De bucurie, şi-a distrus titlul. De creanţă (art. 1342 C. civ.)

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 3-41.

§1. Regula în materie de plată a lucrului nedatorat: accipiens, chiar dacă este de bună-credinţă, este obligat la restituire

Plata lucrului nedatorat este unul dintre izvoarele de obligaţii, pe de o parte, cele mai frecvente, iar, pe de altă parte, cele a căror prezenţă este şi cea mai discretă. Imaginea cu care studentul riscă să rămână după ce parcurge materia teoriei generale a obligaţiilor, şi anume aceea a unei persoane care, neavând în realitate, nicio obligaţie, dobândeşte, totuşi, convingerea că o are şi, mai mult decât atât, face, în temeiul acestei convingeri născute din senin, plata corespunzătoare obligaţiei închipuite reprezintă o imagine, teoretic, corectă, dar, în realitate, extrem de artificială, la limita imposibilului. Într-o lume în care nu plătesc cei care ştiu sigur că datorează, ipoteza inversă este extrem de greu de neimaginat.

Regula, în cazul unei plăţi nedatorate, o reprezintă restituirea plăţii de către cel care a primit-o către cel care a prestat-o. Sau, cum dispune, sec, art. 1341 alin. (1) C. civ., cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire.

Regula este aplicabilă inclusiv în ipoteza unui accipiens de bună-credinţă, o asemenea soluţie nefiind născută odată cu Codul civil din 2009, ci ţinând de tradiţie. La o primă vedere, Codul civil nu cuprinde o normă care să consacre această soluţie, dar conţinutul dispoziţiei de la art. 1342 alin. (1) C. civ., dispoziţie reprezentând, de altfel, obiectul articolului de faţă, este edificator în privinţa irelevanţei bune-credinţe a lui accipiens în determinarea obligaţiei sale de a restitui plata primită de la solvens, o altă persoană decât adevăratul debitor.

Astfel, pentru a consacra o excepţie de la regula amintită, excepţie constând în faptul că solvens nu va putea cere de la accipiens restituirea plăţii nedatorate, art. 1342 alin. (1) dispune că „restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei”^[1].

Prin urmare, singură, buna-credinţă a celui care primeşte o plată nedatorată nu-l scuteşte de a restitui plata către cel care a efectuat-o fără intenţia de a gratifica ori de a face o gestiune de afaceri în interesul adevăratului debitor al obligaţiei corelative creanţei lui accipiens^[2]. Chiar dacă este de bună-credinţă, accipiens rămâne dator, faţă de solvens, să restituie ceea ce a primit de la aceasta din urmă, refuzul restituirii fiind îndreptăţit numai dacă bunei-credinţe i se asociază cel puţin una dintre situaţiile enumerate în partea finală a dispoziţiei legale mai sus-citate.

Întrucât nu regula restituirii către solvens a plăţii nedatorate interesează în rândurile care urmează, nu vom face, în acest loc, comentarii prea detaliate sau pretenţioase asupra naturii regulii sau raţiunii aflate la baza ei. Reţinem doar că, teoretic, s-ar fi putut opta pentru ridicarea actualei excepţii la rang de regulă. În alţi termeni, legea ar fi putut dispune ca inclusiv într-o ipoteză… curentă de plată a lucrului nedatorat făcută unui accipiens de bună-credinţă, acesta din urmă, chiar şi în lipsa vreuneia dintre situaţiile particulare enumerate în partea finală a art. 1342 alin. (1) C. civ., să fie scutit de obligaţia de restituire, solvens având, aşadar, povara, în toate cazurile, a regresului împotriva adevăratului debitor al prestaţiei executate de solvens fără ca acesta din urmă s-o fi datorat.

Cu toate acestea, în lipsa situaţiilor particulare arătate la art. 1342 alin. (1) C. civ., legiuitorul îl protejează pe solvens, chiar şi în raport cu un accipiens de bună-credinţă. Protecţia este definită prin aceea că este, ca principiu, preferabil să te regresezi împotriva unui creditor, chiar dacă nu este propriul tău creditor, decât împotriva unui debitor; regresul exercitat contra celui dintâi ar trebui să fie unul mai eficient, cel puţin în temeiul unei prezumţii de solvabilitate care joacă în favoarea celui dintâi faţă de cel de-al doilea.

Din perspectiva creditorului care ajunge în postura unui accipiens (de bună-credinţă) pentru că, deşi primeşte ceea ce i se cuvine, nu primeşte de la cine se cuvenea să plătească, soluţia apare ca fiind una exigentă, aproape sancţionatorie. 

La o primă vedere, dacă restituie de bunăvoie, la cerere, formulată, printr-o simplă notificare, de către solvens, accipiens nu ar avea de restituit mai mult decât a şi primit, rămânându-i intacte, în caz de neplată din partea adevăratului debitor, toate acţiunile pe care, potrivit legii, le poate exercita împotriva acestuia din urmă. Concluzia sumară ar fi aceea a inexistenţei vreunui prejudiciu în patrimoniul lui accipiens, inexistenţă pe care ne-am şi putea grăbi să o echivalăm cu absenţa oricărui inconvenient posibil.

Realitatea are însă propria ei dinamică, motiv pentru care o asemenea obligaţie de restituire poate fi de natură să creeze complicaţii debitorului restituirii, suficiente cât accipiens să ajungă să se întrebe la ce-i (mai) foloseşte buna sa credinţă de la momentul primirii de la solvens a plăţii nedatorate de către acesta din urmă. 

Bunăoară, accipiens se poate găsi într-o situaţie dificilă dacă, după ce a primit plata unei sume de la cel pe care-l credea debitorul său, o utilizează plătindu-şi o proprie datorie către un terţ sau o investeşte în proiecte de natură să nu genereze venituri rapide. În plus, primind plata cu bună-credinţă, accipiens, până să fie destinatarul cererii de restituire formulate chiar de plătitor (solvens), nu are de ce să-şi pună problema de a acţiona pentru a obţine plata, tocmai pentru că este convins că plata deja făcută a avut efectul stingerii propriei creanţe.

Relaxarea care-l cuprinde pe accipiens ca urmare a plăţii despre care însă nu ştia, la momentul încasării, că îi este nedatorată de către plătitor, nu îmbracă, prin ipoteză, manifestări corespunzătoare situaţiilor care l-ar scuti de restituire (lasă să se împlinească termenul de prescripţie, se lipseşte, în orice mod, de titlul său de creanţă sau renunţă la garanţiile creanţei). Dar, chiar dacă, restituind plata către solvens, accipiens îşi păstrează posibilitatea de a-l acţiona pe adevăratul debitor, el va fi încercat de un sentiment de surpriză şi, poate, de uluială stârnit de necesitatea de a întreprinde demersuri judiciare împotriva debitorului pentru satisfacerea unei creanţe ce părea să fi fost deja satisfăcută. Într-adevăr, de la etapa, ce trecea drept finală, a unei plăţi primite în condiţii de confort, sustrase oricărui dubiu, accipiens ajunge la etapa în care trebuie să avanseze cheltuieli de judecată (în primul rând, taxa de timbru la valoare) pentru a obţine un titlu executoriu împotriva adevăratului debitor, dacă nu cumva titlul său de creanţă are deja o asemenea natură special, caz în care locul cheltuielilor de judecată îl vor prelua cheltuielile de executare silită.

La cele de mai sus s-ar putea cu uşurinţă replica faptul că, în fond, accipiens merită să resimtă acest tip de confort întrucât, deşi, de bună-credinţă fiind, nu a fost suficient de diligent să facă o atentă verificare, la momentul primirii plăţii oferite de solvens, între identitatea acestuia din urmă şi identitatea adevăratului debitor.

Replica nu este însă una de substanţă. Căci principala preocupare a legiuitorului nu a fost aceea de a regla o situaţie, demnă de Guinness Book, în care creditorului unuia dintre fraţii gemeni, dotaţi fireşte cu acelaşi nume, i se face plata de către „fratele nedebitor”. În cele mai multe situaţii întâlnite în practică, eroarea în care se găseşte creditorul căruia cineva, aparent chiar debitorul său, îi face plata unei obligaţii nu se naşte atunci când plata este făcută chiar de cel care a contractat datoria, ci de către o altă persoană în patrimoniul căreia datoria s-ar fi transmis între timp sau, pentru a reveni la obiectul analizei de faţă, ar fi părut să se transmită.

Ipotezele de moştenire, în cazul persoanelor fizice, respectiv de reorganizare (fuziune, divizare, fiecare, la rândul ei, în modalităţile şi varietăţile prevăzute de lege), în cazul persoanei juridice sunt, aşadar, cele care pot justifica o asemenea eroare. Dar, pentru a ne păstra într-o ipoteză de plată a lucrului nedatorat, să nu uităm că, în realitate, avem în vedere o eroare din partea titularului creanţei (el crede că plata i se oferă de către adevăratul debitor), eroare cumulată cu o alta în care se găseşte, de această data, plătitorul în sensul că, la rândul său, acesta din urmă are convingerea că este debitorul obligaţiei corelative acelei creanţe; în lipsa unei atare convingeri, plătitorul s-ar dovedi autorul unei liberalităţi indirecte (beneficiar fiind debitorul obligaţiei în contul căreia se face plata) sau, după caz, gerantul din cadrul unei gestiuni de afaceri (gerat fiind debitorul). 

Pe cale de consecinţă, actul sau operaţiunea juridică pe baza cărora a avut loc transmisiunea – universală, cu titlu universal ori cu titlu particular – indica un anumit succesor care, în temeiul acestei calităţi, părea să fie cel care a şi preluat, de la data actului de transmitere, calitatea deţinută de autorul său în diferite raporturi juridice reale sau obligaţionale. Printre acestea se regăseşte şi calitatea de debitor într-un raport juridic obligaţional anume, calitate în care, înţelegând că a preluat-o, aparentul succesor face plata. Creditorul acestei obligaţii, în faţa căruia aparentul succesor şi-a legitimat, deci, calitatea de debitor actual invocând actul de transmitere, grevat de un viciu necunoscut şi nedescoperit încă la data plăţii, nu are niciun motiv să refuze plata oferită.

Ulterior însă, prin efectul unei proceduri judiciare – acţiune în nulitate, rezoluţiune sau orice altă cerere cu efect retroactiv –, actul de transmitere este desfiinţat şi pentru trecut, astfel încât, cu începere de la data transmiterii, deci şi în raport cu data plăţii, cel care a efectuat plata este lipsit de calitatea de succesor al debitorului iniţial şi, pe cale de consecinţă, de calitatea de (nou şi actual) debitor la momentul aceleiaşi plăţi.

Pentru a exemplifica în zona persoanelor fizice, creditorul primeşte plata de la cel pe care certificatul de moştenitor emis de pe urma defunctului, acelaşi cu debitorul originar, îl indica drept unic moştenitor. Anularea, prin hotărâre judecătorească pronunţată ulterior plăţii, a certificatului de moştenitor şi eliberarea, pe baza aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, a unui nou certificat de moştenitor indicând un alt moştenitor produce efecte retroactive şi în privinţa raportului obligaţional în discuţie. 

În cazul persoanelor juridice, anularea actului de divizare totală sau, după caz, parţială a unei societăţi constituite potrivit Legii nr. 31/1990, ca societate în patrimoniul căreia se născuse o obligaţie, poate crea consecinţe similare, dacă anularea intervine ulterior plăţii făcute creditorului de societatea căreia prin actul iniţial de divizare i se repartizase obligaţia. 

Dar cu mult mai frecvente în practică sunt situaţiile în care o destul de aproximativă identificare a unei anumite creanţe creează debitorului cedat şi, deopotrivă, cesionarului unei cesiuni având ca obiect o universalitate de creanţe, aparenţa că o anumită datorie, în contul căreia debitorul cedat face plata către cesionar, ar fi fost printre cele incluse în obiectul cesiunii (prin ipoteză, deţinătorul iniţial al creanţelor, de exemplu o instituţie de credit, nu le transmite în totalitate, ci delimitează, din totalitatea creanţelor deţinute, un pachet de creanţe supus cesionării către entitatea specializată în recuperarea creanţelor). În acest din urmă exemplu, se constată că nici măcar nu este de esenţa erorii comune subiectelor între care se consumă plata nedatorată ca sursa erorii să fie o hotărâre judecătorească cu efecte retroactive.

Într-un cuvânt, există ipoteze, nu de şcoală şi nici hilare, în care aparenţa de debitor a celui care oferă creditorului plata este suficient de consistentă încât să nu permită răsturnarea prezumţiei de bună-credinţă, o prezumţie pusă, de altfel, cu generozitate de către legiuitor, la dispoziţia oricărui subiect de drept. În acest caz, prezumţia se naşte atât în favoarea plătitorului care are convingerea că este chiar debitorul, cât şi a primitorului, animat de convingerea… corelativă.

Dar legea instituie ca regulă, sub rezerva situaţiilor particulare menţionate la art. 1342 alin. (1) C. civ., ceea ce ar putea fi denumit, în terminologia specifică instituţiei efectelor specifice ale contractelor sinalagmatice, suportarea riscului de către accipiens:el trebuie să restituie către solvens şi să-l urmărească pe debitor, iar nu solvens-ul să… alerge după adevăratul debitor. 

Concluzia evidenţiată de aceste observaţii preliminare este aceea că acceptarea unei plăţi impune,mai ales în circumstanţe dintre cele mai sus exemplificate, în care, la scadenţă, apare ca plătitor o altă persoană decât aceea în patrimoniul căreia s-a născut obligaţia, anumite diligenţe din partea creditorului. Satisfacţia… satisfacerii creanţei nu trebuie să-i adoarmă vigilenţa de a face verificări privind calitatea reală a plătitorului, cu atât mai mult cu cât, în exemplele date mai sus, nici măcar asemenea verificări nu l-ar putea apăra de riscul acceptării unei plăţi nedatorate.

Reflectând asupra acelor exemple, ne putem întreba dacă nu cumva într-o manieră nemeritată, riscul îl suportă creditorul obligaţiei în contul căreia se face o plată de către cineva care nu are calitatea de debitor. În fond, cel puţin în exemplele mai sus propuse, aparenţa de debitor nu este imputabilă plătitorului şi, cu atât mai puţin, creditorului; astfel stând lucrurile, de ce creditorul ar trebui să „plătească”?

Cele de mai sus se vor a fi nu o critică severă la adresa reglementării actuale, una care, de altfel, este fidelă soluţiei tradiţionale, ci o prefaţă la examinarea unor aspecte privind aplicarea normei de excepţie, normă care face ca riscul să treacă la solvens. Dar tonul care a dominat prefaţa, unul, mai degrabă, partizan, filo-creditor, poate anticipa o anumită viziune asupra situaţiilor în care riscul trece la solvens: cu cât interpretarea acestor situaţii va fi mai laxă, cu atât creditorul va avea mai multe oportunităţi să strămute riscul în sarcina lui solvens.

§2. Până când trebuie să subziste buna-credinţă a accipiens-ului pentru a bloca repetiţiunea?

Potrivit art. 1342 alin. (1) C. civ., cel care primeşte plata cu bună-credinţă nu va fi dator să o restituie plătitorului dacă, după primirea plăţii, a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei.

Potrivit principiului aplicabil în mai toate materiile în care buna-credinţă acordă subiectului de drept beneficii juridice, şi anume mala fides superveniens non nocet, se poate afirma că statutul de accipiens de bună-credinţă ar rămâne definitiv câştigat creditorului dacă, la momentul când acceptă plata de la solvens, n-a avut niciun motiv să pună la îndoială aparenţa sa de debitor.

Dispoziţia de excepţie de la art. 1342 alin. (1) C. civ. nuanţează însă aplicarea acestui principiu, în sensul că deplasează momentul la care buna-credinţă trebuie să subziste pentru aplicarea soluţiei înseşi.

