De la alienarea parentală la înstrăinarea părintească – construcția și efectele juridice ale unei noțiuni normative

I. Premisa psihologică și transpunerea juridică

De la momentul formulării sale inițiale, conceptul de alienare părintească^[1] a fost însoțit de o amplă controversă doctrinară și științifică, generată atât de absența unei validări empirice unitare în primele formulări, cât și de riscul instrumentalizării sale în litigiile de familie, unde a fost uneori invocat pentru a discredita unul dintre părinți mai degrabă decât pentru a proteja copilul.^[2]

Cercetările recente au demonstrat, însă, că respingerea timpurie a noțiunii s-a datorat mai curând imperfecțiunilor de formulare inițiale decât inexistenței fenomenului. O amplă analiză^[3] sistematică realizată pe baza metodologiei PRISMA^[4] a confirmat existența unui consens științific substanțial privind realitatea fenomenului de alienare parentală, atestându-i baza empirică și relevanța clinică.

În literatura franceză recentă, s-a propus utilizarea noțiunii de emprise ca substitut al alienării părintești, pentru a desemna mai fidel mecanismele de captivitate afectivă și de dominare psihică în cadrul relațiilor familiale.^[5]

Dincolo de planul psihologic, receptarea juridică a fenomenului de alienare părintească variază considerabil de la un sistem de drept la altul. În majoritatea statelor europene, fenomenul este tratat ca situație de fapt, având relevanță în analiza interesului superior al copilului și a relațiilor personale dintre aceștia și părinți. În schimb, unele legislații extraeuropene (Brazilia, Mexic) au optat pentru o reglementare expresă, conferindu-i identitate juridică distinctă, incluzând și sancțiunile corespunzătoare.^[6]

Cu toate acestea însă, experiența acestor state confirmă dificultățile generate de reglementarea juridică a alienării parentale. În Brazilia, legea a fost intens criticată de specialiștii în dreptul familiei, de psihologi și de organizațiile pentru protecția copilului, fiind acuzată că a produs efecte contrare celor urmărite: în loc să protejeze copilul, a fost adesea utilizată ca instrument de intimidare a părinților care semnalau abuzuri.^[7] În prezent, legea se află în procedura legislativă de abrogare, tocmai din cauza impactului negativ asupra minorilor și a confuziei dintre aspectele juridice și cele psihologice ale relației părinte-copil.^[8]

În Mexic, reglementarea similară a fost abrogată la nivel federal, după ce practica judiciară a demonstrat imposibilitatea de a aprecia alienarea parentală într-un cadru probator coerent și compatibil cu principiile protecției copilului.^[9]

În dreptul român, reglementarea înstrăinării părintești^[10] reprezintă transpunerea în plan juridic a unei realități psihologice cu relevanță juridică, derivată din ceea ce, în accepțiunea sa originară, psihologia a numit alienarea parentală, un proces de perturbare a legăturilor de atașament, în care copilul, aflat într-un context de conflict familial acut, ajunge să respingă nejustificat unul dintre părinți, sub influența directă sau indirectă a celuilalt.^[11]

Legiuitorul român nu a preluat conceptul în forma sa clinică, ci i-a conferit o semnificație juridică autonomă, subsumându-l violenței psihologice, privită ca noțiune de frontieră a alienării parentale^[12] o zonă de interferență între experiența psihologică a copilului și răspunderea juridică a părintelui. Prin această integrare, s-a încercat corelarea dimensiunii afective a fenomenului cu mecanisme juridice de protecție a copilului, fără ca acest demers să fie însoțit, însă, de o clarificare conceptuală și de o metodologie coerentă de aplicare practică. Intenția de a conferi un răspuns normativ unui fenomen social real s-a lovit însă de dificultatea transpunerii unei noțiuni cu substrat psihologic într-un cadru juridic coerent, ceea ce explică ambiguitățile structurale și multiplele incoerențe ale reglementării legale.

Din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, fenomenul de alienare părintească nu a fost niciodată consacrat ca noțiune juridică autonomă, ci este tratat ca o situație de fapt stabilită, de regulă, prin expertize psihologice, utilizate apoi ca reper pentru a verifica îndeplinirea obligațiilor pozitive de protecție a vieții de familie^[13]. În numeroase cauze, Curtea a arătat că respingerea unui părinte de către copii nu este un fapt spontan, ci rezultatul unui proces de influențare, calificat de specialiști drept alienare părintească, ceea ce impune autorităților o diligență sporită și intervenții rapide.^[14]

Singura hotărâre în care Curtea a preluat în mod expres distincția făcută de psihologi între alienare părintească, ca refuz nejustificat al copilului și estrangement, ca refuz justificat prin abuz sau neglijență reală, este cea pronunțată împotriva Maltei.^[15] Totuși, chiar și în această situație, diferențierea este dată ca element factologic, iar nu ca un fundament al unei teorii juridice autonome.

Într-o linie convergentă, într-o cauză împotriva Italiei, Curtea a avertizat asupra riscului de a utiliza noțiunea de alienare cu etichetă automată, fără verificarea riguroasă a circumstanțelor. Instanțele interne au explicat refuzul copiilor prin alienare, ignorând însă existența unor indicii serioase de violență domestică. Curtea a reținut că o asemenea abordare, lipsită de o analiză completă a faptelor, poate conduce la soluții contrare interesului superior al copilului și a constatat încălcarea dreptului la viața de familie.^[16]

Această abordare factuală a permis statelor membre ale Consiliului Europei să trateze alienarea parentală fie ca o realitate psihologică de care instanțele trebuie să țină seama în aprecierea interesului superior al copilului, fie, în cazul României, printr-o reglementare care a împrumutat parțial limbajul psihologiei fără a-i respecta sensurile, transformând o realitate clinică și relațională complexă, într-o construcție juridică insuficient conturată, ale cărei granițe semantice și conceptuale rămân neclare.

În acest context, reglementarea înstrăinării părintești apare ca o încercare de a juridiciza o realitate psihologică complexă, transferând-o în sfera normativă printr-o definiție care își propune să clarifice, dar ajunge să complice sensurile fenomenului. Analiza textului legal evidențiază aceste incongruențe și relevă tensiunea dintre intenția de protecție și precizia insuficientă a instrumentului normativ.

II. Analiza definiției înstrăinării părintești

1. Considerații preliminare privind plasarea și funcția definiției legale

Potrivit art. 4 lit. h) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului^[17], „înstrăinarea părintească” este „formă a violenţei psihologice prin care unul dintre părinţi sau persoanele prevăzute la lit. c) şi d), în mod intenţionat, urmărit sau asumat şi apropriat, generează, acceptă sau foloseşte o situaţie în care copilul ajunge să manifeste reţinere sau ostilitate, nejustificată sau disproporţionată faţă de oricare dintre părinţi.”

