Contractual sau delictual? Despre sancţiunea şi temeiul răspunderii pentru exercitarea abuzivă a unui drept contractual

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 267-278.

§1. Aspecte prealabile

Într-un interviu acordat în anul 2012, profesorul Flavius Antoniu Baias afirma că „Noul Cod civil este unul «eclectic», care s-a inspirat din mai multe reglementări, încercând să ia din fiecare reglementare ceea ce li s-a părut membrilor comisiei de redactare ca fiind cele mai bune norme”^[1]. Această afirmaţie a profesorului Baias ar conduce la concluzia că, în privinţa reglementărilor ce se regăsesc în actualul Cod civil, redactorii au recurs la ceea ce în literatura de specialitate se numeşte „transplant juridic”^[2]. Deşi, în legătură cu unele instituţii, concluzia este corectă, acestea fiind „transplantate” din alte sisteme de drept, marea majoritate a reglementărilor noului Cod civil alcătuiesc ceea ce profesorul Valeriu Stoica denumea în mod metaforic noul Vechi Cod civil^[3]. Expresia folosită de profesorul Stoica subliniază, printre altele, că la nivel conceptual, multe dintre instituţiile şi mecanismele juridice prevăzute de actualul Cod civil făceau deja parte din cultura juridică românească^[4] fără a avea, însă, o recunoaştere legală expresă. 

Una dintre instituţiile recunoscute atât în literatura de specialitate, cât şi în jurisprudenţa naţională de sub imperiul Codului civil de la 1864, dar care nu avea o reglementare expresă, este instituţia abuzului de drept. Deşi a fost o instituţie în legătură cu care nu au lipsit abordările teoretice şi practice de sub imperiul Codului civil de la 1864^[5], după intrarea în vigoare a actualului Cod civil aceste abordări au fost revitalizate. Astfel, prin reglementarea expresă a abuzului de drept în cuprinsul art. 15 din actualul Cod civil, au fost identificate noi valenţe şi manifestări ale acestei instituţii. Cele două modalităţi de exercitare ale dreptului subiectiv civil ce intră în sfera de aplicare a abuzului de drept au reprezentat punctul central al analizelor ştiinţifice pe această temă după intrarea în vigoare a noului Cod civil. Astfel, abuzul de drept poate îmbrăca două forme de manifestare, una subiectivă, condiţionată de intenţia de a păgubi sau vătăma pe altul, iar una obiectivă, condiţionată de o exercitare a dreptului într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe^[6]. Cu toate acestea, unele aspecte din această materie ridică, încă, dificultăţi de interpretare. O asemenea problemă este reprezentată de sancţiunea aplicabilă persoanelor ce exercită în mod abuziv un drept ce are un izvor contractual. Mai exact, având în vedere că dreptul exercitat abuziv izvorăşte dintr-un contract, se pune problema dacă sancţionarea titularului dreptului trebuie să fie şi ea contractuală. La o primă vedere, răspunsul ar trebui să fie afirmativ: dacă exercitarea abuzivă se realizează în legătură cu un drept contractual, sancţiunea ar trebui să fie, la rândul ei, tot contractuală. Totuşi, dacă analizăm cu mai mare atenţie sancţiunile sau remediile specifice neexecutării unei obligaţii contractuale, răspunsul la întrebarea anterioară pare să nu mai fie atât de categoric. Unii autori^[7] sunt de părere că sancţiunea abuzului de drept contractual se supune regulilor specifice răspunderii civile delictuale, întrucât exerciţiul abuziv al dreptului iese din sfera de aplicare a contractului. Din acest punct de vedere, exercitarea abuzivă a dreptului (contractual) ar fi calificată drept un fapt juridic ilicit extracontractual. Alţi autori^[8] sunt de părere că exercitarea abuzivă a unui drept contractual atrage sancţiunile sau, după cum sunt acestea uneori denumite, remediile pentru răspunderea contractuală, întrucât dreptul izvorăşte din contract. Aceşti autori, chiar dacă nu exprimă în mod direct acest lucru, includ exercitarea abuzivă a dreptului în conţinutul contractului, considerând, în consecinţă, că exerciţiul abuziv reprezintă o faptă ilicită contractuală; deci, o neexecutare. După cum vom vedea, o asemenea concluzie este, totuşi, discutabilă. Deşi s-ar putea argumenta că exercitarea abuzivă a unui drept contractual conduce, în mod automat, la neexecutarea obligaţiei de bună-credinţă prevăzută de art. 1170 C. civ., vom vedea în prezentul studiu că această obligaţie este, în realitate, un standard de comportament. O asemenea calificare ridică, la rândul său, o nouă întrebare, şi anume dacă nerespectarea unui standard de comportament în legătură cu un drept contractual poate atrage răspunderea contractuală (lato sensu)^[9] a titularului său? Nu în ultimul rând, există şi autori care apreciază că exercitarea abuzivă a unui drept reprezintă o ipoteză distinctă de răspundere civilă, care se raportează la un comportament anormal, de natură a cauza inconveniente şi disconfort pentru cei din jur şi/sau producerea de prejudicii, prin exerciţiul unui drept subiectiv, contrar scopului economic şi social în vederea căruia a fost consacrat legal^[10].

