Dauna morală a persoanei juridice

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 604-621.

„– Je n’ai jamais déjeuné avec une personne morale”

„– Moi non plus, mais je l’ai souvent vue payer l’addition”^[1].

Introducere

În baza unor prevederi exprese cuprinse în Codul civil^[2] sau în legi speciale^[3] dublate de o jurisprudență europeană consacrată^[4], s-ar putea conchide succint că problematica daunelor morale, inclusiv în cazul persoanelor juridice, este deja tranșată fără echivoc în sensul că persoanele (juridice) se bucură de protecția drepturilor nepatrimoniale, putând astfel să obțină ocrotirea unor valori intrinseci care sunt amenințate sau încălcate.

Concluziile pripite au însă adesea dezavantajul, în drept ca și în viață, că nu pot cuprinde unele particularități și nuanțe. Astfel, raportat la problematica daunelor morale în cazul persoanei juridice, concluzia teoretică evidentă pare a fi în disonanță cu practica, indicând spre existența unei protecții iluzorii a drepturilor nepatrimoniale în cazul persoanelor juridice^[5], în principal pentru următoarele motive:

În primul rând, poate fi observată persistența unui curent doctrinar care contestă^[6] ceea ce este numită o ipocrizie a jurisprudenței^[7], excese suprarealiste^[8], deriva „antropomorfică” generată de teoria realității^[9], o derivă utilitaristă sau excesiv de tehnică^[10], o dezintegrare a daunei morale în sens larg^[11] sau pur și simplu o monstruozitate^[12]. În orice caz poate fi concluzionat că problematica daunelor morale în cazul persoanei juridice a reprezentat o lungă perioadă un subiect controversat^[13], controversa fiind susținută de refuzul instanțelor de a admite existența unei daune morale în cazul persoanei juridice, această „simple fiction juridique, est par nature insusceptible de ressentir ni sentiments ni émotions, ce qui l’empêche de percevoir les conséquences d’une quelconque atteinte à ceux-ci”^[14].

În al doilea rând, practicianul se confruntă cu dificultăți reclamate ca fiind dirimante în legătură cu stabilirea cuantumului daunelor-interese acordate în materia daunelor morale ale persoanei juridice. Aceste dificultăți se înscriu în categoria mai largă a celor pe care practicianul le întâmpină în materia daunelor morale în general^[15], inclusiv reținute în legătură cu persoanele fizice, întrucât despre daunele morale am fi preferat să putem afirma că de la ultima noastră cercetare a materiei^[16] evoluția hotărârilor judecătorești a reușit să atenueze impresia de exercițiu de „divinație inefabilă” pe care observatorul o resimte ca urmare a studierii jurisprudenței, hélas, instanțele s-au concentrat pe exersarea calității de a fi consecvent, iar dauna morală pare să fi rămas ceea ce în doctrină a fost numit „une source essentielle de désordre”^[17].

Prin urmare, în cele ce urmează, ne propunem să aducem o serie de clarificări în ceea ce privește manifestarea teoretică în dreptul pozitiv a conceptului de daună morală (§1), mai întâi din perspectiva unui concept autonom față de concepte cum ar fi daunele corporale sau materiale și prejudiciile extrapatrimoniale. Odată clarificate noțiunile teoretice în legătură cu dauna morală, este potrivit să observăm modul de aplicare în cazul persoanelor juridice, adică manifestarea practică a daunei morale în cazul persoanelor juridice (§2). Acest exercițiu va presupune un inventar al remediilor existente și o serie de succinte explicații în legătură cu evaluarea daunelor morale ale persoanei juridice.

§1. Manifestarea teoretică a conceptului de daună morală a persoanei juridice

„Le droit a-t-il vocation à réparer tous les maux?”^[18].

Întrebarea este în mod general legitimă și este potențată în mod special într-un context în care este semnalată tot mai des o derivă inflaționistă în ceea ce privește acordarea de daune-interese, iar asupra daunei morale planează o suspiciune^[19] reînnoită. Prin urmare, este necesar să delimităm preliminar ce valori sunt protejate în cazul persoanei juridice.

1.1. Dauna morală – concept autonom față de dauna corporală și dauna materială

Aplicarea principiului reparării integrale invită la derularea unui inventar atent al tuturor atingerilor cauzate prin încălcarea dublei îndatoriri de a respecta regulile de conduită și de a nu aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane (art. 1349 C. civ.).

Parte a acestui demers, doctrina contemporană pare să fi adoptat în mod majoritar^[20] o clasificare tripartită a daunelor: daune corporale, daune materiale și daune morale, criteriul de calificare reținut fiind natura intereselor legitime sau drepturilor subiective lezate^[21], cu precizarea că atingerea este distinctă de fapta ilicită însăși^[22], precum și de consecințele, patrimoniale și extrapatrimoniale care rezultă pentru victimă, așa cum vom analiza mai jos.

Astfel, dacă dauna corporală reprezintă atingerea integrității corporale, iar dauna materială atingerea unor valori de ordin patrimonial, în sens larg, dauna morală^[23] reprezintă atingerea unor valori extrapatrimoniale ale victimei, valori protejate prin intermediul unui drept subiectiv^[24] sau interes legitim. Aceste valori extrapatrimoniale fac „corps avec la personne, dans sa dimension physique, spirituelle ou sociale”^[25] și pot fi divizate mai departe în: i) drepturi ale personalității și ii) sentimente.

1.2. Quid despre protecția dimensiunii extrapatrimoniale a persoanei juridice?

La această întrebare au fost deja oferite răspunsuri și în doctrina română^[26].