Definiția legală a înstrăinării părintești ridică multiple dificultăți de interpretare, atât prin ambiguitatea conceptuală, cât și prin amestecul de limbaj juridic și psihologic care o caracterizează. Ea se află, paradoxal, într-un articol menit să ofere explicații terminologice, dar care, în mod atipic, au pretenția de a reglementa o realitate juridică complexă.^[18] Prin această așezare improprie, legiuitorul transformă un instrument de definire într-un veritabil cadru normativ implicit, dublând scopul articolului și confundând explicația cu reglementarea.

Deși are aparența unei formule explicative, textul depășește funcția pur semantică, aspirând să descrie complet conținutul unei conduite cu efecte juridice și psihologice distincte, fără a o defini însă în mod autonom. Într-o asemenea construcție, analiza noțiunii nu poate fi limitată la un nivel pur juridic,  ci trebuie să integreze dimensiunea psihologică și relațională a termenilor utilizați, astfel cum aceasta este reflectată și în metodologia de intervenție adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 49/2011.^[19]

Pentru claritatea demersului, analiza care urmează va urmări, pas cu pas, structura internă a definiției, analizând: mai întâi forma de violență psihologică pe care o presupune fenomenul; apoi sfera subiecților activi, incluzând părintele și familia extinsă sau substitutivă; latura subiectivă, exprimată prin termenii de intenționat, urmărit, asumat și apropriat; elementul cauzal, reflectat prin verbele generează, acceptă sau folosește; caracterul de situație al conduitei descrise; și, în final, calificativele de reținere sau ostilitate, nejustificată ori disproporționată. Analiza de ansamblu va evidenția tensiunile interne ale definiției și consecințele acestei construcții hibride asupra interpretării și aplicării practice a normei.

2. Calificarea înstrăinării părintești ca formă de violență psihologică. Premise și consecințe normative

Înstrăinarea părintească este definită de legiuitor ca o formă a violenței psihologice, ceea ce presupune că actele, atitudinile și conduitele asociate acestui fenomen trebuie interpretate prin prisma echilibrului emoțional al copilului.

Nici legislația primară și nici cea subsecventă nu oferă un conținut noțiunii de violență psihologică.

Legiuitorul a reglementat doar violența domestică, în sensul Legii nr. 217 din 2003^[20], dar nu a conturat o definiție generală care să acopere toate formele de lezare emoțională.

În literatura psihologică, termenii de violență psihologică și abuz psihologic sunt adesea utilizați într-un sens apropiat, diferența dintre ei fiind mai degrabă una de intensitate sau de accent conceptual decât una de conținut strict delimitat. În contextul protecției copilului, ambele noțiuni descriu comportamente parentale susceptibile să afecteze dezvoltarea emoțională și echilibrul relațional al minorului.^[21]

Această distincție între violența psihologică și abuzul psihologic^[22] ne ajută să înțelegem mai bine și noțiunea de înstrăinare părintească. Legiuitorul a calificat-o în mod corect, ca o formă de violență psihologică, și nu ca un abuz în sens clinic.

Diferența față de abuzul psihologic e ușor de sesizat.  Art. 94, alin. (1) din Legea nr. 272/2004 definește abuzul asupra copilului ca „orice acțiune voluntară a unei persoane care poate produce sau produce efecte negative asupra dezvoltării fizice, psihice sau morale a copilului” incluzând în această sferă și abuzul psihologic.

Hotărârea Guvernului nr. 49/2011, adoptată în aplicarea legii, nu introduce o categorie autonomă de violență psihologică, ci detaliază, prin exemple și mecanisme de intervenție, modalitățile de realizare ale abuzului psihologic definit de textul legal. În această logică normativă, abuzul psihologic constituie o formă a abuzului asupra copilului, în timp ce violența psihologică (termen utilizat ulterior de legiuitor în definirea înstrăinării părintești) nu are corespondent în niciun text juridic pozitiv.^[23]

Această disonanță terminologică conduce la o contradicție internă: în timp ce Legea nr. 272/2004 tratează abuzul psihologic ca specie a abuzului general, modificările aduse prin Legea nr. 123/2024^[24] califică înstrăinarea părintească drept formă a unei violențe psihologice care nu este definită nicăieri. Din acest motiv, definirea înstrăinării părintești rămâne constituită pe un fundament juridic precar, neputând produce claritate interpretativă sau efecte normative precise, reducându-se la o emblemă de substanțiată normativ. 

Omisiunea în discuție produce o ruptură între intenția declarată de a sancționa comportamentele afective abuzive și posibilitatea efectivă de a le identifica juridic. Legea nu stabilește nici criteriile de recunoaștere a violenței psihologice, nici mecanismele prin care aceasta poate fi probată sau evaluată.

În consecință, definirea înstrăinării părintești împrumută un termen juridic fără conținut normativ clar, ceea ce determină o circularitate conceptuală: fenomenul este definit printr-o categorie juridică nedefinită.

De altfel, fenomenul de înstrăinare părintească nu se poate identifica nici cu abuzul emoțional, întrucât structura raportului juridic și psihologic este fundamental diferită. Abuzul, fie psihologic, fie emoțional, astfel cum este configurat de Legea nr. 272/2004 presupune o relație binară (între un autor identificabil și copilul victimă) în care comportamentul abuziv se exercită direct asupra copilului și produce o afectare imediată a echilibrului său emoțional.^[25]

În schimb, înstrăinarea părintească implică o dinamică triadică, în care copilul devine mijlocul prin care se manifestă conflictul dintre părinți: unul dintre ei induce ruptura afectivă, iar celălalt o suportă prin excluderea din viața copilului. Din acest motiv, raportul juridic nu mai este de tipul „abuzator-victimă”, ci unul relațional complex, în care copilul se află simultan în poziție de subiect afectat și de vector al conduitei alienante.

Această particularitate explică și opțiunea legiuitorului de a evita calificarea fenomenului drept formă de abuz emoțional. Calificarea ar fi presupus desemnarea unui singur autor și a unei singure victime, ceea ce ar fi condus la o interpretare reductivă a unei realități psihosociale mult mai complexe. În locul acestei abordări simplificatoare, legea a preferat o descriere contextuală, păstrând fenomenul în zona evaluării psihosociale, și nu a răspunderii juridice.