§2. Scurte consideraţii privind înţelesul unor termeni

În legătură cu subiectul prezentului studiu sunt necesare câteva precizări terminologice prealabile. Astfel, este necesar, înainte de a începe analiza sancţiunilor pentru exercitarea abuzivă a unui drept contractual, să explicăm înţelesul unor termeni cu care vom opera. Din acest punct de vedere, în continuare, vom face câteva scurte precizări în legătură cu înţelesul noţiunii de (a) sancţiune sau remediu contractual şi noţiuneade (b) răspundere contractuală.

a) Sancţiunile sau remediile contractuale. În ultimii ani, în literatura de specialitate din ţara noastră a fost preluat din dreptul anglo-saxon termenul „remediu” sau „remediu contractual” cu înţelesul (general) de ansamblu de mijloace juridice pe care creditorul le are la dispoziţie împotriva debitorului în caz de neexecutare a unei obligaţii contractuale. Acest termen care, cel puţin în spaţiul juridic românesc, este controversat^[11], desemnează în realitate sancţiunile care sunt aplicabile debitorului pentru acele situaţii în care, culpabil sau nu^[12], acesta nu îşi execută o obligaţie contractuală. Fără a intra în dezbaterile privind terminologia ce ar trebui preferată pentru astfel de situaţii, în cele ce urmează vom utiliza atât termenul de sancţiune, cât şi pe cel de remediu pentru a determina mijloacele juridice aflate la îndemâna creditorului în cazul în care debitorul nu îşi execută o obligaţie.

b) Răspunderea contractuală. Cu titlu prealabil, trebuie precizat că, după cum s-a afirmat în literatura de specialitate, există o diferenţă între sancţiune şi răspundere, în sensul că răspunderea nu se confundă cu sancţiunea, aceasta din urmă reprezentând „doar un constituent al răspunderii”^[13]. În ceea ce priveşte noţiunea de răspundere contractuală trebuie precizat că în literatura de specialitate există opinii diferite. Unii autori includ în noţiunea de răspundere contractuală totalitatea mijloacelor juridice aflate la îndemâna creditorului în situaţia în care debitorul nu îşi execută obligaţiile asumate – aceasta reprezintă aşa-zisa „răspundere contractuală lato sensu”. Alţi autori, reprezentând opinia majoritară – opinie pe care, de altfel, o şi împărtăşim – apreciază că răspunderea contractuală cuprinde doar mecanismul daunelor-interese. Întrucât sancţiunile sau remediile pentru exercitarea abuzivă a drepturilor contractuale depăşesc, după cum s-a arătat în literatura de specialitate^[14], sfera de aplicare a daunelor-interese, vom folosi în prezentul studiu, exclusiv din motive de simplificare a explicaţiilor şi raţionamentelor avute în vedere, înţelesul lato sensu al răspunderii contractuale care cuprinde totalitatea remediilor/sancţiunilor aplicabile în cazul neexecutării unei obligaţii.

