Corelația dintre aparență, buna-credință și diligența cunoașterii adevărului, prescrisă legislativ

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 47-56.

1. În câmpul de reglementare a raporturilor patrimoniale sau nepatrimoniale, Codul civil folosește cuvintele aparent, bună-credință și, corelativ, trebuia să știe (să cunoască), fără însă a le defini analitic, la modul general. De aceea, verba cum effectu accipienda sunt impune, pentru comprehensibilitate, apelul la semantică. Interesează, terminologic, aflarea înțelesului comun al acestor termeni, iar, adaptativ, folosirea lor în lumea dreptului, cu precădere prin prisma specificității și reciprocității lor, înfățișate ca raport juridic.

2. Aparent semnifică, denotativ, în opoziție cu real, falsul sau irealul, iar, conotativ, în antiteză cu ascuns, înfățișează ceea ce este vizibil sau evident^[1].

Denotativ^[2], vechiul și noul Cod civil folosesc vocabula aparent în domeniile de reglementare privind persoanele, familia, proprietatea privată, publicitatea imobilelor, obligațiile și prescripția extinctivă^[3]. Conotativ, cele două coduri se referă la servituți, vicii sau stări faptice care pot fi percepute vizual sau intelectiv^[4].

În accepțiune doctrinară, reglementarea stărilor de aparență, în sens denotativ, are în vedere diferite situații care, situațional, generează erori esențiale asupra identității sau calității unor persoane, urmate de convingere sau lipsă de îndoială. Este vorba de stări evaluate, grație unei erori legitime, ca realități^[5]. Principiul de legiferare al asigurării unui raport firesc între dinamica și statica dreptului^[6] cere aceluia care s-a încredințat într-o asemenea aparență să nu sufere dacă încrederea este legitimă. „Nevoia de siguranță, în activitatea pe care o desfășoară spre a dobândi drepturi, necesită ca atunci când am lucrat cu toată prudența și am putut omenește să ne încredem în aparențele serioase pe care le-am constatat, aceste aparențe să producă, față de noi, aceleași efecte ca și când ar fi perfect corespunzătoare realității, chiar dacă nu corespund realității. Numai așa se poate organiza creditul, se poate asigura rapida încheiere a tranzacțiilor și ușoara circulație a bunurilor”^[7]. Ca urmare, încrederea în aparențele serioase explică, juridic, menținerea terțului în achiziția pe care a făcut-o de la titularul aparent^[8]. Pentru ipoteza transmisiunilor imobiliare, doctrina descrie cazul moștenitorului aparent. „Eredele aparent este persoana care se află în posesiunea unei moșteniri și care, potrivit opiniei generale de la locul unde este deschisă succesiunea, este socotită drept adevăratul succesor al bunurilor cuprinse în acea moștenire, chiar dacă, în realitate, persoana ar fi un moștenitor neregulat sau, poate, chiar un legatar universal, cu titlu universal, ori chiar particular și, deci, indiferent dacă ar fi un succesor sezinar sau nesezinar”^[9]. Dacă moștenitorul aparent a înstrăinat un bun din succesiune unui terț, statica dreptului impune ca odată căzut dreptul eredelui aparent, să cadă și dreptul terțului. Dimpotrivă, dinamica dreptului, axată pe ideea de securitate, echitate și utilitate socială, validează aceste transmisiuni^[10]. Doctrinar, sensul atribuit sintagmei moștenitor aparent a fost extins prin a face loc teoriei proprietății aparente. Mai întâi, s-a atras atenția asupra a ceea ce deosebește proprietarul aparent de posesor. „Proprietarul aparent este tot un posesor care apare în raporturile cu celelalte persoane ca fiind adevăratul proprietar al bunului datorită unei erori invincibile și generale cu privire la calitatea de proprietar”^[11]. Comportamental, „proprietarul aparent este un posesor, numai că și terții îl consideră proprietar; posesorul este persoana care se consideră proprietar și acționează ca atare”^[12]. Doctrina identifică și explică, de asemenea, condițiile validării actelor juridice încheiate cu proprietarul aparent aplicabile, spre deosebire de cele reglementate expres atunci când este dată aparența în drept, în mod excepțional și exclusiv, pe cale judiciară^[13]. Într-o exprimare concisă, prin art. 17 noul Cod civil preia și legiferează aceste valoroase idei^[14].