Deși legea nu instituie o răspundere juridică specifică pentru asemenea conduite, consecințele lor asupra copilului sunt de o gravitate incontestabilă. În plan psihologic, ele se manifestă prin tulburări de atașament, anxietate de separare, confuzie identitară și deformarea imaginii părintelui respins etc.,^[26] iar în plan juridic prin afectarea efectivă a relației personale dintre copil și acel părinte. Deși legea nu instituie o răspundere juridică specifică pentru asemenea conduite, părintele care le generează nu rămâne în afara consecințelor. Caracterul înstrăinător al comportamentului poate determina respingerea sau modificarea relațiilor personale ale copilului, stabilirea locuinței acestuia la celălalt părinte, ori atribuirea autorității părintești exclusive.

Lipsa unei sancțiuni exprese în sensul tehnic al răspunderii juridice nu înseamnă absența efectelor, ci doar că acestea se produc pe calea mijloacelor de protecție a copilului și a reevaluării măsurilor dispuse în interesul său superior.

Prin urmare, dacă din perspectiva conținutului normativ înstrăinarea părintească rămâne o formă de violență psihologică, imprecis definită, din perspectiva subiectului activ, textul legal își extinde efectele dincolo de părintele direct implicat, incluzând și familia extinsă sau substitutivă. Această opțiune a legiuitorului relevă intenția de a recunoaște caracterul sistemic al fenomenului, dar ridică în același timp întrebări privind identificarea concretă a conduitei imputabile fiecărui participant la relația afectivă a copilului.

Inserarea înstrăinării părintești în categoria violenței psihologice nu rămâne fără consecințe în planul măsurilor de protecție. Deși definiția legală nu instituie o sancțiune autonomă, simpla calificare a fenomenului drept formă de violență permite activarea mecanismelor prevăzute pentru situațiile de violență asupra copilului, inclusiv măsura plasamentului în regim de urgență.^[27] Or textul, care reglementează plasamentul în regim de urgență, utilizează sintagma generică „oricărei forme de violență”, fără a distinge între formele sale și fără a le delimita de dinamica relațională specifică înstrăinării părintești.

Se ajunge, astfel, la o consecință paradoxală: o situație relațională complexă, caracterizată prin conflict parental și percepție afectivă distorsionată, poate fi subsumată categoriei violenței, atrăgând măsuri de protecție concepute pentru cazuri de agresiune sau abuz direct. Într-un asemenea context, copilul poate fi supus măsurii plasamentului în regim de urgență nu pentru că ar fi fost victima unei conduite violente în sens clasic, ci pentru că reacția sa afectivă este interpretată ca efect al unei forme juridic calificate de violență psihologică.

Paradoxul normativ este evident: pentru a corecta o ruptură relațională dintre copil și unul dintre părinți, intervenția statului poate conduce la o separare imediată a copilului de mediul său familial, inclusiv de părintele alături de care acesta se află.

Într-un asemenea cadru, instrumentul destinat protecției riscă să producă, în anumite situații, o discontinuitate relațională suplimentară, amplificând fragilizarea relațională pe care legea își propune să o prevină.

Se creează, astfel, o incongruență structurală: o situație relațională complexă, născută din conflict parental și distorsiune afectivă, este tratată prin mecanisme concepute pentru cazuri de agresiune sau abuz direct. În loc să corecteze ruptura dintre copil și unul dintre părinți, intervenția poate conduce la o ruptură suplimentară, prin separarea copilului de mediul său familial.

Protecția se transformă, în acest context, într-un instrument de dislocare relațională, iar calificarea formală a fenomenului drept violență psihologică produce efecte mai grave decât însăși realitatea pe care încearcă să o reglementeze.

3. Subiecții activi: unul dintre părinți sau familia extinsă/substitutivă

Legea atribuie posibilitatea de a genera fenomenul de înstrăinare nu doar părintelui, ci și familiei extinse (bunici, rude apropiate)^[28] ori substitutive (persoane care exercită temporar îngrijirea copilului). Din punct de vedere formal, norma pare să extindă responsabilitatea asupra tuturor actorilor care pot influența viața copilului. Totuși, această includere generală are o ambiguitate structurală: nu distinge rolul central al părintelui în relația de atașament, de influențele secundare ale altor persoane.

Literatura psihologică descrie fenomenul alienării parentale ca rezultat al dinamicii triadice copil-părinte alienator – părinte-țintă, în centrul căreia se află un părinte, nu bunici sau alte rude.^[29] Desigur, familia extinsă poate întări sau sprijini procesul, dar ea nu poate fi considerată „agent cauzal primar”. Psihologia dezvoltării arată că influența determinantă asupra copilului este exercitată de figura parentală principală de atașament.^[30]

Prin extinderea definiției și la familia extinsă/substitutivă, legea diluează responsabilitatea juridică, creând riscul ca vinovăția să fie proiectată pe persoane periferice, în loc să se concentreze pe părinte și contrazice modelul psihologic, unde alienarea este în esență un fenomen parental.

Extinderea sferei subiecților activi impune, în mod firesc, examinarea laturii subiective a conduitei, întrucât intenția și gradul de conștientizare a efectelor reprezintă elementele care diferențiază o simplă neînțelegere familială de o veritabilă situație de înstrăinare părintească. Analiza termenilor utilizați de legiuitor – intenționat, urmărit, asumat și apropriat – permite decelarea nivelului de imputabilitate psihologică și juridică al comportamentului, precum și a limitelor în care acesta poate fi dovedit în contextul relațiilor afective dintre părinți și copil.

4. Dimensiunea subiectivă

Dimensiunea subiectivă a conduitei este exprimată de legiuitor prin utilizarea termenilor intenționat, urmărit, asumat și apropriat.

Legea introduce patru termeni care trimit la latura subiectivă a conduitei: intenție directă (intenționat), scop anticipat (urmărit), acceptare a consecințelor (asumat) și chiar apropierea efectului ca rezultat propriu (apropriat). Prin aceste formule, textul pare să acopere toate formele de vinovăție conștientă.

Ultimul termen din seria celor utilizate de legiuitor, apropriat, ridică cele mai mari dificultăți de interpretare. Spre deosebire de intenționat, urmărit și asumat, care exprimă forme graduale ale voinței conștiente, apropriat pare a depăși sfera vinovăției juridice. El nu exprimă o formă a voinței, ci o confuzie între intenție și rezultat, între cauză și efect. Din perspectiva logicii juridice, termenul este impropriu, întrucât sugerează o raportare ulterioară la consecința faptei, nu o participare mentală la producerea ei.