Concret, pentru a opune lui solvens aplicarea acestui text, cu consecinţa respingerii acţiunii în repetiţiune, creditorul-accipiens nu poate invoca în mod eficient faptul că a distrus titlul constatator al creanţei dacă solvens dovedeşte că, anterior unui asemenea gest, creditorul aflase că solvens nu era adevăratul debitor. Astfel, principiul mala fides superveniens non nocet se va traduce, în vederea unei corecte aplicări a excepţiei, în sensul că beneficiul bunei-credinţe este păstrat de creditor dacă află de eroarea în care s-a aflat la momentul plăţii nu doar după acest moment, ci, mai mult de atât, după momentul distrugerii titlului constatator al creanţei.

Este adevărat că, cel puţin în privinţa acestui caz particular – creditorul se lipseşte de titlul constatator al creanţei –, cele două secvenţe au toate şansele să fie foarte apropiate una de cealaltă: creditorul care încasează plata, foarte posibil în acelaşi moment, va şi distruge titlul constatator al creanţei, convins că nu poate fi victima repetiţiunii de vreme ce, nu-i aşa [?], plata pare să întrunească toate condiţiile de validitate inclusiv sub aspectul calităţii juridice a celui care face plata (debitor).

În termeni mai practici, solvens, ca reclamant în acţiunea în repetiţiune promovată împotriva creditorului-accipiens, ca pârât, îşi va propune să răstoarne prezumţia de bună-credinţă a acestuia din urmă în raport cu momentul plăţii înseşi, dacă, în speţă, nu a existat un interval semnificativ între acest moment şi momentul distrugerii titlului constatator al creanţei. 

Astfel stând lucrurile, dacă cele două momente enunţate nu lasă spaţiu între ele, soluţia litigiului va oscila între cele două verdicte posibile:

– o hotărâre nefavorabilă reclamantului-solvens, dacă instanţa va aprecia că, în raport cu momentul distrugerii titlului de creanţă, prin ipoteză un moment care ar fi concomitent cu momentul plăţii nedatorate (de către solvens), prezumţia de bună-credinţă a pârâtului-creditor-accipiens nu a fost răsturnată;

– o hotărâre favorabilă reclamantului-solvens, ale cărei considerente, la polul opus soluţiei anterior evocate, ar reţine că pârâtul accipiens a fost de rea-credinţă. Căci, dacă, în acest al doilea caz, instanţa va aprecia că probatoriul administrat în cauză este apt să răstoarne prezumţia de bună-credinţă în raport cu momentul distrugerii titlului de creanţă, reaua-credinţă a creditorului-accipiens va putea fi plasată, înainte de toate, chiar în raport cu momentul primirii plăţii:

§3. Analiza cazurilor în care este aplicabilă excepţia de la regula suportării riscului de către creditorul-accipiens. Precizare prealabilă

Raţiunea care domină toate situaţiile particulare cărora art. 1342 alin. (1) C. civ. le acordă efectul protejării creditorului de regresul solvens-ului este aceea a unei imposibilităţi cvasitotale a creditorului, lipsit de plata primită dacă soluţia ar fi aceea a admiterii acţiunii în repetiţiune, de a-şi repara prejudiciul obţinând plata de la adevăratul debitor. 

O calificăm drept „cvasitotală” pentru că nu trebuie exclusă de plano ipoteza în care debitorul s-ar conforma unei simple notificări formulate de către un creditor altminteri lipsit de înscrisul constatator al creanţei, de garanţii sau dotat, după caz, cu o creanţă devenită imperfectă prin împlinirea termenului de prescripţie. Acesta ar fi scenariul onestităţii debitorului, pe care juriştii obişnuiţi să lucreze pe situaţii de conflict ireductibil, izvorâte din negarea dreptului subiectiv civil, ar cataloga-o drept naivitate vecină cu… prostia.

Efecte echivalente cu această mostră de onestitate ar putea însă avea şi… incompetenţa aceluiaşi debitor căruia, din acest motiv, chiar titlul de adevărat debitor s-ar cuveni să-i fie „retras”. Astfel, nu ar fi de neconceput nici omisiunea de a invoca excepţia prescripţiei extinctive, manifestată de un debitor „nostalgic”, care trăieşte în trecutul „glorios” al unei prescripţii extinctive supuse ordinii publice şi, deci, oricând disponibilă pentru a fi invocată în cursul procesului civil, inclusiv de către judecător, din oficiu. Asimilată acestei conduite ar putea fi şi neformularea de către debitor a unei opoziţii faţă de cererea de probatoriu formulată de un creditor care, lipsit fiind, prin propria faptă, de titlul constatator al creanţei sale, solicită proba testimonială în dovedirea contractului generator al acelei creanţe.

Ca urmare, dacă ar subzista regula regresului exercitat de solvens împotriva creditorului inclusiv în situaţiile selectate de legiuitor pentru aplicarea excepţiei, creditorul ar fi expus unui eşec aproape garantat în satisfacerea creanţei.

Din perspectiva acestei raţiuni, se poate pune întrebarea dacă lista situaţiilor menţionate la art. 1342 alin. (1) C. civ. este una închisă, în sensul unei enumerări limitative. Ar putea, cu alte cuvinte, cel care a primit plata, cu bună-credinţă de la un debitor aparent (solvens) să obţină respingerea acţiunii în repetiţiune formulate de către acesta din urmă, invocând o împrejurare în afara celor menţionate în finalul dispoziţiei legale amintite, dar care, la fel ca şi acestea, l-ar plasa, dacă acţiunea ar fi admisă, într-o posibilitatea mai degrabă iluzorie de a-şi acoperi creanţa?

Ca de fiecare dată când argumentului strictei interpretări, impus de natura excepţională a normei supuse interpretării, i se opune argumentul dedus din raţiunea generatoare a excepţiei reglementate, dilema are răspunsul în teoria generală a dreptului. Se dă, în general, prioritate primului argument, cel care conduce la stricta interpretare, tocmai pentru a nu-l încuraja pe judecător, mai ales pe cel care aparţine unui sistem de drept continental, să „legifereze” în completarea legiuitorului însuşi. 

Nu mai puţin, există suficiente cazuri în care jurisprudenţa înclină balanţa în favoarea argumentului ubi eadem est ratio…, ceea ce, traducând şi, totodată, rezolvând dilema în contextul discuţiei de faţă, ar însemna să se recunoască judecătorului speţei posibilitatea de a acorda pârâtului creditor-accipiens de bună-credinţă beneficiul aplicării excepţiei prevăzute la art. 1342 alin. (1) C. civ. dacă acea speţă pune în lumină circumstanţe la fel de… intense precum cele reţinute, aparent limitativ, de către legiuitor.

3.1. O primă excepţie: creditorul se lipseşte, în orice mod, de titlul său de creanţă

Analiza situaţiilor particulare care atrag, pe cale de excepţie, scutirea creditorului-accipiens de regresul exercitat de solvens poate începe cu a doua ipoteză dintre cele 3 enumerate de lege, şi anume ipoteza în care creditorul se lipseşte, în orice mod, de titlul său de creanţă.

Deşi faptul că se începe analiza cu un caz care, altminteri, nu este nici primul şi nici ultimul în enumerarea făcută de legiuitor, oricâtă nedumerire ar stârni, nu ar trebuie să oblige la justificări sau explicaţii speciale, am putea invoca un argument în susţinerea acestei opţiuni: precedentul legislativ.

3.1.1. Desfiinţarea titlului versus lipsirea creditorului, în orice mod, de titlu: vechiul Cod versus Noul Cod

Într-adevăr, acest caz este asemănător, fără a se suprapune întru totul, pe cazul reglementat la art. 993 alin. (2) C. civ. 1864. În conformitate cu această dispoziţie din vechea reglementare de drept comun în materie civilă, dreptul de regres nu va fi exercitat împotriva creditorului atunci când acesta, „cu buna-credinţă, a desfiinţat titlul său de creanţă; dar atunci cel ce a plătit are recurs în contra adevăratului debitor”^[3] (s.a.)

Se constată, prin urmare, că, în vechiul Cod, renunţarea la garanţii şi lăsarea împlinirii termenului de prescripţie nu erau luate în considerare ca situaţii de natură să blocheze regresul lui solvens împotriva creditorului-accipiens; mai mult decât atât, chiar şi cea de-a treia situaţie consacrată în Noul Cod (creditorul se lipseşte, în orice mod, de titlul său) nu-şi găseşte, în reglementarea anterioară, decât o parţială corespondenţă. 

Într-adevăr, referitor la această din urmă situaţie, vechiul Cod avea în vedere in terminis un caz de „desfiinţare” a titlului constatator al creanţei, în timp ce Noul Cod, cel puţin la nivelul formulării ca atare, lasă deschise mai multe variante, toate subsumate ipotezei în care creditorul „s-ar lipsi” de acest titlu. De altfel, Noul Cod menţionează explicit că ar avea în vedere, ca impediment la acţiunea în repetiţiune formulată de către solvens împotriva creditorului-accipiens, orice mod în care acesta din urmă s-ar lipsi de titlul său, iar nu doar „desfiinţarea” titlului, aşa cum limitativ o preciza vechiul Cod.

3.1.2. Pierderea titlului nu blochează repetiţiunea

La o primă vedere, nu ar trebui să mai insistăm asupra aspectului privitor la conduita subiectivă a celui care primeşte plata. Am subliniat mai sus că prezumţia de bună-credinţă, pusă, prin lege, (inclusiv) la dispoziţia creditorului-accipiens, trebuie să reziste în faţa probatoriului încuviinţat solvens-ului în cauza care are ca obiect acţiunea în repetiţiune, ca o prezumţie aplicabilă atât la data primirii plăţii, cât şi la data la care creditorul-accipiens, în considerarea plăţii primite, decide să se „lipsească” de titlul său de creanţă, indiferent de modalitate concretă aleasă în acest scop.

Totuşi, în strânsă legătură cu această circumstanţiere în timp a condiţiei bunei-credinţe, se cuvine să observăm o altă valenţă, tot de ordin subiectiv, a ipotezei în discuţie, valenţă pusă în evidenţă de diateza reflexivă: creditorul, în formularea textului, se lipseşte, în orice mod, de titlul său de creanţă.

În consecinţă, faptul că, ulterior plăţii primite de la solvens, creditorul-accipiens pierde titlul de creanţă ori chiar îi este sustras de către un terţ nu îl pune la adăpost de repetiţiune din partea solvens-ului. Nu se poate afirma, într-un asemenea caz, al pierderii titlului sau al furtului, că accipiens s-ar fi lipsit, pur şi simplu, de titlul constatator al creanţei. 

În realitate, situaţia lui devine extrem de vulnerabilă pentru că, neputând să se opună acţiunii formulate de solvens având ca obiect repetiţiunea plăţii, întrucât nu s-a lipsit de titlu, ci… a fost lipsit, privat de titlul constatator al creanţei, creditorul-accipiens nu va mai avea la dispoziţie proba esenţială pentru admiterea propriei acţiuni în regres pe care ar urma să o intenteze împotriva adevăratului debitor. Creditorului, pentru a obţine plata, de data aceasta de la cel care chiar o datorează, nu-i va rămâne decât să spere în onestitatea sau, după caz, „incompetenţa” debitorului, în accepţiunea discutată mai sus, şi anume în partea dedicată imposibilităţii cvasitotale de satisfacere a creanţei. 

3.1.3. Creditorul se lipseşte de titlu exclusiv ca instrumentum probationis

„Latura obiectivă” merită, la rândul ei, câteva comentarii a căror premisă este tot raţiunea reglementării excepţiei de la regula regresului exercitat împotriva creditorului-accipiens.

Dacă raţiunea este aceea de a evita imposibilitatea, ca urmare a aplicabilităţii regulii regresului, a satisfacerii creanţei pe seama adevăratului debitor, înseamnă că lipsa titlului constatator al creanţei, ca efect al… faptei proprii, deliberate, a creditorului presupune, ca premisă, preexistenţa unui unic înscris constatator al creanţei, ca exemplar cu putere doveditoare în instanţă. Într-o atare situaţie, a te lipsi de acel înscris, inclusiv printr-un act de distrugere materială, echivalează cu a pierde mijlocul de probă calificat pentru afirmarea, pe cale judiciară, a creanţei.

Căci, se subînţelege, noţiunea de titlu în accepţiunea art. 1342 alin. (1) C. civ. priveşte dimensiunea probatorie. Nu este vorba de inexistenţa dreptului de creanţă ca atare, ci a înscrisului care satisface forma ad probationem şi, în genere, a actului, ca suport material, de natură să convingă, în funcţie de procedura accesibilă pentru recuperarea, de la adevăratul debitor, a creanţei o instanţă sau un executor judecătoresc ori un practician în insolvenţă că dreptul de creanţă afirmat de creditor este dovedit în mod adecvat şi că, în consecinţă, chiar… există.

Mai departe, incapacitatea de a dovedi existenţa unui contract sau a unui alt izvor al creanţei în contul căreia, prin ipoteza articolului de faţă, s-a făcut o plată nedatorată, nu poate fi analizată în sine, ci numai prin raportare la procedurile şi autorităţile în faţa cărora creditorul-accipiens, obligat, în prealabil, să restituie către solvens ceea ce primise de la acesta, se îndreaptă împotriva adevăratului debitor pentru a-şi satisface creanţa.

Este locul să propunem să distingem 3 ipoteze, delimitate în funcţie de natura titlului pe care se întemeiază creditorul, dar şi de situaţia particulară a adevăratului debitor, şi anume acţiunea în justiţie, procedura executării silite şi procedura insolvenţei.

3.1.3.1. Titlul constatator cerut pentru promovarea acţiunii în justiţie

Potrivit art. 286 alin. (3) C. proc. civ., dacă este imposibil să fie prezentat originalul înscrisului sub semnătură privată, copia legalizată de pe acestea constituie un început de dovadă scrisă. 

În schimb, copiile de pe copii nu au, conform art. 286 alin. (4) C. proc. civ., nicio putere doveditoare, iar confruntarea unei copii, fie această copie conformată de partea care o depune la dosar, cu exemplarul original al înscrisului doveditor, poate fi cerută de partea adversă [art. 286 alin. (2) C. proc. civ.]. Prin urmare, faptul că legislaţia procesuală permite depunerea la dosarul cauzei, în vederea dovedirii unei pretenţii, a unor copii certificate de parte ca fiind conforme cu originalul^[4] nu exclude posibilitatea ca partea – în discuţia de faţă, creditorul-accipiens, reclamant în regresul contra adevăratului debitor – să fie pusă în situaţia de a înfăţişa originalul. Această situaţie, aceea a dispariţiei originalului înscrisului sub semnătură privată, ca dispariţie dublată de inexistenţa unei copii legalizate, apare creditorului-accipiens ca o situaţie fără nicio ieşire.

3.1.3.2. Titlul constatator cerut pentru începerea executării silite

Ori de câte ori solvens-ul a făcut plata unui creditor al cărui titlu era mai mult decât un titlu de creanţă tipic, valorificabil într-o procedură judiciară, ci era recunoscut de lege ca titlu executoriu, beneficiarul unui asemenea titlu, pentru a-şi încasa finalmente creanţa pe seama celui care cu adevărat o datora şi o datorează în continuare, trebuie să înceapă procedura de executare silită prin sesizarea organului de executare.

Cum organul de executare silită este executorul judecătoresc, iar sesizarea acestuia se face de către creditor prin depunerea unei cereri de executare silită, trebuie îndeplinite condiţiile cerute de lege în acest sens, dintre care, în contextul de faţă, reţin atenţia condiţiile prevăzute la art. 664 alin. (4) C. proc. civ. Or, în conformitate cu această dispoziţie legală, la cererea de executare silită trebuie anexat, printre alte înscrisuri, titlul executoriu, fie în original, fie în copie legalizată. 