§3. Conţinutul contractului

Conform art. 1166 C. civ., „contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Încheierea contractului conduce, după cum se ştie, la naşterea unor drepturi şi obligaţii în patrimoniul părţilor. Aceste drepturi şi obligaţii alcătuiesc, în esenţă, conţinutul contractului care, după cum s-a arătat în literatura de specialitate, „trebuie înţeles în sens larg, nu numai cu luarea în considerare a clauzelor expres prevăzute, dar şi a urmărilor pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau obligaţiilor după natura lor”^[15]. Această regulă îşi regăseşte reglementarea expresă în cuprinsul art. 1272 alin. (1) C. civ.^[16] şi stabileşte, în esenţă, că atunci când manifestarea de voinţă a părţilor se realizează în mod expres doar cu privire la principalele drepturi şi obligaţii specifice operaţiunii juridice avute în vedere de către acestea, contractul se va completa inclusiv cu acele drepturi şi obligaţii pe care părţile nu le-au reglementat expres, dar care fac, totuşi, parte, în temeiul legii, din conţinutul contractului^[17]. Mai exact, articolul anterior amintit va permite completarea contractului cu acele drepturi şi obligaţii pe care părţile au omis, voit sau nu, să le reglementeze. Cu toate acestea, în conţinutul contractului nu intră doar drepturi şi obligaţii, ci şi datorii şi ingerinţe la care părţile sunt ţinute pentru satisfacerea intereselor ce au stat la baza încheierii contractului respectiv. Aşadar, apreciem că inclusiv standardele de comportament fac parte din conţinutul contractului, atât cele specifice pentru exercitarea drepturilor, cât şi cele specifice pentru executarea obligaţiilor.

Determinarea conţinutului contractului este importantă întrucât identificarea sancţiunii aplicabile şi a temeiului răspunderii în materia abuzului de drept contractual depinde de natura obligaţiei încălcate^[18]. În acest sens, se susţine în literatura de specialitate că, „în cazul răspunderii delictuale, este încălcată în mod direct obligaţia legală de a nu păgubi pe nimeni şi, dacă este cazul, dispoziţiile legale care, într-o formă sau alta, dau expresie acestei obligaţii, în timp ce, în cazul răspunderii contractuale, este încălcată în mod direct o obligaţie născută din contract, chiar dacă în mod indirect sunt încălcate şi anumite dispoziţii legale”^[19]. Aşadar, pornind de la acest raţionament, este necesară calificarea dreptului exercitat abuziv şi a obligaţiei încălcate printr-o asemenea exercitare pentru a constata dacă suntem în prezenţa unui ilicit contractual sau nu.

§4. Formele de manifestare ale ilicitului contractual

Este de necontestat că săvârşirea unui abuz de drept atrage răspunderea civilă a titularului dreptului astfel exercitat. Indiferent de tipul răspunderii aplicabile, rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 15 şi art. 1353 C. civ. că abuzul de drept conduce la naşterea unui raport juridic întemeiat pe un fapt juridic ilicit. Sub acest aspect, în privinţa ilicitului contractual apreciem că acesta se poate manifesta fie printr-o (a) neexecutare contractuală, fie printr-o (b) încălcare a contractului.

a) Neexecutarea contractului. În literatura de specialitate se susţine că, „dreptul la remedii este activat de îndată ce există o neexecutare”^[20]. Aşadar, pentru a putea recurge la mecanismele juridice prevăzute de art. 1516 C. civ. este necesar ca, în primul rând, să existe o neexecutare a unei obligaţii contractuale^[21]. Din acest punct de vedere, după cum am văzut anterior, art. 1272 C. civ. stabileşte că în conţinutul contractului vor intra inclusiv acele obligaţii care, deşi nu sunt prevăzute în mod expres, sunt aplicabile raportului juridic dintre părţi. Din perspectiva abuzului de drept, singura obligaţie a cărei neexecutare ar fi incidentă este obligaţia de bună-credinţă prevăzută de art. 1170 C. civ. Cu toate acestea, deşi Codul civil o denumeşte în mod generic „obligaţie”, aceasta este doar un standard^[22] de comportament a cărui nerespectare nu poate fi considerată o neexecutare contractuală. Din acest motiv, întrucât nu există o neexecutare contractuală generată de încălcarea standardului, am putea concluziona că nu pot fi aplicate remediile prevăzute de art. 1516 C. civ. pentru exercitarea abuzivă a unui drept contractual. 