În realitate, aproprierea nu desemnează o asumare deliberată, ci consecința unui proces de internalizare afectivă, prin care subiectul preia o influență externă și o transformă într-o reacție proprie. În psihologie, ea reflectă mecanismele prin care o persoană asimilează neintenționat o conduită, o emoție sau o atitudine aparținând celui care o exercită, fără a conștientiza presiunea.^[31] Această influență latentă, descrisă în literatura psihosocială franceză ca rezultat al unei procesualități inconștiente, determină o restructurare internă a reprezentărilor și atitudinilor, transformând experiența externă într-un conținut psihic propriu.^[32]

În definiția legală, însă, termenul apropriat este atribuit părintelui pretins înstrăinător și pare să exprime o formă suplimentară a vinovăției, ca și cum autorul conduitei ar fi asimilat deliberat efectul propriei acțiuni. În realitate, așa cum am arătat, sensul psihologic al termenului nu desemnează o intenție și nici nu este atribuit părintelui, ci este aplicat copilului.

Literatura clinică arată că „copilul începând de la vârsta de 5 ani, poate să-și aproprieze în mod autonom o poziție de refuz netă și clară^[33] – ceea ce înseamnă că aproprierea este un mecanism de internalizare a unei atitudini relaționale, nu un act conștient de voință.

Legiuitorul a inversat sensul termenului, atribuind o conotație de culpă (cu prevedere) unui cuvânt care, în limbaj psihologic, exprimă tocmai asimilarea involuntară a unei conduite.

Această confuzie terminologică reflectă ruptura dintre planul psihologic și cel juridic: primul descrie mecanismul prin care copilul devine, fără voia sa, parte a unei dinamici de înstrăinare, în timp ce al doilea transformă acest mecanism într-un act de voință circumscris legal.

Acești termeni creează probleme și privitoare la posibilitatea de a dovedi intenția în materie de relații afective, a diferențelor dintre intenționat și urmărit, precum și a probei de „apropriere” a efectului înstrăinării de către părintele înstrăinător.

Psihologia alienării parentale nu operează cu intenționalitate în sens juridic. Alienarea e analizată ca proces cauzal al unor comportamente repetate care duc la internalizarea de către copil a unei imagini negative asupra părintelui respins.^[34] În multe cazuri, părintele alienator nu conștientizează intenția în sens juridic, dar produce efecte prin denigrare constantă, prin restrângerea contactului, prin loialități conflictuale. Deci, accentul psihologic este pus pe pattern-uri și consecințe, nu pe starea mentală dovedită a părintelui.^[35]

Prin folosirea termenilor „intenționat, urmărit, asumat și apropriat”, legea creează o aparență de precizie, dar, de fapt, adaugă confuzie: instanța riscă să caute o „intenție dovedită” greu de probat; expertul psiholog nu poate certifica intenția, ci doar descrie conduita observabilă și efectul asupra copilului; rezultatul poate fi neluarea în seamă a unor rapoarte de expertiză pe motiv că nu se circumscriu textului, deoarece expertul descrie cauze și efecte, nu intenții.

Acești termeni scot în evidență ruptura dintre limbajul juridic și limbajul psihologic. Legea cere intenționalitate (vinovăție), dar psihologia oferă mecanisme cauzale (comportamente și efecte). Definiția este astfel greu de aplicat și riscă să plaseze sarcini imposibile de probă pe umerii instanței și ai expertului, chiar dacă instanța poate reconstitui intenția indirect prin alte probe. Oricum ar fi, riscul ca fenomenul să fie sancționat formal doar dacă intenția e dovedită, subzistă. În ansamblu, formularea laturii subiective creează impresia unei rigori juridice care nu se poate găsi în aplicare, întrucât fenomenul descris nu se pretează la o evaluare prin instrumente ale dreptului culpabilității, ci prin mecanisme de înțelegere a dinamicii relaționale și a impactului emoțional asupra copilului.

După clarificarea dimensiunii intenționate a conduitei, analiza trebuie să se deplaseze asupra modalităților concrete prin care aceasta se manifestă, întrucât verbele generează, acceptă sau folosește din cuprinsul definiției descriu nu doar forme diferite de implicare, ci și grade distincte de participare la crearea sau perpetuarea situației de înstrăinare părintească.

5. Dimensiunea obiectivă

Verbele utilizate de legiuitor – generează, acceptă sau folosește – descriu forme distincte de implicare ale părintelui în procesul de înstrăinare părintească, configurând dimensiunea obiectivă a conduitei. Ele nu au doar un rol descriptiv, ci exprimă o gradare a participării, de la inițierea activă a conduitei, la tolerarea pasivă a acesteia și, în final, la exploatarea ei conștientă. Prin aceste nuanțe, textul legal încearcă să surprindă complexitatea fenomenului, însă melanjează planurile intenției, ale inacțiunii și ale interesului personal, ceea ce face dificilă delimitarea juridică a fiecărei forme de manifestare.

În sensul comun, conform Dicționarului explicativ al limbii române, a genera înseamnă „a produce, a determina, a da naștere”, a accepta înseamnă „a fi de acord cu, a primi, a consimți, a admite, a aproba, a suporta, a tolera”, iar a folosi semnifică „a utiliza, a întrebuința, a fi de folos, a trage folos din ceva, a profita de ceva”.^[36]

Aceste accepțiuni sunt neutre și nu redau componenta de imputabilitate pe care norma o presupune. Din perspectivă juridică, semnificația acestor verbe nu poate fi dedusă din sensul lor lingvistic, ci din contextul normativ în care sunt utilizate. În această definiție ele nu descriu simple acțiuni, ci modalități de implicare juridic relevante în apariția sau menținerea unei stări contrare interesului superior al copilului.

Astfel, a genera depășește sensul comun de a produce, desemnând acțiunea directă prin care părintele determină o ruptură afectivă între copil și celălalt părinte, o formă de conduită intenționată cu conținut activ. A accepta descrie o formă pasivă de contribuție, manifestată prin lipsa intervenției, tăcere sau neimplicare, care echivalează cu tolerarea cuplabilă a unei stări vătămătoare copilului. A folosi desemnează atitudinea părintelui care profită de o situație deja instalată, valorificând refuzul copilului în scopuri personale: câștigarea custodiei, restrângerea relațiilor personale sau obținerea unor avantaje materiale ori morale.

Din perspectivă juridică, aceste verbe marchează niveluri diferite ale vinovăției. A genera corespunde intenției directe sau eventuale, părintele urmărind efectul. A accepta și a folosi exprimă forma de culpă de rezultat, în care părintele nu urmărește direct producerea efectului, dar îl tolerează sau exploatează ulterior. Totuși, în ipoteza acceptării deliberate, intenția poate fi indirectă – părintele prevede efectul și îl lasă să se producă, beneficiind de consecințele lui. În acest mod, definiția legală reunește conduite intenționate și neintenționate într-o formulare unică, transformând intenția și culpa în categorii suprapuse, cu același impact asupra copilului.