Se constată, aşadar, că, la rigoare, dispoziţiile în materie de executare silită sunt mai exigente decât cele aplicabile în faza judecăţii, ca fază a constituirii titlului executoriu pe baza preexistenţei titlului de creanţă. Într-adevăr, o acţiune în pretenţii poate fi admisă chiar şi pe baza unei (simple) copii certificate de creditor ca fiind conformă cu originalul înscrisului constatator al creanţei^[5]. În alţi termeni, creditorul care, în lipsa unui titlu executoriu, încearcă să-l obţină prin procedura judiciară contencioasă, nu îi este oferită alternativa dură, impusă în faza executării silite, între exemplarul original şi copia legalizată.

3.1.3.3. Titlul constatator în procedura insolvenţei

Se poate întâmpla ca, între data la care primeşte o plată nedatorată de la altcineva decât debitorul, pe de o parte, şi data la care creditorul-accipiens, învins la finele judecării acţiunii în repetiţiune intentate împotriva sa de către acel solvens, ar urma, spre a-şi satisface finalmente creanţa, să-şi îndrepte regresul împotriva debitorului, pe de altă parte, acest din urmă debitor să devină subiectul unei proceduri de insolvenţă.

Devin, aşadar, aplicabile dispoziţiile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă^[6], dispoziţii care, cel puţin la o primă vedere, par să stea sub semnul flexibilităţii din perspectiva, examinată în acest loc, a condiţiilor cerute pentru dovedirea creanţelor împotriva insolventului.

Fiind vorba de o procedură esenţialmente concursuală, străină, deci, iniţiativelor individuale de recuperare a creanţelor, revendicarea acestora se face prin declaraţia de creanţă, supusă examinării din partea administratorului judiciar, după deschiderea procedurii prin încheierea dată de judecătorul-sindic^[7]. Dacă situaţia debitorului este una atât de specială încât perioada de observaţie şi planul de reorganizare reprezintă deja opţiuni depăşite, analiza declaraţiilor de creanţă revine lichidatorului, în procedura falimentului.

Pentru a ne referi la ipoteza verificării creanţelor de către administratorul judiciar, art. 102 alin. (3) din lege arată că cererea de admitere a creanţelor trebuie admisă chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu. Această dispoziţie legală vădeşte o supleţe care nu trebuie însă absolutizată, pentru a se deduce, cu titlu de principiu, că, în procedura insolvenţei, nu se cere o dovedire adecvată a dreptului de creanţă.

De altfel, art. 104 alin. (3) din lege precizează că „la cerere vor fi anexate documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de cauze de preferinţă, cel mai târziu în termenul stabilit pentru depunerea cererii de admitere a creanţei” (s.a.). Mai mult decât atât, art. 104 alin. (3) din aceeaşi lege oferă posesorilor de titluri de valoare la ordin sau la purtător să solicite administratorului judiciar „restituirea titlurilor originale şi păstrarea la dosar a unor copii certificate de acesta” (s.a.), administratorul judiciar urmând a face menţiune, pe originalul acelor titluri, despre prezentarea acestora în procedura insolvenţei.

Chiar dacă nu au aceeaşi limpezime, din perspectiva examinată, cu cele omoloage din materia procedurii judiciare contencioase ori a executării silite, dispoziţiile, anterior citate, ale legii insolvenţei permit, dacă sunt coroborate, anumite concluzii în planul formei înscrisului depus în dovedirea creanţei pretinse de autorul declaraţiei de creanţă.

Prima concluzie este aceea că se poate concepe o declaraţie de creanţă căreia să nu-i fie anexat un titlu constatator al creanţei pretinse. Aşa cum am arătat, art. 102 alin. (1) din lege permite depunerea unei cereri de admitere având ca obiect creanţe care nu sunt stabilite printr-un titlu (constatator). Creanţele născute din fapte juridice stricto sensu (aşa cum este şi cazul gestiunii de afaceri, al plăţii nedatorate^[8] sau al îmbogăţirii fără justă cauză) şi neconstatate prin hotărâri judecătoreşti corespund unei asemenea ipoteze.

Dacă însă declaraţia de creanţă face referire la o creanţă contractuală sau la o creanţă care, neavând un izvor contractual, şi-a câştigat, în cele din urmă o recunoaştere, judiciară sau arbitrală, care ia, în consecinţă, forma unui înscris constatator al creanţei, admiterea cererii va fi condiţionată de depunerea unui asemenea înscris. „Supleţea” reglementării în materie de insolvenţă reliefată, mai sus, prin comparaţie cu reglementările din zona procedurii civile, respectiv a executării silite, poate fi constatată şi sub aspectul că Legea nr. 85/2014 mai degrabă tace în privinţa formei pe care, în aceste două situaţii evocate (creanţe contractuale şi creanţe constatate prin hotărâre dată de organul de jurisdicţie, statală sau, după caz, arbitrală), înscrisul constatator al creanţei ar trebui să o îmbrace: original, copie legalizată, copie certificată de creditor ca fiind conformă cu originalul.

Or, dacă am inclus printre dispoziţiile legale relevante în chestiunea de faţă şi pe aceea de la art. 104 alin. (3) care, cu referire particulară la titlurile la ordin şi cele la purtător, permite păstrarea la dosarul procedurii a unei copii certificate de către creditor ca fiind conformă cu originalul acelui titlu. În pofida caracterului special al normei, evidenţiat prin aceea că se referă o specie de titluri, ni se pare că soluţia depunerii/păstrării la dosarul insolvenţei a unei copii certificate ar putea fi extinsă la toate înscrisurile constatatoare: în fond, de ce să se permită numai beneficiarilor acelor titluri să se înscrie la masa credală ori să-şi conserve înscrierea pe baza unui înscris justificativ în forma unei copii certificate, iar ceilalţi creditori să fie restricţionaţi în sensul de a produce fie originale, fie copii legalizate, similar creditorilor din procedura execuţională?

De aceea, printr-un raţionament inductiv, înclinăm să conchidem că depunerea, la dosarul procedurii insolvenţei, a unor copii certificate de creditorca fiind conforme cu originalul înscrisului constatator al creanţei pare o exigenţă probatorie suficientă în dovedirea creanţei.

3.1.3.4. Concluzii privind cerinţele probatorii în proceduri de recuperare a debitelor

Care ar fi însă concluziile degajate în urma parcurgerii celor 3 proceduri în cadrul cărora, după ce, lipsindu-se de titlul constatator al creanţei şi, în acelaşi timp, fiind nevoit să întoarcă solvens-ului plata primită de la acesta, un creditor şi-ar afirma dreptul de creanţă ce părea să se fi stins prin acea plată şi, în consecinţă, s-ar vedea pus în situaţia de a produce un titlu constatator al acelei creanţe?

Exemplarul original al titlului constatator al creanţei, atât timp cât este deţinut de către creditor, face faţă, fireşte, oricărui examen, indiferent dacă ar fi susţinut în faţa instanţei, executorului judecătoresc, administratorului-judiciar sau, după caz, lichidatorului judiciar. Deci, cât timp îl deţine, creditorul nu poate fi privit ca unul lipsit de titlu constatator, în accepţiunea art. 1342 alin. (1) C. proc. civ.

Copia legalizată, având, potrivit legii, puterea doveditoare a exemplarului original, este şi ea acceptată ca formă în care se poate depune titlul de creanţă. La fel, deţinerea, la data acţiunii în repetiţiune, a unei copii legalizate de pe titlul constatator al creanţei, exclude evaluarea creditorului-accipiens ca fiind un creditor lipsit de titlu.

Executarea silită, singura, de altfel, dintre cele 3 proceduri examinate, nu permite creditorului să-şi prezinte titlul, care, în acest caz, trebuie să fie titlul executoriu, în formatul copiei certificate. Alternativa, mai severă în această procedură, este aceea între original şi copie legalizată.

Chestiunea modului de administrare a probei creanţei este, neîndoielnic, una cât se poate de serioasă. Cu toate acestea şi într-un mod doar aparent paradoxal, cu cât legiuitorul este mai flexibil în privinţa formei cerute pentru depunerea, într-o anumită procedură, a înscrisului constatator al creanţei, cu atât creditorului-accipiens îi va fi mai dificil să dovedească incidenţa excepţiei de la art. 1.342 alin. (2) C. civ. În alţi termeni, în acţiunea formulată împotriva sa de către solvens creditorului-accipiens nu-i va fi uşor de dovedit că, prin distrugerea, subsecvent primirii plăţii de la acesta din urmă, a unui înscris constatator al creanţei, s-a lipsit, cu adevărat, de posibilitatea de a-şi dovedi creanţa într-o viitoare cerere, devenită obligatorie dacă acţiunea în repetiţiune va fi admisă împotriva sa, formulată împotriva adevăratului debitor.

Fiind înfăţişate, în sinteză, exigenţele probatorii fixate prin reglementările aplicabile procedurilor prin care creditorii îşi pot satisface creanţele, urmează să se analizeze care ar fi categoriile de acte, în sens de instrumentum probationis, susceptibile de a atrage în mod real incidenţa situaţiei particulare în discuţie – „creditorul se lipseşte, în orice mod, de titlul său de creanţă” – ca situaţie-excepţie de la regula repetiţiunii cerute creditorului-accipiens de către solvens.

3.1.4. Înscrisul autentic, ca titlu constatator al creanţei

Lista înscrisurilor care fac inaplicabilă ipoteza lipsirii creditorului de titlul său de creanţă o deschid înscrisurile autentice. În cadrul lor, primul la care ne gândim, în virtutea unei inerţii de a privi hotărârile judecătoreşti ca fiind mai mult decât nişte (simple ?) înscrisuri, sunt înscrisurile autentice notariale.

Într-adevăr, în cazul în care contractul din care rezultă creanţa în contul căreia creditorul-accipiens primeşte plata de la solvens este constatat printr-un înscris autentic notarial, titularul creanţei nu are cum să se lipsească de titlul său în accepţiunea art. 1.342 alin. (1) C. civ. Potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială^[9], actele autentice notariale se întocmesc într-un singur exemplar original, care se păstrează în arhiva notarului public. Părţile primesc duplicate ale actului original care, în temeiul art. 98 alin. (4) din lege au forţa probantă egală cu aceea a originalului.

În plus, de pe înscrisul autentic notarial, ca şi de pe înscrisuri sub semnătură privată înfăţişate în forma originalului, notarul public eliberează copii legalizate [art. 152 alin. (1) din lege], iar un exemplar al copiei legalizate se va reţine în arhiva notarului public.

De reţinut, în acest context, sunt şi dispoziţiile art. 101 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit cărora înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii creanţei, executorialitatea fiind explicit recunoscută inclusiv în cazul prezentării unei copii legalizatede pe exemplarul original, unic, aflat în arhiva notarului public.

Prin urmare, duplicatele actului autentic notarial au forţă probatorie suficientă, fiind echivalentă cu puterea doveditoare a exemplarului original păstrat în arhiva notarului public instrumentator^[10]. În plus, nu există o limitare a numărului de duplicate la a căror eliberare partea are dreptul; distrugerea duplicatului eliberat iniţial părţii care, în raport cu plata nedatorată primită ulterior încheierii contractului, are calitatea de creditor-accipiens, este, cel mult, un gest teatral sau, poate, unul explicabil prin preocuparea de a utiliza cât mai puţin spaţiu de depozitare/păstrare/arhivă; oricând după acest gest, partea poate obţine un nou duplicat fără a fi nevoit să-şi justifice, în vreun fel, această nouă cerere.

Dacă procedura execuţională, cea mai severă, după cum am văzut mai sus, dintre cele 3 proceduri (procedura judiciară/arbitrală, procedura execuţională şi procedura insolvenţei) examinate sub aspectul exigenţei probatorii, poate fi declanşată de creditor în temeiul unei copii legalizate a înscrisului autentic notarial, cu atât mai mult posibilitatea dovedirii creanţei este garantată, printr-o astfel de copie, în faţa judecătorului, arbitrului sau practicianului în insolvenţă.

Mai departe, hotărârea judecătorească, la care am făcut referire mai sus prefaţând referire la înscrisul autentic notarial, este, la rândul ei, un înscris autentic^[11]. Partea căreia judecătorul i-a recunoscut calitatea de creditor este, şi ea, scutită de emoţiile pierderii titlului constatator al creanţei, întrucât, similar duplicatelor înscrisului autentic notarial, poate solicita mai multe copii legalizate de pe hotărârea judecătorească, neputând însă utiliza niciunul dintre cele două exemplare originale ale acesteia^[12].

În genere, creditorul dotat cu orice înscris autentic, altul chiar decât înscrisul autentic notarial şi hotărârea judecătorească, dar care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă nu va ajunge să reclame beneficiul exceptării de la regula repetiţiunii.Conceptul general al înscrisului autentic, în modul în care este conturat de legislaţia procesual civilă^[13], exclude posibilitatea întocmirii acestuia într-un singur exemplar original, iar, în caz afirmativ, unicul exemplar original este deţinut chiar de emitentul înscrisului, aşa cum am reţinut, mai sus, că ar fi situaţia înscrisului autentic notarial. Or, deţinerea unicului exemplar original de către emitent este, prin sine, garanţia obţinerii de duplicate sau copii legalizate de către oricare dintre părţile raportului juridic obligaţional constatat prin înscrisul respectiv.

3.1.5. Înscrisul sub semnătură privată, ca titlu constatator al creanţei

Dar nici înscrisurile sub semnătură privată care ar constata creanţe susceptibile de plăţi nedatorate nu sunt, în totalitate, compatibile cu ipoteza lipsirii creditorului, prin fapta sa intenţionată, una bazată de certitudinea stingerii creanţei ca efect al acelei plăţi, de propriul titlu de creanţă.

O analiză în aria „scripturilor private”, pentru a recurge la o terminologie arhaică, presupune să se aibă în vedere, de la caz la caz, numărul exemplarelor originale în care înscrisul este redactat, precum şi posibilităţile, în funcţie de natura specifică a acelui înscris, de obţinere a unor copii legalizate.Totodată, sunt de luat în considerare acele situaţii pentru care, în considerarea unor diferite scopuri urmărite de partea interesată în a invoca în justiţie propriul drept constatat printr-un înscris sub semnătură privată, aşa cum este, prin excelenţă, creditorul, legiuitorul pretinde îndeplinirea, în privinţa acelei „scripturi private”, a unor formalităţi fie că acestea asigură opozabilitatea, inclusiv prin înregistrarea în anumite registre de publicitate, fie că se întemeiază pe alte raţiuni (de exemplu, de ordin fiscal).

Referitor la chestiunea numărului de exemplare originale, distincţia tradiţională între contractele bilaterale şi contractele unilaterale este de neocolit. 

3.1.5.1. Înscrisul sub semnătură privată constatator al unui contract bilateral

Pluralitatea de exemplare este cerută exclusiv contractelor bilaterale, fiind obligatoriu, pentru a asigura condiţia specială de probă, să existe o echivalenţă între numărul părţilor şi numărul exemplarelor originale. 

Dispoziţia care reglementează, în noul Cod de procedură civilă, această exigenţă probatorie, şi anume art. 274, o detaliază precizând că o parte poate fi compusă din mai multe persoane care au acelaşi interes în acel contract [art. 274 alin. (2) C. proc. civ.] şi că existenţa, în sine, a multiplului exemplar nu satisface condiţia de probă a contractului bilateral dacă menţiunea privind pluralitatea exemplarelor originale nu se regăseşte în fiecare dintre aceste exemplare ale înscrisului doveditor al contractului [art. 274 alin. (3) teza I C. proc. civ.]. Inexistenţa unei asemenea menţiuni nu poate fi, totuşi, invocată de partea care şi-a executat propria obligaţie, obligaţie stipulată ca atare în contractul bilateral respectiv [art. 274 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.].