b) Încălcarea contractului. Deşi remediile contractuale se aplică pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale, este discutabil dacă acestea ar putea fi aplicate şi pentru încălcarea unor standarde de comportament. În măsura în care încălcarea standardului priveşte neexecutarea unei obligaţii, lucrurile se simplifică, întrucât în literatura de specialitate^[23] se admite că neexecutarea unei obligaţii cu rea-credinţă sau contrar bunei-credinţe permite aplicarea remediilor contractuale^[24]. Totuşi, atunci când nerespectarea standardului de comportament se realizează în legătură cu exercitarea unui drept, analiza devine mai dificilă, întrucât exercitarea unui drept nu poate reprezenta, în acelaşi timp, şi o neexecutare contractuală – în afara situaţiilor în care legea sau contractul interzic exercitarea dreptului respectiv. Mai mult decât atât, în privinţa exercitării abuzive a dreptului contractual, prejudiciul nu este cauzat de exercitarea dreptului, ci de modalitatea în care dreptul a fost exercitat (i.e. în afara limitelor sale interne, dar cu respectarea limitelor externe^[25]). Acesta este motivul pentru care dificultăţile de calificare ale temeiului răspunderii apar în practică. Întrucât este vorba despre un fapt juridic ilicit ce se află în strânsă legătură cu un drept contractual, s-ar putea argumenta că şi pentru încălcarea standardului, deci pentru încălcarea contractului, ar fi posibilă recurgerea la remediile specifice pentru neexecutarea contractului. Totuşi, pentru a putea realiza acest lucru, ar trebui fie să considerăm încălcarea standardului o neexecutare a unei obligaţii contractuale, fie să aplicăm prin analogie remediile pentru neexecutarea contractului şi în situaţia încălcării standardelor. În privinţa primei soluţii, neajunsul acesteia constă în faptul că noţiunea de obligaţie ar absorbi ideea de standard, iar în privinţa celei din urmă, art. 10 C. civ. interzice aplicarea unor dispoziţii legale prin analogie. 

În ceea ce ne priveşte, apreciem că atât timp cât exercitarea abuzivă a unui drept contractual nu poate fi circumscrisă unei neexecutări contractuale, abuzul de drept ar putea reprezenta cel mult un fapt juridic ilicit extracontractual care ar conduce la aplicabilitatea remediilor specifice răspunderii delictuale^[26]. Cu toate acestea, atunci când exercitarea unui drept se realizează în mod abuziv în legătură cu executarea unei obligaţii (e.g. invocarea abuzivă a excepţiei de neexecutare), credem că într-o astfel de situaţie răspunderea va fi contractuală, însă răspunderea va tinde la blocarea dreptului exercitat abuziv doar în subsidiar, principalul temei al răspunderii fiind, în realitate, obţinerea remediilor specifice neexecutării obligaţiei în legătură cu care a fost exercitat abuziv un drept. 

§5. Miza distincţiei dintre sancţiunile contractuale şi cele fundamentate pe răspunderea delictuală

Un aspect important asupra căruia trebuie să reflectăm este reprezentat de miza distincţiei în legătură cu fundamentul sancţiunilor aplicabile în situaţia exercitării abuzive a unui drept contractual. Sub acest aspect, pornind de la definiţia legală a abuzului de drept prevăzută de art. 15 C. civ., putem identifica cel puţin două astfel de justificări, în legătură cu (a) întinderea prejudiciului şi (b) sancţiunile aplicabile.

a) Întinderea prejudiciului. În privinţa întinderii reparaţiei, art. 1533 C. civ. limitează acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea unei obligaţii contractuale doar la prejudiciul previzibil^[27]. Cu toate acestea, dacă neexecutarea este intenţionată sau se datorează unei culpe grave, debitorul va răspunde inclusiv pentru prejudiciul imprevizibil, însă doar dacă acesta este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei (i.e. prejudiciul se află în legătură de cauzalitate cu neexecutarea). Dacă am admite că obligaţia prevăzută de art. 1170 C. civ. este o veritabilă obligaţie, s-ar pune în discuţie utilitatea calificării încălcării sale pe temei delictual sau contractual. Astfel, din analizarea celor două ipoteze de manifestare a abuzului de drept prevăzute de art. 15 C. civ., observăm că legiuitorul nostru a adoptat două criterii de determinare ale acestuia. Un criteriu obiectiv ce constă în exercitarea dreptului subiectiv civil „în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul” (art. 15 teza I C. civ.) şi un criteriu subiectiv ce constă în exercitarea dreptului „într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe” (art. 15 teza a II-a C. civ.). Prin coroborarea celor două texte de lege amintite (i.e. art. 1533 C. civ. şi art. 15 C. civ.), observăm că miza distincţiei dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală, din perspectiva întinderii reparaţiei, se rezumă doar la teza a II-a art. 15 C. civ. Astfel, dacă exercitarea dreptului se realizează cu intenţia de a cauza un prejudiciu altuia, neexecutarea obligaţiei de bună-credinţă prevăzută de art. 1170 C. civ. este şi ea intenţionată, motiv pentru care este indiferent temeiul răspunderii, întrucât făptuitorul (i.e. titularul dreptului) va răspunde inclusiv pentru prejudiciul imprevizibil – dar aflat în legătură de cauzalitate cu exercitarea dreptului. În ceea ce priveşte teza a II-a a art. 15 C. civ., observăm că exercitarea abuzivă a dreptului se realizează de această dată în afara unor limite rezonabile. Într-o asemenea situaţie, exercitarea abuzivă a dreptului nu ar mai corespunde unei neexecutări intenţionate a obligaţiei de bună-credinţă prevăzute de art. 1170 C. civ.