3. Buna-credință a fost definită de Cicero prin două sintagme: sinceritatea în cuvinte (veritas) și fidelitate (constantia) în angajamente^[15]. Adică, semasiologic, înseamnă a fi un om statornic, fără sentimente prefăcute sau gânduri ascunse, cinstit, adevărat, deschis^[16]. Pornind de la această caracterizare, doctrina juridică conchide că „se poate spune că faptele psihologice generatoare ale bunei-credințe creează două stări de concordanță sau de conformitate: pe de o parte, conformitatea între ceea ce omul gândește și ceea ce el afirmă (sinceritate în cuvinte), iar, pe de altă parte, conformitatea între cuvinte și actele sale (fidelitate în angajamente)”^[17]. Totuși, noul Cod civil nu definește, la modul general, buna-credință. Doctrinar, se spune, cu temei, că „orice definiție este periculoasă”^[18]. Multitudinea de fapte și fenomene diferite și instabile, datorită dinamicii vieții sociale^[19], naște, inevitabil, pe plan legislativ, mai ales atunci când buna-credință are aplicare, o afluență de particularități de legiferare. De aceea, doctrinar, definițiile date conceptului de bună-credință sunt particularizate prin ceea ce este singular și specific materiei unde au aplicare. Astfel, în materia accesiunii imobiliare interesează, singularizat, reglementarea drepturilor subiective cuvenite autorului unei lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia, efectuate cu bună-credință. Înțelesul sintagmei „buna-credință a autorului lucrării” circumscrie, în descriere doctrinară, convingerea eronată, dar neculpabilă a acestuia că are un drept de proprietate asupra terenului pe care efectuează lucrarea, exprimat printr-un titlu, adică printr-un act juridic sau fapt juridic ale cărui imperfecțiuni nu îi sunt cunoscute^[20]. Noul Cod civil, prin art. 586 alin. (1), preia și dezvoltă aplicația conținutului acestor definiții doctrinare^[21]. Explicativ, cu toată claritatea, s-a atras atenția că, spre deosebire de fostul Cod civil, textul art. 586 din noul Cod civil definește mai riguros buna-credință a autorului unei lucrări asupra imobilului aparținând altei persoane. Mai exact „se poate observa că buna-credință a autorului lucrării nu poate fi reținută numai din simpla înscriere a dreptului pe baza căruia a efectuat lucrarea; este necesar ca din însăși înscrierea în registrul de publicitate imobiliară să nu rezulte vreun viciu al titlului său, chiar înscris, și nici să nu fi cunoscut pe vreo altă cale existența acestui viciu. Totuși, din moment ce și în prezent art. 887 C. civ. reglementează moduri de dobândire a proprietății nesupuse înscrierii în cartea funciară, respectiv moștenirea, accesiunea naturală, vânzarea silită, exproprierea pentru cauză de utilitate publică și alte cazuri expres prevăzute de lege, ultima parte a art. 586 alin. (1) C. civ. dispune că este de bună-credință și autorul lucrării care se întemeiază pe unul dintre aceste moduri de dobândire a proprietății nesupuse înscrierii în cartea funciară, dacă din acestea nu rezultă existența vreunui viciu a titlului său și nu a cunoscut pe vreo altă cale existența unui asemenea viciu”^[22]. De asemenea, în ipoteza dobândirii proprietății mobiliare, doctrina a subliniat că posesiunea de bună-credință asupra mobilului aparținând altei persoane prezumă în favoarea posesorului prezumția de proprietate, adică, mai exact, prezumția de titlu de proprietate^[23]. În accepțiunea noului Cod civil, buna-credință semnifică că posesorul bunului nu cunoștea și nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască, lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului [art. 938 alin. (1)]. Adică, exegetic, ignoră viciul de care este afectat titlul celui de la care el a dobândit bunul^[24].