Ce concluzii se pot desprinde în raport cu ipoteza în care creditorul s-ar lipsi de titlu atunci când creanţa este constatată printr-un contract bilateral? Că, de exemplu, în ipoteza unui contract de vânzare a unui bun în coproprietate obişnuită, cu obligaţie de preţ repartizată între vânzători în regim de divizibilitate activă, faptul că vânzătorii coproprietari ar refuza unui alt vânzător coproprietar să-i pună la dispoziţia singurul exemplar original destinat, global, tuturor (co)vânzătorilor nu ar valora o lipsire de titlul de creanţă de către coproprietarul-vânzător care, prin ipoteză, a primit de la un solvens partea de preţ ce i se cuvenea^[14]. În consecinţă, va fi admisă acţiunea în repetiţiune formulată de solvens împotriva acestui coproprietar vânzător, pentru suma ce constituie partea de preţ cuvenită acestuia din urmă, dar provenită, prin plată, nu de la debitor, ci de la un aparent debitor, solvens-ul, art. 1.342 alin. (1) C. civ. neputând fi invocat cu succes de către vânzătorul în acest fel lipsit de un propriu exemplar original al contractului de vânzare.

Rămânând cu exemplificările în ipoteza înscrisului sub semnătură privată doveditor al contractului bilateral, este de reţinut că art. 1342 C. civ. nu va bloca acţiunea în repetiţiune nici măcar într-o situaţi mai puţin… sofisticată decât aceea prezentată în speţa precedentă, şi anume în situaţia în care, dintru-început, creditorul obligaţiei în contul căreia s-a făcut plata^[15] de către un solvens nu a fost în posesia unui exemplar original ce i s-ar fi cuvenit pentru a fi îndeplinită condiţia de formă ad probationem. 

Nici acest din urmă exemplu nu este unul în care să se poată identifica o intenţie a creditorului de a se lipsi de titlul său de creanţă pe baza convingerii, în fapt eronată, că a primit plata de la adevăratul debitor, acelaşi, în fond, cu adevăratul creditor al obligaţiei ce incumbă, în temeiul aceluiaşi contract, celui care a primit plata fără a deţine propriul original doveditor. Practic, cel care primeşte plata s-a lipsit de propria dovadă a calităţii sale de creditor încă de la data încheierii contractului, iar nu ca urmare a erorii în care s-a aflat când a primit plata.

3.1.5.2. Înscrisul sub semnătură privată constatator al unui contract unilateral

Ipoteza contractului unilateral permite, prin natura lui, o explicaţie mai puţin elaborată. Nu are nicio înrâurire asupra acestei explicaţii împrejurarea că obiectul contractului constă într-o sumă de bani sau într-o cantitate de bunuri fungibile. Într-adevăr, acest eventual specific al obiectului contractului unilateral determină incidenţa formalităţii „bun şi aprobat”^[16], dar relevant în prim-planul analizei de faţă este aspectul că, încă de la bun început, încheierea contractului în forma unui înscris sub semnătură privată creează un singur exemplar original, ca înscris doveditor.

În consecinţă, în ipoteza contractului unilateral constatat prin înscris sub semnătură privată, distrugerea de către creditor (în cazul acestui contract, este mereu clar cine este creditorul…) a singurului exemplar original al contractului face din plin aplicabilă excepţia de la regula regresului exercitat de solvens împotriva accipiens-ului.

3.1.5.3. Înscrisul sub semnătură privată, ca înscris supus unor formalităţi de înregistrare

O discuţie aparte merită situaţia unor înscrisuri sub semnătură privată supuse unor formalităţi de înregistrare, ceea ce presupune prezentarea şi/sau depunerea acelor înscrisuri la o autorităţi sau entităţi în posesia cărora, în acest mod, ajung exemplare ale înscrisului respectiv.

Pentru a verifica afirmaţia că, graţie unei asemenea înregistrări, creditorul, chiar dacă şi-ar distruge propriul exemplar doveditor al creanţei, nu ar fi privit ca un creditor care s-a lipsit, în acest mod, de însuşi titlul constatator al creanţei în sensul art. 1342 alin. (1) C. civ., ar trebui să se facă o cercetare de la caz la caz, adică în raport cu fiecare ipoteză de înregistrare, în funcţie de contractul supus, potrivit legii, unei asemenea înregistrări.

Este la adăpost de orice îndoială că orice operaţiune de înregistrare se va solda cu intrarea autorităţii sau entităţii competente în posesia unui exemplar al contractului. Rămâne să se verifice însă, de la caz la caz, care este forma înscrisului încredinţat autorităţii respective – original, copie legalizată sau chiar copie certificată – şi, mai ales, care este forma în care creditorul ar putea obţine înscrisul depus la autoritate atunci când s-ar vedea lipsit, în orice mod, neintenţionat sau intenţionat, de propriul exemplar, deţinut iniţial.

Spre exemplu, înregistrarea fiscală a unui contract de locaţiune, înregistrare de care legea leagă nu doar consecinţe de ordin fiscal, ci şi, dacă acel contract are forma unui înscris sub semnătură privată, natura de titlu executoriu^[17], presupune anexarea, la cererea de înregistrare, a unei copii certificate pe acel contract. Certificarea o asigură partea care formulează cererea de înregistrare, prin înscrierea, pe copia lăsată autorităţii fiscale, a menţiunii privind conformitatea copiei cu originalul, menţiune asumată prin semnătura părţii^[18].

În consecinţă, fiind prezumat, până la proba contrară a neglijenţei, că funcţionarul de la organul fiscal a asigurat legalitatea procedurii de înregistrare prin recepţionarea unei copii certificate de parte ca fiind conformă cu originalul contractului de locaţiune, este clar că singura formă în care locatorul, creditor al obligaţiei de plată a chiriei, ar putea recupera o dovadă a contractului, dovadă necesară din cauza pierderii/furtului/distrugerii exemplarului său original, ar fi aceea a unei copii simple de pe copia certificată. Organul fiscal nu ar accepta să restituie locatorului copia certificată ce i-a fost încredinţată la momentul înregistrării fiscale, pentru că, în acest fel, înregistrării fiscale i-ar lipsi înscrisul justificativ, chiar dacă, în schimbul aceste copii certificate, partea i-ar încredinţa, fie şi cu titlu temporar, o copie simplă^[19].

Or, o copie simplă de pe o copie certificată este, juridic vorbind, echivalentă cu lipsa înscrisului apt să servească probei creanţei: creditorul rămâne, chiar şi în prezenţa unei asemenea copii, lipsit de un titlu constatator al creanţei.

Dacă păstrăm exemplul contractului de locaţiune constatat prin înscris sub semnătură privată, dar îl valorificăm din perspectiva unei alte înregistrări, a cărei funcţie este, de această dată, asigurarea opozabilităţii faţă de terţi, facem loc examinării chestiunii înscrierii contractului, atunci când are ca obiect un bun imobil, la cartea funciară. În acest scop, registratorul de carte funciară va pretinde locatorului ca, în temeiul art. 183 alin. (1) din Ordinul nr. 700/2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară^[20], să anexeze, la cererea de înscriere în cartea funciară, contractul de locaţiune, în forma cerută de lege pentru validitatea actului respectiv, în original sau copie legalizată. 

În consecinţă, rigorile publicităţii imobiliare, chiar dacă cererea de înscriere nu are ca obiect un drept real, sunt superioare celor ale fiscului; copia certificată de parte ca fiind conformă cu originalul nu este acceptată pentru efectuarea publicităţii locaţiunii mobiliare. Este adevărat că această severitate, manifestată la momentul iniţial, acela al înregistrării, ar putea să-i profite, ulterior, locatorului, căci, pentru a satisface exigenţa legislaţiei secundare, acesta fie şi-a asigurat, de la bun început, două exemplare originale ale contractului de locaţiune^[21], fie, după ce a intrat în posesia unicului său exemplar original doveditor, a procedat la legalizarea, prin intermediul notarului public, de copii de pe acel exemplar original.

Prin urmare, el va fi în măsură să obţină cel puţin (încă) o copie legalizată de la notarul public instrumentator al primei legalizări, copie legalizată căreia instanţa învestită cu un regres al creditorului-accipiens împotriva adevăratului debitor i-ar recunoaşte forţa probatorie.

De aceea, în această a doua ipoteză luată în discuţie în aria înscrisurilor sub semnătură privată supuse, din diferite motive, obligaţiei de înregistrare, nu se poate ajunge la o distrugere a titlului constatator al creanţei, în accepţiunea vizată de art. 1342 alin. (1) C. civ., ca una care să echivaleze cu imposibilitatea dovedirii acesteia.

Scopul articolului de faţă nu este să facă o inventariere reglementărilor în materie de înregistrare a înscrisurilor sub semnătură privată pentru a stabili, pentru fiecare tip de înscris/contract în parte, pe baza dispoziţiilor privitoare la forma exemplarului depus în vederea efectuării înregistrării, în ce măsură creditorul poate ajunge în situaţia de a se lipsi cu adevărat de propriul titlu constatator. Cele două exemple date, mai sus, ambele vizând acelaşi tip de contract (locaţiune imobiliară^[22]) sunt suficiente în a releva tocmai aspectul că, în privinţa eventualei incidenţe a art. 1342 alin. (1) C. civ., nu se poate trage o concluzie general valabilă indiferent de tipul de contract.

3.1.6. Înscrisurile în formă electronică

Potrivit art. 267 C. proc. civ., înscrisurile făcute în formă electronică sunt supuse dispoziţiilor legii speciale.

Caracterul complex al materiei şi, în strânsă legătură cu acest caracter, dinamica greu de anticipat a progresului tehnico-ştiinţific, mai ales când avem în vedere domeniul IT, a determinat autorul noului Cod, redactat în anul 2010, dar intrat în vigoare, după modificări operate între timp în corpul reglementării abia adoptate, în anul 2013, să prefere o abordare „minimalistă”: Codul de procedură civilă oferă recunoaştere acestui tip de înscris, dar trimite la legislaţia specială.

La data intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, legislaţia specială era asigurată de Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică^[23]. Legea este în continuare în vigoare, dar reglementarea ei trebuie interpretată în sensul conformării faţă de un instrument de drept comunitar care prevalează faţă de legislaţia naţională a statelor membre, şi anume Regulamentul (UE) nr. 910/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 iulie 2014 privind identificarea electronică şi serviciile de încredere pentru tranzacţiile electronice pe piaţa internă şi de abrogare a Directivei 1999/93/CE^[24].

Nu este aici locul unei analize detaliate a unei reglementări cu un accentuat caracter tehnic. Cu riscul de a trece superficiali şi făcând apel la elementul, cunoscut sau măcar inteligibil chiar şi pentru un novice în materie de IT, vom conchide, fără a produce aici un argument de text propriu-zis, că, în principiu, nu am putea vorbi de o distrugere a titlului constatator al creanţeiîn măsura în care încheierea contractului,în forma unui înscris electronic, ar lăsa urme în sistemul informatic, unul accesibil părţilor, pentru a nu mai vorbi de păstrarea informaţiei în medii online de stocare de tip Cloud.

Cu toate acestea, ezităm să dăm un răspuns ferm negativ la întrebarea dacă un titlu, emis în formă electronică, de constatare a unei creanţe poate să facă parte dintre cele de care, în accepţiunea particulară a art. 1342 alin. (1) C. civ., creditorul „se poate lipsi”. Ezitarea are drept cauză faptul că distrugerea/deteriorarea hardware-ului creditorului, cumulată atât cu inexistenţa unei stocări de tip Cloud, cât şi cu lipsa unei înregistrări a contractului emis în formă electronică la o entitate terţă, înregistrare care, la rândul ei, nu ar putea fi decât una electronică, pot crea o situaţie calitativ similară distrugerii pur fizice a unui imprimat al contractului constatat prin înscris sub semnătură privată.

În consecinţă, şi în cazul unui titlu constatator al creanţei care are natura unui înscris emis în formă electronică, instanţa învestită cu acţiunea în repetiţiune intentată de către solvens împotriva creditorului-accipiens, trebuie să examineze în ce măsură acesta din urmă a ajuns în situaţia de a se lipsi, cu intenţie (intenţie derivată din buna-credinţă, adică din convingerea că plătitorul era chiar debitorul), de mijlocul de probă adecvat înscrisului emis în formă electronică. O concluzie, foarte probabilă, dar, reiterăm, nu şi unica posibilă în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, la care instanţa ar ajunge în sensul că titularul creanţei îşi păstrează intacte resursele probatorii pentru un viitor demers, încununat de succes, în procedura care-i este deschisă, potrivit legii, pentru satisfacerea creanţei contra adevăratului debitor, reprezintă o concluzie sinonimă cu admiterea acţiunii în repetiţiunea plăţii lucrului nedatorat formulate de solvens împotriva creditorului-accipiens.

3.1.7. Alte modalităţi, în afara distrugerii/desfiinţării, în care creditorul se lipseşte de titlul constatator al creanţei

În cele ce preced, s-a avut în vedere, pe alocuri printr-o formulare explicită în acest sens, gestul creditorului-accipiens care, imediat după primirea plăţii de la altcineva decât adevăratul său debitor, distruge titlul constatator al creanţei. Analiza a abuzat de trimiteri la legislaţie, de drept comun sau specială, în materie de probe cu înscrisuri pentru simplul motiv că, în mod evident, situaţia particulară analizată evocă o imposibilitate de dovedire a creanţei, creată prin fapta, proprie şi cât se poate de conştientă, a creditorului-accipiens.

Din punctul de vedere al acestei analize, distrugerea/desfiinţarea înscrisului, ca una dintre modalităţile posibile prin care creditorul se lipseşte de titlul său probator, este lipsită de orice interes practic. 

Ar putea fi asimilată cu distrugerea titlului, ca modalitate în care creditorul s-ar lipsi de titlul constatator al creanţei, remiterea voluntară a titlului, la momentul plăţii sau imediat după acest moment, făcută chiar către solvens^[25], tocmai ca expresie a convingerii creditorului-accipiens că solvens şi debitorul sunt una şi aceeaşi persoană?

În realitate, întrebarea rămâne una teoretică. Solvens-ul va fi primul care îşi va prefaţa acţiunea în repetiţiune împotriva creditorului-accipiens cu restituirea către acesta a titlului constatator al creanţei primit de solvens, la momentul plăţii, de la acelaşi creditor-accipiens. În acest fel, raţiunea consacrării, la art. 1342 alin. (1) C. civ., a excepţiei de la regula acţiunii în repetiţiune va fi inaplicabilă situaţiei create prin gestul reclamantului-solvens: instanţa va admite acţiunea în repetiţiune constatând că, prealabil introducerii acesteia, pârâtul-creditor-accipiens, a fost înzestrat, chiar de către solvens, cu titlul constatator al creanţei, putând, în consecinţă, ulterior înfrângerii în acţiunea în repetiţiune, să-şi îndrepte urmărirea împotriva adevăratului debitor.

Este adevărat că situaţia ar putea să pară mai complicată decât la prima vedere, mai ales dacă remiterea titlului constatator către solvens ar fi şi singurul mod în care a fost concepută proba plăţii. Complicaţia poate interveni exclusiv în privinţa unei plăţi în numerar, ceea ce, după intrarea în vigoare a Legii nr. 70/2015^[26] reduce, şi mai mult, cazurile în care o asemenea complicaţie ar putea întâlnită. Dimpotrivă, plăţile prin virament bancar reconstituie, cu uşurinţă, circulaţia banilor între conturi, astfel încât gestul solvens-ului de a-i restitui creditorului-accipiens, înainte de a-l acţiona în judecată pentru restituirea plăţii, acel înscris constatator al plăţii primite ca dovadă a plăţii, nu-l expune riscului de a-i fi respinsă acţiunea în repetiţiune pe motiv că nu a probat însăşi efectuarea plăţii nedatorate.