Pentru început, în legătură cu aptitudinea persoanei juridice de a-i fi încălcate anumite valori, amintim că persoana juridică^[27] este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile [art. 25 alin. (3) C. civ.].

Aptitudinea „generală și abstractă”^[28] de a avea drepturi și obligații civile^[29], „afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice”^[30], ce permite persoanei juridice să intre „ca atare în raporturi juridice civile”^[31], reglementată în mod distinct prin art. 205 C. civ., „ia naștere odată cu înființarea sau, după caz, odată cu recunoașterea, autorizarea sau înregistrareapersoanei juridice și încetează odată cu desființarea sau încetarea existenței sale prin comasare, divizare sau dizolvare”^[32]. În tot acest timp, persoana juridică este „atât din punct de vedere activ, cât și pasiv, subiect de drept”^[33].

Dacă potrivit Decretului nr. 31/195 privind persoanele fizice și juridice „activitatea tuturor persoanelor juridice era circumscrisă principiului specialității capacității de folosință”^[34], Codul civil a abandonat această concepție în legătură cu persoanele juridice cu scop lucrativ^[35], potrivit art. 206 alin. (1) C. civ. persoana juridică putând avea orice drepturi şi obligații civile, mai puțin acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice.

Prin urmare, indiferent de scopul lucrativ sau nelucrativ al persoanei juridice^[36], vom reține că „1) personalitatea juridică trebuie recunoscută oricărei grupări dotate cu interese distincte de cele ale membrilor săi dacă dispune de o organizare suficientă pentru a-și apăra aceste interese; 2) chiar în absența unei intervenții legislative și chiar dincolo de texte, trebuie ca persoanei juridice – căreia i s-a recunoscut existența – să i se acorde toate drepturile care îi sunt necesare pentru a asigura apărarea intereselor colective cu care ea este însărcinată”^[37].

În legătură cu aptitudinea persoanei juridice de a-i fi încălcate în mod specific valori de natură extrapatrimonială, Profesorul Stoffel-Munck a explicat într-un studiu celebru posibilitatea persoanei juridice de a obține repararea daunelor morale prin distincția între avoir și être. Astfel, Profesorul Stoffel-Munck a arătat că, dacă valorile patrimoniale țin de avoir, valorile extrapatrimoniale țin de être, de ființa persoanei juridice, valori ce fac „corps avec la personne, dans sa dimension physique, spirituelle ou sociale”^[38] și contribuie la unicitatea persoanei juridice. „Or il est évident que ces éléments existent bel et bien dans le cas d’une personne morale: certaines personnes morales ont une histoire, une culture, une réputation, bref une personnalité au sens sociologique du terme (…) que certains ont dénommé son «patrimoine moral»”^[39].

Concluzii similare au fost reținute și în doctrina română, unde un autor a fost de părere că „o persoană juridică este caracterizată de elemente precum o imagine proprie, o anumită istorie, o cultură, valori proprii etc., toate acestea conferindu-i o identitate, o personalitate în sens sociologic”^[40].

Prin urmare, s-a concluzionat în mod judicios că atingerea valorilor extrapatrimoniale, adică a acelor elemente care fac „comme l’on dit couramment, «qu’elle est ce qu’elle est»”^[41], reprezintă o daună morală pe care dreptul pozitiv o repară în mod autonom^[42] și independent de tratamentul specific al consecințelor patrimoniale.

1.3. Dauna morală a persoanei juridice – un concept fluid

Dacă posibilitatea lezării unor valori extrapatrimoniale a fost în principiu demonstrată, trebuie să ne întrebăm dacă toate daunele morale identificabile în cazul persoanei fizice sunt posibile și reparabile în cazul unei persoane juridice^[43].

Răspunsul oferit pe bună dreptate în doctrină este unul tranșant negativ: „[t]ous les préjudices moraux ne sont pas réparables du chef d’une personne morale”^[44] (s.n., M.-A. P.).

În adevăr, constatăm în primul rând că persoana juridică nu are un corp, nu are simțiri și nu are sentimente. Altfel spus, respectarea principiului realității^[45] ne împiedică să ne imaginăm existența unei daune corporale manifestate față de persoane juridice, la fel cum împiedică reținerea încălcării sentimentelor acestora^[46]. Prin urmare, din sfera valorilor extrapatrimoniale trebuie să excludem protecția sentimentelor, rămânând de analizat doar drepturile personalității.

În al doilea rând, vom remarca că persoana juridică poate să valorifice prin intermediul protecției specifice daunelor morale doar o parte dintre drepturile personalității de care dispune persoana fizică^[47], pe de o parte pentru că practica tinde deja mai degrabă să protejeze unele valori ca parte a unor valori patrimoniale^[48] (de exemplu protecția unor elemente de proprietate intelectuală)^[49], pe de altă parte, pentru că unele dintre drepturile personalității sunt specifice doar persoanei fizice^[50].

Lista drepturilor personalității disponibile persoanei juridice este totuși importantă.

Jurisprudența europeană a identificat cu titlu exemplificativ valori ca „la réputation de l’entreprise, mais également l’incertitude dans la planification des décisions à prendre, les troubles causés à la gestion de l’entreprise elle-même (dont les conséquences ne se prêtent pas à un calcul exact) et enfin, quoique dans une moindre mesure, l’angoisse et les désagréments soufferts par les membres des organes de direction de la société” (s.n., M.-A. P.)”^[51]. Poziția a fost reluată și în doctrină unde, într-o opinie, s-a vorbit despre reputație, incertitudinea în planificarea deciziilor, perturbări în conducerea societății, ba chiar anxietatea și neplăcerile cauzate membrilor echipei de management^[52].