b) Sancţiunile contractuale aplicabile. După cum am arătat în secţiunea anterioară, sancţiunile sau remediile contractuale la care creditorul are posibilitatea de a recurge sunt aplicabile doar în situaţia în care există o neexecutare a unei obligaţii contractuale. În ceea ce priveşte remediile aplicabile pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale acestea sunt prevăzute, cu titlu general, în cuprinsul art. 1516 C. civ. Astfel, creditorul ar urma să aibă dreptul de a opta între executarea silită a obligaţiei (în natură sau prin echivalent) şi rezoluţiunea/rezilierea/reducerea propriei obligaţii corelative sau orice alt remediu legal sau contractual pentru neexecutarea obligaţiei. Deşi victima abuzului de drept ar avea dreptul de a recurge la oricare dintre mecanismele anterior amintite, observăm că, cel puţin la nivelul modului de operare, recurgerea la mecanismul rezoluţiunii sau rezilierii (exclusiv) pentru exercitarea abuzivă a unui drept contractual este discutabilă. 

§6. Argumente şi critici privind sancţiunile contractuale

Deşi este o materie controversată, am reuşit să identificăm atât argumente, cât şi critici în legătură cu posibilitatea aplicării remediilor pentru neexecutarea contractului în situaţia exercitării abuzive a unui drept contractual. 

a) Argumente

Sancţiunea pentru exercitarea abuzivă a unui drept contractual ar putea fi răspunderea civilă contractuală doar dacă am aprecia că încălcarea obligaţiei de bună-credinţă prevăzută de art. 1170 C. civ. poate conduce la aplicarea remediilor prevăzute de art. 1516 C. civ. Acest lucru s-ar putea realiza, după cum am arătat, fie prin extinderea noţiunii de obligaţie, astfel încât aceasta să includă şi standardele, fie prin analogie. Cu toate acestea, există şi o serie de argumente de ordin funcţional care facilitează recurgerea la remediile specifice pentru neexecutarea unei obligaţii, inclusiv în legătură cu aplicarea rezoluţiunii sau rezilierii pentru exercitarea abuzivă a unui drept. Sub acest aspect, putem identifica următoarele argumente pentru susţinerea răspunderii contractuale în situaţia exercitării abuzive a unui drept contractual:

– Un prim argument, cel mai facil, dar şi cel mai superficial, presupune extinderea asupra dreptului a sancţiunilor specifice izvorului său (i.e. contractul). Este mult mai uşor să admitem că dacă dreptul are un izvor contractual sancţiunea pentru exercitarea abuzivă a acestuia urmează să fie, la rândul său, tot contractuală.

– Un al doilea argument ar fi reprezentat de faptul că exercitarea dreptului comportă o serie de limite. Sub acest aspect, se poate argumenta că aceste limite au o natură contractuală prin raportare la prevederile art. 1272 C. civ. şi că încălcarea lor ar trebui să permită, de asemenea, recurgerea la remediile contractuale. 

– Un al treilea argument s-ar putea justifica prin aceea că ilicitul contractual nu se manifestă întotdeauna printr-o neexecutare a contractului, ci după cum am arătat, acesta se poate manifesta şi prin intermediul unei încălcări a contractului. Sub acest aspect, încălcarea ar urma să se realizeze prin intermediul încălcării unui standard de comportament.

Cu toate acestea, argumentele expuse anterior nu sunt la adăpost de orice critică, după cum vom vedea în cele ce urmează. 

b) Critici

Pentru a considera că exercitarea abuzivă a unui drept contractual atrage aplicabilitatea unor sancţiuni/remedii contractuale, este necesară demonstrarea faptului că o asemenea exercitare constituie o neexecutare contractuală. Sub acest aspect, am arătat că obligaţia prevăzută de art. 1170 C. civ. nu este o veritabilă obligaţie şi că încălcarea acesteia nu permite recurgerea la remediile prevăzute de art. 1516 C. civ. Cu toate acestea, dacă excludem remediile prevăzute de art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ., am putea ajunge la o situaţie de compromis. Astfel, s-ar putea admite că în situaţia exercitării abuzive a unui drept contractual ar fi posibilă executarea silită a obligaţiei de bună-credinţă (în natură, prin blocarea de către instanţă a consecinţelor nefaste ale exercitării abuzive/prin echivalent, prin acordarea de daune-interese), fără însă a fi posibilă obţinerea rezoluţiunii/rezilierii/reducerii propriei obligaţii exclusiv pe temeiul abuzului de drept. 