3.2. Lăsarea, de către creditorul-accipiens, a curgerii termenului de prescripţie (în raport cu adevăratul debitor)

O primă precizare, pe cât de banală, pe atât de utilă, se referă la caracterul distinct al celor situaţii particulare care, potrivit art. 1342 alin. (1) C. proc. civ., blochează acţiunea în repetiţiune formulată de solvens împotriva creditorului-accipiens. Aceasta presupune că, în situaţia discutată în acest loc, aceea a unui creditor-accipiens care lasă să curgă termenul de prescripţie al acţiunii sale împotriva adevăratului debitor, creditorul-accipiens este în continuare în posesia titlului constatator al creanţei. 

Concluzionând asupra acestui aspect prealabil, de neignorat în examinarea acestei noi excepţii de la regula repetiţiunii, creditorul-accipiens, confruntat cu o asemenea acţiune, păstrează posesia titlului constatator al creanţei şi, odată cu ea, şansa efectivă de a-l urmări pe adevăratul debitor.

Revenind la situaţia particulară în discuţie, trebuie menţionat că nu poate fi determinată cu uşurinţă ipoteza avută în vedere de legiuitor, una, de altfel, străină reglementării din vechiul Cod.

3.2.1. Determinarea momentului plăţii făcute de solvens în raport cu momentul împlinirii prescripţiei creanţei (faţă de adevăratul debitor)

Plata primită de la solvens înainte de împlinirea termenului de prescripţie este premisa obligatorie a situaţiei în care creditorul-accipiens lasă să se împlinească termenul de prescripţie, în accepţiunea dispoziţiei de la art. 1.342 alin. (1) C. proc. civ. Dacă o asemenea plată s-ar face la o dată la prescripţia era împlinită, ar rezulta că, de fapt, creditorul a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie din orice fel de motive, inclusiv din neglijenţă, iar nu pentru că s-ar fi încrezut în aparenţa unei plăţi făcute de debitor, de vreme ce o asemenea plată, cum este cea provenită de la solvens, s-ar face ulterior împlinirii termenului.

Mai concret şi distingând în funcţie de natura titlului care conţine dreptul de creanţă, ar putea fi vorba de situaţia în care creditorul primeşte de la solvens plata înaintea împlinirii termenului de prescripţie, fie termenul aplicabil acţiunii aflate la dispoziţia creditorului-accipiens pentru satisfacerea creanţei, ca acţiune disponibilă împotriva adevăratului debitor, fie, dacă titlul său de creanţă era un titlu executoriu, termenul de prescripţie a executării silite, în raport cu acelaşi debitor.

3.2.2. Relevanţa introducerii acţiunii în repetiţiune asupra intenţiei creditorului-accipiens de a lăsa să se împlinească termenul de prescripţie în raport cu adevăratul debitor

Totodată, modul de redactare a textului consacrat acestei situaţii particulare pare să conducă la concluzia că, la data la care află de eroarea sa în privinţa calităţii plătitorului (un solvens, iar nu debitorul însuşi), creditorul-accipiens nu se mai află în interiorul termenului de prescripţie. Pentru că, dacă, la data la care ia cunoştinţă, notificat fiind de solvens sau în orice alt mod, de împrejurarea că cel care i-a făcut plata nu este adevăratul debitor, creditorul-accipiens mai este în termen, faţă de adevăratul debitor, să formuleze acţiunea în justiţie ori, după caz, să depună cerere de executare silită, înseamnă că motivul pentru care creditorul-accipiens ajunge în situaţia de a pierde termenul de prescripţie este, la limită, unul ce ţine tot de o lipsă de diligenţă.

În apărarea lui, gândită dintr-o perspectivă pragmatică, accipiens ar putea susţine că, deşi, prin ipoteză, data la care solvens introduce împotriva sa acţiunea în repetiţiune ar putea fi situată înainte de momentul când s-ar împlini prescripţia care curge pentru acţiunea ce ar putea fi exercitată împotriva adevăratului debitor, însă data la care ar rămâne definitivă hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în repetiţiune ar fi, aproape sigur, ulterioară momentului împlinirii prescripţiei în raporturile dintre creditorul-accipiens şi adevăratul debitor.

În continuare unei asemenea apărări, creditorul-accipiens ar nega importanţa momentului aflării… adevărului ca atare, ca moment anterior împlinirii prescripţiei acţiunii în pretenţii faţă de adevăratul debitor, susţinând că la acel moment era legitim să se opună cererii în repetiţiune formulate de solvens, acţiune promovată pe calea dreptului comun^[27]. 

În consecinţă, acţiunea în repetiţiune se configurează ca o acţiune în pretenţii care, indiferent de valoare, poate parcurge inclusiv faza recursului. Din acest motiv, o plată făcută de solvens chiar şi în prima zi a termenului de prescripţie a acţiunii creditorului faţă de adevăratul său debitor, este puţin probabil să lase la dispoziţia creditorului-accipiens măcar o zi din acelaşi termen, dacă acesta din urmă s-a opus cererii de restituire către solvens şi, opunându-se, a provocat introducerea acţiunii în repetiţiune. De subliniat că, atunci când obiectul plăţii făcute de către solvens trece de 200.000 de lei, probabilitatea de a mai rămâne zile la dispoziţia creditorului-accipiens pentru un regres împotriva adevăratului debitor este redusă la zero pentru că judecata recursului, în cauze a căror valoare trece de pragul anterior menţionat, este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie…^[28]

O asemenea apărare nu poate fi îmbrăţişată. Ea ignoră incidenţa punerii în întârziere şi efectul ei juridic asupra „laturii subiective”.Într-adevăr, creditorul-accipiens căruia i se cere plata pentru motivul că reclamantul, în temeiul calităţii sale de solvens, i-ar fi făcut o plată pentru o obligaţie care nu-i revenea va fi privit, dacă acţiunea va fi admisă pe temeiul plăţii lucrului nedatorat, ca un accipiens care a ieşit din starea de eroare încă de la data introducerii acţiunii sau chiar de la o dată anterioară, atunci când introducerea acţiunii ar fi fost precedată de o notificare.

Reamintind că art. 1342 alin. (1) C. civ. reglementează 3 situaţii particulare distincte, subliniem că, în tot intervalul dintre data la care află de calitatea de (simplu) solvens a plătitorului,pe de o parte, şi data soluţionării acţiunii în repetiţiuneformulată împotriva sa de către acesta din urmă, pe de altă parte, creditorul-accipiens este în posesia titlului constatator al creanţei.

Prin urmare, pentru a fi la adăpost de reproşul că a preferat, pe riscul său, să opună rezistenţă solvensului până la nivelul fazei de judecată a recursului, creditorul-accipiens, mai înţelept, poate opta pentru o restituire voluntară către solvens. Relativ apropiată de această opţiune ar fi varianta în care, dacă refuză o conformare voluntară imediată faţă de cererea de restituire şi, în acest fel, îl obligă pe solvens să introducă acţiunea în repetiţiune, creditorul-accipiens renunţă, totuşi, la exercitarea (tuturor) căilor de atac împotriva unei hotărâri de primă instanţă nefavorabilă lui. În ambele variante, consecinţa ar putea fi aceea că, din termenul de prescripţie care începuse să curgă împotriva creditorului-accipiens şi în favoarea adevăratului debitor, celui dintâi i-ar putea rămâne suficiente zile pentru a introduce, cu respectarea acelui termen, acţiunea în plata creanţei împotriva celui care, dintru-început, datora plata.

Iar, dacă acele zile nu sunt fructificate în acest scop, prescripţia se va considera împlinită căci nicio dispoziţie în materia cursului prescripţiei nu îngăduie interpretarea că în perioada în care un creditor ar face o apreciere eronată asupra calităţii sale de creditor – or, exact această eroare săvârşeşte creditorul-accipiens când primeşte plata de la solvens, şi anume eroarea de a privi obligaţia ca fiind stinsă şi, o dată cu ea, calitatea sa de creditor –, prescripţia ar fi întreruptă ori suspendată. 

Într-adevăr, aşa cum am evidenţiat, chemat ca pârât în acţiunea în repetiţiune intentată de solvens, creditorul-accipiens rezistă… pe riscul său dacă înţelege să se apere fie susţinând că, în opinia sa, solvens este chiar adevăratul debitor fie argumentând că, la data la care s-ar pronunţa o hotărâre definitivă de admitere a acţiunii în repetiţiune, instanţa, constatând intervenită, la acea dată, împlinirea prescripţiei acţiunii creditorului-accipiens în raport cu adevăratul debitor, ar respinge acţiunea în repetiţiune făcând aplicarea art. 1342 alin. (1) C. civ.

3.2.3. Constatarea de către instanţă a conduitei creditorului de a lăsa să se împlinească termenul de prescripţie. Implicaţii procesuale

Dar analiza făcută în cele ce preced presupune o anumită succesiune a acţiunilor ce urmează faptului juridic al plăţii nedatorate de către solvens, dar efectuate către creditorul-accipiens: prima formulată este acţiunea în repetiţiune, cei doi având calitatea de reclamant, respectiv de pârât, cea de-a doua acţiune urmând a fi promovată, în funcţie de rezultatul acţiunii în repetiţiune, de către creditorul-accipiens împotriva adevăratului debitor, în vederea recuperării creanţei.

Este de observat că, în măsura în care pârâtul-creditor-accipiens înţelege să blocheze acţiunea în repetiţiune prin aplicarea excepţiei în discuţie, instanţa învestită cu acţiunea în repetiţiune ca fiind prima acţiune introdusă ar urma să facă un raţionament ipotetic şi, inevitabil, speculativ. Instanţa ar urma să aprecieze, pentru soluţionarea litigiului dintre solvens şi creditorul-accipiens, asupra unei situaţii juridice – împlinirea termenului de prescripţie – referitoare la raportul obligaţional dintre creditorul-accipiens şi adevăratul debitor.

Aparent, o asemenea apreciere ar fi la îndemâna instanţei întrucât termenul de prescripţie aplicabil acţiunii în repetiţiune, ca şi cel aplicabil acţiunii pe care creditorul-accipiens, dacă ar fi învins de solvens în prima acţiune, ar urma să o formuleze împotriva adevăratului debitor, nu este altul decât termenul general de prescripţie, adică termenul de 3 ani (art. 2517 C. civ.). 

Prin urmare, judecătorul învestit cu acţiunea în repetiţiune ar putea observa, la data introducerii acesteia, că au trecut deja 3 ani de la scadenţa obligaţiei în contul căreia solvens a procedat, din eroare, la plată. Pornind de la această premisă, judecătorul ar urma să reţină, cu titlu de considerent decizoriu pentru respingerea acţiunii în repetiţiune, că, anterior formulării acesteia, termenul de prescripţie s-ar fi împlinit deja în raporturile dintre creditor-accipiens şi adevăratul debitor; incidenţa excepţiei privind lăsarea, de către creditorul-accipiens, a împlinirii prescripţiei, ar deveni vizibilă şi paralizantă faţă de acţiunea în repetiţiune.

Raţionamentul este deficitar atât substanţial, cât şi procedural.

Din punct de vedere substanţial, constituie o clasică dovadă de superficialitate să se reducă problema calculului prescripţiei la identificarea termenului aplicabil şi a datei de la care acest termen începe să curgă.Nu poate fi, în niciun caz, ignorată eventuala incidenţă a unor cauze de întrerupere sau de suspendare a prescripţiei, indiferent că este vorba de prescripţia dreptului material la acţiune ori de prescripţia executării silite, după cum, reamintim, înscrisul constatator al creanţei ar avea natura unui titlu de creanţă ori, mai mult, ar constitui, în temeiul legii, titlu executoriu.

Existenţa unor asemenea cauze, de natură să afecteze curgerea netulburată şi continuă a termenului de prescripţie, nu ar putea fi constatată în litigiul pendinte între solvens şi creditorul-accipiens, în absenţa celui căruia ar profita prescripţia şi pe care l-ar prejudicia, în mod corespunzător, o astfel de constatare: adevăratul debitor.

Ajungem, în acest punct, la obiecţiile de ordin procedural de care este susceptibilă teza aptitudinii judecătorului învestit cu acţiunea în repetiţiune de a aprecia asupra prescripţiei aplicabile unui raport obligaţional care nu are aceleaşi părţi cu cele între care se dispută repetiţiunea. Există instrumente oferite de legislaţia procesuală pentru depăşirea acestui handicap?

Dispoziţiile consacrate de Codul de procedură civilă instituţiei intervenţiei părţilor în procesul civil ar fi cele supuse unei verificări sub acest aspect. Distincţia dintre intervenţia voluntară, ca una în care iniţiativa aparţine terţului, pe de o parte, şi intervenţia forţată, caracterizată, de această dată, de iniţiativa uneia dintre părţile litigante, pe de altă parte, se impune ca o introducere necesară în examinarea posibilităţii lărgirii cadrului procesual originar şi a eventualelor sale consecinţe.

3.2.4. Intervenţia voluntară accesorie a adevăratului debitor în acţiunea în repetiţiune

Astfel, dacă iniţiativa intervenţiei în litigiul pendinte – acţiunea în repetiţiune formulată de solvens împotriva creditorului-accipiens – ar aparţine adevăratului debitor, unica figură procedurală teoretic disponibilă ar fi aceea a intervenţiei voluntare accesorii, adică a acelei intervenţii care, aşa cum este definită la art. 61 alin. (3) C. proc. civ., „sprijină numai apărarea uneia dintre părţi”.

În esenţă, adevăratul debitor, ca intervenient accesoriu, deci având, prin acest statut, confortul că ar putea interveni oricând în proces, chiar şi în recurs, ar urma să sprijine apărarea pe care, pentru a obţine respingerea acţiunii în repetiţiune, pârâtul-creditor-accipiens o opune reclamantului-solvens, şi anume apărarea privitoare la împlinirea, la data introducerii acţiunii în repetiţiune, a termenului de prescripţie aplicabil în raportul obligaţional dintre creditorul-accipiens şi adevăratul debitor. 

În acest context procedural, intervenientul accesoriu-adevăratul debitor va fi, aşadar, interesat să respingă orice eventuale susţineri făcute de reclamantul-solvens în sensul neîmplinirii termenului de prescripţie – susţineri pentru care, de altfel, solvens cu greu ar putea avea probe la dispoziţie –, dat fiind faptul că o constatare a împlinirii prescripţiei satisface două obiective: obiectivul pârâtului de a face să se respingă acţiunea în repetiţiune în baza excepţiei consacrate la art. 1342 alin. (1) C. civ., dar şi obiectivul intervenientului accesoriu de a-şi vedea clarificată, în favoarea sa, printr-un considerent decizoriu într-o hotărâre pronunţată într-un litigiu la care este parte, propria situaţie în raport cu creditorul său… natural, nimeni altul decât creditorul-accipiens.

Acest considerent decizoriu va putea avea consecinţe cu mult mai grave împotriva solvens-ului decât eşecul acestuia în promovarea acţiunii în repetiţiune. 

Astfel, atunci când, în exercitarea dreptului conferit de cel de-al doilea alineat al art. 1342 C. civ., solvens-ul căruia, pentru că accipiens ar fi lăsat să se împlinească termenul de prescripţie al acţiunii împotriva adevăratului debitor, i-a fost respinsă acţiunea în repetiţiune, s-ar regresa împotriva acestuia din urmă, ar suporta personal şocul acestui considerent decizoriu, tocmai din cauza subrogaţiei legale care întemeiază acest drept de regres^[29]. Aşadar, evocată cu aerul că ar putea reprezenta un beneficiu pentru solvens, această ipoteză specială de subrogaţie legală nu i-ar garanta decât eşecul în litigiul iniţiat împotriva adevăratului debitor, întrucât, prin subrogaţie, va prelua exact dreptul creditorului-accipiens, adică un drept de creanţă paralizat, în prerogativa dreptului material la acţiune ori, după caz, a dreptului de a obţine executarea silită, de împlinirea termenului de prescripţie astfel cum aceasta a fost deja constatată prin procesul anterior.

