspectiva dreptului procesual, care asigură că aplicarea normelor de drept material nu se face în mod arbitrar. Sistemul de drept, prin normele și principiile sale, conține reguli aplicabile oricărui raport juridic, apte să stea la baza soluționării oricărui conflict juridic. Aceste reguli se regăsesc în Codul de procedură civilă. Scopul procesului civil îl reprezintă soluționarea conflictului juridic cu respectarea anumitor standarde precum apărarea ordinii de drept, garantarea libertăților fundamentale, a drepturilor și intereselor legitime, aplicarea legii și asigurarea supremației acesteia.

Protecția juridică a drepturilor subiective civile și a altor situații juridice ocrotite de lege se obține prin intermediul procesului civil, care poate fi definit ca fiind activitatea pe care o desfășoară completul de judecată, format din unul sau mai mulți judecători, părțile, alte persoane sau organe care participă la judecată, inclusiv procurorul, în cazurile prevăzute de lege, în scopul realizării sau recunoașterii drepturilor subiective și a altor situații juridice deduse judecății, urmată, când este cazul, de executarea silită a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, conform procedurii stabilite de lege.

Procesul civil pleacă de la premisa existenței unui conflict juridic. Conflictul juridic nu este o simplă nemulțumire a unui subiect de drept, ci presupune dorința acerbă a unei persoane de a impune altui subiect de drept, contrar voinței acestuia, propria interpretare a unei norme de drept într-o anumită situație concretă. Având în vedere că statul de drept nu recunoaște niciunei persoane dreptul de a forța pe altcineva să accepte o interpretare sau o soluție contrar voinței acestuia din urmă, subiectul de drept care dorește să o facă trebuie să apeleze la serviciul public al justiției. Mai precis, trebuie să inițieze un proces civil în contradictoriu cu persoana cu care nu poate ajunge la soluționarea pe cale amiabilă a diferendului. Toate regulile procesului civil sunt construite în jurul imperativului soluționării conflictului juridic, cu respectarea a două exigențe indisolubil legate: rezolvarea cât mai rapidă și cât mai bună a litigiului, atât din punct de vedere al legalității, dar și al temeiniciei. Respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, care constituie o îndatorire atât pentru părți, cât și pentru instanța de judecată, fiind veritabile reguli de soluționare a procesului civil, trebuie citite prin această cheie.

Astfel, orice diferend e o asemenea amploare, poate fi soluționat doar de către instanța de judecată, de aici rezultând principul liberului acces la justiție și obligația judecătorului de a soluționa cauza civilă. Evident, pentru ca soluția instanței sesizate să fie cât mai ușor acceptată și pusă în executare, este necesar ca aceasta să fie independentă, imparțială și stabilită prin lege, aceasta fiind prima garanție a unui proces echitabil. Exigența soluționării cât mai bune a litigiului, din punct de vedere al legalității, impune respectarea principiului legalității, respectiv soluționarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel încât orice măsură a judecătorului în cadrul procesului să fie în deplină consonanță cu legea și să se întemeieze pe aceasta. Similar avem principiul contradictorialității, care presupune ca orice aspect privitor la litigiul civil să fie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, în condițiile legii, astfel încât fiecare din acestea să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept ori de fapt asupra cărora urmează să se pronunțe judecătorul. Pentru ca principiul contradictorialității să fie respectat, nu este necesar ca partea să-și fi exprimat efectiv opinia, ci este suficient să i se fi conferit această posibilitate. În virtutea principiului contradictorialității, părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza strategia în proces, din perspectiva pretențiilor și a apărărilor, având în vedere dreptul părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu. Tuturor acestora li se adaugă, din perspectiva exigenței soluționării cât mai rapide a litigiului, cea de a doua garanție a unui proces echitabil, respectiv derularea acestuia într-un termen optim și previzibil. Termenul este optim când asigură cea mai bună eficiență în realizarea justiției, și previzibil când părțile au posibilitatea de a estima evoluția etapelor procesuale în timp. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri judiciare se determină în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, precum și prin raportare la complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților în proces și comportamentul autorităților statale competente, raportat, inclusiv, la importanța litigiului pentru cei interesați, adică miza acestuia.

Procesul civil parcurge două mari faze: faza judecății și faza executării silite. Faza judecății cuprinde judecata în primă instanță̆ și judecata în căile de atac. Judecata în primă instanță parcurge, de regulă, patru etape: etapa scrisă, etapa cercetării procesului, etapa dezbaterilor și etapa deliberării și pronunțării hotărârii. Faza judecății începe prin etapa scrisă și se finalizează prin obținerea hotărârii judecătorești care poate fi pusă în executare. Etapa scrisă are ca scop stabilirea cadrului procesual, din punctul de vedere al obiectului și al părților, precum și informarea reciprocă a părților despre pretențiile și mijloacele lor de apărare, care, în același timp, sunt aduse și la cunoștința instanței. Etapa scrisă începe cu cererea de chemare în judecată, care este actul de procedură prin care cel care inițiază procesul civil, reclamantul, sesizează instanța, supunând judecății o pretenție pe care o formulează̆ împotriva celui pe care-l cheamă în judecată, pârâtul, prezentând, în esență, situația de fapt, pretenția concretă și arătând probele pe care își întemeiază susținerile. Cererea de chemare în judecată va fi comunicată pârâtului, pentru ca acesta să răspundă̆ printr-o întâmpinare, care reprezintă̆ un alt act de procedură scris, prin intermediul căruia pârâtul se apără în fapt și în drept împotriva pretenției reclamantului din cererea de chemare în judecată. Judecătorul nu poate soluționa litigiul numai pe baza afirmațiilor făcute de fiecare parte, astfel încât, în desfășurarea procesului civil, apare o a doua etapă, cea a cercetării procesului, care are ca scop formarea convingerii judecătorului cu privire la raportul juridic substanțial dintre părți, în temeiul probelor ce se administrează și al concluziilor părților referitoare la eventualele excepții procesuale invocate. În cadrul acestei etape are loc activitatea de administrare a probelor și de soluționare a excepțiilor. După terminarea cercetării procesului, se intră în cea de-a treia etapă, cea a dezbaterilor în fond, în cadrul căreia părțile au posibilitatea de a a-și susține în mod real pretențiile, în urma probatoriului administrat în cauză, prin intermediul concluziilor în fond. Dezbaterea fondului presupune discutarea în contradictoriu de către părți a împrejurărilor de fapt și a temeiurilor de drept în vederea convingerii instanței cu privire la temeinicia pretențiilor și apărărilor. După închiderea dezbaterilor, urmează etapa deliberării și pronunțării hotărârii. Deliberarea este operațiunea prin care judecătorii stabilesc situația de fapt, la care vor aplica apoi normele juridice corespunzătoare. Această etapă se desfășoară în secret, asigurându-se intimitatea reflecției judecătorilor, independența și imparțialitatea lor, dar și credibilitatea justiției, la deliberare luând parte doar judecătorii în fața cărora s-a desfășurat dezbaterea asupra fondului. După ce s-a luat hotărârea, completul va întocmi minuta, care va constitui dispozitivul hotărârii, în care se va regăsi soluția dată în cauză și o va pronunța în ședință publică.