Juridic, verbele acceptă și folosește acoperă ipoteza părintelui care, deși nu este autorul direct al conduitei de înstrăinare, nu gestionează adecvat refuzul copilului și ajunge să-l întrețină, fie prin pasivitate, fie prin exploatare. Forma de vinovăție care caracterizează această conduită nu este intenția, ci culpa de rezultat, specifică unei responsabilități derivate: părintele nu urmărește producerea efectului, dar îl tolerează, îl întreține sau îl valorifică, asumându-și implicit consecințele.

O asemenea atitudine nu exprimă doar o slăbiciune emoțională, ci o veritabilă responsabilitate „la a doua mână”, în care neputința aparentă de a gestiona refuzul copilului se transformă într-o complicitate tacită. Ea consolidează ruptura afectivă și perpetuează efectele conduitei inițiale, transformând pasivitatea într-un factor activ de menținere a dezechilibrului relațional. În astfel de situații, culpa nu constă în acțiunea producătoare de dezechilibru, ci în incapacitatea părintelui de a restabili echilibrul emoțional al copilului, în a stimula reluarea legăturilor cu părintele respins și de a contracara propriul avantaj afectiv.

Prin urmare, incoerența textului legal derivă din suprapunerea planului intențional peste cel al culpei. Termenii „intenționat, urmărit, asumat și apropriat” definesc latura subiectivă, în timp ce verbele „generează, acceptă, folosește” exprimă exteriorizarea ei concretă. Prin cumularea lor, norma reunește sub aceeași formulă conduite intenționate, pasive și valorificatoare, cu efect identic asupra copilului.

Într-o interpretare funcțională, legea nu sancționează intenția, ci urmărește prevenirea efectului vătămător asupra copilului. Din această perspectivă, textul implică o obligație pozitivă a părintelui pretins înstrăinător de a coopera la menținerea relațiilor personale ale copilului cu celălalt părinte, chiar și atunci când refuzul copilului pare a fi rezultatul voinței copilului însuși sau a conduitei părintelui pretins înstrăinat, transformându-l într-un garant absolut al menținerii relației personale, împingându-l într-o poziție aproape imposibilă din punct de vedere practic și psihologic. În aceeași logică, el este dator să intervină activ pentru a combate refuzul copilului, chiar și atunci când acesta are cauze obiective – traume anterioare, lipsă de atașament, comportamente abuzive ale celuilalt părinte. Această extindere a responsabilității produce un efect paradoxal: părintele care doar gestionează, sau nu reușește să gestioneze un refuz preexistent al copilului, devine vinovat de situația inițială, în timp ce dacă autorul real al înstrăinării este celălalt părinte, poate rămâne în afara consecințelor juridice. Psihologia distinge între cauză și efect, între intenția de a loializa și simpla pasivitate ori exploatare a unei stări de fapt: dreptul uniformizează aceste ipoteze, atribuind aceeași emblemă de „responsabilitate”.

Această incongruență riscă să fragilizeze aplicarea normei, întrucât pune pe același plan vinovăția autorului inițial și culpabilizarea celui aflat în situația de „a doua mână”. În lipsa unor criterii diferențiate, instanța poate „sancționa” un părinte pentru simple consecințe pe care nu le-a produs, dar nici nu le-a înlăturat.^[37]

Atât „acceptarea” cât și „folosirea” împing legea spre o cooperare forțată și spre o stimulare artificială a relațiilor personale ale copilului. Practic, această ambiguitate poate conduce la confuzii între situațiile reale de înstrăinare și alte circumstanțe complexe, unde atitudinea părintelui nu este neapărat culpabilă.

În plan psihologic, o asemenea situație reflectă un mecanism de confuzie afectivă în care copilul internalizează conflictul parental și îl transformă într-o reacție de respingere, o manifestare care trebuie înțeleasă și corectată prin intervenție coordonată între părinți și specialiști, nu reprimată prin sancțiune.^[38]

Dincolo de conduita părintelui, esența fenomenului se relevă prin reacția copilului însuși, care devine purtătorul efectului cumulativ al acestor comportamente. Ceea ce legea denumește „situație” nu mai privește fapta adultului, ci starea relațională instalată între copil și părintele respins, manifestată prin reținere, evitarea contactului sau ostilitate deschisă. În această perspectivă, analiza trebuie să se deplaseze de la intenția părintelui la manifestarea copilului, ca expresie concretă a dezechilibrului emoțional produs.

6. O situație

Prin utilizarea termenului „situație”, legiuitorul a încercat să traducă în limbaj juridic o realitate profund psihologică, fără a distinge între fapta care o generează și efectul care o consfințește. Într-o definiție care ar fi trebuit să clarifice termenii, situația capătă rol de nucleu autonom de reglementare, substituind analiza conduitei prin simpla constatare a efectului. Norma devine astfel autoreferențială, în sensul că identificarea situației depinde chiar de calificarea juridică pe care norma o produce. Ea nu explică fenomenul, ci îl postulează ca existent, pretinzând că îl reglementează tocmai prin această recunoaștere formală.

Formularea legală „o situație” introduce o nuanță semnificativă, prin folosirea articolului nehotărât. Legiuitorul  nu se referă la o faptă determinată sau la o succesiune concretă de acte, ci la o stare relațională percepută ca atare de copil, indiferent de pluralitatea faptelor care o pot genera. Prin urmare, nu pluralitatea actelor conferă realitate fenomenului, ci unitatea afectivă a percepției copilului, care transformă interacțiuni distincte într-o singură trăire coerentă. În plan juridic, această alegere terminologică amplifică ambiguitatea. „O situație” nu desemnează un fapt probat, ci o impresie trăită, transpusă în limbaj normativ fără delimitare clară între constatare și imputabilitate.

Juridic, „situația” nu desemnează o faptă, ci o stare de fapt cu valență normativă, o realitate psihologică transpusă în drept printr-un limbaj care nu-i aparține. Această transpunere generează confuzie între ceea ce este constatat și ceea ce este imputabil, între efect și responsabilitate. Legea nu mai operează cu intenția ca element al vinovăției, ci cu efectul ca dovadă a conduitei, transferând accentul de pe vinovăția adultului pe reacția copilului – reacție interpretată juridic, dar trăită psihologic.