Dacă, dimpotrivă, dezbaterile din litigiul privind acţiunea în repetiţiune, dezbateri purtate de faţă cu intervenientul accesoriu-adevăratul debitor, conduc la concluzia că termenul de prescripţie nu s-ar fi împlinit în raporturile dintre pârâtul-creditor-accipiens şi intervenientul accesoriu-adevăratul debitor, deznodământul va fi cu totul altul: acţiunea în repetiţiune va fi admisă, iar pârâtul-creditor accipiens va avea sarcina regresului împotriva adevăratului debitor.

Reamintim că aceste scenarii ocazionate de posibilitatea examinării prescripţiei la care se referă art. 1342 alin. (1) C. civ. când reglementează unul dintre cele 3 impedimente la repetiţiune, şi anume prescripţia aplicabilă raporturilor dintre creditorul-accipiens şi adevăratul debitor, au avut la bază ipoteza intervenţiei voluntare accesorii a adevăratului debitor.

3.2.5. Chemarea în garanţie, în litigiul având ca obiect acţiunea în repetiţiune, a adevăratului debitor

Dacă însă debitorul nu doreşte să se „complice” intervenind din proprie iniţiativă în litigiul având ca obiect acţiunea în repetiţiune, rămâne posibilă introducerea sa forţată în acest proces printr-o cerere de chemare în garanţie.

Într-adevăr, potrivit art. 72 alin. (1) C. proc. civ., partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri. Este de menţionat că această cerere poate fi formulată atât de reclamant, cât şi de pârât^[30]. Cererea ar fi admisibilă dacă ar fi formulată de solvens întrucât, dacă pierde procesul pentru considerente ţinând de aplicarea excepţiei prevăzute la art. 1342 alin. (1) C. civ., îşi va putea exercita, chiar în acelaşi proces, regresul împotriva adevăratului debitor, chiar dacă şansele regresului ar fi destul de reduse. Dar şi creditorul-accipiens are interes să-l cheme în garanţie pe adevăratul debitor, căci, dacă va fi învins în cererea principală având ca obiect acţiunea în repetiţiune, cu motivarea că nu s-ar fi împlinit prescripţia în raporturile cu adevăratul debitor-chematul în garanţie, ar putea, în acelaşi proces, să obţină o hotărâre de obligare a acestuia din urmă la plata creanţei.

În consecinţă, hotărârea pronunţată în soluţionarea acţiunii în repetiţiune, formulată cu titlu de cerere principală, va dezlega, prin dispozitivul ei, şi cererea de chemare în garanţie introdusă, de solvens ori, după caz, de creditorul-accipiens, împotriva adevăratului debitor.

Pentru a conchide cu privire la această excepţie de la regula repetiţiunii, excepţie dată de lăsarea de către creditorul-accipiens a curgerii termenului de prescripţie până la împlinirea acestuia, s-ar putea afirma că ipotezele prezentate mai sus pentru a încerca să identificăm condiţiile în care ar funcţiona excepţia vădesc un efort încununat de un succes îndoielnic. 

Dacă la mijloc nu este o lacună de interpretare a sferei de aplicare a excepţiei, am putea înclina spre concluzia că absenţa acestei situaţii din textul corespondent al vechiului Cod nu ar trebui să fie cotată ca o omisiune de reglementare, ci, mai degrabă, ca o opţiune mai… realistă în raport cu aceea a noului Cod care o consacră într-o manieră cu aplicabilitate foarte redusă.

3.3. Renunţarea creditorului-accipiens la garanţiile creanţei în contul căreia se face plata de către solvens

Ultimul, în analiza prezentului articol, este impedimentul constând în renunţarea creditorului-accipiens la garanţiile creanţei, pe care art. 1342 alin. (1) C. civ. îl aşază, alături de celelalte două deja analizate, în faţa repetiţiunii.

Este oportun să subliniem, încă o dată, că această excepţie este distinctă de celelalte două anterior examinate.Prin urmare, primind plata de la solvens, creditorul-accipiens îşi păstrează titlul constatator al creanţei, dar este somat de solvens să restituie plata într-un moment care, deşi este plasat anterior datei la care ar urma să se împlinească prescripţia în raporturile dintre creditorul-accipiens şi adevăratul debitor, este ulterior momentului în care, animat de convingerea că a primit plata de la cel care o datora, creditorul-accipiens renunţă la garanţiile creanţei în contul căreia s-a făcut acea plată de către solvens.

Această a treia excepţie ridică semne de întrebare şi vădeşte neclarităţi încă mai mari decât excepţia precedentă.

3.3.1. Noţiunea de garanţie în accepţiunea art. 1.342 alin. (2) C. civ.

O primă problemă se poate ridica în privinţa accepţiuniiîn careCodul civil, laart. 1342 alin. (1) C. civ. utilizează noţiunea de „garanţie”:este vorba de garanţii lato sensu sau garanţii stricto sensu? Legiuitorul are în vedere un creditor-accipiens care, entuziasmat de faptul că a primit plata, renunţă, de pildă, la dreptul de ipotecă pus la dispoziţie de către debitor în vederea garantării obligaţiei în contul căreia solvens face plata? Sau viziunea legiuitorului este mai largă şi acoperă inclusiv acele clauze care, fără a greva bunuri sau chiar universalităţi până la a supune tradiţionalelor prerogative ale urmăririi^[31] şi preferinţei, „pun presiune” pe debitor spre a-l determina, o dată mai mult, să facă plata, aşa cum este, bunăoară, clauza penală, ca exemplu, la fel de… tradiţional, al pseudo-garanţiilor?

Denumirile unora dintre titlurile şi capitolele aflate partea finală a Codului oferă, ele însele, criterii pentru interpretarea strictă a noţiunii. Astfel, sub denumirea „Garanţii personale”, Titlul X cuprinde reglementarea fideiusiunii (art. 2280-2320), a scrisorii de garanţie (art. 2321) şi a scrisorii de confort (art. 2322). La rândul lor, privilegiile (art. 2333-2341), ipoteca (art. 2343-2479), gajul (art. 2480-2494) şi dreptul de retenţie (art. 2495-2499) compun titlul următor, şi anume Titlul XI, intitulat „Privilegiile şi garanţiile reale”.

Ca să propunem o interpretare extensivă a noţiunii de garanţie, una de natură să introducă în sfera excepţiei privind renunţarea la garanţii în sensul art. 1342 alin. (1) C. civ. şi renunţarea la clauza penală, pactul comisoriu ş.a., ar trebui să decelăm raţiunea reglementării acestei excepţii. Şi această încercare este una determinată de noul Cod civil, căci art. 993 alin. (2) din vechiul Cod nu menţiona, printre excepţiile de la repetiţiunea plăţii nedatorate, şi cazul în care creditorul-accipiens, primind plata de la solvens, renunţă la garanţiile creanţei în contul căreia se face plata.

Or, dacă raţiunea ar consta în a-l proteja pe un creditor-accipiens care, deşi, după primirea plăţii de la solvens, convins fiind că a primit plata de la adevăratul debitor, nu şi-a distrus titlul constatator al creanţei şi nici nu a ajuns într-o situaţie în care prescripţia acţiunii împotriva adevăratului debitor ar fi fost deja împlinită, înţelege, totuşi, să se… relaxeze renunţând la orice instrumente juridice pe care, diligent, şi le prezervase încă din momentul naşterii creanţei în vederea maximizării şanselor de a o vedea îndeplinită, atunci o renunţare din partea unui astfel de creditor-accipiens la clauza penală, pactul comisoriu şi la orice altă asemenea clauză, aflată în afara garanţiilor calificate ca atare în Codul civil (garanţii lato sensu), ar merita să intre în sfera de aplicare a excepţiei de la art. 1342 alin. (1) C. civ.

3.3.2. De ce să renunţe la accesorii (garanţii) un creditor convins că s-a stins principalul (creanţa)?

Această clarificare terminologică, făcută sub semnul unei interpretări extensive, nu elimină însă nedumerirea nr. 1 căreia reglementarea acestei excepţii riscă să nu-i facă faţă, tocmai pentru motivul că aplicarea ei ar presupune, neîndoielnic, o manifestare de voinţă din partea creditorului-accipiens. Într-adevăr, cel puţin în manifestarea ei tipică, una categoric neexclusă de formularea art. 1342 alin. (1) C. civ., renunţarea la garanţii ar fi una expresă, pentru a nu mai adăuga că modalitatea în care este exteriorizată nu ar trebui să lase niciun dubiu asupra faptului că are loc sub semnul convingerii creditorului-accipiens că obligaţia s-a stins printr-o plată căreia nu-i lipseşte niciuna dintre condiţiile de validitate. 

Dar, dacă, în ochii creditorului-accipiens, obligaţia s-a stins prin plată, de ce ar dori creditorul-accipiens să emită, distinct şi neechivoc, o declaraţie de renunţare la garanţii? Garanţiile, inclusiv garanţiile lato sensu, nu se sting, în bună regulă, ca urmare a stingerii obligaţiei garantate?

Renunţarea la garanţii este, fără îndoială, unul dintre modurile de stingere general aplicabile garanţiilor, nefiind la mijloc raţiuni de ordine publică de natură să se opună emiterii de către creditorul garantat a unei astfel de manifestări de voinţă. Manifestată ca modalitate de stingere pe cale principală a garanţiei ce face obiectul declaraţiei de renunţare, renunţarea la garanţie nu doar că nu echivalează cu o renunţare la creanţă, dar, prin obiectul ei exclusiv şi foarte precis determinat la garanţia însăşi, pare că pune în evidenţă, o dată mai mult, supravieţuirea creanţei.

Într-un cuvânt, când ai reprezentarea că ţi s-a plătit creanţa, nu are sens să emiţi un act juridic de renunţare, explicită şi exclusivă, la garanţiile creanţei respective. Convingerea că obligaţia garantată s-a stins prin plată generează, inevitabil, convingerea că s-au stins, pe cale accesorie, şi garanţiile, ceea ce face lipsită de sens emiterea, ulterior acelei plăţi, a unor acte de renunţare având ca obiect exclusiv garanţiile.

În lumina celor anterior explicate, am putea chiar afirma că un creditor-accipiens care primeşte plata de la o persoană pe care o crede adevăratul debitor va avea dificultăţi în a-şi susţine, împotrivindu-se acţiunii în repetiţiune, prezumţia de bună-credinţă ca una ce a subzistat la momentul emiterii actului de renunţare la garanţiile obligaţiei în contul căreia s-ar face plata. Judecătorul va fi (şi el) nedumerit de un asemenea gest juridic a cărui unică premisă logică ar putea să o constituie, dacă nu convingerea, cel puţin bănuiala creditorului-accipiens că plata nu ar fi stins, totuşi, obligaţia…

3.3.3. Condiţii de eficacitate ale renunţării la garanţii

Dacă, în pofida rezervelor formulate în legătură cu funcţionarea excepţiei privind renunţarea la garanţii, aplicarea ei s-ar putea dovedi fezabilă, rămâne de adăugat că, pentru a fi valabilă şi eficace juridiceşte, renunţarea la garanţii poate presupune, în afara condiţiilor de fond cerute în general pentru validitatea actului juridic, şi condiţii de opozabilitate.

Precizarea nu are în vedere garanţiile lato sensu, căci, în măsura în care ele rezidă în clauze cuprinse în contractul din care se naşte obligaţia astfel „garantată”, formalităţi de publicitate nu sunt cerute pentru a da eficacitate renunţării. Comunicarea către debitor a unei declaraţii de renunţare ar fi suficientă, cu menţiunea că, prin ipoteza avută în vedere de art. 1342 alin. (1) C. civ., această comunicare, făcută tot sub imperiul erorii în care continuă să se afle creditorul-accipiens, va fi făcută de către acesta nu adevăratului debitor, ci… plătitorului.

În schimb, renunţarea la garanţiile veritabile presupune formalităţi de publicitate, cu precizarea că, aşa cum publicitatea constituirii lor interesează raporturile dintre creditorul garantat, pe de o parte, şi terţii titulari de drepturi reale asupra aceluiaşi bun, pe de altă parte, în mod similar lipsa înscrierii renunţării la garanţie în registrul de publicitate prevăzut de lege pentru garanţia respectivă (cartea funciară pentru ipoteca imobiliară, respectiv Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară^[32] pentru ipoteca mobiliară), nu ar putea fi invocată de creditorul-accipiens, autor al renunţării, faţă de debitorul său.

Ca o notă de final la o analiză care, aşa cum am arătat, ridică semne de întrebare asupra ipotezei reale pe care legiuitorul (adică noul Cod civil, în opoziţie cu vechiul Cod) ar fi avut-o în vedere în reglementarea excepţiei legate de renunţarea creditorului-accipiens la garanţiile creanţei în contul căreia solvensul, din eroare, a făcut plata, ar mai fi de adăugat că a-l scuti de restituire pe cel care a primit această plată numai pentru motivul că şi-ar fi diminuat securitatea creanţei reprezintă o opţiune discutabilă în sine.

3.4. Regresul exercitat împotriva adevăratului debitor de solvens-ului care a eşuat în repetiţiunea cerută creditorului-accipiens. Subrogarea solvens-ului în drepturile creditorului-accipiens

În conformitate cu art. 1342 alin. (2) C. civ., dacă, prin aplicarea uneia dintre excepţiile prevăzute la art. 1342 alin. (2) C. civ., a eşuat în demersul său de a obţine de la creditorul-accipiens restituirea plăţii făcute, din eroare, acestuia din urmă, solvens „are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit”.

O reiterăm pentru claritate, ca o condiţie prealabilă esenţială înţelegerii aspectelor expuse în cele ce urmează, premisa regresului exercitat de solvens împotriva adevăratului debitor nu este, prin ea însăşi, hotărârea judecătorească de respingere a acţiunii în repetiţiune formulate împotriva creditorului-accipiens, ci întemeierea acestei soluţii prin considerente decizorii ce reţin incidenţa uneia dintre cele 3 excepţii enumerate la art. 1342 alin. (1) C. civ., analizate în cele ce preced.

3.4.1. Regresul solvens-ului împotriva adevăratului debitor, un caz atipic de subrogaţie legală

Cu referire la temeiul regresului, este de remarcat, cu titlu preliminar, că suntem în prezenţa unui caz special de subrogaţie legală, adăugat listei cuprinse la art. 1596 lit. a)-d) C. civ. De altfel, la finele enumerării celor 4 cazuri prevăzute la articolul anterior amintit, se menţionează că subrogaţia legală operează şi „în alte cazuri stabilite de lege” [art. 1596 lit. e) C. civ.].

Remarca ar putea să nu fie privită ca fiind o simplă introducere în temă, deoarece, comparând cazurile de subrogaţie legală enumerate la art. 1596 lit. a)-d) C. civ., cu cazul special în discuţie, vom observa că, spre deosebire de subrogaţia operată de lege în folosul solvens-ului, toate celelalte cazuri de subrogaţie legală sunt puse la dispoziţia unor terţi care, dimpotrivă, au reprezentarea clară că plătesc o obligaţie care, în tot sau, cel puţin, în parte^[33] revine altuia.

Cu alte cuvinte, în cazurile enumerate la art. 1596 C. civ. subrogaţia apare ca un efect al unei atitudini adoptate de terţul plătitor în deplină cunoştinţă de cauză: terţul plătitor ştie că nu el este cel care datorează sau, în orice caz, nu datorează, de unul singur, în proporţia în care plăteşte, dar totuşi face plata. Dacă are pregătire juridică sau, cel puţin, are la dispoziţie consultanţă de această natură, terţul plătitor este într-o… dublă cunoştinţă de cauză, în sensul că, ştiind că plăteşte fără a datora, acceptă consecinţa subrogaţiei, adică a preluării creanţei plătite şi, într-o proporţie care nu poate depăşi limita plăţii înseşi, a accesoriilor aceleiaşi creanţe.