Din toate acestea rezultă că hotărârea judecătorească presupune un conflict juridic, care face obiectul unui proces civil. Practic, fără această contrarietate de interese, care formează obiectul procesului civil, nu putem să vorbim despre o hotărâre judecătorească, cel puțin în materie contencioasă. Spre deosebire, normele de procedură necontencioasă reglementează modul de soluționare a unei cereri adresate instanței de judecată prin care nu se urmărește realizarea sau stabilirea unui drept sau interes potrivnic față de o altă persoană. Chiar dacă instanțele judecătorești par să aibă unica misiune de a soluționa litigii^[1], stingând conflictele care apar cu ocazia nașterii, derulării și stingerii raporturilor juridice dintre subiectele de drept, în realitate, există o serie de proceduri a căror importanță, dincolo de caracterul pregnant administrativ, impune intervenția judecătorului. De remarcat este că aproape întotdeauna la baza unei proceduri necontencioase se află o dispoziție legală, care în anumite cazuri impune intervenția judecătorului. La fel există proceduri necontencioase date în competența altor organe precum: efectuarea înregistrărilor în registrul comerțului de către oficiul registrului comerțului, procedura de înscriere în cartea funciară de către registratorul de carte funciară, procedurile notariale prevăzute de legea specială, procedurile date în competența executorului judecătoresc potrivit legii speciale și procedura divorțului pe cale administrativă. Spre deosebire de acestea se poate spune că în cadrul procedurii necontencioase judiciare instanța este chemată să supervizeze o procedură care nu implică prima facie stabilirea sau recunoașterea unui drept potrivnic față de o altă persoană, dar care are un astfel de potențial, pentru a se asigura de respectarea întrutotul a dispozițiilor legale, inclusiv prin identificarea celor ale căror drepturi sau interese legitime ar putea fi afectate. Practic, în cadrul procedurii judiciare necontencioase, trebuie să existe un control din partea judecătorului, garantul suprem al principiului legalității, asupra cererii formulate, pentru ca aceasta să producă efectul dorit de parte, urmând ulterior să intre în circuitul civil și să producă varii efecte, fără a se putea vorbi de un conflict juridic. Acesta este motivul pentru care procedura necontencioasă, cunoscută și ca procedura grațioasă sau voluntară, nu prezintă interes pentru acest studiu.

Procedura executării silite reprezintă cea de-a doua fază a procesului civil, având ca scop principal realizarea efectivă a dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau alt titlu executoriu. Și în această fază avem un conflict juridic, dar acesta se regăsește în cu totul alte dimensiuni față de cel care formează obiectul fazei judecății. Creditorul este cel în favoarea căruia trebuie să se facă executarea silită, fiind titularul unui drept recunoscut de către instanța de judecată, în timp ce debitorul este cel care a fost obligat de către aceeași instanță să își îndeplinească obligația. Prin procedura executării silite, creditorul, titular al unui drept care a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu, constrânge pe debitorul care refuză să execute de bunăvoie obligațiile decurgând din titlu să le aducă la îndeplinire în mod silit. Faza executării silite intervine în cazul hotărârilor judecătorești susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forței de constrângere a statului, precum și în cazul altor titluri executorii, dacă debitorul nu își execută de bunăvoie obligația. Practic, conflictul juridic din cadrul executării silite subzistă doar cu privire la refuzul debitorului de a-și executa de bunăvoie obligația stabilită prin titlul executoriu.

§2. Deghizarea simulației prin hotărârea judecătorească sau despre cum simulăm un conflict juridic

Ca principiu^[2], în materie civilă, declanșarea procedurilor judiciare nu are loc din oficiu, fiind necesară manifestarea de voință în acest sens a unei persoane fizice sau juridice interesate personal sau a unei persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup sau general. Procurorul poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege. În cadrul dreptului de a porni procesul se poate include și dreptul părților de a porni sau nu executarea silită, ca ultimă fază a procesului civil. De asemenea, dreptul părților de a exercita sau nu căile de atac intră în dreptul părților de a-și configura procesul din punctul de vedere al etapelor sale procesuale.

Părțile pot determina nu numai apariția procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a-i pune capăt înainte de a interveni o hotărâre a instanței, ci și obiectul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința părților, pretenției deduse judecății și temeiului de drept invocat, precum și a etapelor pe care le-ar putea parcurge. Astfel, principiul disponibilității părților în procesul civil presupune dreptul de a porni sau nu procesul, dreptul de a determina cadrul procesual, atât din punctul de vedere al obiectului, cauzei și părților, cât și din perspectiva apărărilor formulate în proces, precum și dreptul de a pune capăt procesului, prin efectuarea unor acte procesuale de dispoziție.

Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Ca atare, instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor. Excepțiile de la acest drept trebuie să fie expres prevăzute de lege.

Însă, părțile beneficiază nu numai de dreptul de a porni procesul, ci și de acela de a-i pune capăt, prin efectuarea unor acte procesuale de dispoziție. Astfel, partea situată pe poziția procesuală de reclamant are dreptul de a renunța la judecata cererii, dreptul de a renunța la dreptul pretins și dreptul de a încheia o tranzacție. Partea situată pe poziția procesuală de pârât are dreptul de a achiesa la pretențiile părții adverse, precum și dreptul de a încheia o tranzacție. Atât reclamantul, cât și pârâtul au dreptul de a renunța la exercitarea unei căi de atac și dreptul de a renunța la executarea unei hotărâri judecătorești obținute în cauză, ce stabilește în beneficiul lor un drept susceptibil de executare silită. Părțile au dreptul să renunțe la orice alt drept procedural, dacă această posibilitate nu este îngrădită de lege. Spre exemplu, partea poate renunța la administrarea unui mijloc de probă, la susținerea unei excepții procesuale sau a unei alte cereri sau apărări formulate în cursul procesului. De asemenea, părțile pot încheia tranzacții pe parcursul desfășurării litigiului, în măsura în care pot dispune de drepturile ce formează obiectul acestor contracte judiciare^[3].

În afară de ceea ce pot face părțile pentru a pune capăt litigiului pe cale amiabilă, judecătorul are obligația ca pe tot parcursul procesului să încerce împăcarea părților, dându-le sfaturile necesare, cu menținerea însă a imparțialității sale. Obligația instanței de a încerca împăcarea părților este prevăzută printre regulile fundamentale ale procesului civil, atât în considerarea faptului că procesul civil are la bază un conflict de ordin privat, cât și ca urmare a importanței deosebite pe care o deține pentru părți și instanță soluționarea amiabilă a litigiului. Astfel, în această ipoteză, părțile găsesc o soluție reciproc convenabilă, eficientă și durabilă, făcând concomitent economie de timp și cheltuieli, spre deosebire de situația tranșării litigiului pe cale judiciară, când rezolvarea conflictului se poate întinde pe o perioadă îndelungată, fiind necesare cheltuieli suplimentare și existând riscul în final ca ambele părți să fie nemulțumite de soluția pronunțată de instanță. Judecătorul va recomanda părților soluționarea litigiului prin mediere. În orice fază a litigiului, când consideră necesar, ținând seama de circumstanțele cauzei, iar litigiul poate face obiectul procedurii de mediere potrivit legii speciale, judecătorul va recomanda părților să recurgă la mediere, iar, dacă acestea acceptă, se vor prezenta la mediator în vederea informării cu privire la avantajele medierii, soluționarea conflictului dintre ele nefiind însă obligatoriu a fi realizată în cadrul acestei proceduri^[4].

Este important de menționat că, potrivit dispozițiilor art. 438 și art. 439 C. proc. civ., tranzacția are caracter judiciar atunci când se referă la stingerea unui litigiu ce face obiectul unui proces, părțile putând solicita să se ia act de tranzacție, nu doar în ziua procesului, ci oricând în cursul judecății, chiar fără a fi citate, tranzacția încheiată în formă autentică alcătuind dispozitivul hotărârii judecătorești. Chiar dacă în doctrină se susține că suntem în fața unui veritabil contract judiciar^[5], în realitate, judecătorul prin hotărârea de expedient nu face altceva decât să valideze acordul părților și să îi dea o formă specifică unui înscris autentic, procedând similar unui notar public. Rolul judecătorului, asemănător cu cel al notarului public, care nu poate interveni, având limitată competența la constatarea raporturilor juridice nelitigioase, conform art. 1 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale^[6], este consfințit de dispozițiile art. 438 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora în această ipoteză „cererea pentru darea hotărârii va putea fi primită chiar de un singur judecător”, chiar dacă este vorba de o pricină a cărei judecată se face în complet colegial. Putem vorbi de un contract judiciar atunci când voința unei părți este în mod efectiv suplinită de către instanța de judecată pentru încheierea contractului, un exemplu în acest sens fiind acordarea unei licențe obligatorii în cazul invenției care nu a fost aplicată sau au fost insuficient aplicată pe teritoriul României, fără ca titularul să își poată justifica inacțiunea și dacă nu s-a ajuns la o înțelegere cu acesta privind condițiile și modalitățile comerciale de aplicare a invenției, caz în care însuși Tribunalul București autorizează licența obligatorie, stabilind, în temeiul art. 43 și art. 44 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție^[7], nu doar întinderea și durata licenței, ci și nivelul remunerației cuvenite deținătorului dreptului.