În ceea ce priveşte repararea prejudiciului cauzat prin exercitarea abuzivă a unui drept, unii autori apreciază că aceasta se poate realiza doar în natură şi doar prin intermediul cenzurării de către instanţa de judecată a modului de exercitare a dreptului^[28]. O asemenea cenzură se realizează, susţin adepţii acestei teorii, doar prin „reaşezarea” exercitării dreptului titularului în matricea sa iniţială, repararea sa în natură fiind posibilă atât timp cât dreptul subiectiv subzistă. Din punctul nostru de vedere, o asemenea concluzie pierde din vedere câteva aspecte extrem de importante. În primul rând, exercitarea dreptului subiectiv civil, inclusiv a celui contractual, este de regulă ireversibilă – consecinţele juridice ale exercitării sunt, uneori, imposibil de readus în matca a ceea ce judecătorul va considera ca fiind o exercitare rezonabilă a dreptului, motiv pentru care suntem reticenţi în a admite că reparaţia în natură este singura posibilitate la care poate recurge victima abuzului. În al doilea rând, de cele mai multe ori, exercitarea dreptului subiectiv civil presupune şi epuizarea efectelor acestuia, astfel încât o readucere a acestuia în matricea sa iniţială nu mai este posibilă. Dacă, spre exemplu, o persoană denunţă unilateral un contract, acel drept este epuizat chiar în momentul exercitării sale. În al treilea rând, din punct de vedere practic, este bine-cunoscut faptul că o dispută poate dura şi câţiva ani, până se ajunge la o soluţie definitivă, motiv pentru care introducerea unei acţiuni întemeiate pe abuzul de drept pare mai degrabă deznădăjduitoare. Acesta este, poate, şi motivul pentru care nu am reuşit să identificăm în jurisprudenţa naţională o acţiune întemeiată exclusiv pe abuzul de drept contractual, acesta din urmă fiind mai degrabă invocat sub forma unui capăt de cerere accesoriu sau subsidiar sau doar ca simplu argument.

§7. Sancţiunile fundamentate pe răspunderea civilă delictuală

După cum am arătat pe parcursul prezentului studiu, argumentele privind aplicarea unor sancţiuni contractuale nu par sustenabile prin raportare la faptul că exercitarea abuzivă a unui drept nu poate fi apreciată ca fiind o neexecutare contractuală. Sub acest aspect, considerăm că este mai facilă recurgerea la răspunderea civilă de drept comun (delictuală) care permite acoperirea prejudiciului încercat prin exerciţiul abuziv al dreptului atât sub aspectul reparaţiei sale în natură, cât şi sub aspectul reparaţiei sale prin echivalent. Astfel, victima abuzului de drept ar putea obţine blocarea exercitării abuzive a dreptului prin raportare la faptul că art. 15 C. civ. stabileşte că niciun drept nu poate fi exercitat abuziv. Interzicerea acestei conduite printr-un text de lege expres va permite celui îndreptăţit să obţină o formă de reparaţie în natură atât timp cât aceasta este posibilă. În situaţia în care o asemenea reparaţie nu mai este posibilă, cel îndreptăţit va avea deschisă calea daunelor-interese pentru repararea prejudiciului cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului respectiv. 

De asemenea, aplicarea mecanismului răspunderii delictuale va permite celui îndreptăţit să obţină reparaţia integrală a prejudiciului încercat prin aplicarea dispoziţiilor art. 1385 C. civ. În acest fel se ajunge la repararea integrală a prejudiciului chiar şi atunci când exercitarea abuzivă a dreptului se realizează sub forma sa obiectivă (i.e. fără intenţia de a vătăma sau păgubi) prevăzută de art. 15 teza a II-a C. civ.