Din această perspectivă, poate surprinde opţiunea legiuitorului de a justifica regresul solvens-ului împotriva adevăratului debitor prin mecanismul subrogaţiei legale. Această opţiune reprezintă, şi ea, alături de adăugarea excepţiilor de la regula repetiţiunii plăţii nedatorate, o noutate faţă de vechea reglementare de drept comun a raporturilor civile. Într-adevăr, acordând solvens-ului, subsecvent şi întrucâtva în compensaţie pentru eşecul repetiţiunii, acţiunea în regres împotriva adevăratului debitor, art. 993 alin. (2) C. civ. 1864 nu făcea din subrogaţia legală un temei al acestui regres.

Independent de… „slăbiciunea” noului Cod pentru subrogaţia legală, identificarea temeiului regresului, grefat, desigur, pe premisa asigurată de o plată nedatorată care, în plus, nu i-a asigurat plătitorului repetiţiunea în raporturile cu creditorul-accipiens, deschide posibilitatea unor precizări privind condiţiile şi efectele acestui regres.

3.4.2. Efectele specifice subrogaţiei solvens-ului în drepturile creditorului-accipiens

În primul rând,subrogaţia legală este, alături de cesiunea de creanţă, o modalitate de transmitere a obligaţiilor. Cel care plăteşte intră în raportul obligaţional în locul creditorului plătit neputând dobândi mai multe drepturi decât acesta [art. 1.593 alin. (1) C. civ.]. Transmiterea creanţei de la creditorul plătit la plătitor va fi, oricum, parţială în ipoteza unei plăţi parţiale, transmiterea creanţei operând direct proporţional, cu consecinţa menţinerii creditorului plătit în raportul obligaţional, alături de terţul plătitor, dar numai în proporţia părţii neplătite din creanţă [art. 1598 alin. (1) C. civ.].

Acest efect este deopotrivă aplicabil regresului exercitat de către solvens împotriva adevăratului debitor. Astfel, dacă plata, nedatorată de solvens creditorului-accipiens, a avut ca obiect doar o parte din prestaţia datorată, este evident că regresul împotriva adevăratului debitor nu va putea purta decât asupra părţii plătite.

În al doilea rând, beneficiind de temeiul subrogaţiei legale, ca temei care permite plătitorului dreptul de a prelua nu doar creanţa plătită ca atare, ci şi accesoriile acestei creanţe, solvens poate să se prevaleze în cadrul acţiunii în regres împotriva adevăratului debitor de toate drepturile şi accesoriile creanţei plătite şi pe care creditorul-accipiens, anterior consumării subrogaţiei, le putea exercita împotriva acelui debitor.

În plan substanţial, dobânzile sau, după caz, penalităţile aferentecreanţei plătite, pentru a ne referi la exemplul cel mai clasic în materie de accesorii ale creanţei preluate prin subrogaţie, vor putea fi pretinse, de la debitor, de către solvens pe calea acţiunii în regres. Ironia sorţii va face ca suma totală pe care solvens o va putea pretinde adevăratului debitor să fie chiar mai mare decât aceea la care era îndreptăţit în acţiunea în repetiţiune intentată, prin ipoteză, fără succes, contra creditorului-accipiens. 

Continuând cu exemplele de accesorii, înseşi garanţiile de care ar fi putut uza creditorul în raport cu adevăratul obligaţiei garantate ar putea fi preluate, ca efect al subrogaţiei legale, de către solvens, dacă nu cumva (tot) o ironie a sorţii, jucând, de această dată, împotriva solvens-ului ar face ca garanţiile să nu poată fi dobândite în situaţia în care eşecul acţiunii în repetiţiune a fost generat de tocmai de aplicarea excepţiei constând în… renunţarea, cu bună-credinţă, a creditorului-accipiens la acele garanţii.

Dar şi în plan procedural se pot resimţi efectele subrogaţiei legale, solvens urmând a dobândi drepturile şi avantajele de natură procedurală de care, până la momentul plăţii făcute către creditorul-accipiens, se bucura acesta din urmă. Foarte interesantă, sub acest aspect, sub acest aspect este posibilitatea pe care solvens-ul o are ca, subsecvent unei hotărâri judecătoreşti de respingere a acţiunii în repetiţiune intentate împotriva creditorului-accipiens, să declanşeze executarea silită împotriva adevăratului debitor atunci când creanţa în contul căreia a plătit, din eroare, solvens-ul era întemeiată pe un titlu executoriu.

O asemenea evoluţie pare, probabil, prea îndrăzneaţă, mai ales în raport cu faptul că, pentru a fi operantă, are nevoie nu doar de un solvens optimist şi bine informat asupra potenţialului translativ al subrogaţiei legale, al cărei obiect nu este, subliniem, doar creanţa însăşi, ci şi de un executor judecătoresc… de acelaşi profil. Obişnuit cu situaţii clare, tipice, executorul judecătoresc va trebui să accepte că, deşi inclus în Cartea a V-a – Executarea silită – a Codului de procedură civilă, textul art. 645 alin. (2) teza I C. proc. civ. trimite la reglementări de ordin substanţial, regăsite fie în Codul civil, fie în legi civile speciale.

Conform acestui din urmă text de lege, „calitatea de creditor sau de debitor se poate transmite oricând în cursul executării silite, potrivit legii” (s.a.). 

Într-adevăr, admiţând posibilitatea transmiterii calităţii de creditor sau de debitor, „potrivit legii”, dispoziţia legală anterior menţionată ar trebui, mai întâi, supusă unei interpretări extensive, impuse de raţiunea reglementării: „oricând în cursul executării silite” înseamnă a fortiori şi înainte de începerea executării silite. O subrogaţie legală, ca modalitate de transmitere a unei obligaţii stricto sensu şi, implicit, a creanţei corelative acesteia, poate opera şi înainte de a se fi depus o cerere de executare silită întemeiată pe titlul executoriu care-l evidenţia drept creditor originar pe cel care, ulterior emiterii titlului, primeşte plata; în consecinţă, cererea de executare silită care-l învesteşte pe executorul judecătoresc va fi depusă direct de către terţul plătitor, tocmai pentru că, pe cale de subrogaţie, a dobândit, odată cu dreptul de creanţă ca atare, şi efectul executorialităţii acesteia.

Particularizând la ipoteza supusă discuţiei, un executor judecătoresc nu ar fi îndreptăţit să refuze deschiderea procedurii de executare silită dacă persoana care depune cererea de executare silită, conformându-se exigenţelor impuse de art. 664 alin. (4) C. proc. civ.^[34], anexează cererii titlul executoriu – hotărâre judecătorească sau un alt înscris care, potrivit legii, constituie titlul executoriu –, precum şi o hotărâre judecătorească prin care aceleiaşi persoane i s-a respins o acţiune în repetiţiune, dacă hotărârea conţine considerente decizorii ce reţin incidenţa uneia dintre cele 3 excepţii prevăzute la art. 1342 alin. (1) C. civ. Executarea silită, în acest exemplu, este cerută de către acea persoană în calitate de nou creditor, ca efect al subrogaţiei legale de care persoana respectivă profită în temeiul art. 1342 alin. (2) C. civ., iar debitor al procedurii execuţionale nu ar fi altul decât cel care, în calitate de adevărat debitor, a beneficiat de eroarea în care autorul cererii de executare silită, în calitate de solvens, s-a aflat când a efectuat plata către creditorul menţionat în titlul executoriu.

În al treilea rând, se pune problema probatoriului de care solvens trebuie să se folosească pentru a izbândi în acest regres, fie acest regres unul în forma introducerii unei acţiuni în justiţie sau, după caz, a depunerii unei cereri de executare silită. Fără a pretinde că epuizăm toate apărările pe care adevăratul debitor le-ar putea invoca spre a paraliza regresul împotriva sa, înţelegem să ne oprim asupra unei chestiuni ce pare a fi printre cele mai delicate, decurgând din incidenţa situaţiei particulare privind lipsirea creditorului-accipiens, cu bună-credinţă, de titlul constatator al creanţei.

Se pune, astfel, întrebarea dacă, atunci când această situaţie ar fi situaţia care ar fi condus la respingerea acţiunii în repetiţiune, cum ar putea face solvens, în faţa instanţei învestite cu regresul său împotriva adevăratului debitor, dovada existenţei dreptului de creanţă născut iniţial în patrimoniul creditorului-accipiens din moment ce, aşa cum precizam anterior, acesta din urmă, cu bună-credinţă, ar fi distrus titlul constatator al creanţei ? Ar putea pârâtul-adevărat debitor să se apere negându-şi calitatea de debitor, iar apărarea să fie una încununată de succes în contextul în care nu mai există, prin ipoteză, un înscris constatator al creanţei, în forma cerută pentru a face proba creanţei?

Dacă, în lipsa unui titlu executoriu ca izvor al creanţei transmise prin subrogaţie, solvens-ul nu poate declanşa executarea silită, ci va introduce acţiunea în justiţie, în schimb lipsa, provocată de gestul creditorului iniţial (distrugerea titlului), a titlului constatator al creanţei dobândite prin subrogaţie legală nu va reprezenta un impediment la admiterea acţiunii împotriva adevăratului debitor. Lipsa unui înscris nu este un handicap din punctul de vedere al probei creanţei pentru că, dincolo de artificiul subrogaţiei, creanţa respectivă nu s-a născut ca efect al unui acord ale cărui părţi ar fi fost solvens şi adevăratul debitor. 

Prin urmare, este legitim să se permită reclamantului-solvens să probeze creanţa iniţialăprin orice mijloc de probă, iar hotărârea judecătorească prin care s-a respins acţiunea în repetiţiune, ca hotărâre ale cărei considerente menţionează, fără doar şi poate, existenţa creanţei iniţiale, identificate prin părţi, conţinut şi obiect, constituie o probă convingătoare. Să nu ignorăm că instanţa a respins acţiunea în repetiţiune nu pentru că n-a putut reţine existenţa unei obligaţii în contul căreia s-ar fi făcut plata ori pentru că nu s-ar fi dovedit existenţa unei plăţi nedatorate, ci în temeiul incidenţei uneia dintre excepţiile de la regula repetiţiunii.

Este adevărat că, cel puţin în principiu, ca persoană care nu a fost parte în litigiul având ca obiect acţiunea în repetiţiune, pârâtul din acţiunea în regres, acelaşi cu adevăratul debitor, va avea libertatea de a face proba contrară, a inexistenţei obligaţiei sale ca obligaţie născută în raport cu creditorul-accipiens. O asemenea probă nu-i va fi însă deloc facilă adevăratului debitor deoarece, deşi calitatea de terţ îl sustrage sferei de aplicare a autorităţii de lucru judecat, îl menţine în raza de acţiune a principiului opozabilităţii hotărârii judecătoreşti^[35].

Nu mai puţin, surprizele cu care, în regresul exercitat împotriva adevăratului debitor, se poate întâlni solvens-ul pot fi mult mai mari. Depăşind chestiunea probei, faţă de debitor, a creanţei dobândite de către solvens în temeiul subrogaţiei legale, aceste surprize pot consta în aspecte de fond, vizând ineficacitatea juridică a titlului creanţei, în accepţiunea sa, de această dată, de negotium iuris. Într-adevăr, dacă nu a fost parte în acţiunea în repetiţiune, neintervenind în proces şi nici fiind atras în proces la cererea vreuneia dintre părţi, adevăratul debitor îşi păstrează dreptul de a opune reclamantului-solvens, în calitate acestuia din urmă de titular actual al creanţei, cauze de ineficacitate a actului care reprezintă izvorul creanţei.

Astfel, dacă izvorul creanţei este un contract, excepţii de nulitate, absolută sau relativă, ar putea compromite şansele de succes ale solvens-ului într-o manieră în care lipsa, la data regresului, a înscrisului constatator al creanţei nu ar fi reuşit să o facă, după cum am şi arătat mai sus. Foarte posibil, dacă obiecţiile de fond ale pârâtului-adevărat debitor ar trebui, pentru a fi soluţionate, să îmbrace forma unei cereri reconvenţionale^[36], instanţa, în vederea judecării unei asemenea cereri, ar putea pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a creditorului-accipiens, ca parte a contractului generator al creanţei, sub sancţiunea respingerii cererii reconvenţionale printr-o hotărâre care nu se pronunţă pe fondul acesteia^[37].

Revenind la chestiunea probei creanţei a cărei transmitere de la creditorul-accipiens la solvens este asigurată graţie subrogaţiei legale aplicabile de incidenţa excepţiei privitoare la lipsirea, prin propria sa faptă, creditorului-accipiens de titlul constatator al creanţei, accesul noului creditor – solvens-ul – la procedura executării silite s-ar putea dovedi, din cauza dispariţiei titlului executoriu, imposibil.

Am citat mai sus dispoziţia de la art. 664 alin. (4) C. proc. civ. care enumeră înscrisurile ce trebuie anexate la cererea de executare silită, prezenţa titlului executoriu, în original sau în copie legalizată, fiind obligatorie în acest sens. 

În acelaşi timp, trebuie să reamintim că sfera de aplicare a titlurilor de care un creditor, primind plata, s-ar putea lipsi, în accepţiunea particulară a art. 1342 alin. (1) C. civ., nu cuprinde acele titluri constatatoare ale creanţei care nu sunt susceptibile de distrugere/desfiinţare (hotărâri judecătoreşti, hotărâri arbitrale, acte autentice şi, în parte, unele înscrisuri sub semnătură privată). Astfel, discuţia de faţă nu poate să aibă în vedere titluri executorii dintre cele nesusceptibile de desfiinţare în accepţiunea art. 1342 alin. (1) C. civ..

Dacă însă titlul executoriu, cel mai probabil de factură contractuală, este unul susceptibil de distrugere/desfiinţare în accepţiunea evocată, verificările pe care executorul judecătoresc este obligat să le întreprindă cu ocazia deschiderii dosarului de executare silită vor bloca iniţierea procedurii execuţionale. Căci, în cazul în care titlul executoriu, fiind distrus/desfiinţat, nu este anexat la cererea de executare silită, executorul judecătoresc nu va putea deschide procedura de executare silită şi va pronunţa o încheiere privind refuzul său, încheiere care, conform art. 665 alin. (2) C. proc. civ., este supusă plângerii. Plângerea poate fi formulată de către solvens, în calitatea sa de creditor în procedura execuţională, în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii de respingere. La rândul ei, instanţa de executare, în competenţa căreia revine soluţionarea plângerii, va avea o dificultate în a da dreptate solvens-ului, întrucât va observa, pe de o parte, motivarea încheierii emise de executor, ca motivare axată pe lipsa titlului executoriu, iar, pe de altă parte, conformitatea acestei motivări cu realitatea.

Soluţia de avarie într-o asemenea ipoteză, o soluţie deloc prietenoasă pentru solvens, pe cât de costisitoare, pe atât de cronofagă, dar, nu mai puţin, şi singura posibilă, ar fi exercitarea regresului împotriva adevăratului debitor pe calea unei acţiuni în justiţie, în procedura contencioasă de drept comun, în aceleaşi condiţii în care, de altfel, o face solvens-ul lipsit de titlul executoriu. Lipsa titlului executoriu, în accepţiunea de instrumentum probationis, ar neutraliza o eventuală excepţie a lipsei de interes, invocată, de o manieră şicanatorie, de către adevăratul debitor acţionat în justiţie.

Note de subsol

^[1] Pentru o examinare, fie şi succintă, a acestor situaţii, a se vedea şi L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile conform Noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 364.

^[2] Este, practic, de neconceput un accipiens de bună-credinţă în afara situaţiei în care el chiar ar avea, cu adevărat, calitatea de titular al unei creanţe având un obiect identic, cantitativ şi calitativ, cu obiectul plăţii primite, cu unicul…defect că plătitor este altcineva decât debitorul.