Astfel, în cazul tranzacției judiciare nu ne aflăm în fața unei veritabile hotărâri judecătorești, ci al unui contract autentificat, care va fi înzestrat cu forță executorie, în măsura în care conține dispozițiile susceptibile de a fi aduse la îndeplinire pe cale de executare silită, similar înscrisului autentificat de către notarul public în condițiile art. 7 și art. 101 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale. Natura preponderent contractuală impune regimul juridic aferent acestuia, motiv pentru care se poate anularea tranzacției judiciare când există o eroare asupra cauzei, conform art. 2277 C. civ., în sensul că privește un litigiu care fusese anterior soluționat printr-o hotărâre care intrase în puterea lucrului judecat. În plus, conform art. 2278 alin. (1) C. civ., dat fiind faptul că tranzacția judiciară este rezultatul acordului de voință al părților, reținut printr-o hotărâre judecătorească, aceasta poate face obiectul unei acțiuni în nulitate, în rezoluțiune sau reziliere, iar dacă tranzacția a fost una frauduloasă, scopul fiind fraudarea terților, se poate obține inopozabilitatea efectelor acesteia pe calea acțiunii revocatorii sau a acțiunii în declararea simulației. În același sens, trebuie avut în vedere că hotărârea judecătorească prin care se consfințește învoiala părților nu se bucură de autoritate de lucru judecat, dat fiind faptul că nu se întemeiază pe dezbaterea judiciară a părților și pe verificarea jurisdicțională a instanței, ci doar asigură forma autentică a acordului părților, în timp ce autoritatea de lucru judecat poate purta exclusiv asupra constatărilor operate de către judecător pe baza probelor administrate, care îi întemeiază soluția. Acesta este motivul pentru care în cazul încercării de reluare a unui proces soluționat pe calea unei tranzacții judiciare reținută într-o „hotărâre convenită” (jugement convenu) nu se poate opune exceptio rei iudicatae, ci exceptio litis per transactionem finitae, care nu permite părților să aducă din nou spre soluționare același litigiu^[8]. Evident, în măsura în care instanța, anterior tranzacției judiciare, tranșează anumite aspecte ale litigiului, care permit ulterior încheierea tranzacției, hotărârea judecătorească prin care instanța realizează propria judecată, dezlegând jurisdicțional acele aspecte, pe baza probelor administrate, se bucură de autoritate de lucru judecat.

Din toate acestea rezultă că tranzacția judiciară nu poate disimula acordul simulatoriu mai mult decât o orice alt act bilateral, atât timp cât nu face altceva decât să ofere părților un mijloc care le permite să securizeze un acord convenit pe fondul unui conflict juridic deferit justiției. Complexitatea și tensiunea, implicate de un asemenea conflict juridic dedus judecății, nu permit părților ieșirea abruptă din optica litigioasă, motiv pentru care legea le permite acestora să tranzacționeze în fața aceleași instanțe competente să soluționeze litigiul. Am arătat mai sus că, cel puțin formal, notarul public nu poate interveni pentru a autentifica acordul părților pentru că raportul juridic este litigios. Pentru ca raportul juridic să devină nelitigios ar însemna ca părțile, în fața instanței, să renunțe la pretenții, fie să și le recunoască, ceea ce poate nu sunt dispuși să facă, doar în speranța unui viitor acord concretizat printr-o tranzacție autentificată de notarul public. Tocmai de aceea, normele procesuale permit părților să tranzacționeze în fața instanței, fără ca până la momentul definitivării tranzacției să piardă vreunul din „avantajele” dobândite prin inițierea și pe parcursul procedurii judiciare. Odată cu încheierea tranzacției judiciare, abandonarea conflictului judiciar este evidentă pentru toată lumea, astfel încât nu se pune problema disimulării în acest mod unui conflict judiciar sau a unei proceduri judiciare simulate. Însă, referirea la tranzacția judiciară este utilă nu doar pentru a arăta cum nu se poate disimula un conflict judiciar, ci pentru a evidenția spre ce anume tinde un proces simulat.

Acordul simulatoriu dintr-un proces simulat privește însăși existența acestui proces și, în special, a conflictului judiciar care stă la baza acestuia. Din varii interese, mai multe subiecte de drept preferă să se manifeste și să se prezinte public ca părți ale unei proceduri judiciare contencioase, iar nu ca părți ale unui act juridic. Important de menționat este că intenția părților de a simula poate să intervină și pe parcursul derulării unei proceduri judiciare. Indiferent de momentul în care intervine, voința părților este de a-i determina pe terți să creadă în aparența conflictului juridic dintre ele, care merge până într-acolo încât conflictul juridic ajunge să fie tranșat chiar printr-o hotărâre judecătorească. În lipsa unei hotărâri judecătorești pronunțate în materie contencioasă prin care să se tranșeze jurisdicțional pretențiile prezentate, pe baza probelor administrate, nu suntem în prezența unui proces simulat, putând vorbi cel mult de un act juridic simulat, care ia naștere doar prin acordul părților și de care judecătorul ia act prin hotărârea de expedient. Un proces simulat nu înseamnă că judecătorul participă la acordul simulatoriu și în niciun caz la încheierea unui act secret. Actul secret este încheiat exclusiv între subiectele raportului juridic civil, cauza acestuia prefigurând efectele viitoare ale actului secret încheiat, efecte care se materializează prin hotărârea judecătorească pronunțată în materie contencioasă la finalizarea unui proces simulat. Analizarea cauzei actului secret, cel puțin a causa remota, trebuie să clarifice scopul avut de către parte la momentul încheierii acestuia, respectiv dacă a urmărit un scop firesc sau, dimpotrivă, unul ilicit sau imoral, pentru eludarea anumitor dispoziții legale imperative. Simulația nu privește actul jurisdicțional, ci voința părților litigiului simulat, hotărârea judecătorească nefiind altceva decât efectul aparenței litigioase create de către părți prin comportamentul lor simulator. Într-o astfel de ipoteză hotărârea judecătorească tinde, în realitate, spre o hotărâre de expedient. Actele publice a căror cauză constă, din punct de vedere al dreptului material, în intenția părților de a crea ficțiunea care învăluie actul secret^[9] sunt reprezentate de cererea de chemare în judecată, de întâmpinare și de toate celelalte acte de procedură prin care fiecare parte își apără (aparent) drepturile și libertățile în contradictoriu cu cealaltă.

Chiar dacă principiul rolului activ al judecătorului, îi impune acestuia să aplice dispozițiile legale incidente în cauză, indiferent de normele juridice invocate de părți, să țină cont și de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință, în toate cazurile în care legea îi conferă posibilitatea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, conferindu-i dreptul de a cere explicații, de a pune în dezbatere orice împrejurări de fapt sau de drept și de a invoca încălcarea normelor juridice de ordine publică, de a administra din oficiu probele pe care le consideră necesare, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, judecătorul poate ajunge să fie una din victimele acordului simulatoriu. Oricât de amplu ar fi rolul activ al instanței, înțelegerea părților poate, uneori, să ducă la pronunțarea unei hotărâri care ține exclusiv cont de situația juridică aparentă litigioasă dintre părți, instanța formându-și convingerile în baza probatoriului administrat de părți în cauză. Prin urmare, atât timp cât părțile, urmare a înțelegerii lor secrete, prezintă o situație conflictuală, atunci și hotărârea judecătorească va reprezenta efectul înțelegerii secrete a părților conducând la crearea unei aparențe care învăluie acordul secret al părților și care se putea regăsi cel mult într-o hotărâre prin care se încuviințează învoiala părților.

§3. Acțiunea în declararea simulației unui proces: despre puterea de lucru judecat sau despre o cale de atac sui generis

Acțiunea în declararea simulației unui proces trebuie tratată, prima facie, ca orice altă acțiune în simulație, după cum vom arăta la punctul ulterior al analizei. Elementul specific în cazul constatării unui proces ca fiind simulat îl reprezintă faptul că aparența este sau cel puțin pare a fi definitiv pecetluită printr-un act jurisdicțional, hotărârea instanței de judecată, prezumată absolut ca reprezentând adevărul judiciar, acesta având valoarea unui adevăr absolut acceptat convențional și funcțional la nivel social.