Curtea de casație franceză^[53] a validat poziția unei curți de apel considerând că „la cour d’appel a, à bon droit, retenu que l’action en réparation d’une atteinte à l’honneur ou à la considération d’une personne morale était attachée à la personne même du titulaire de ce droit et, partant,hors commerce; qu’elle a ainsi légalement justifié sa décision d’irrecevabilité de l’action de la société Menatep limited qui ne pouvait être cédée”(s.n., M.-A. P.).

Un autor francez consideră că o persoană juridică poate suferi atingeri „à la réputation, à l’honneur, à la dénomination sociale, au respect de la vie privée, à l’inviolabilité de la correspondance”, în timp ce „le préjudice de stress, d’anxiété, de déception ou d’affection (…), le pretium doloris, le préjudice esthétique ou sexuel” sunt noțiuni rezervate pentru persoana fizică^[54] etc.

În realitate, valorile prezentate mai sus sunt doar cu titlu exemplificativ, dauna morală fiind un concept fluid, în plină dezvoltare și adesea prezumat în urma dovedirii faptei ilicite^[55]. Pornind de la caracterul non-limitativ al prevederilor legislative, atât în dreptul român^[56], cât și francez^[57], este potrivit să concludem că există un trunchi comun de valori extrapatrimoniale pe care dreptul pozitiv le protejează asemănător atât în cazul persoanelor fizice, cât și al persoanelor juridice, dar și câte un set de valori speciale^[58] pe care dreptul pozitiv le protejează prin raportare fie exclusiv la persoanele fizice, fie la persoanele juridice^[59]. Consecința care se impune este aceea că persoanele juridice ar putea, eventual, să beneficieze de drepturi specifice ce nu ar fi accesibile persoanelor fizice^[60], rămânând în sarcina legiuitorului, a practicii și a doctrinei rolul de identifica noi valori care eventual merită a fi protejate.

1.4. Dauna morală – concept autonom față de prejudiciu extrapatrimonial

Așa cum judicios remarca Profesorul Stoffel-Munck, „[c]e n’est que si l’on admet la distinction entre dommage (atteinte) et préjudice (la suite de l’atteinte) que l’on peut comprendre que l’atteinte à un intérêt d’ordre moral (dommage moral) peut engendre un préjudice économique, diffus ou non”^[61].

Mai recent, un alt autor observa că „[u]ne précision doit être apportée car, contrairement à certains auteurs qui voient dans la terminologie de dommage moral un tout très général, il ne faut pas confondre l’atteinte en elle-même comme la violation de la vie privée, du droit à l’image ou encorela diffamation, qui correspond à un dommage, avec le préjudice extrapatrimonial qui en résulte, souvent nommé à tort dommage moral ou préjudice moral”^[62].

Într-adevăr, atingerea unor valori extrapatrimoniale poate avea atât consecințe nepatrimoniale, cât și consecințe patrimoniale. Invers prezentat, un prejudiciu patrimonial poate decurge dintr-o daună morală^[63]; prin urmare, distincția dintre daună și prejudiciu^[64] este utilă și posibilă și în această materie, cu consecințe importante asupra manifestării practice, așa cum vom arăta în continuare. Punctăm însă că granița rămâne fină, iar, în lipsa unor precizări legislative, revine doctrinei și jurisprudenței misiunea de a decela între din ce în ce mai nuanțate tipuri de încălcări și consecințele acestora.

§2. Manifestarea practică a conceptului de daună morală a persoanei juridice

Așa cum a fost remarcat deja în doctrină, conceptul de dauna morală este mai frecvent utilizat în legătură cu daunele încercate de persoane fizice^[65], fără a putea afirma că aplicarea este lipsită de dificultăți și neclarități. Este deci cu atât mai relevant să analizăm în cele ce urmează manifestarea practică a conceptului de daună morală a persoanei juridice, oferind câteva explicații în legătură cu remediile disponibile, precum și în legătură cu modalitatea de evaluare și cuantificare.

2.1. Dauna morală a persoanei juridice – remedii posibile

Având denumirea marginală „Mijloace de apărare”, art. 253 C. civ.^[66] prevede o serie de măsuri pe care persoana ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost amenințate sau chiar încălcate le poate solicita instanței.

Doctrina română a calificat prevederile art. 253 C. civ. ca reprezentând un sistem mixt^[67] de reparare a daunelor morale. Astfel, făcând referire la textul legal corespondent din dreptul elvețian, un autor a opinat că „în sistemul de drept sursă pentru această reglementare, cel elvețian, reținându-se faptul că gravitatea prejudiciului psihic sau moral poate fi diminuată de satisfacția pe care victima a primit-o prin hotărârea de constatare a caracterului ilicit al faptei, care este publicată sau, după caz, comunicată unor terți. Acest aspect a fost surprins și în practica judiciară română, unde s-a reținut că prejudiciul moral suferit poate fi reparat, în tot sau în parte, prin constatarea judiciară a caracterului ilicit al faptei”^[68].

În ceea ce ne privește, considerăm că este mai degrabă potrivit să afirmăm că prevederile art. 253 C. civ. introduc remedii diferențiate, adaptate, fiecărui element din secvențialitatea ilicitului.

Nu este momentul potrivit să dezvoltăm în rândurile prezentului studiu o analiză critică a înțelesurilor atribuite în doctrina contemporană noțiunilor de „interes” și „drepturi subiective (civile)”^[69]. Cu titlu general, vom reține o formulă consacrată, anume că „[d]reptul material la acțiune este posibilitatea pe care o are titularul unui interes ocrotit de a obține condamnarea în justiție a aceluia care a încălcat respectivul interes” sau, altfel spus „dreptul material la acțiune este instrumentul de protecție a unui interes substanțial”^[70].