În mod identic, buna-credință a celui care câștigă, prin efectul legii, proprietatea fructelor bunului posedat a fost descrisă, doctrinar, ca element subiectiv alcătuit din convingerea greșită în validitatea titlului. „Convingerea este greșită pentru că, prin ipoteză, titlul său este afectat de un «viciu», iar convingerea lui greșită provine din aceea că el ignoră viciile titlului său; dimpotrivă, el crede că acesta este perfect valabil”^[25]. Noul Cod civil preia aceste importante idei, prin a prescrie, osebit de situația când imobilul este înscris în cartea funciară, că „în celelalte cazuri, posesorul este de bună-credință atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaște şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Buna-credință încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute” [art. 948 alin. (4)].

Tot astfel, noul Cod civil definește buna-credință în negocieri prin a face trimitere la exigențele bunei-credințe^[26] și a sancționa „între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul” [art. 1183 alin. (3)]. În acest caz, literalmente, Codul civil sancționează aparența care înșeală. De asemenea, în premieră legislativă, noul Cod civil definește, prin art. 920 alin. (2), buna-credință a dobânditorului unui drept tabular sau al unui drept care nu este înscris în cartea funciară^[27].

Fără a epuiza șirul acestor definiții analitice și codificate, rămâne de importanță, summa summarum, că, prin conținutul lor, înlesnesc identificarea atributelor descrise doctrinar ca exigențe ale bunei-credințe^[28]. Într-o abordare atotcuprinzătoare, acestea sunt: intenția sinceră, credința sau convingerea, liceitatea, certitudinea și diligența, lealitatea și concordanța^[29]. Pragmatic și privite individual, ele servesc soluționării problematicii de aplicare a conceptului de bună-credință caracterizat diversificat, prin excelență, în practica judiciară.

4. A știut sau trebuia să știe (să cunoască)^[30] are corespondent în atributul diligență, ca parte lăuntrică a conceptului de bună-credință. Este descris, doctrinar, ca fiind săvârșirea de acte sau fapte cu prevederea rezultatului lor circumscris în limitele legii^[31]. Domeniul reglementat privind aparența în drept, specifică transmisiunilor de proprietate^[32], folosește acesteia sintagma și opusul ei „nu trebuia”, atunci când:

a) dispărutul declarat mort reapare și cere înapoierea bunurilor dobândite de un terț de la moștenitorul aparent. În acest caz, obligația de înapoiere ființează numai dacă dobânditorul la data cumpărării (dobândirii) bunului știa sau trebuia să știe (s.n.) că persoana declarată moartă este în viață [art. 54 alin. (2) C. civ.];

 b) se cere intervertirea precarității în posesie de către dobânditorul de bună-credință al unui bun pe care detentorul l-a înstrăinat printr-un act translativ de proprietate cu titlu particular. Art. 920 alin. (2) C. civ. prevede că „în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dobânditorul este de bună-credință dacă înscrie dreptul în folosul său întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare, în celelalte cazuri, este de bună-credință dobânditorul care nu cunoștea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a celui de la care a dobândit bunul”;

c) proprietatea mobiliară este dobândită prin posesia de bună-credință (art. 937). Potrivit art. 938 alin. (1) C. civ., „este de bună-credință posesorul care nu cunoștea și nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului”^[33].

d) fructele sunt dobândite prin posesia de bună-credință, în condițiile art. 948 C. civ. Textul menționat prevede că „În cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea funciară, buna-credință se apreciază în raport cu condiţiile cerute terților dobânditori pentru a respinge acțiunea în rectificare [alin. (3)]. În celelalte cazuri, posesorul este de bună-credință atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaște şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Buna-credință încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute [alin. (4)]”^[34].