Hotărârea judecătorească este un act jurisdicțional. Caracteristica esențială a acestuia este dată de autoritatea de la care emană, un organism jurisdicțional, instanța de judecată, la care se adaugă criteriul procedural, potrivit căruia, un act este jurisdicțional dacă este elaborat după o procedură prestabilită de lege. Al treilea criteriul ține cont de specificul activității judecătorului, care este un terț față de interesele în cauză singurul său interes fiind acela de a respecta și a aplica legea. Structura proprie actului jurisdicțional este dată de existența unei pretenții, problema de drept dedusă judecății, a unei constatări, soluția dată de către judecător la pretenția formulată și hotărârea, care reprezintă consecința directă a constatării în vederea realizării concrete a acesteia. În sfârșit, un criteriu material suplimentar este dat de finalitatea, respectiv scopul actului, care este acela de a verifica dacă s-a adus o atingere unor reguli de drept, confruntarea faptelor cu regulile de drept în scopul tragerii unor consecințe juridice concrete permite, cel puțin să se determine precis în ce cazuri activitatea judecătorului are caracter jurisdicțional^[10].

Însă, acțiunea în declararea simulației unui proces nu poartă asupra actului jurisdicțional, neavând ca țintă hotărârea magistratului, ci actele părților prin care creează aparența unui conflict judiciar, care în realitate nu există, într-o astfel de ipoteză hotărârea judecătorească nefiind altceva decât rodul aparentei litigioase create de părți prin comportamentul lor simulator, simulația fiind numai opera părților, nu și a magistratului.

Actele publice și nereale, care formează obiectul acțiunii în declarația simulației unui proces sunt cererea de chemare în judecată, întâmpinarea și toate celelalte acte de procedură prin care fiecare parte își apără (aparent) drepturile și libertățile în contradictoriu cu cealaltă.

Aparent, tuturor acestor acte de procedură le lipsește cauza. Cauza acțiunii civile, causa petendi, reprezintă scopul către care se îndreptă voința celui ce reclamă sau se apără, ce trebuie căutat în complexul de circumstanțe factuale și juridice, care determină și întrețin voința părții interesate de a reclama sau de a se apăra și de a stărui în ceea ce reclamă ori în ceea ce contestă. În doctrină s-a susținut, cu privire la existența cauzei, că este greu de conceput ca o persoană să se adreseze justiției fără un scop, deci să pornească o acțiune lipsită de cauză. Cauza acțiunii trebuie să fie reală, adică inițierea acțiunii civile să fie determinată de scopul pe care titularul dreptului urmărește să-l obțină prin hotărârea judecătorească, nerespectarea acestei condiții determinând o cauză falsă. Nu în ultimul rând, cauza acțiunii civile trebuie să fie conformă cu legea și cu regulile de conviețuire socială, adică să fie licită și morală^[11]. Articolele 29-44 C. proc. civ. care reglementează acțiunea civilă, nu impun o sancțiune pentru lipsa cauzei, însă acest aspect trebuie să îl raportăm la faptul că normele de procedură la art. 32 alin. (1) C. proc. civ. reglementează expres și detaliat doar condițiile de exercitare ale acțiunii civile, putându-se susține că elementele acesteia regăsindu-se implicit în definiția acțiunii civile de la art. 29 C. proc. civ.

Actele de procedură menționate mai sus, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea și toate celelalte acte de procedură prin care fiecare parte își apără (aparent) drepturile și libertățile în contradictoriu cu cealaltă, au o semnificație și pe planul dreptului material, ele reprezentând acte juridice unilaterale destinate unei persoane determinate. Astfel, cererea de chemare în judecată a reclamantului este adresată pârâtului din procesul civil, după cum întâmpinarea și cererea reconvențională a pârâtului sunt destinate reclamantului. Așadar, acestora li se aplică dispozițiile referitoare la simulație, în temeiul art. 1293 C. civ. În cazul unui proces civil simulat cauza acestor acte de procedură, unilaterale din punct de vedere al dreptului material, există, dar ea nu este reală, în sensul că acțiunea civilă nu este inițiată în scopul declarat de către reclamant, ci pentru a crea aparența unui conflict juridic, care, în realitate, nu există. Obținerea dreptului, respectiv securizarea interesului legitim pe care reclamantul îl invocă prin cererea de chemare în judecată a avut în realitate loc prin actul secret.

Efectul constatării simulației unui proces civil, mai precis a actelor de procedură prin care fiecare parte își apără (aparent) drepturile și libertățile în contradictoriu cu cealaltă, îl reprezintă constatarea ca acestor acte ca fiind simulate, inopozabilitatea acestora, dar și inopozabilitatea hotărârii judecătorești civile pronunțate într-un astfel de proces civil. Având în vedere acest efect subsecvent care se produce asupra hotărârii judecătorești se ridică problema dacă o astfel de acțiune este admisibilă, în primul rând, prin prisma art. 457 C. proc. civ. care instituie principiul legalității căii de atac, conform căruia hotărârile judecătorești sunt supuse numai căilor de atac prevăzute de lege, dar și a art. 405 C. proc.civ., conform căruia nulitatea judecătorești nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege. Sub o formă sau alta, ambele reglementări au în comun faptul că instituie interdicția utilizării unor căi de atac sui generis împotriva hotărârilor judecătorești, neprevăzute de lege^[12]. Totuși, prin acțiunea în constatarea unui proces ca fiind simulat nu se solicită constatarea nulității absolute unei hotărâri judecătorești, ținta acțiunii în simulație reprezentând-o actele de procedură ale părților, iar nu actul jurisdicțional al instanței. Din acest motiv, acțiunea în simulație nu poate fi văzută ca o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, inopozabilitatea acesteia fiind doar o consecință directă a comportamentului simulat al părților și al inopozabilității actelor de procedură ale acestora.

Nu poate fi invocată drept piedică nici puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate în procesul simulat. Astfel, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. indică doar cine poate opune lucrul anterior judecat fără să limiteze (cel puțin în mod expres) față de cine se poate opune lucrul anterior judecat. Mai precis, din analiza textuală a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. se poate susține că din sintagmele „oricare dintre părți” și „într-un alt litigiu” putem anvizaja trei ipoteze. Prima ipoteză este aceea în care oricare din părțile litigiului inițial poate invoca hotărârea din primul litigiu într-un nou litigiu care se desfășoară între aceleași părți. A doua ipoteză este aceea în care oricare din părțile litigiului inițial poate invoca hotărârea din primul litigiu într-un nou litigiu care se desfășoară în contradictoriu cu alte persoane, care nu au avut calitatea de parte în litigiul inițial. În sfârșit, a treia ipoteză este aceea în care o parte din noul litigiu (care nu a avut calitatea de parte în litigiul inițial) invocă efectele favorabile ale unei hotărâri din litigiul inițial pierdut de adversarul său. Ultimele două ipoteze au în vedere că hotărârea judecătorească ajunge să fie opusă de parte unui terț, respectiv un terț se prevalează de o hotărâre judecătorească împotriva unei persoane care a fost parte în litigiul soluționat prin hotărârea respectivă.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu se invocă pe calea unei excepții procesuale, ci al unui motiv sau, după caz, al unei apărări de fond (în funcție de poziția procesuală de reclamant sau pârât al celui care îl invocă în litigiul ulterior). Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat are limite obiective și limite subiective.

Din punctul de vedere al limitelor obiective, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu presupune o simplă prevalare de hotărârea judecătorească prin care litigiul inițial a fost soluționat. Partea interesată poate invoca hotărârea judecătorească în cea de a doua fază a procesului civil, executarea silită, ceea ce nu are nicio legătură cu efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Similar, dacă partea care a câștigat litigiul inițial poate să invoce hotărârea atunci când cel care a pierdut încearcă să valorifice aceeași pretenție într-un nou litigiu, în acest caz fiind vorba de aplicarea efectului negativ al autorității de lucru judecat. Pe calea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat o chestiune litigioasă dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul procesului simulat și a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii pronunțate în procesul simulat este învestită cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul. Problema litigioasă este orice chestiune dezbătută în contradictoriu în fața instanței, care a dat o soluție în fond pe aceasta. Într-adevăr, conturarea noțiunii de „chestiune litigioasă” merită o atenție deosebită, într-o analiză separată. Până la o analiză mai aprofundată, cu certitudine, însă, chestiunea litigioasă, atât timp cât reprezintă o soluție în fond a instanței care a soluționat primul litigiu nu trebuie raportată exclusiv la soluția instanței, ci și la argumentele și probele care au stat la baza acesteia. Astfel, invocarea unor noi argumente sau a unor noi probe, precum cele la caracterul simulat al actelor de procedură, care nu au fost avute în vedere la pronunțarea pe fond asupra unui aspect dedus judecății în mod incidental în procesul inițial, reprezintă o nouă chestiune litigioasă care va putea fi analizată în procesul ulterior.