Concluzii

Departe de a fi lămurită problema temeiului pentru exercitarea abuzivă a unui drept contractual, am argumentat că un astfel de comportament deschide calea către calificarea răspunderii ca fiind una contractuală sau delictuală în funcţie de sensul pe care îl oferim unor concepte şi noţiuni cu care Codul civil operează, dar al căror înţeles nu îl dezvăluie cu precizie. În acest sens, am arătat că inclusiv ideea de răspundere contractuală poate avea înţelesuri multiple. Totuşi, în legătură cu abuzul de drept contractual, putem concluziona, la acest moment, că acesta se manifestă prin încălcarea unui standard de comportament şi că este discutabil în ce măsură încălcarea unui standard poate atrage unele remedii contractuale. Astfel, rezoluţiunea sau rezilierea sunt mecanisme care, din punctul nostru de vedere, nu pot opera pentru simpla exercitare abuzivă a unui drept contractual şi implicit, nu pot fi aplicabile atunci când nu s-a respectat standardul bunei-credinţe, prevăzut de art. 1170 C. civ. Totuşi, credem că abuzul de drept se sancţionează cu două categorii de remedii generale: (i) refuzul protecţiei juridice a efectelor rezultate din exercitarea abuzivă a dreptului contractual (reparaţia în natură); şi (ii) repararea prejudi­ciului prin acordarea de daune-interese, ambele întemeiate pe răspunderea civilă delictuală. Această concluzie are la bază ideea că exercitarea abuzivă a unui drept contractual nu poate fi considerată o neexecutare contractuală şi, implicit, nu permite aplicarea remediilor sale specifice.

Note de subsol

^[1] Fl.A. Baias, Noul Cod civil nu trebuie să ridice probleme existenţiale, în R.R.D.A. nr. 8/2012, p. 28.

^[2] Pentru detalii privind înţelesul noţiunii de „transplant juridic”, a se vedea E.-S. Tănăsescu, Cultura juridică şi transferul cultural în dreptul constituţional român, în Analele Universităţii din Bucureşti, Seria Drept, Bucureşti, 2016, p. 36, şi autorii citaţi.

^[3] V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. XIII (prefaţa la ediţia I). 

^[4] Pentru detalii privind analiza raportului dintre cultura juridică şi transplantul juridic, a se vedea E.-S. Tănăsescu, op. cit., pp. 34-45. 

^[5] În literatura de specialitate din ţara noastră instituţia abuzului de drept a fost recunoscută abia după intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice. În perioada interbelică deşi instituţia abuzului de drept era recunoscută de către autorii români, aceasta nu era acceptată întrucât, se considera că, „exercitarea unui drept nu poate constitui un fapt ilicit, prin urmare nu poate fi vătămătoare, pentru motivul foarte simplu că ceea ce este conform cu legea, nu poate totodată să-i fie contrar” (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. II, Ed. Nationala Ciornei, 1929, p. 761). După intrarea în vigoarea a Decretului-lege nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, prin raportare la dispoziţiile art. 3 al acestuia conform căruia „Drepturile civile sînt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social”, în literatura noastră de specialitate s-a admis că „drepturile trebuie folosite civiliter, cu grija de a nu vătăma pe ceilalţi decât în măsura în care acest rezultat negativ, este consecinţa necesară a satisfacerii unui interes legitim” (M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p. 163). În acest fel, s-a ajuns la concluzia că abuzul de drept reprezintă, în realitate, o „încălcare a scopului economic şi social al dreptului recunoscut şi garantat; o abatere a dreptului de la destinaţia sa” (I. Deleanu, Drepturile subiective civile şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 73).

^[6] L.R. Boilă, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca o ipoteza distincta de răspundere civilă în dreptul român, în R.R.D.P. nr. 3/2011, Bucureşti, 2011,p. 63. Cele două modalităţi de manifestare ale abuzului erau acceptate inclusiv sub imperiul Codului civil de la 1864, a se vedea O. Ungureanu, Reflecţii privind abuzul de drept şi inconvenientele anormale de vecinătate, în Acta Universitatis Lucian Blaga, Sibiu, 2003, p. 36; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. III. Raporturile obligaţionale extracontractuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 255.

^[7] M. Floare, Buna şi reaua-credinţă în negocierea şi executarea contractelor de drept comun, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 151.

^[8] F.I. Mangu, Răspunderea civilă delictuală pentru abuzul de drept civil – o răspundere obiectivă sau subiectivă?, publicat în volumul In Honorem Ion Lulă. Abuzul de drept, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 177.