Textele redate mai sus înfățișează, aplicativ, raportul existent între aparență și bună-credință. În cazul înapoierii bunului dobândit de la moștenitorul aparent al celui reapărut, Codul civil descrie relația dintre aparență și bună-credință, prin a-i cere dobânditorului să identifice aparența, respectiv el este dator să facă verificări riguroase, dimensionate la scara unui diligentissimus pater familias. Adică la nivelul celui mai diligent om^[35]. În celelalte cazuri (descrise supra), Codul civil nuanțează buna-credință a terțului dobânditor, prin utilizarea expresiei „după împrejurări”, adică, deductiv, se cere, la nivelul capacității omului mediu, numit bonus pater familias^[36], să se comporte cât mai bine posibil, pentru a identifica aparența.

Pentru comprehensibilitate privind ipoteza „celui mai diligent om”, are relevanță exegeza doctrinară asupra textului art. 17 C. civ. Deși textul nu folosește sintagma „trebuia să cunoască”, necesarmente, el „impune ca dobânditorul să facă toate verificările cu privire la calitatea de proprietar a transmițătorului. În primul rând, verificarea înregistrărilor din cartea funciară, inclusiv a documentelor care au stat la baza acestor înregistrări. Aceste verificări trebuie apreciate nu doar în funcție de criteriul bunului gospodar, exprimat în sintagma bonus pater familias, ci în funcție de criteriul celui mai exigent membru al comunității. Această severitate sporită a criteriului de apreciere a bunei-credințe în cazul proprietății aparente este justificată de criteriul excepțional al acestui mod de dobândire”^[37]. Neglijența dobânditorului în a face aceste verificări semnifică inexistența raportului firesc dintre aparență și buna-credință (descris supra) și, corelativ, poate fi prezentă „magna negligentia culpa est: magna culpa dolus (o neglijență mare este o culpă; o culpă mare este un dol)”^[38]. Adică, culpa lata a dobânditorului, asimilată dolului^[39], face inaplicabil art. 17 C. civ.

Note de subsol

^[1] www.dex.online.ro.

^[2] Studiul nostru vizează înțelesul denotativ al unităților lexicale menționate (supra).

^[3] A se vedea trimiterile vechiului Cod civil la noțiunile: moștenitor aparent (art. 57), administrator aparent (art. 817), înstrăinător aparent și achizitor aparent (art. 1290 și 1291), creditor aparent (art. 1478 și 1582), asociat aparent (art. 1291).

^[4] Facem trimitere la ceea ce înseamnă: servituții aparente (art. 760), drept subiectiv aparent (art. 1359), vicii aparente (art. 1690, 1790, 1862, 1880 și 2530), stare aparentă [art. 1962 alin. (3)], deținere aparentă (art. 2483).

^[5] T. Ionașcu, Ideea de aparență și rolul său în dreptul civil român modern, Ed. Cursurilor litografiate, 1943, p. 5.

^[6] Cu privire la acțiunea acestui principiu în procesul elaborării normative, a se vedea N. Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 180, 181.

^[7] T. Ionașcu, op. cit., p. 35, 36.

^[8] Ibidem, p. 520.

^[9] Ibidem, p. 502, 503.

^[10] Ibidem, p. 520. Atragem atenția că, în reglementarea noului Cod civil, cu respectarea regulilor de carte funciară, actele juridice încheiate de moștenitorul aparent și terții de bună-credință sunt declarate valabile [art. 1131 alin. (2) combinat cu art. 960 alin. (3)].

^[11] C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 256.

^[12] Ibidem.

^[13] A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 399 și urm.

^[14] Sub titlul marginal Eroarea comună și invincibilă, textul art. 17 prevede următoarele:

„(1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși.

(2) Cu toate acestea, când cineva, împărtășind o credință comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ținând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, față de cel aflat în eroare, aceleași efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desființarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu.

(3) Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă.

(4) Dispozițiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate”.

^[15] Cicero, De Officiis, apud D. Gherasim, Buna-credință în raporturile juridice civile, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București,1981, p. 7.

^[16] www.dexonline.ro.

^[17] D. Gherasim, op. cit., p. 34.

^[18] Ibidem, p. 34.

^[19] Ibidem.

^[20] V. Stoica, Drepturile reale principale, vol. 2, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 278.

^[21] Textul art. 586 C. civ. prevede următoarele:

„(1) Autorul lucrării este de bună-credință dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărții funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară şi nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.