Protecția interesului substanțial nu implică însă (întotdeauna) o suprapunere perfectă cu regimul reparării daunelor sau indemnizării prejudiciilor, uneori fiind disponibile inclusiv măsuri preventive destinate a combate „le trouble”, acest precursor al daunei^[71], inclusiv în situația unei simple potențialități a unei situații ilicite care „constitue déjà un trouble illicite né et actuel que l’on peut faire cesser”^[72].

Așadar, particularizat la obiectul prezentului studiu, suntem de părere că primele două alineate ale art. 253 C. civ. reprezintă, în realitate, mijloace de protecție preventive care nu fac parte din câmpul stricto sensu al regimului răspunderii, ci sunt o manifestare a funcției normative a răspunderii civile în sens larg^[73], în sensul că mijloacele de apărare ale drepturilor extrapatrimoniale prevăzute în aceste două norme juridice vizează combaterea ilicitului^[74].

Prin urmare, tratamentul prescris de normele legale amintite în legătură cu fapta ilicită este indiferent la existența vinovăției sau a unor efecte subsecvente, motiv pentru care condițiile răspunderii^[75] nu vor fi verificate, ceea ce explică faptul că succesul unei acțiuni fondate pe dispozițiile art. 253 alin. (1)-(2) C. civ. este facilitat.

Așadar, adaptând expresia lui Cyril Bloch, reținem că persoana juridică dispune, de lege lata, de „une arme a triplé détente”^[76], întrucât „[l]a violation d’une règle de droit n’emporte pas deux, mais trois séries de réactions bien distinctes”: remedii destinate prevenirii sau încetării faptei ilicite, remedii destinate reparării daunelor, remedii destinate indemnizării prejudiciilor.

Fiecare dintre aceste paliere presupune o analiză distinctă, în baza unor criterii și condiții proprii. Bunăoară, pentru succesul unei acțiuni ce tinde la prevenirea săvârșirii faptei ilicite va fi în mod evident inutilă examinarea prejudiciului care prin ipoteză nu a fost încă generat; de asemenea, instanțele ar putea considera că prejudiciile patrimoniale sunt nule, dar că dauna morală există și trebuie reparată^[77] etc.

Cu toate acestea, așa cum a fost observat, „punerea în aplicare a acestor dispoziții inovative pare să se lovească de imobilismul sistemului juridic”^[78]. Aceasta, deoarece practica judiciară pare în continuare prizoniera inertă a obișnuinței de a solicita exclusiv repararea daunelor materiale prin acordarea de daune-interese, cu ignorarea posibilității de a apela la mijloace preventive care urmăresc evitarea atingerii interesului legitim sau dreptului subiectiv, eliminarea faptei ilicite, repararea daunei etc.

2.2. Dauna morală a persoanei juridice – metode de evaluare

Există un consens îndoielnic al doctrinei și jurisprudenței care reclamă dificultăți importante în cadrul procesului de cuantificare a daunelor-interese corespunzătoare reparării daunelor morale sau prejudiciilor rezultate.

Consensul este îndoielnic, iar aplicarea este contradictorie. Astfel, dacă persoanei juridice cu scop lucrativ i se reproșează cel mai adesea că nu a reușit să demonstreze scăderea profitului, deci nici cuantumul despăgubirilor solicitate, persoanei juridice fără scop lucrativ i se reproșează că nu ar trebui să urmărească profitul, indiferent de ce ar reuși să dovedească. De fapt, este vorba despre o capitulare a juristului în fața unei noțiuni ce pare cvasi-imposibil de cuantificat. Sub impresia unei misiuni prea ambițioase și printr-o aplicare eronată a regimului răspunderii civile, multe spețe sunt abandonate sau tratate superficial.

În realitate, dificultățile de calcul sunt eventual relevante doar pentru o parte din contenciosul generat în materie: așa cum am văzut supra, acțiunile ce urmăresc prevenirea sau încetarea unei acțiuni ilicite nu presupun analiza prejudiciului, cu atât mai puțin a celui patrimonial; la rândul ei, identificarea unei daune (morale) și solicitarea reparării acesteia nu depinde de existența și dovedirea prejudiciilor^[79] etc.

Cu privire la situațiile în care juristul trebuie totuși să cifreze consecințele economice rezultate dintr-o daună morală, punctăm pentru început că, dacă „la réparation en argent est par nature inadéquate, (…) il faut pourtant évaluer”^[80], iar așteptările trebuie temperate asumând că este inevitabilă o anumită „imperfecțiune funciară a dreptului”^[81].

Instanța se bucură de o libertate de apreciere^[82] importantă în procesul de cuantificare a daunelor-interese în materie. Această libertate este încadrată de interdicția de a acorda sume simbolice^[83] (în realitate, cuantumul ales de instanță este adesea ferit de critică, problematice fiind formulări din considerente care asumă expres că daunele-interese acordate sunt simbolice, de pildă prin formulări de tipul „ne peut être que symbolique”^[84]) și principiul proporționalității, care încadrează, de facto, sumele acordate prin mai mulți parametri, cum ar fi: i) importanța interesului atins, intensitatea atingerii interesului, importanța activității victimei, precum și un element „clandestin”, anume gravitatea comportamentului faptei ilicite^[85].

Jurisprudența pare să fi receptat aceste criterii. De exemplu, Tribunalul București a reținut că „ținând cont de natura nepatrimonială a prejudiciului moral, o cuantificare exactă a acestuia nu poate fi realizată, astfel că stabilirea daunelor morale se face prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, importanța valorilor lezate şi măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, ceea ce exclude ideea ca prin suma stabilită ca despăgubire să i se creeze celui în cauză posibilitatea de câștig nejustificat”^[86].