Din punctul de vedere al limitelor subiective, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat se extinde și asupra celor care nu au participat la judecată, deci și asupra terțului care solicită constatarea unui proces ca fiind simulat. În primul rând, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. transpune jurisprudența instanței supreme cu privire la prezumția de autoritate de lucru judecat din art. 1200 pct. 4 C. civ. 1864. Instanța supremă interpreta aceste dispoziții ca neimpunând în cazul prezumției condiția identității de părți, art. 1201 C. civ. 1864, ce dispunea în mod expres la „aceleași părți”, referindu-se la excepția procesuală a autorității de lucru judecat, mai precis efectul negativ al acesteia^[13]. O astfel de interpretare este în acord cu principiul securității juridice și nu poate fi considerată ca aducând atingere liberului acces la justiție al terțului căruia i s-ar opune o hotărâre care nu a fost pronunțată în contradictoriu cu el. Întâietatea principiului securității juridice este reliefată prin Decizia C.C.R. nr. 102/2021. În plus, invocarea unor noi argumente sau a unor noi probe, care nu au fost avute în vedere la pronunțarea pe fond asupra unui aspect dedus judecății în mod incidental în procesul inițial, precum cele din acțiunea prin care se solicită constatarea unui proces civil ca fiind simulat, reprezintă o nouă chestiune litigioasă care va putea fi analizată în procesul ulterior. Toate acestea vor fi tranșate cu ocazia analizării motivelor sau, după caz, a apărărilor de fond din procesul ulterior în care se solicită constatarea procesului civil ca fiind simulat. În plus, tot din perspectiva limitelor subiective ale autorității de lucru judecat, invocarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat de la art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie confundat cu efectul opozabilității hotărârii judecătorești de la art. 435 alin. (2) C. proc. civ. Autoritatea de lucru judecat obligă însăși instanța, ceea ce nu se întâmplă în cazul opozabilității care îi privește exclusiv pe terți. Mai mult decât atât, în cazul autorității de lucru judecat nu este permisă dovada contrară (I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 2357 din 5 iunie 2015^[14]), ceea ce nu este cazul în situația opozabilității, conform tezei finale a art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

§4. Regimul juridic al acțiunii în declararea simulației

Acțiunea în constatarea unui proces civil ca fiind simulat urmează regimul juridic general al acțiunii civile în simulație. În esență, acțiunea în constatarea simulației este acea acțiune civilă prin care se urmărește constatarea caracterului nereal al unui act juridic public, cunoscut, precum și constatarea existenței unui act juridic secret care modifică, în tot sau în parte, dispozițiile actului public. Simulația, în sine, este o operațiune complexă cu efecte juridice prin care se creează o aparență neconformă cu realitatea ca urmare a încheierii a două acte juridice: unul public și neadevărat, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial, de altul secret și adevărat, care conține în sine, implicit sau explicit, atât intenția reală a părților, dar și acordul părților de a simula. Ca și structură, simulația este alcătuită, pe de o parte, din actul secret și real, care guvernează adevăratele raporturi dintre părți, iar, pe de altă parte, din actul public și neadevărat, ale cărui clauze sunt modificate, total sau parțial, de actul secret, dar și din acordul simulatoriu, respectiv manifestarea de voință, cuprinsă de cele mai multe ori în actul secret, care spune că actul public e simulat. Cu toate acestea, acordul simulatoriu nu este aproape niciodată explicit, dar rezultă implicit din coexistența actului secret, care îl contrazice pe cel public.

Condițiile simulației, care trebuie probate și în acțiunea în declararea simulației, sunt existența a celor două acte juridice, cel real, dar secret, și cel mincinos, dar public, intenția de a simula și actul secret să fie anterior actului aparent sau cel mult concomitent cu acesta. Faptul că înscrisul constatator al actului secret se redactează ulterior perfectării actului public nu are nici o relevanță cu privire la existența simulației, esențial fiind ca între părți să se fi realizat anterior acordul de voință cu privire la operația juridică în ansamblul ei. În această ipoteză, pentru ca cele două acte să coexiste și să fie contemporane, este necesar ca actul secret, încheiat anterior actului public, să se afle în vigoare la momentul încheierii actului public și să rămână în vigoare și în continuare. Din acest motiv, nu poate fi vorba de simulație atunci când actul aparent este încheiat anterior actului secret. Lipsa actului secret la încheierea actului aparent face ca simulația să nu existe. Într-o asemenea ipoteză suntem în prezența modificării unui contract printr-un alt contract. Similar, intenția de a simula se deosebește de dezacordul dintre voința declarată și voința reală, care se va rezolva pur și simplu prin interpretarea contractului.

Chiar dacă legea nu prevede expres calea prin care subiectele de drept prejudiciate de înțelegerea ocultă se pot apăra de efectele acesteia, se recunoaște posibilitatea intentării unei acțiuni în declararea simulației sau acțiunea în simulație, pusă nu numai la îndemâna terților, conform art. 1.290 alin. (2) C. civ., dar chiar și a participanților la simulație, interesați – într-un fel sau altul – în dezvăluirea adevăratelor raporturi dintre ei, unul în contradictoriu cu celălalt, prin interpretarea per a contrario a art. 1290 alin. (1) C. civ. Existența neîndoielnică a acestei acțiuni rezultă în mod expres din textele consacrate tranzacției, care, prin art. 2278 alin. (1) C. civ., face referire la „acțiunea în declararea simulației”. Ceea ce se cere prin acțiune este întotdeauna constatarea caracterului simulat, neadevărat al actului public.

În funcție de interesul concret urmărit, și de calitatea care o deține, de terț sau parte la actul secret, titularul acțiunii în simulație poate, fie să ceară respectarea prevederilor actului secret, fie să refuze efectele actului secret, care le este inopozabil, dacă sunt terți. Astfel, prin acțiunea în declararea simulației se realizează protecția drepturilor celor ce o promovează, iar părțile simulației sunt ținute să respecte prevederile actului secret, după cum stipulează și art. 1289 alin. (1) C. civ., însă îndeplinirea acestor obligații poate fi cerută în justiție doar dacă este înlăturat caracterul ascuns al actului. În acest mod, dreptul părților de a se prevala de contraînscris, dar și dreptul terților de a îl invoca este protejat prin intermediul acțiunii în simulație. Legea prevede și dreptul terților de a refuza efectele actului secret, care nu le este opozabil, conform art. 1.290 alin. (2) C. civ., în acest scop fiind necesar ca ei să demonstreze caracterul ocult al actului, prin intermediul acțiunii în declararea simulației. Așadar, această acțiune protejează dreptul terților de a nesocoti existența și efectele contraînscrisului.

Restabilirea realității și distrugerea aparenței, respectiv „transformarea” actului secret în act public prin intermediul acțiunii în simulație, unicul scop urmărit de către cel care promovează acțiunea în declararea simulației, este foarte rar deoarece simpla dezvăluire a neadevărului nu este suficientă pentru a-i proteja interesele. În cele mai multe cazuri, acțiunea în declararea simulației este dublată de o altă acțiune, bazată pe realitatea dezvăluită prin simulația dezvăluită și care poate fi: o acțiune pentru obligarea debitorului la executarea obligațiilor asumate prin actul secret sau la restituirea unor prestații, o acțiune în rezoluțiune sau pentru rezilierea contractului, o acțiune în anulare ori în constatarea nulității absolute, o acțiune în revendicare, o acțiune în reducțiunea liberalităților excesive. Cu toate acestea,acțiunea în declararea simulației este o acțiune autonomă^[15], acțiunile care o însoțesc de cele mai multe ori, îi sunt accesorii, conform art. 30 alin. (3) C. proc. civ., chiar dacă sunt formulate în aceeași cerere de chemare în judecată sunt drept capete de cerere distincte, depinzând în mod logic de soluționarea acțiunii principale în simulație.