Această deplasare de accent produce, implicit o mutare a sarcinii probei: nu mai este vorba de demonstrarea unei conduite parentale verificabile, ci de confirmarea juridică a unei reacții emoționale a copilului – reacție prin natura ei subiectivă, variabilă și greu de obiectivat probatoriu^[39]. În locul unei fapte imputabile, susceptibile de a fi analizată prin probe directe, instanța este chemată să aprecieze veridicitatea unei stări psihologice, ceea ce transformă proba într-un exercițiu interpretativ, dependent de percepție și de expertiză de natură științifică.^[40] Dintr-un mecanism de protecție a copilului, norma devine astfel un teren al incertitudinii probatorii, în care reacțiile copilului sunt convertite în indicii de vinovăție, iar părintele presupus înstrăinător trebuie să demonstreze absența unei intenții pe care legea o prezumă prin efect.^[41]

Aglomerarea de termeni care desemnează intenția (intenționat, urmărit, asumat, apropriat) și modalitățile de realizare (generează, acceptă, folosește) nu configurează în sine o conduită imputabilă, ci doar un cadru potențial de interpretare, al cărui sens este decis abia prin reacția copilului. În structura definiției, vinovăția părintelui este apreciată prin prisma efectului, nu a conduitei sale proprii. Situația – adică starea emoțională a copilului, devine criteriul de evaluare retrospectivă a conduitei parentale: dacă minorul manifestă reținere sau ostilitate, aceasta confirmă, post factum, că celălalt părinte ar fi produs înstrăinarea.

O asemenea construcție juridică inversează raportul dintre cauză și efect, transformând consecința într-un instrument de diagnostic juridic al vinovăției. În realitate, situația nu exprimă un adevăr obiectiv, ci percepția copilului asupra realității familiale, o percepție selectivă, mediată de vârstă, loialitate și nivel de dezvoltare emoțională.^[42] De aici derivă riscul major ca legea să confunde starea de disconfort afectiv a copilului cu dovada unei conduite alienante, plasând întreaga analiză juridică sub semnul subiectivității copilului, care nu e în măsură să distingă între conflict, distanță emoțională și influență indusă.

Din perspectivă psihologică, „situația” văzută de copil nu este o relație constatabilă în sens juridic, ci o reconstrucție afectivă. Copilul nu percepe relațiile familiale ca pe un raport de cauzalitate, ci ca pe un sistem de apartenențe și loialități.^[43] El nu identifică autorul unei conduite, ci resimte efectul unei tensiuni. În acest sens, „situația” din lege este o proiecție juridică a unei trăiri interioare, tradusă în limbaj normativ fără filtru psihologic. Prin urmare, evaluarea ei trebuie să țină cont nu doar de manifestările exterioare ale copilului, ci de structura emoțională a percepției, altfel riscăm să juridicizăm suferința și să moralizăm reacțiile firești ale unei adaptări dificile^[44].

În acest punct se relevă fragilitatea de fond a definiției legale. Deși aparent construită pe intenția adultului, textul deplasează centrul de greutate spre copil, transformându-i comportamentul într-un indice juridic al conduitei parentale. În această construcție, efectul devine criteriu de evaluare a cauzei, ceea ce creează riscul confuziei dintre constatarea unei stări relaționale și imputarea juridică a unei conduite. Este suficient ca minorul să manifeste reținere, evitare sau refuz pentru ca legea să postuleze existența unei conduite înstrăinătoare. Se ajunge astfel la paradoxul în care o atitudine a copilului, determinată de factori multipli – dezvoltare emoțională, anxietate, nevoia de loialitate, conflict de valori, chiar traumă separativă – este asimilată unei fapte a adultului, fără o verificare prealabilă a cauzelor reale.

Psihologic vorbind, multe dintre reacțiile copilului pot fi străine de mecanismul înstrăinării părintești, deși se manifestă asemănător. Copilul poate refuza contactul cu părintele respins nu din influență externă, ci din nevoia de protecție afectivă (atunci când percepe părintele ca intruziv sau nesigur), din teamă de conflict (evitarea unei situații tensionate), din sentiment de vinovăție (pentru destrămarea familiei), sau identificare excesivă cu părintele custodian (ca formă de conservare a stabilității), interpretare eronată (înțelege greșit comportamentele adulților),  loialități conflictuale (conflict intern între atașamentele față de părinți)^[45]. Aceste atitudini, deși produc efecte similare – distanță, refuz, evitare – nu pot fi confundate cu rezultatul unei conduite înstrăinătoare, deoarece nu derivă din intenția sau acțiunea unui părinte, ci din trăirea copilului însuși.^[46]

Prin urmare, analiza juridică a situației ar trebui să distingă între refuzul indus și reținerea adaptativă, pentru a nu converti reacțiile naturale de apărare ale copilului în probe ale vinovăției parentale. În absența acestei distincții, norma riscă să sancționeze manifestarea suferinței copilului, iar nu cauza ei, confundând efectul unei rupturi emoționale cu dovada unei conduite culpabile.^[47]

Dincolo de conduita părintelui, esența fenomenului devine vizibil în plan relațional prin reacția copilului însuși, care devine purtătorul efectului cumulativ al acestor comportamente. În continuare, analiza trebuie să abordeze modul concret în care copilul exprimă situația trăită, adică prin atitudini de reținere sau ostilitate nejustificată sau disproporționată, manifestări ce vor fi examinate distinct, pentru a evidenția semnificația lor juridică și psihologică.

7. Reținerea sau ostilitatea copilului

Termenii „reținere” și „ostilitate” sunt utilizați de legiuitor în definiția înstrăinării părintești pentru a desemna reacțiile copilului față de părintele presupus înstrăinat. Folosirea lor laolaltă sugerează că aceste manifestări sunt percepute ca alternative ale aceleiași realități psihologice, respectiv ca expresii exterioare ale situației trăite de copil. În plan juridic, ele dobândesc relevanță doar atunci când sunt calificate ca nejustificate sau disproporționate, devenind astfel indicii ale unei posibile conduite înstrăinătoare.

În sensul lingvistic comun, acești termeni relevă o dimensiune pur emoțională: reținerea semnifică atitudinea de evitare, rezervare, iar ostilitatea atitudinea dușmănoasă, plină de ură, dușmănie, vrăjmășie.^[48] Această semnificație arată că legiuitorul a preluat termeni din registrul afectiv al limbii comune fără o adaptare conceptuală la specificul juridic al noțiunii, conferindu-le astfel o valoare normativă ambiguă.

În plan psihologic, însă, aceste atitudini nu exprimă neapărat o opoziție reală față de părintele respins, ci pot reprezenta mecanisme de adaptare emoțională la conflictul parental (nu neapărat efectul unei manipulări parentale), forme de protecție afectivă prin care copilul încearcă să reducă tensiunea și incertitudinea relațională.^[49] Reținerea poate fi o reacție pasivă, de evitare a conflictului, iar ostilitatea o formă activă de respingere, menită să restaureze echilibrul interior al copilului într-un context afectiv perturbat.