Note de subsol

^[1] Prima replică este atribuită fie lui Gaston Jèze, fie lui Léon Duguit, în timp ce a doua este atribuită lui Jean-Claude Soyer.

^[2] Având denumirea marginală „Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice”, art. 257 C. civ. prevede că: „Dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice”.

^[3] De exemplu, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale (M. Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991) prevede la art. 7 alin. (1) că: „Orice persoană care are un interes legitim privat se poate adresa direct instanțelor de judecată competente pentru încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială, pentru acoperirea prejudiciilor patrimoniale și morale suferite ca urmare a acestora, fără a fi necesară parcurgerea vreunei formalități în fața Consiliului Concurenței” (s.n.,M.-A. P.); Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004) la art. 18 alin. (3) prevede că: „În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru” (s.n., M.-A. P.) etc.

^[4] A se vedea de exemplu CEDO, cauza Comingersoll S.A. c. Portugal nr. 35382/97, Hotărârea din 6 aprilie 2000, unde curtea a acordat aproximativ 1.500.000 escudo (aproximativ 7500 euro) unei societăți, reținând: „Quant au préjudice moral, à la lumière de sa propre jurisprudence et de la pratique de certains Etats contractants, la Cour ne peut écarter la possibilité d’octroyer une réparation pour le préjudice moral allégué par la société. Puisque la forme principale de réparation que la Cour peut octroyer est de nature pécuniaire, elle doit pouvoir octroyer une réparation pécuniaire aussi pour dommage moral, y compris à une société commerciale. Le préjudice autre que matériel subi par des sociétés peut comporter des éléments plus ou moins «objectifs» et «subjectifs». Parmi ces éléments, il faut reconnaître la réputation de l’entreprise, mais également l’incertitude dans la planification des décisions à prendre, les troubles causés à la gestion de l’entreprise elle-même (dont les conséquences ne se prêtent pas à un calcul exact) et enfin, quoique dans une moindre mesure, l’angoisse et les désagréments soufferts par les membres des organes de direction de la société” (s.n., M.-A.P.). Situația este similară în spațiul francez, a se vedea B. Gleize, Vie privée des personnes morales: le rejet de l’anthropomorphisme, Légipresse 2018 p. 79, notă sub Cour d’appel de Paris, 14 décembre 2017, n° 16-20.105.

^[5] Pentru o analiză recentă cu accent pe faptele de concurență neloială, a se vedea A. Almășan, M. Dub, Mult zgomot pentru nimic. Repararea daunelor morale cauzate de fapte de concurență neloială, în R.R.D.P. nr. 3/2020, variantă electronică disponibilă la https://lege5.ro/.

^[6] V. Wester-Ouisse, Le préjudice moral des personnes morales: quand „la perversion de la cité commence par la fraude des mots”, comentariu sub C. cass. ch. com., 15 mai 2012, JCP 2012, éd. G, II, 1012.

^[7] A. Bascoulergue, Les caractères du préjudice réparable – réflexion sur la placer du préjudice dans le droit de la responsabilité civile, Ed. PUAM, 2014, p. 292.

^[8] V. Wester-Ouisse, Le préjudice moral des personnes morales, JCP 2003. I. 145.

^[9] A. Bascoulergue, op. cit., p. 279.

^[10] Cu titlu de exemplu, V. Wester-Ouisse, Dérives anthropomorphiques de la personnalité morale: ascendances et influences, JCP G 2009, I 137; G. Loiseau, Des droits humains pour des personnes non humaines, D. 2011. 2558.

^[11] A se vedea J. Knetsch, La désintégration du préjudice moral, D. 2015 p. 443; în acest studiu, autorul deplânge „dezintegrarea daunelor morale care amenință echilibrul economic și structural al dreptului francez al răspunderii civile delictuale” (trad. lib.).

^[12] M. Houssin, Critique de la reconnaissance du préjudice moral des personnes morales, în Recueil Dalloz 2018, p. 366.

^[13] A.-R Trandafir, Pot fi acordate daune morale unei persoane juridice în cadrul acțiunii civile exercitate în procesul penal?, disponibil la https://www.juridice.ro/256275/pot-fi-acordate-daune-morale-unei-persoane-juridice-in-cadrul-actiunii-civile-exercitate-in-procesul-penal.html (consultat la 08 octombrie 2023). Cu toate acestea, autoarea a reușit să identifice cu meticulozitate o serie de decizii de speță în care instanțele au acceptat, chiar și sub imperiul vechii reglementări, posibilitatea acordării de daune morale unor persoane morale. De exemplu, autoarea semnalează în același articol: C.A. București, s. a VI-a com., dec. nr. 609/10.12.2007, din care dna. Trandafir arată că a fost reținut că „dispozițiile art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoane fizice și persoane juridice nu fac distincție între persoanele fizice sau juridice și nici nu limitează drepturile nepatrimoniale ocrotite, astfel încât este recunoscut și dreptul persoanei juridice de a obține daune morale pentru vătămarea oricărui drept nepatrimonial”; C.A. Timișoara, s. civ., dec. nr. 348 din 5 aprilie 2011, nepublicată, pe care dna. Trandafir o rezumă astfel: „partea care solicita despăgubiri era o instituție de învățământ superior, o universitate, instanța arătând că reputația și prestigiul sunt valori morale inerente acesteia și care, împreună cu calitatea actului de învățământ pe cate îl oferă, îi conferă acesteia o anumită poziție în ierarhia universitară, astfel încât acordarea de daune morale este justificată”; (în materia acțiunii civile exercitate în procesul penal) Trib. Buzău s. pen., sent. nr. 41 din 10 martie 2011.