Acțiunea în realizarea dreptului, care însoțește acțiunea în declararea simulației, este prescriptibilă extinctiv, astfel că se pune problema momentului de la care termenul de prescripție a acesteia începe să curgă.

Simulația poate fi invocată pe cale principală, cum se întâmplă de cele mai multe ori, dar și pe cale incidentală, cum se întâmplă în cazul unei cereri reconvenționale sau a unei cereri de intervenții. Acțiunea în simulație este o acțiune în constatare, având în vedere că prin dezvăluirea simulației se constată, fie existența dreptului părților de a se întemeia, în raporturile dintre ele, pe actul secret, fie, după caz, existența dreptului terților de a se prevala de actul public sau de a opta între acesta din urmă și actul secret, în funcție de interesul concret urmărit. Aceasta prezintă importanță în determinarea caracterului imprescriptibil al acesteia. Dacă acțiunea în realizare este dependentă de acțiunea în constatarea simulației rezultă că nu poate fi promovată atât timp cât adevăratele raporturi dintre părți nu sunt făcute publice, ca urmare a admiterii acțiunii în constatare, prin hotărâre judecătorească definitivă, astfel că prescripția acțiunii în realizare nu începe să curgă decât de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se constată simulația. Corelativ, dacă acțiunea în realizare este independentă de acțiunea în simulație, termenul de prescripție curge independent de soluționarea definitivă a acțiunii în constatare.

Prin acțiunea în declararea simulației nu se urmărește readucerea unui bun în patrimoniul unei persoane, ci se urmărește fie dovedirea faptului că acel bun s-a aflat întotdeauna și se află încă în patrimoniul persoanei respective, fie a faptului că a fost dobândit cu un anumit titlu – altul decât cel consemnat în actul public. Dreptul participanților la simulație de a invoca simulația se naște direct din existența acesteia, legea recunoscându-l în mod expres atunci când statuează, prin art. 1289 alin. (1) C. civ., că între părți produce efecte numai actul secret, dar pentru ca părțile să poată invoca actul secret atunci când între ele apar neînțelegeri, este necesară înlăturarea actului public mincinos care îl ascunde, ceea ce se face prin acțiunea în simulație. În ceea ce îi privește pe terți – indiferent de categoria din care fac parte –, dreptul de a formula acțiunea în simulație nu este altceva decât consecința dreptului lor de opțiune, astfel că, dacă înțeleg să se prevaleze de actul secret, trebuie, mai întâi, să îi dezvăluie existența în cadrul acestei acțiuni, conform art. 1290 alin. (2) C. civ.

O evaluare pertinentă a interesului titularului acțiunii în simulație poate fi făcută din perspectiva acțiunii care, de regulă, însoțește acțiunea în simulație, reprezentând chiar scopul în care este exercitată aceasta din urmă. Mai precis, existența sau inexistența interesului va fi determinată de posibilitatea exercitării acțiunii subsecvente, dacă aceasta nu poate fi exercitată, fiind, spre exemplu, prescrisă, interesul acțiunii în simulație lipsește, iar consecința nu poate fi decât respingerea ei. Evident, acest raționament nu se aplică în ipoteza în care simpla constatare a caracterului simulat al actului public este suficientă pentru protejarea dreptului și satisfacerea interesului părții, fără să fie necesară dovedirea unui prejudiciu sau alăturarea unei alte acțiuni celei în declararea simulației, exemplul cel mai ușor fiind cel aparentului vânzător, care invocă incidental, pe cale reconvențională, simulația pentru a se apăra de acțiunea în revendicare a dobânditorului aparent, care reclamă că nu se află în posesia bunului cumpărat, ar cărui proprietar ar fi conform actului aparent, dar care prin actul secret a fost și a rămas întotdeauna în patrimoniul vânzătorului aparent.

Acțiunea în simulație poate fi promovată de orice persoană interesată, inclusiv participant la simulație, acestuia neputându-i-se opune principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans datorită faptului că simulația nu este prin ea însăși ilicită. Totuși, chiar și în ipoteza unei simulații ilicite, oricărei persoane, inclusiv părților la simulație, trebuie să i se recunoască dreptul de a împiedica frauda să își atingă scopul.

În ceea ce privește taxa judiciară de timbru aferentă acțiunii în declararea simulației, trebuie avut în vedere că, atunci când acțiunea în simulație este dublată de o acțiune în realizare, devin aplicabile dispozițiile de la art. 2 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru^[16], conform cărora cererea privind repunerea părților în situația anterioară este scutită de taxă de timbru, dacă este accesorie acțiunii în simulație, astfel încât se calculează și se datorează o singură taxă judiciară de timbru la valoarea obiectului cererii. Este adevărat că textul art. 2 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru enumeră expres doar acțiunea în constatarea nulității, anularea, rezilierea sau rezoluțiunea unui act juridic patrimonial, dar această enumerare nu este limitativă, rațiunile includerii acestor categorii de acțiuni regăsindu-se și în cazul acțiunii în simulație, o interpretare diferită fiind nu doar inechitabilă, dar și neconstituțională, în măsura în care ar împovăra semnificativ accesul la justiție a unor persoane aflate într-o ipoteză similară cu cea a celor care solicită instanței constatarea nulității, anularea, rezilierea sau rezoluțiunea unui act juridic patrimonial. Achitarea a două taxe judiciare de timbru calculate la valoarea obiectului cererii, una pentru acțiunea în simulație, cealaltă pentru acțiunea în realizare accesorie, contravine spiritului legii^[17], cu atât mai mult cu cât scopul acțiunii în simulație este de a restabili realitatea, iar nu existența sau inexistența unui drept patrimonial.

§5. Condiții suplimentare de exercitare în cazul constatării unui proces ca fiind simulat

Simulația unui proces civil poate avea loc prin aceleași forme ca și în cazul actelor juridice de drept material: fictivitatea, deghizarea totală sau parțială și interpunerea de persoane. Evident, cea mai utilizată formă este cea a fictivtății, părțile disimulând complet realitatea. Deghizarea poate fi întâlnită în cazul în care procesul civil pornește pe premise reale, dar părțile cad de acord doar asupra unor aspecte, preferând să creeze aparența că toate elementele raportului juridic la care participă au fost stabilite exclusiv prin hotărârea instanței. În sfârșit, soluționarea unui litigiu simulat printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în materie contencioasă pare a fi cea mai bună modalitate de securizare a simulației prin interpunerea de persoane.

Întrebarea care se ridică este dacă în cazul acțiunii în constatarea unui proces ca fiind simulat este necesar să fie îndeplinite și alte condiții, față de cele existente în cazul simulației, actul secret, actul aparent, acordul simulatoriu, precum condiția referitoare la caracterul fraudulos al actelor de procedură. Întrebarea pare legitimă având în vedere că ne referim la un acord simulatoriu care intervine în cadrul unei proceduri contencioase, care ar trebui să se finalizeze prin stabilirea adevărului judiciar. Părțile par să își fi dorit crearea acestei aparențe doar pentru urmărirea unui scop ilicit, care, astfel, trebuie și dovedit.

În realitate, în măsura în care acceptăm că hotărârea judecătorească pronunțată într-o procedură contencioasă tinde la o hotărâre de expedient și suntem de acord că simulația nu este o operațiunile ilicită per se, trebuie să aplicăm aceeași măsură și în cazul procesului civil simulat. Și în acest caz, acțiunea în declararea simulației urmărește înlăturarea vălului mincinos care acoperă adevăratele raporturi dintre părți. Acțiunea în simulație nu este condiționată de dovedirea, de către titularul acesteia, a faptului că actul atacat este fraudulos. Mai mult, creditorul care invocă simulația nu trebuie să probeze existența unui prejudiciu rezultând din insolvabilitatea debitorului care a încheiat actul fictiv. În toate cazurile însă, acțiunea în simulație trebuie să îndeplinească condiția interesului, respectiv a folosului practic pe care îl dobândește reclamantul în cazul admiterii acesteia.

§6. Mijloace de probă

Mijloacele de probă în cazul acțiunii în constatarea unui proces ca fiind simulat sunt similare oricărei acțiuni în simulație, cu mențiunea că poartă asupra elementului caracteristic al acordului simulatoriu, care este unul complex. Pe de o parte, părțile doresc să creeze aparența unui conflict judiciar, iar, pe de altă parte, folosesc mijloace procedurale care să le asigure pronunțarea de către instanță a unei soluții în concordanță cu voința exprimată în actul secret.