Din perspectiva dinamicii familiale, reținerea și ostilitatea copilului nu pot fi desprinse de experiența sa relațională și de contextul emoțional al conflictului dintre părinți. Norma juridică produce, însă, o decuplare artificială între reacția copilului și variabilele psihologice care o determină, tratând aceste atitudini ca realități autonome, independente de influențe externe. În absența unei determinări prealabile a acestor termeni, legea fixează efectul, dar ignoră procesul care l-a generat.^[50]

În plan juridic, interpretarea expertului psiholog devine punctul de echilibru între text și realitate. Totuși, expertul însuși este ținut de formularea legală și riscă să reproducă ambiguitatea acesteia, mai ales atunci când trebuie să califice „reținerea” sau „ostilitatea” drept nejustificate ori disproporționate. Instanța, la rândul ei, va suplini lipsa de claritate a normei printr-o apreciere largă a probelor, oscilând între constatare și evaluare psihologică. În absența unui cadru conceptual clar, interpretarea devine extensivă, iar sarcina stabilirii sensului revine în fapt judecătorului cu ajutorul expertului.^[51]

Prin reunirea celor doi termeni sub aceeași formulă, legiuitorul amestecă, fără distincție, două planuri psihologice diferite – adaptarea defensivă și respingerea activă – tratându-le uniform ca manifestări ale înstrăinării părintești. O astfel de abordare sporește riscul ca reacțiile copilului să fie interpretate prin prisma intenției adultului, iar nu prin semnificația lor proprie, ceea ce diluează însăși finalitatea de protecție a normei.

Aceste reacții constituie, în fapt, forme comportamentale ale situației definite de lege, reprezentând expresia dezechilibrului afectiv trăit de copil și criteriul prin care norma juridică evaluează indirect conduita părintelui.

7.1. Caracter nejustificat

În accepțiunea sa comună, termenul „nejustificat” desemnează ceea ce este lipsit de motiv întemeiat sau de cauză legitimă. El derivă de la adjectivul „justificat” care, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, semnifică „întemeiat, motivat, sprijinit pe o cauză reală sau legitimă”,^[52] iar acesta, la rândul său, provine din adjectivul „just” definit ca „drept, adevărat, echitabil, conform cu adevărul sau cu echitatea”.^[53] Prin urmare, termenul are o genealogie axiologică, raportându-se mai degrabă la ideea de echitate și adevăr decât la o cauzalitate strict juridică.

Pornind de la această accepțiune, se observă că nejustificat depășește simpla sferă logică a cauzalității juridice și se apropie de limbajul valorilor morale și afective. În psihologie, calificativul „nejustificat” nu desemnează absența unei cauze reale, ci decalajul dintre cauza obiectivă și interpretarea subiectivă pe care copilul o dă realității. Comportamentele aparent lipsite de motiv rațional pot fi, de fapt, expresia unei percepții deformate, construite în funcție de schemele interne și de trăirile afective proprii. În stadiile senzorio-motorii și, ulterior, preoperaționale, copilul nu diferențiază încă între sine și lumea exterioară, ceea ce face ca reacțiile sale să nu corespundă întotdeauna contextului obiectiv, ci realității sale interne. Prin urmare, ceea ce este nejustificat din punct de vedere juridic, devine, din perspectivă psihologică, explicabil prin mecanismele naturale ale dezvoltării cognitive și afective.^[54]

Această reconstrucție internă a realității, proprie copilului aflat în formare, poate fi accentuată de contextul familial, în care trăirile emoționale intense, tensiunile dintre părinți sau contradicțiile mesajelor afective produc o percepție ambivalentă și confuză. În astfel de situații, copilul amestecă propria trăire cu comportamentele reale ale părinților, ceea ce determină o dinamică confuzatorie familială, în care realitatea este percepută prin filtrul emoțional al relației parentale.^[55]

Juridic, termenul „nejustificat” cunoaște sensuri distincte. În dreptul civil, spre exemplu în cazul îmbogățirii fără justă cauză, el desemnează lipsa unui motiv legitim ori a unei cauze rezonabile care să susțină o conduită, indicând absența unei justificări morale sau faptice.^[56] În dreptul penal, dimpotrivă, termenul este utilizat cu valoare tehnică, trimițând la lipsa unei cauze de justificare, adică la inexistența unei situații precum legitima apărare sau starea de necesitate care ar înlătura caracterul penal al faptei.^[57] În consecință, fapta „nejustificată” rămâne imputabilă autorului, iar termenul capătă o semnificație negativă, de încălcare a unei conduite prescrise de lege.

Legiuitorul, în materia protecției copilului, preia această terminologie juridică, dar o resemantizează, transformând-o într-o noțiune a cărei determinare depinde de contextul familial concret.

Astfel, reținerea sau ostilitatea nejustificată a copilului față de unul dintre părinți nu exprimă lipsa oricărei motivații, ci absența unui motiv rezonabil raportat la echilibrul interior și la experiențele reale ale copilului. Termenul nu sancționează refuzul copilului ca act de voință, ci distorsiunea care îl însoțește: copilul respinge un părinte nu pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce i s-a indus să creadă că este. În acest sens, nejustificarea devine expresia unei neconcordanțe între planul psihologic și cel factual, fiind indiciul unei influențe externe.

Doctrina psihologică confirmă că un refuz nejustificat nu rezultă din experiența directă a copilului, ci dintr-o asimilare afectivă a conflictului parental, subliniindu-se că „refuzul nejustificat se caracterizează prin disproporția dintre cauza aparentă și intensitatea reacției copilului”, indicând o percepție denaturată a realității și o formă de influență psihologică persistentă.^[58] Aprecierea caracterului nejustificat devine, astfel, un exercițiu de echilibru între dimensiunea juridică a cauzei și cea emoțională a efectului, impunând o analiză interdisciplinară în care expertiza psihologică are rolul determinant.

Aprecierea caracterului nejustificat al refuzului copilului nu poate fi realizată prin simpla constatare a opoziției exprimate, fiind necesară analiza maturității, consecvenței și a contextului situațional în care s-a format, evaluarea trebuind a fi efectivă și individualizată în privința voinței minorului, fără a permite transferarea responsabilității deciziei asupra acestuia.^[59]

Prin urmare, termenul nejustificat nu este o simplă etichetă descriptivă, ci o etalonare normativă a echilibrului copilului. El funcționează ca un criteriu de echilibru între adevărul psihologic și evaluarea juridică: acolo unde comportamentul nu mai are o rațiune proprie copilului, ci doar una indusă, el devine „nejustificat” în sensul legii.