^[14] H. Gali, Le préjudice moral. Étude de droit de la responsabilité civile, col. Nouvelle Bibliothèque de Thèses, Ed. Dalloz, Paris, 2021, p. 124-125.

^[15] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. 3: Raporturile obligaționale extracontractuale, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 505.

^[16] M.-A. Petre, Distincția dintre daună și prejudiciu în cadrul malpraxisului medical, în V. Diaconiță (coord.), Răspunderea în cazurile de malpraxis medical. Aspecte de drept substanțial și procedural, Ed. Solomon, București, 2022, p. 188-238.

^[17] H. Gali, op. cit., p. 16.

^[18] M. Dugué, L’intérêt protégé en droit de la responsabilité civile, col. Thèses, LGDJ, Paris, 2019, p. 59.

^[19] Ibidem, p. 65.

^[20] L. Pop, I.-F. Popa, St.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform Noului Cod civil, Ed. Universul juridic, București, 2012, p. 414; M. Cayot, Le préjudice économique pur, LDGJ, Paris, 2017, p. 15.

^[21] Spre deosebire de o clasificare tradițională în care criteriul avut în vedere era natura consecințelor care decurg din atingere, rezultând astfel două categorii, prejudiciile patrimoniale și cele nepatrimoniale.

^[22] C. Paziuc, Răspunderea contractuală. O analiză juridică și economică, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 279 unde autorul explică sintetic (nota 534, p. 279) că cele două noțiuni nu se confundă, deoarece „nesocotirea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim poate avea caracter licit atunci când, în sens larg, este autorizată de dreptul obiectiv”.

^[23] S. Rouxel, Recherche sur la distinction du dommage et du préjudice en droit civil français, teză (manuscript), Grenoble, 1994: „un dommage moral sera réalisé chaque fois qu’il sera porté atteinte à l’intégrité morale, aux droits de la personnalité «le discrédit jeté sur la personne qui réalise le dommage moral lorsque l’honneur ou la réputation de l’individu est bafoué”, p. 33.

^[24] Potrivit R. Dincă, Protecția juridică a intereselor private. Încercare de tipologie, în R.R.D.P. nr. 1/2007 (disponibil pe https://www.sintact.ro/), dreptul subiectiv reprezintă „o prerogativă condiționată și determinată, acordată în scopul ocrotirii unui interes legitim al titularului și garantată de dreptul obiectiv prin aceea că titularul poate obține sancționarea încălcărilor sale prin coerciție statală”.

^[25] Ph. Stoffel-Munck, Le préjudice moral des personnes morales, în Mélange en L’honneur de Philippe Le Tourneau, Dalloz, Paris, 2008, p. 967.

^[26] De exemplu, în zona dreptului privat amintim M. Șcheaua, Prejudiciul moral al persoanei juridice, Revista societăților și a dreptului comercial (Rosetti) nr. 3/2018, iar în zona dreptului penal amintim A.-R. Trandafir, op. cit.

^[27] Se arată în doctrină că: „[a]cestor entități li s-a recunoscut calitatea de subiecte de drept încă din dreptul roman, fiind cunoscute sub diferite denumiri, precum «collegium», «corpus», «sodalitas» sau «universitas personarum»”, R. Matefi, Conținutul capacității de folosință a persoanelor juridice – privire comparativă în dreptul român și cel francez prin prisma modificărilor aduse prin Ordonanța nr. 2016-131/10 Februarie 2016, Universul Juridic nr. 2/2018. Potrivit aceluiași autor, prima codificare europeană care a tratat într-un capitol dedicat persoana juridică este Codul civil spaniol, în timp ce în Franța „sintagma de persoană juridică este consacrată pentru prima data în anul 1884, iar în cea românească printr-o lege din 6 februarie 1924”. Pentru un istoric al persoanei juridice, a se vedea și O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil, ed. a 2-a rev. și ad., Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 305 și urm.

^[28] G. Boroi, C.-A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a rev. și ad., Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 106.

^[29] S. Bodu, Capacitatea juridică a societății comerciale, Universul Juridic nr. 8/2016. Articol publicat în revista Pandectele Săptămânale nr. 1/2014 și reprodus în portalul www.universuljuridic.ro cu acordul Editurii Rosetti. Articolul face parte din lucrarea Tratat de drept societar, vol. I-III, 1750 pagini, Ed. Rosetti Internațional, București, 2014-2015.

^[30] G. Boroi, C.-A. Anghelescu, op. cit., p. 106.

^[31] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală în reglementarea noului Cod civil, Ed. Universul juridic, București, 2013, p. 99.

^[32] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală în reglementarea noului Cod civil, op. cit., p. 100. A se vedea și G. Boroi, C.-A. Anghelescu, op. cit., p. 106 și urm.; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil, op. cit., p. 324 și urm.

^[33] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil, op. cit., p. 306.

^[34] S. Bodu, op. cit.