Cele trei elemente componente ale simulației, actul secret, actul public și acordul simulatoriu sunt acte juridice, care corespund pe deplin definiției și condițiilor de existență ale actului juridic civil, astfel că, din acest punct de vedere, ele vor urma regulile de probațiune ale actelor juridice, mai ales referitor la admisibilitatea probelor, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ. Dovada acordului simulatoriu și a actului secret, mult mai greu de dovedit față de actul public, implică dovedirea a încă două acte juridice distincte față de actul public, care, ca formă, pot fi diferite. Condițiile de formă trebuie să fie îndeplinite doar de actul public, nu și de actul secret pentru ca întreaga operațiune a simulației să fie considerată valabilă. Această concluzie se desprinde din interpretarea per a contrario a art. 1289 alin. (2) C. civ., care face referire stabilește că dreptul actul secret trebuie să îndeplinească condițiile de fond pentru a produce efecte între părți.

Referitor la admisibilitatea probelor între părți, ca și între acestea și succesorii lor universali ori cu titlu universal – cărora actul secret le este opozabil – se aplică regulile de drept comun ale probațiunii din materia actelor juridice, deoarece simulația este un complex de acte juridice. Astfel, pentru actele juridice, proba cu martori și prezumțiile judiciare sunt, în principiu, inadmisibile, cu următoarele excepții: când dovada se face contra unui profesionist, dacă actul juridic a fost făcut de acesta în exercitarea activității sale profesionale, afară de cazul în care legea cere proba scrisă, conform art. 309 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., când partea s-a aflat în imposibilitate materială sau moralăde a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic, conform art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., când există un început de dovadă scrisă, conform art. 309 alin. (4) pct. 2 și art. 310 C. proc. civ., când partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră, conform art. 309 alin. (4) pct. 3 C. proc. civ., când părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună, conform art. 309 alin. (4) pct. 4 și art. 256 C. proc. civ., când actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz, conform art. 309 alin. (4) pct. 5 C. proc. civ. și art. 1292 teza a II-a C. civ. și când se cere lămurirea clauzelor actului juridic, conform art. 309 alin. (4) pct. 6 C. proc. civ.

În schimb, terții și creditorii părților, asimilați terților, pot dovedi simulația cu orice mijloc de probă, conform art. 1292 teza I C. civ., atât timp cât neparticipând la încheierea contractului, nu au avut posibilitatea să își preconstituie dovezi scrise, simulația fiind pentru ei un fapt juridic în înțeles restrâns, iar nu un act juridic.

Pentru a facilita proba simulației în anumite împrejurări, Codul civil a instituit unele prezumții de existență a acesteia, fie sub forma interpunerii de persoane, fie sub forma deghizării. Astfel, în cazul incapacităților de a primi liberalități, prevăzute de art. 988 alin. (2), art. 990 și art. 991 C. civ., sunt prezumate, până la proba contrară, că sunt persoane interpuse pentru a eluda incapacitatea instituită prin lege, ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități, precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane, conform art. 992 C. civ. În același sens, în situația sancționării cu nulitatea a simulației care tinde la eludarea regulii privind revocabilitatea donațiilor între soți, este prezumată persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a donatarului la a cărei moștenire acesta ar avea vocație în momentul donației și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul, conform art. 1033 C. civ. În sfârșit, în domeniul rezervei succesorale până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soțul supraviețuitor este prezumată a fi donație dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere, prezumția operând numai în favoarea descendenților, ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor ai defunctului, dacă aceștia nu au consimțit la înstrăinare, conform art. 1091 alin. (4) C. civ.

§7. Efecte

În mod obișnuit, rezultatul admiterii acțiunii în simulație constă în faptul că actul secret devine public, fără a fi în mod necesar lovit de alte sancțiuni, precum nulitate, reducțiune, rezoluțiune, evident, numai atunci când acțiunea în declararea simulației este însoțită de o acțiune în nulitate, reducțiune, rezoluțiune. În cazul constatării unui proces ca fiind simulat, efectul caracteristic îl reprezintă constatarea ca fiind simulate a actelor de procedură din cadrul acestuia, inopozabilitatea acestora și, ca o consecință directă, inopozabilitatea hotărârii judecătorești pronunțate în cauză.

Constatarea simulației în sine nu modifică raporturile dintre părțile care au participat la această operațiune, întrucât actul secret – devenit cunoscut – va produce efecte între participanții la simulație ca și anterior devoalării sale, iar actul public va continua să producă numai acele efecte care au fost dorite în mod real de părți și nu erau înlăturate de actul secret. După admiterea acțiunii în simulație, actul public produce între părți acele efecte care nu au fost înlăturate în baza acordului simulatoriu, care practic nu formează obiectul, și nu prezintă nicio relevanță pentru operațiunea de simulație. Actul secret, conform art. 1289 alin. (1) și art. 1293 C. civ. produce efecte și față de succesorii universali și succesorii cu titlu universal ai părților, indiferent dacă este vorba de moștenirea legală sau de cea testamentară, în cazul persoanelor fizice, ori de una dintre formele de reorganizare a persoanei juridice, dacă din natura actului secret, care este intuitu personae, ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, conform art. 1289 alin. (1) C. civ.

Terțului care, cu bună-credință, dobândește un drept asupra unui bun „aparținând” unui dobânditor aparent, spre exemplu, un succesor cu titlu particular, nu îi este opozabil actul secret din care rezultă calitatea de proprietar aparent, dar nereal. Actul secret și incapacitatea sa de a dobândi și transmite dreptul asupra bunului respectiv nu pot fi invocate împotriva terțului dobânditor nici de părțile simulației, respectiv adevăratul proprietar al bunului și dobânditorul aparent, nici de succesorii lor universali sau cu titlu universal, care ar fi putut dobândi dreptul asupra bunului în cadrul unei transmisiuni patrimoniale, indiferent de natura acesteia, nici de către alți succesori cu titlu particular, care ar fi putut dobândi drepturi asupra aceluiași bun, în temeiul actului secret, nici de către creditorii înstrăinătorului, care au interesul să readucă bunul în patrimoniul acestuia, pentru a-l putea urmări și nici de către creditorii adevăratului dobânditor al bunului, rămas ascuns, care nu pot invoca în cazul interpunerii de persoane sau al mandatului fără reprezentare, actul secret împotriva terțului care, întemeindu-se cu bună-credință pe actul public, a dobândit drepturi asupra bunului de la dobânditorul aparent.

În ipoteza avută în vedere de art. 1291 alin. (1) C. civ., conform căreia creditorul dobânditorului fictiv invocă actul public pentru a urmări bunul aflat, aparent, în patrimoniul debitorului său, pentru ca inopozabilitatea actului secret să îi profite – raportat la calitatea sa de creditor chirografar al dobânditorului aparent, participant la simulație – este necesar nu numai ca acel creditor să fie de bună-credință, adică să nu cunoască simulația, ci și ca el să fi declanșat urmărirea silită și să o fi notat în cartea funciară, conform art. 902 alin. (2) pct. 17 C. civ., respectiv în cazul bunurilor mobile, să fi obținut un sechestru asupra lor, conform art. 732-733 C. proc. civ.

În cazul ipotezei reglementate prin art. 1290 alin. (2) C. civ., dreptul de opțiune al terților, între a invoca în favoarea lor fie actul public, fie actul secret, în funcție de interesul lor, este necesar fi îndeplinită condiția bunei-credințe, în sensul că pentru a putea invoca actul public este nevoie să nu fi avut cunoștință despre existența simulației.

În situația în care terți diferiți au interese divergente, unii prevalându-se de actul aparent, iar ceilalți de actul secret, potrivit art. 1291 alin. (2) C. civ. conflictul dintre aceștia se soluționează, la prima vedere, numai după data creanței pe care o are creditorul împotriva înstrăinătorului aparent. Astfel, dacă această creanță este anterioară contractului secret, prin care participanții la simulație stabilesc că actul public este simulat, titularul creanței se va îndestula din bunul debitorului său. Cu alte cuvinte, acel creditor va beneficia de prevederile actului secret în dauna creditorului dobânditorului aparent, chiar dacă acest din urmă creditor a fost de bună-credință, adică a cunoscut numai actul public, prin care debitorul său dobândise bunul în mod fictiv. Per a contrario, atunci când creanța față de înstrăinătorul fictiv s-a născut după încheierea contractului secret, conflictul va fi rezolvat în favoarea creditorului dobânditorului aparent.