^[9] Conform unor opinii exprimate în literatura de specialitate, răspunderea contractuală în sens strict este sinonimă cu dreptul creditorului la obţinerea de daune-interese în caz de neexecutare, iar răspunderea contractuală (lato sensu) este „înţeleasă ca fiind sinonimă cu totalitatea remediilor sau mijloacelor juridice conferite creditorului de lege sau de contract în caz de neexecutare a obligaţiilor”; a se vedea M. Nicolae, Natura juridică a „remediilor” (sancţiunilor) contractuale, publicat în volumul In Honorem Valeriu Stoica. Drepturi, libertăţi şi puteri la începutul mileniului al III-lea, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 609. Cu toate acestea, în literatura de specialitate, majoritatea autorilor apreciază că răspunderea contractuală cuprinde doar daunele interese; a se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Drept civil. Obligaţiile, ed. a 2-a, revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 247, inclusiv nota de subsol nr. 2 şi autorii acolo citaţi.

^[10] L.R. Boilă, op. cit., p. 66.

^[11] Pentru un inventar al opiniilor exprimate în literatura de specialitate pe marginea terminologiei şi definiţiilor remediilor contractuale, a se vedea, M. Nicolae, op. cit., pp. 591-598. 

^[12] Una dintre criticile pentru care unii autori susţin că este preferabilă noţiunea de „remediu” în locul celei de „sancţiune” priveşte ideea de culpă pentru recurgerea la un remediu. Astfel, se apreciază că termenul remediu este preferabil, întrucât sancţiunea „sugerează ideea de caracter reprobabil al tuturor neexecutărilor, ceea ce, mai departe, poate conduce la concluzia că remediile sunt, în principiu, măcar, condiţionate de culpă, iar o astfel de concluzie, este, în opinia noastră, neîntemeiată”; pentru dezvoltări suplimentare a se vedea V. Diaconiţă, Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale în sistemul codului civil român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 68.

^[13] I. Deleanu, op. cit., p. 126.

^[14] I.F. Popa, Remediile abuzului de drept contractual, în R.R.D.P. nr. 6/2014, Bucureşti, 2014, p. 176.

^[15] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 137; Sub imperiul Codului civil de la 1864 regula enunţată îşi regăsea reglementarea expresă în cuprinsul art. 970. 

^[16] Art. 1272 C. civ.: „(1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi,, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului după natura lor. (2) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres”.

^[17] Pentru comentariul general al art. 1272, a se vedea C. Zamşa, Comentariul art. 1272 din Codul civil, în „Noul Cod civil. Comentariu pe articole”, coordonatori Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, ed. a 3-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2021 (citat în continuare, brevitatis causa, NCC Comentariu), pp. 1513-1515.

^[18] V. Stoica, Pot fi exercitate abuziv drepturile potestative?, publicat în volumul In Honorem Ion Lulă. Abuzul de drept, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 477.

^[19] Ibidem.

^[20] L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 196. 

^[21] Deşi se manifestă doar în legătură cu executarea silită prin echivalent, art. 1530 C. civ. prevede că: „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”.

^[22] Pentru înţelesul noţiunii de standard, a se vedea V. Diaconiţă, op. cit., pp. 169-175.O concluzie extrem de valoroasă a autorului este aceea că standardele prescriu modalitatea în care o obligaţie trebuie executată, acestea răspunzând la întrebarea „cum?”.

^[23] Pentru dezvoltări privind posibilitatea obţinerii rezoluţiunii pentru încălcarea obligaţiei de bună-credinţă, a se vedea L. Toma, La résolution unilatérale. Droit comparé franco-roumain, IRJS Editions, Paris, 2016, p. 146-149.

^[24] Cu toate acestea, după cum se poate observa, încălcarea standardului în legătură cu neexecutarea unei obligaţii este relevantă nu pentru calificarea răspunderii ci, eventual, pentru agravarea acesteia, astfel cum rezultă şi din cuprinsul art. 1533 C. civ.

^[25] Distincţia este importantă întrucât abuzul de drept se manifestă la graniţa dintre limitele interne şi cele externe; a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 165; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală în reglementarea noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 128.

^[26] În acelaşi sens, a se vedea M. Floare, op. cit., p. 152. 

^[27] D. Ghinoiu, Comentariul art. 1533, în NCC Comentariu, p. 1870. 

^[28] A. Speriusi-Vlad, Noul cod civil, lipsa dreptului, abuzul de drept şi mecanismul reparator al acestuia, publicat în volumul In Honorem Ion Lulă. Abuzul de drept, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 439.