^[35] R. Rizoiu, Când nu știi ce garantezi: despre cauza cauțiunii reale (IV), Universul Juridic Premium nr. 9/2015. A se vedea și C. Oroviceanu, Noile coduri și societățile (comerciale) – scurte considerații, în C.J. nr. 11/2012; S. Bodu, op. cit., care oferă și un context istoric arătând că „Principiul specializării capacității a fost criticat la vremea adoptării lui ca fiind o piedică foarte mare adusă liberei inițiative, critică ce și-a pierdut fundamentarea ulterior, odată cu înlocuirea economiei capitaliste, libere cu cea socialistă, planificată. Marele profesor Constantin Stătescu spunea, în anul 1970, despre principiul specialității capacității: «acesta corespunde unei necesități ce se încadrează în legitățile generale care cârmuiesc diviziunea socialistă a muncii și a activităților între diferitele organisme sociale – organizații de stat și cooperatiste. El răspunde de asemenea și nevoii de a respecta o anumită ordine a competențelor acestor organisme, ordine absolut necesară în desfășurarea planificată a activităților, cu deosebire în mediul economic, dar cu ample implicații și în celelalte domenii ale vieții sociale». După 1990, odată cu revenirea la modelul economiei de piață caracterizată prin libertate economică și dinamism, principiul specialității capacității de folosință al persoanelor juridice cu scop lucrativ a devenit desuet și a fost înlăturat, întâi din practică și apoi din legislație”. Pentru opinia contrară, în sensul că principiul specialității capacității de folosință al persoanelor juridice încă există, fără deosebire de scopul lucrativ sau nelucrativ, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală în reglementarea noului Cod civil, op. cit., p. 100: „Această capacitate nu este însă generală și egală, așa cum este la persoanele fizice, ci dimpotrivă, potrivit principiului specialității capacității de folosință a persoanelor juridice fiecare asemenea persoană are capacitatea de a dobândi numai acele drepturi și a-și asuma numai acele obligații care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înființare sau statut”.

^[36] Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 965.

^[37] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil, op. cit., p. 308.

^[38] Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 967.

^[39] Ibidem.

^[40] M. Șcheaua, op. cit.

^[41] Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 968.

^[42] Ibidem.

^[43] S-a arătat cu temei în doctrină că din punct de vedere metodologic ar trebui pornit „de la personne morale elle-même pour identifier ses droits plutôt que de recourir au modèle de la personne humaine”, a se vedea X. Dupré de Boulois, Les droits fondamentaux des personnes morales – Partie 2: Comment?, în Revue électronique des droits et libertés fondamentaux, RDLF 2011, chron. n° 17, consultat la adresa www.revuedlf.com. Din rațiuni explicative, în prezentul studiu vom începe cu abordarea centrată pe noțiuni familiare juristului.

^[44] B. Dondero, La reconnaissance du préjudice moral des personnes morales, în Recueil Dalloz 2012, p. 2285, notă sub Cour de cassation, ch. com., nr. 11-10.278 din 15-05-2012.

^[45] A. Bascoulergue, op. cit., p. 283.

^[46] B. Dondero, op. cit.: „Mais si l’on souhaite reconnaître un préjudice moral aux personnes morales, il faut justement ne plus parler de sentiments, puisque ces personnes juridiques non humaines n’en ont pas” și „Le préjudice moral despersonnes morales se rencontrerait lorsqu’il est porté atteinte à ce qui fait leur spécificité, à leur image, à leur culture, à ce qui les distingue des autres groupements”.

^[47] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 373/24 din 24 februarie 2016: „Întrucât domeniul drepturilor nepatrimoniale recunoscute persoanelor juridice este restrâns la acele drepturi subiective pe care persoana juridică le poate avea potrivit legii nu este posibilă obținerea de către persoana juridică a unor daune morale pentru vătămarea oricărui drept nepatrimonial”.

^[48] În doctrină s-a observat că „[i]l est rare qu’un préjudice moral ne soit pas double d’un préjudice matériel”, a se vedea H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, t. II, vol. 1, Obligations, théorie générale, ed. a 9-a, Ed. Montchrestien, Paris, 1998, p. 422. Poate tocmai de aceea unii autori par să refuze cu totul repararea daunelor morale, a se vedea de exemplu A. Almășan, M. Dub, op. cit.: „Persoana juridică creată în vederea obținerii de profit victimă a unei fapte de concurență neloială nu poate obține acoperirea prejudiciilor morale, în cazul în care acestea nu ar putea să fie recuperate pe calea dezdăunărilor de natură patrimonială, pentru a se evita dubla despăgubire”.

^[49] Unii autori sunt totuși de părere că: „Le particularisme sémantique et juridique des marques renommées ou notoires impose de les envisager autrement que comme de simples valeurs économiques: la célébrité du signe pourrait être appréhendée comme la source d’un phénomène d’extrapatrimonialisation faisant de la marque le siège d’un véritable droit moral”, a se vedea Y. Basire, La renommée de la marque ou l’émergence d’un droit moral en droit des marques, Légipresse 2015 p. 217; C. Bloch, La cessation de l’illicite: recherche sur une fonction méconnue de la responsabilité civile extracontractuelle, Collection: Nouvelle bibliothèque de thèses, Ed. Dalloz, Paris, 2008, p. 428: „Pour admettre qu’elle puisse subir un préjudice moral indépendant d’un préjudice économique, il faudrait reconnaître que son image de marque, son crédit commercial, sa réputation lui sert à autre chose qu’a conduire son activité économique”.

^[50] De exemplu, pentru excluderea protecției vieții private în sistemul francez, a se vedea B. Gleize, op. cit.

^[51] CEDO, cauza Comingersoll S.A. c. Portugal, precitată.

^[52] A se vedea pentru o analiză detaliată V. Wilcox, A Company’s Right to Damages for Non-Pecuniary Loss, Ed. Cambridge University Press, 2016, ediție electronică, p. 62 ș. urm.

^[53] Civ. 1^er, 30 mai 2006, pourvoi n° 04-17.102, Bull. civ. I, n° 273, p. 238.

^[54] B. Dondero, op. cit.