Sarcina probei cu privire la data contractului secret revine celui ce o invocă, fie că e vorba de creditorul înstrăinătorului, fie că e vorba de cel al dobânditorului. Creditorii, fiind terți față de actul secret, vor putea dovedi data cu orice mijloc de probă, conform art. 1292 C. civ. Dacă însă există un conflict între părțile simulației și terți, inclusiv creditori cu privire la data actului secret, părțile nu vor putea face dovada acestei date decât în condițiile prevăzute de lege pentru data certă, conform art. 278 C. proc. civ.

Concluzii

Acordul simulatoriu dintr-un proces simulat privește însăși existența acestui proces și, în special, a conflictului judiciar care stă la baza acestuia. Simulația nu privește actul jurisdicțional, ci voința părților litigiului simulat, hotărârea judecătorească nefiind altceva decât efectul aparenței litigioase create de către părți prin comportamentul lor simulator. Într-o astfel de ipoteză, hotărârea judecătorească tinde, în realitate, spre o hotărâre de expedient. Actele publice și nereale, care formează obiectul acțiunii în declarația simulației unui proces sunt cererea de chemare în judecată, întâmpinarea și toate celelalte acte de procedură prin care fiecare parte își apără (aparent) drepturile și libertățile în contradictoriu cu cealaltă. Acestea au o semnificație și pe planul dreptului material, ele reprezentând acte juridice unilaterale destinate unei persoane determinate. Astfel, cererea de chemare în judecată a reclamantului este adresată pârâtului din procesul civil, după cum întâmpinarea și cererea reconvențională a pârâtului sunt destinate reclamantului. Așadar, acestora li se aplică dispozițiile referitoare la simulație în temeiul art. 1293 C. civ. În cazul unui proces civil simulat, cauza acestor acte de procedură, unilaterale din punct de vedere al dreptului material, există, dar ea nu este reală, în sensul că acțiunea civilă nu este inițiată în scopul declarat de către reclamant, ci pentru a crea aparența unui conflict juridic, care, în realitate, nu există. Prin acțiunea în constatarea unui proces ca fiind simulat nu se solicită constatarea nulității absolute unei hotărâri judecătorești, ținta acțiunii în simulație reprezentând-o actele de procedură ale părților, iar nu actul jurisdicțional al instanței. Din acest motiv, acțiunea în simulație nu poate fi văzută ca o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, inopozabilitatea acesteia fiind doar o consecință directă a comportamentului simulat al părților și al inopozabilității actelor de procedură ale acestora. Nu poate fi invocată drept piedică nici puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate în procesul simulat. Invocarea unor noi argumente sau a unor noi probe, care nu au fost avute în vedere la pronunțarea pe fond asupra unui aspect dedus judecății în mod incidental în procesul inițial, precum cele din acțiunea prin care se solicită constatarea unui proces civil ca fiind simulat, reprezintă o nouă chestiune litigioasă care va putea fi analizată în procesul ulterior. Acțiunea în constatarea unui proces civil ca fiind simulat urmează regimul juridic general al acțiunii civile în simulație. În măsura în care acceptăm că hotărârea judecătorească pronunțată într-o procedură contencioasă tinde la o hotărâre de expedient și suntem de acord că simulația nu este o operațiunile ilicită per se, trebuie să aplicăm aceeași măsură și în cazul procesului civil simulat. În toate cazurile însă acțiunea în simulație trebuie să îndeplinească condiția interesului, respectiv a folosului practic pe care îl dobândește reclamantul în cazul admiterii acesteia. Mijloacele de probă în cazul acțiunii în constatarea unui proces ca fiind simulat sunt similare oricărei acțiuni în simulație, cu mențiunea că poartă asupra elementului caracteristic al acordului simulatoriu, care este unul complex. Pe de o parte, părțile doresc să creeze aparența unui conflict judiciar, iar, pe de altă parte, folosesc mijloace procedurale care să le asigure pronunțarea de către instanță a unei soluții în concordanță cu voința exprimată în actul secret. Efectul constatării simulației unui proces civil, mai precis a actelor de procedură prin care fiecare parte își apără (aparent) drepturile și libertățile în contradictoriu cu cealaltă, îl reprezintă constatarea ca acestor acte ca fiind simulate, inopozabilitatea acestora, dar și inopozabilitatea hotărârii judecătorești civile pronunțate într-un astfel de proces civil.

Note de subsol

^[1] I. Leș, Noul Cod de procedură civilă: comentariu pe articole: art. 1-1133, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 785.

^[2] Sub aspectul dreptului de a porni procesul, constituie o derogare de la principiul disponibilității art. 919 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia, în procesul de divorț, când soții au copii minori, născuți înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptați, instanța se va pronunța asupra exercitării autorității părintești, precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț. În conformitate cu alineatul al treilea al aceluiași articol, instanța se va pronunța din oficiu și asupra numelui pe care îl vor purta soții după divorț, potrivit prevederilor Codului civil.

^[3] Spre exemplu, potrivit art. 2268 alin. (1) C. civ. nu se poate tranzacționa asupra capacității sau stării civile a persoanelor și nici cu privire la drepturi de care părțile nu pot să dispună potrivit legii (spre exemplu, drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise încă sau drepturi garantate de lege salariaților, potrivit art. 38 C. muncii). De asemenea, în conformitate cu art. 2274 alin. (1) C. civ., este nulă tranzacția încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de nulitate absolută, în afară de cazul în care părțile au tranzacționat expres asupra nulității.

^[4] Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator (M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006), medierea reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților, fiind aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine în vederea soluționării conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile, părțile având dreptul să își aleagă în mod liber mediatorul sau mediatorii.

^[5] În acest sens a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat, vol. II, p. 243; I. Deleanu, Tratat, 2007, vol. I, p. 286 și M. Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1225.

^[6] Republicată în M. Of. nr. 237 din 19 martie 2018.

^[7] Republicată în M. Of. nr. 613 din 19 august 2014.

^[8] M. Nicolae, op. cit., p. 1226-1228.

^[9] F.A. Boar, Fl.A. Baias, Simulația și buna credință: o contradicție în termeni?, în R.R.D.P. nr. 4/2020.

^[10] G. Boroi, Codul de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2001, p. 450-451.

^[11] V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, ed. a II-a, Ed. Național, București, 2018, p. 119.

^[12] Spre exemplu art. 54 alin. (1) C. civ. prevede că dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.

^[13] I.C.C.J., s. a II-a civ. nr. 1777 din 25 iunie 2015 – s-a reținut că din perspectiva dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. pentru invocarea prezumției de lucru judecat nu este necesară identitatea de părți, efectul pozitiv al lucrului judecat impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=127524 (26.07.2021). În același sens este și dec. I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., nr. 3123 din 22 octombrie 2003, prin care se statuează că principiul autorității de lucru judecat nu operează doar în ipoteza întrunirii triplei identități de persoane, obiect și cauză, ci, așa cum s-a statuat constant în practica instanței supreme, și în situația în care prin soluția dată în cel de al doilea proces s-ar ajunge la negarea punctului de vedere care a fundamentat și pe baza căruia s-a dezlegat prima cauză făcând deci inoperantă hotărârea din acea cauză (în acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1197). În același sens este și dec. I.C.C.J., s. civ., propr. int., nr. 6631 din 31 octombrie 2012 prin care s-a statuat că „efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (…) manifestându-se atunci când există doar o identitate de chestiune litigioasă (respectiv un aspect al litigiului tranșat anterior, care este readus în dezbaterea judiciară)” (s.a.) (idem p. 1201).

^[14] A se vedea https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=135693#highlight=## (26.05.2021).

^[15] În sens contrar, a se vedea P. Vasilescu, Simulația în acțiune – număr de iluzionism nominalist legal, în S.U.B.B. nr. 1/2019.

^[16] M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013.

^[17] În sens contrar, a se vedea V. Cîlțea, Fl.A. Baias, Acțiunea în declararea simulației, în R.R.D.P. nr. 4/2018.