(2) Cu toate acestea, nu poate invoca buna-credință cel care construiește în lipsa sau cu nerespectarea autorizațiilor cerute de lege.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi autorului lucrării care se întemeiază pe un drept de superficie sau pe orice alt drept care, potrivit legii, îi permite, realizând o lucrare asupra imobilului altuia, să devină proprietarul acesteia”.

^[22] C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 429.

^[23] Ibidem, p. 469.

^[24] Ibidem, p. 474.

^[25] C. Bîrsan, op. cit., 2007, p. 248.

^[26] A se vedea, în continuare, înțelesul sintagmei „exigențele bunei-credințe”.

^[27] Textul art. 920 alin. (2) prevede următoarele: „În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dobânditorul este de bună-credință dacă înscrie dreptul în folosul său întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare, în celelalte cazuri, este de bună-credință dobânditorul care nu cunoștea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a celui de la care a dobândit bunul”.

^[28] D. Gherasim, op. cit., p. 8-11.

^[29] Pentru dezvoltări privind înțelesul lor, a se vedea F.S. Cotea, Buna-credință. Legislația privind dreptul de proprietate, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 5-12.

^[30] Reversul acestei sintagme este să nu fi știut sau să nu fi trebuit să știe, caracterizat în doctrină ca element cognitiv negativ în definiția bunei-credințe. El „poate fi apreciat în funcție fie de un criteriu subiectiv, fie de un criteriu obiectiv. Criteriul subiectiv are în vedere nivelul particular de cunoaștere al persoanei în legătură cu care se discută buna-credință sau reaua-credință. Criteriul obiectiv are în vedere nivelul mediu de cunoaștere, ținând seama de stadiul social al cunoașterii într-un anumit domeniu la un anumit moment dat. Criteriile de apreciere a bunei-credințe sunt legate de ideea de diligență ca materie primă din care se «croiesc» standardele de comportament” [V. Stoica, Considerații comparative privind noțiunile de bună-credință, diligență, eroare, dol, fraudă, rea-credință, vinovăție (intenție și culpă),în R.R.D.P. nr. 4/2020, p. 32].

^[31] D. Gherasim, op. cit., p. 10.

^[32] În alte materii, Codul civil atribuie sintagmei: „a știut sau trebuia să știe” efecte sancționatorii, cum sunt: anulabilitatea sau nulitatea absolută a unor clauze contractuale [art. 1708 alin. (2)] sau chiar a actului juridic atunci când a fost încheiat în frauda unor interese (art. 215) ori, cauzal, în scop ilicit sau imoral [art. 1238 alin. (2)]. De asemenea, a cunoscut sau trebuia să cunoască defige, în accepțiunea Codului civil, momentul curgerii unor termene: rezonabile (art. 1634), de prescripție [art. 2528 alin. (1); art. 2541] sau de repunere în termen [art. 2522 alin. (2)]. Pentru dezvoltări, de larg interes, a se vedea A. Pena, Buna-credință în jurisprudența română și europeană, Ed. Hamangiu @ Litteris-publishing, București, 2019, p. 28 și urm., p. 371 și urm., p. 441 și urm, p. 605 și urm.

^[33] Pentru exegeza textelor art. 937 și 938 C. civ., cu referiri concludente privind buna-credință a celui care invocă în favoarea sa aceste texte, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., 2020, p. 471 și urm.

^[34] Cu privire la problematica de aplicare a textului art. 948 alin. (3) și (4) C. civ., a se vedea, pe larg, C. Bîrsan, op. cit., 2020, p. 482 și urm.

^[35] În doctrină s-a subliniat că „diligența unui diligentissimus pater familias este mai presus de puterea omului și cere o prea mare stăpânire de sine, o luare aminte apropiată de infailibilitate”. (D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. III, Tipografia Curții Regale, București, 1926, p. 119).

^[36] Cu privire la adagiul bonus pater familias, a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 48.

^[37] V. Stoica, op. cit., 2009, p. 406, 407.

^[38] D. Alexandresco, op. cit., p. 251.

^[39] Ibidem.