^[55] I.C.C.J., s. I, dec. nr. 153/2016: „proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă”.

^[56] Art. 252 C. civ.: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică” (s.n., M.-A. P).

^[57] B. Gleize, op. cit.

^[58] Ibidem.

^[59] Dacă deocamdată practica a identificat doar unele valori de protejat doar prin raportare la persoane fizice, nimic nu exclude ca în viitor să fie identificate valori specifice persoanelor juridice.

^[60] În același sens, L. Dumoulin, Les droits de la personnalité des personnes morales, în Rev. sociétés 2006. 1.; H. Gali, op. cit., p. 128; N. Mathey, Les droits et libertés fondamentaux des personnes morales de droit privé, în RTD civ. 2008. 205.

^[61] Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 972.

^[62] A. Mure, L’évolution du préjudice de la victime en droit de la responsabilité civile, teză, Université Grenoble Alpes, 2019, versiune online disponibilă la https://theses.hal.science/tel-02903035, p. 52.

^[63] S. Rouxel, op. cit., p. 46: „le préjudice matériel peut découler d’un dommage moral”.

^[64] C. Bloch, op. cit., p. 428-429: „Il est regrettable que la distinction du dommage et du préjudice n’apparaisse pas mieux sur ce point. S’agissant des personnes morales et, tout particulièrement, des sociétés commerciales, ce que l’on nomme communément «préjudice moral» nous paraît relever de la catégorie des dommages et non des préjudices. Nous ne nions pas qu’une société commerciale puisse subir un dommage «moral» – au sens d’extra-patrimonial”.

^[65] Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 960.

^[66] „(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței:

a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c).

(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive”.

^[67] C. Jugastru, Prejudiciul – repere românești în context european, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 165; Ș. Diaconescu, Relația dintre răspunderea civilă delictuală și drepturile subiective nepatrimoniale, în Dreptul nr. 2/2021.

^[68] Ș. Diaconescu, op. cit. Autorul dezvoltă în nota de subsol arătând că jurisprudența valorificată este hotărârea Judecătoriei Cluj-Napoca, Dos. nr. 17538/211/2013, sentință menținută în apel, nepublicată, în care autorul precizează că „s-a reținut cu titlu de considerent esențial pentru respingerea cererii de acordare a daunelor morale: «în ceea ce privește stabilirea cuantumului compensațiilor bănești care au fost solicitate a fi acordate, instanța apreciază că simpla constatare a încălcării articolului 10 din Convenție reprezintă, în sine, o reparație echitabilă, suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamant»”.

^[69] Pentru remarcabile analize în acest sens, a se vedea R. Dincă, op. cit.; M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018; V. Stoica, Dreptul material la acțiune în materia drepturilor reale principale, în R.R.D.P. nr. 4/2018, p. 15-55.

^[70] R. Dincă, op. cit.

^[71] C. Bloch, op. cit., p. 458.

^[72] Ibidem.

^[73] Pentru o remarcabilă lucrare dedicată studiului încetării faptei ilicite, a se vedea C. Bloch, op. cit.

^[74] C. Bloch, op. cit., p. 404: constate la contrariété du fait à une règle de conduite tirée de l’ordre juridique ou à un droit subjectif garanti”(s.n., M.-A. P.). Într-un sens similar, și Ș. Diaconescu, op. cit.: „Dacă măsurile de prevenire și încetare a încălcării unui drept nepatrimonial pot fi dispuse de către instanță independent de vinovăția autorului (cum ar fi cazul exercițiului unui drept care interferează cu un alt drept nepatrimonial) și chiar și înainte de producerea unui prejudiciu [art. 253 alin. (1) lit. a) C. civ.], aplicarea lor nefiind condiționată de dovedirea existenței unui prejudiciu, acordarea daunelor interese este condiționată de vinovăția autorului faptei, concluzie la care duce atât formularea textului special (…dacă vătămarea este imputabilă autorului), cât și principiile generale, desprinse din art. 1353 C. civ. (exercițiul normal al unui drept este o cauză exoneratoare de răspundere) și art. 1357 C. civ. (condiția vinovăției pentru răspunderea pentru fapta proprie), alături de existența prejudiciului”, consultată la adresa https://www.sintact.ro/.

^[75] De exemplu, potrivit art. 1357 alin. (1) C. civ.: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.

^[76] C. Bloch, op. cit., p. 612.

^[77] Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 965: „tenir le préjudice économique pour nul et déclarer dans le même temps qu’un préjudice moral a existé, ce qui l’oblige à l’indemniser”.

^[78] Ș. Diaconescu, Funcțiile analizei de proporționalitate la apărarea drepturilor nepatrimoniale, în Studia Iurisprudentia nr. 4/2019, consultată la adresa https://www.sintact.ro/.

^[79] Cu titlu general, reputați autori au arătat că: „exiger un dommage ne signifie pas exiger une perte pécuniaire (…) une atteinte à ses intérêts moraux peut lui être encore plus sensible. C’est dire que la victime d’un préjudice moral est en droit d’en demander réparation, comme la victime d’un préjudice matériel ou patrimonial”, a se vedea H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 413.

^[80] Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 976.

^[81] R. Demogue, Les notions fondamentales du droit privé (Ed. 1911), Ed. Hachette, 2017, p. 453 (trad. lib.).

^[82] Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 972.

^[83] C.A. Cluj, dec. nr. 32/2019: „Cât privește întinderea despăgubirilor, întrucât despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial are destinația de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, urmează că nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie”.

^[84] H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 428.

^[85] Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 976-982.

^[86] Trib. București, hotărârea nr. 1529/2019.