^[3] A se vedea, pentru explicarea acestui unic impediment, în vechea reglementare, la acţiunea în repetiţiune, C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, rev. şi adăug., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008.

^[4] În conformitate cu art. 194 lit. e) teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 150 alin. (1)-(2) C. proc. civ., la cererea de chemare în judecată vor fi alăturate copii de pe înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces, fiind suficientă forma copiei certificate de parte pentru conformitate cu originalul. Prin urmare, partea nu este condiţionată de depunerea unui exemplar original al înscrisului doveditor sau a unei copii legalizate, dar, aşa cum am precizat anterior, depunerea copiei certificate lasă părţii adverse posibilitatea de a pretinde înfăţişarea în instanţă a originalului.

^[5] Atât timp cât, aşa cum am evidenţiat mai sus, se depune la dosar, ca înscris justificativ al creanţei, o copie certificată, iar pârâtul-debitor nu pretinde înfăţişarea originalului titlului constatator al creanţei, judecata continuă, netulburată, cu posibilitatea pronunţării, dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiţii prevăzute de lege, substanţiale şi procedurale, a unei soluţii favorabile creditorului. Soluţia va fi inclusă într-un titlu executoriu, generat, aşadar, pe baza unei copii certificate a titlului de creanţă, cu menţiunea că, prin specificul său (hotărâre judecătorească), titlul executoriu astfel creat este susceptibil de a fi fructificat, în faza executării silite, în copii legalizate. 

^[6] M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014, cu modificările şi completările ulterioare.

^[7] În cronologia procedurii execuţionale şi în măsura în care deschiderea ei este urmarea cererii unui creditor, acesta din urmă apare, şi el, în postura de a face proba creanţei sale. Dar, oricum nu prea generoasă în precizări privind justificarea declaraţiilor de creanţă, legea rămâne şi mai rezervată în privinţa formei înscrisului doveditor: art. 70 alin. (2) prima teză din lege dispune, destul de lapidar, că la declaraţia de creanţă vor fi anexate „documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire a cauzelor de preferinţă” (s.a.). Niciun detaliu, aşadar, despre forma în care se depun documentele respective.

^[8] Desigur, ipoteza plăţii lucrului nedatorat ca izvor al creanţei pentru care se face declaraţia de creanţă ar fi una foarte atipică în contextul discuţiei de faţă. Exemplul ar fi acela în care declaraţia de creanţă este cel care are calitatea de creditor al unei obligaţii de restituire a unei plăţi nedatorate, iar debitorul restituirii intră în procedura insolvenţei. Grefând această ipoteză de lucru pe premisa analizei noastre, ar însemna ca, iniţial plata obligaţiei să fi provenit de nu de la debitorul restituirii, cel finalmente intrat în insolvenţă, ci de la un solvens care exercitase cu succes acţiunea în repetiţiune împotriva creditorului-accipiens. În alţi termeni, există o plată nedatorată ca izvor al obligaţiei-premisă, iar, în legătură cu o astfel de obligaţie-premisă, se produce incidentul unei noi plăţi nedatorate.

^[9] Republicată în M. Of. nr. 237 din 19 martie 2018, cu modificările şi completările ulterioare.

^[10] Conform art. 285 C. proc. civ., duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice, eliberate în condiţiile prevăzute de lege, înlocuiesc originalul şi au aceeaşi putere doveditoare ca şi acesta.

^[11] Art. 434 C. proc. civ. dispune: Hotărârea judecătorească are forţa probantă a unui înscris autentic.

^[12] Potrivit art. 426 alin. (6) C. proc. civ., hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanţei sau, aşa cum este acreditat acest dosar în terminologia practicienilor, la „mapa de sentinţe/sentenţier”.

^[13] Conform art. 269 alin. (1) teza I C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. 

^[14] Avem în vedere, desigur, o vânzare a unui bun mobil pentru că, dacă bunul este imobil, transferul de proprietate impune, în baza art. 1244 C. civ., forma autentică notarială ad validitatem.

^[15] Această modalitate de identificare respectă datele speţei, întrucât, fiind vorba de un contract bilateral, calitatea de creditor, în legătură cu obligaţii care sunt reciproce, revine ambelor părţi contractante.

^[16] Potrivit art. 275 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa „bun şi aprobat pentru…”, cu arătarea în litere a sumei sau a cantităţii datorate.

^[17] Codul civil recunoaşte unui contract de locaţiune încheiat în forma înscrisului sub semnătură privată natura de titlu executoriu atât în privinţa chiriei (art. 1798 C. civ.), cât şi în privinţa obligaţiei locatarului de restituire a folosinţei bunului primit în locaţiune, fie la data stipulată pentru împlinirea termenului [art. 1809 alin. (3) C. civ.], fie, dacă locaţiunea este fără durată determinată, la expirarea termenului de preaviz dat locatarului de către locator [art. 1816 alin. (3) C. civ. coroborat, în privinţa locaţiunii constatate prin înscris sub semnătură privată, cu art. 1809 alin. (3) C. civ.], însă recunoaşterea, în ambele cazuri, a naturii de titlu executoriu depinde de înregistrarea contractului de la organul fiscal competent.

^[18] A se vedea pct. 3 alin. (1) din Procedura din 21 ianuarie 2019 de înregistrare a contractelor de locaţiune, precum şi a modelului formularului „Cerere de înregistrare a contractului de locaţiune”, procedură aprobată prin Ordinul nr. 114 din 21 ianuarie 2019, M. Of. nr. 109 din 12 ianuarie 2019.

^[19] Nu intrăm în detalii care să depăşească obiectul şi, totodată, sensul analizei de faţă, dar ţine de asumarea unui risc care poate interesa forme de răspundere civilă şi… extra-civilă, încercarea de a obţine o copie certificată a unui contract de locaţiune, furnizând organului fiscal, „la schimb”, o altă copie, pe care, de asemenea, partea o certifică drept conformă cu originalul în condiţiile în care, prin ipoteză, la data unei asemenea certificări, partea nu mai este în posesia exemplarului original (căci, dacă ar fi, în mod evident, nu s-ar mai pune problema unui asemenea demers…).

^[20] M. Of. nr. 571 bis din 31 iulie 2014, cu modificările şi completările ulterioare.

^[21] Este de la sine înţeles că formalitatea multiplului exemplar, astfel cum este impusă ad probationem prin dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., mai sus analizate, nu interzice posibilitatea redactării contractului bilateral într-un număr de exemplare originale care să permită fiecărei părţi să deţină pentru sine două sau chiar mai multe exemplare originale. În acest caz, fiecare exemplar va purta menţiunea acestui număr de exemplare, pentru a nu afecta puterea doveditoare a fiecărui exemplar original în parte dintre cele deţinute de una şi aceeaşi parte contractantă.

^[22] Nici locaţiunea având ca obiect bunuri mobile nu se sustrage unei analize de aceeaşi factură. Astfel, în privinţa condiţiei de opozabilitate, art. 35 alin. (4) din Legea nr. 297/2018 privind publicitatea mobiliară (republicată în M. Of. nr. 1184 din 7 decembrie 2020, Partea I) menţionează că operatorul solicitat să procedeze la înregistrarea în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară (RNPM) a unui aviz de înscriere nu va face verificări privind exactitatea datelor din cererea de înscriere, corespondenţa lor cu cele cuprinse în actul/contractul care constituie temeiul înscrierii şi, cu atât mai puţin, validitatea acelui act/contract. În opoziţie cu regimul publicităţii imobiliare, publicitatea mobiliară este caracterizată de o anumită flexibilitate, una care şi explică lipsa unor exigenţe în sensul depunerii la RNPM a contractului în original, în copie legalizată ori măcar în copie certificată. Contractul de locaţiune, inclusiv cel privind bunuri mobile, este relevant în acest context deoarece, pentru a fi pus în executare silită, trebuie, dacă este constatat prin înscris sub semnătură privată, să fie înscris în RNPM, potrivit art. 4 alin. (3) din lege.

^[23] Republicată în M. Of. nr. 316 din 30 aprilie 2014.

^[24] J.O. UE din 28 august 2014.

^[25] Diferenţa este una cantitativă, în măsura în care, în intervalul dintre plata efectivă şi faptul remiterii, către solvens, a titlului constatator al creanţei, subzistă oricum eroarea creditorului-accipiens, şi constituie o diferenţă care se evidenţiază în funcţie de modalitatea plăţii (nedatorate) făcute: în cazul plăţii prin virament bancar, creditorul-accipiens în al cărui cont se face plata de către solvens va aştepta confirmarea din partea băncii unde este deschis contul respectiv, confirmare sub aspectul că acel cont a fost efectiv creditat cu suma virată de către solvens. Ca urmare, în cazul plăţii efectuate prin virament bancar, remiterea către plătitor a titlului constatator al creanţei nu va fi concomitentă cu plata însăşi.

^[26] Legea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar şi pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată, M. Of. nr. 242 din 9 aprilie 2015. Printre altele, această lege a plafonat plăţile în numerar, cea mai mare limită instituită pentru astfel de plăţi fiind aceea aplicabilă în raporturile dintre persoane fizice (50.000 de lei, potrivit art. 10 din lege).

^[27] Nu este locul să intrăm în detalii de resortul procedurii civile, dar proceduri (mai) rapide de recuperare a debitelor precum procedura ordonanţei de plată (art. 1014-1025 C. proc. civ.) sau, dacă obiectul plăţii nedatorate nu ar depăşi suma de 10.000 de lei, procedura cererilor de valoare redusă (art. 1026-1033 C. proc. civ.) nu sunt accesibile solvensului pentru a obţine restituirea unei plăţi nedatorate. 

^[28] Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., instanţa supremă soluţionează recursurile împotriva deciziilor pronunţate, în temeiul art. 96 pct. 2 C. proc. civ., de curţile de apel ca instanţe de apel. Printre aceste apeluri, se numără şi cele declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în primă instanţă, în litigiile al căror obiect are o valoare de peste 200.000 de lei (art. 95 pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 94 lit. k C. proc. civ.).

^[29] Este de subliniat, în acest context, o dispoziţie adăugată în legislaţia procesual civilă odată cu noul Cod de procedură civilă [art. 430 alin. (2) C. proc. civ.], dispoziţie conform căreia autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Parte într-un prim proces, dedicat acţiunii în repetiţiune finalmente respinse pentru motivul, decisiv, al prescripţiei împlinite între pârât şi intervenientul accesoriu, reclamantul solvens, în cel de-al doilea proces, intentat, graţie subrogaţiei legale în drepturile creditorului-accipiens, împotriva adevăratului debitor (fostul intervenient accesoriu), nu va putea respinge efectele acestui considerent decizoriu numai pentru motivul că dispozitivul hotărârii de soluţionare a acţiunii în repetiţiune nu cuprinde o soluţie propriu-zisă de constatare a prescripţiei.

^[30] Există, printre altele, şi o deosebire din perspectiva termenului până la care cererea de chemare în garanţie poate fi depusă: reclamantul are la dispoziţie, potrivit art. 73 alin. (2) C. proc. civ., faza judecăţii în primă instanţă, fără a fi depăşit momentul terminării cercetării procesului, pe când pârâtul este limitat, prin art. 73 alin. (3) C. proc. civ., la termenul prevăzut de lege pentru depunerea întâmpinării în faţa primei instanţe [referirea făcută de această ultimă dispoziţie şi la o a doua ipoteză, şi anume când întâmpinarea nu ar fi, potrivit legii, obligatorie, nu este relevantă în speţă, întrucât acţiunea în repetiţiune nu poate fi formulată decât potrivit procedurii contencioase de drept comun, procedură în care întâmpinarea este obligatorie, potrivit art. 208 alin. (1) C. proc. civ.].

^[31] Prerogativa urmăririi, ca prerogativă a garanţiilor reale, este într-un anumit recul în noua reglementare civilă. Dacă în privinţa privilegiilor, lipsa acestei prerogative nu reprezintă o noutate, privilegiile, mai ales cele generale, mulţumindu-se exclusiv cu atuul preferinţei, ipotecile mobiliare, ca regulă, pierd, şi ele, prerogativa urmăririi bunului ipotecat în patrimoniul terţului dobânditor, compensând, într-o anumită măsură, această pierdere prin mecanismul unei subrogaţii reale cu titlu particular care permite creditorului ipotecar să… urmărească, în patrimoniul constituitorului ipotecii, bunul dobândit de acesta din urmă în schimbul bunului înstrăinat terţului (bunul iniţial ipotecat). Aflată la polul opus din perspectiva explicaţiei atrofierii prerogativei urmăririi, ipoteca imobiliară ajunge să nu-şi mai pună în valoare prerogativa urmăririi, formal încă recunoscută de lege, pentru simplul motiv că, din cauza clauzelor de inalienabilitate stipulate, în dispreţul dispoziţiilor Codului civil, în contractele de ipotecă imobiliară, imobilul nici nu mai poate fi înstrăinat cât timp face obiectul ipotecii. 

^[32] Pentru registrul de publicitate mobiliară, a se vedea supra, nota nr. 22.

^[33] Potrivit art. 1596 lit. c) C. civ., subrogaţia legală se produce „în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria” (s.a.). Obligat împreună cu debitorul în cadrul unei obligaţii cu pluralitate pasivă este şi codebitorul solidar, subrogarea acestuia în drepturile creditorului plătit, un creditor beneficiar al solidarităţii pasive respective, făcându-se nu strict în proporţia plăţii, ci a părţii din obligaţia solidară ce revenea codebitorului solidar/codebitorilor solidari pentru care s-a făcut plata. Această concluzie este impusă de formularea art. 1456 alin. (1) C. civ., conform căreia „debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului” (s.a.). Iată de ce formularea de la art. 1593 alin. (1) C. civ., evocată anterior – terţul plătitor nu poate dobândi mai multe drepturi decât creditorul plătit, formulare sugerând posibilitatea codebitorului solidar plătitor al întregii creanţe de a dobândi, strict cantitativ vorbind, mai puţine drepturi decât cele pe care le avea, anterior plăţii subrogatoare, creditorul plătit… – nu reprezintă un exerciţiu de prudenţă sau de circumspecţie, ci se află sub intenţia de a acoperi inclusiv cazuri particulare în care cuantumul plăţii nu este direct proporţional cu întinderea însăşi a subrogaţiei.

^[34] Art. 664 alin. (4) C. proc. civ. prevede că la cererea de executare silită „se vor ataşa titlul executoriu în original sau în copie legalizată, după caz, şi dovada achitării taxelor de timbru, inclusiv timbrul judiciar, precum şi, dacă este cazul, înscrisurile anume prevăzute de lege” (s.a.). Prin urmare, în termenii specifici exemplului nostru, pentru a justifica dobândirea, prin subrogaţie legală, a dreptului de creanţă de la creditorul-accipiens, solvens trebuie să anexeze cererii sale de punere în executare a titlului executoriu conţinând obligaţia în contul căreia făcuse, din eroare, plata, şi hotărârea judecătorească de respingere a acţiunii sale în repetiţiune, întrucât de o asemenea soluţie, dacă are ca temei art. 1342 alin. (1) C. civ., este indisolubil legată, în baza art. 1342 alin. (2) C. civ., subrogaţia legală.

^[35] Conform art. 435 alin. (2) C. proc. civ., „hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară” (s.a.).

^[36] Nu acesta este cazul nulităţii absolute şi nici măcar al nulităţii relative, Codul civil permiţând invocarea oricăreia dintre cele două specii de nulitate nu doar pe cale de acţiune, ci şi pe cale de excepţie [art. 1247 alin. (2) C. civ. pentru invocarea, pe cale de excepţie, nulitatea absolută, respectiv art. 1249 alin. (2) C. civ. pentru recunoaşterea unei asemenea posibilităţi pentru nulitatea relativă].

^[37] Într-adevăr, art. 78 alin. (2) C. proc. civ. dispune : „În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond”.