În urma acestor observații se conturează o legătură structurală între calificativele nejustificată și disproporționată. Refuzul copilului este nejustificat atunci când nu poate fi raportat la o cauză legitimă, și disproporționat atunci când reacția afectivă depășește, ca intensitate și durată, motivele care au generat-o. În ambele situații, evaluarea nu se poate realiza în plan juridic pur, ci presupune descifrarea semnificației psihologice a comportamentului copilului. Analiza nu trebuie redusă la constatarea unui fapt, ci trebuie să urmărească „interpretarea sensului psihologic al atitudinii”, pentru a evita substituirea reacției adaptative cu una considerată culpabilă.^[60] Prin urmare, raportul dintre nejustificare și disproporție este semnul exterior al nejustificării interne, iar determinarea acestei relații constituie sarcina expertizei psihologice, nu a percepției intuitive a instanței.

7.2. Caracter disproporționat

În absența unei definiții legale autonome, semnificația termenului disproporționat se extrage din limbajul comun care, adjectiv fiind, desemnează „despre mai multe elemente comparabile, ceea ce este lipsit de proporție, nepotrivit (mai mare sau mai mic).”^[61] Prin urmare, chiar prin sensul său lingvistic, termenul presupune existența unui raport de comparație între elemente corelative, fără de care noțiunea de disproporție își pierde semnificația.

Transpus în plan juridic, termenul nu mai exprimă un raport cantitativ, ci unul comportamental, care privește relația dintre conduita părintelui și reacția copilului. Disproporția nu descrie un fapt izolat, ci un raport de neechilibru între intensitatea reacției copilului și comportamentul obiectiv al părintelui respins.

În această accepțiune, disproporția devine criteriu al imputabilității, marcând momentul în care reacția copilului depășește cauzele reale care ar fi putut-o determina. Problema fundamentală constă însă în absența unui standard de proporționalitate: legea nu oferă criterii de apreciere, iar instanța este chemată să decidă, adesea intuitiv, ceea ce este sau nu disproporționat. Aprecierea se face în raport cu propriile repere de normalitate, ceea ce introduce un grad inevitabil de subiectivitate judiciară.

Această subiectivitate este amplificată de caracterul emoțional al fenomenului examinat. În lipsa unei metodologii unitare de evaluare, „disproporționată” riscă să devină un calificativ arbitrar, dependent de percepția individuală a judecătorului asupra copilului și al părintelui. De aceea, delimitarea juridică a disproporției nu poate fi stabilită ad-hoc, ci trebuie corelată cu constatările obiective ale expertizei psihologice care justifică sau infirmă intensitatea reacției copilului.

Termenul nu este consacrat ca atare nici în psihologie, dar semnificația lui poate fi dedusă analitic din lucrările privind atașamentul și reglajul afectiv, unde apar referiri implicite la reacțiile emoționale exagerate față de stimulul real.^[62] În prezenta analiză termenul este utilizat în sens operațional pentru a desemna o reacție emoțională sau comportamentală a cărei intensitate depășește situația obiectivă, trădând o ruptură între percepția subiectivă a copilului și realitatea relațională.^[63] Ea indică un deficit de reglaj afectiv. Emoția devine excesivă în raport cu contextul, fiind amplificată de factori interni (insecuritate relațională, anxietate, conflict de loialitate, identificare cu părintele dominant).

Disproporția nu este o simplă reacție la fapte, ci un simptom al unei distorsiuni cognitive și emoționale care modifică reprezentarea celuilalt părinte.^[64] Copilul răspunde nu la comportamentele concrete, ci la o reprezentare afectivă construită în dinamica familială. Astfel, elementele factuale sunt reinterpretate prin filtrul emoțiilor dominante.^[65]

Mecanismul este circular: o percepție distorsionată generează o reacție intensă, iar reacția consolidează percepția inițială, formând un sistem emoțional autoreferențial, rezistent la corectare.

În medii conflictuale, disproporția se exprimă fie prin respingere totală, fie prin idealizare excesivă, ambele forme indicând o fuziune afectivă neregulată cu unul dintre părinți.

În evaluarea psihologică judiciară, o reacție „disproporționată” nu poate fi asimilată automat influenței parentale. Adesea este o strategie defensivă adaptativă la stresul relațional. Numai o expertiză psihologică integrată (istoric relațional, observație contextuală, corelări clinice) poate distinge între disproporția aparentă (derivată din context) și disproporția autentică (susținută de o influență externă persistentă).

Prin urmare, calificarea juridică a reacției copilului ca nejustificată sau disproporționată nu poate fi realizată în mod abstract, ci numai prin analiza contextului familial concret și a relațiilor afective dintre copil și părinți.

7.3. Față de oricare dintre părinți

Prin formularea „față de oricare dintre părinți”, legiuitorul pare să exprime intenția unei protecții echilibrate, circumscrise interesului superior al copilului și menținerii relațiilor afective în dublu sens. În realitate însă, protecția vizează în primul rând copilul – ca titular direct al dreptului de a păstra legăturile personale – iar părintele înstrăinat beneficiază doar indirect, prin reflexul acestui drept. Interesul superior al copilului devine astfel un filtru unic de validare a conduitei părintești, fără recunoașterea autonomă a drepturilor afective ale părintelui exclus.

De aceea,  soluțiile legale și judiciare sunt de reechilibrare a relației familiale, prin restabilirea contactului copilului cu ambii părinți, dar și una punitivă, atunci când se constată o conduită înstrăinătoare intenționată. Totuși, chiar și în această ipoteză, copilul poate fi plasat în grija părintelui anterior respins, ceea ce ridică întrebarea dacă protecția astfel realizată mai servește interesului său real.^[66]

Prin urmare, expresia „față de oricare dintre părinți” instituie un echilibru aparent, orientat mai mult spre simetria formală a textului decât spre echitatea substanțială a efectelor sale. În absența unei norme care să articuleze explicit protecția cumulativă a copilului și a relației parentale ca unitate de viață familială, protecția se diluează într-o neutralitate declarativă, în care interesul copilului riscă să fie invocat pentru a justifica măsuri care, în fapt, îl expun unei noi rupturi afective.^[67]

8. Analiza conceptuală a definiției

Definiția legală a înstrăinării părintești, deși plasată formal în dispoziția legală care explică semnificația termenilor utilizați de legiuitor,^[68] depășește cadrul unei simple clarificări terminologice. Ea nu explică un concept, ci reglementează o realitate, transformându-se într-un veritabil sediu normativ al instituției pe care o definește, în loc să exercite o funcție explicativă, textul se substituie normei, devenind o formă paradoxală de legiferare prin definiție, situație în care intenția declarată a legiuitorului este deviată de la funcția sa firească.

Practic, înstrăinarea părintească nu a fost gândită ca o instituție juridică autonomă, cu propriul regim juridic, ci mai curând ca o situație de fapt, fără o reglementare sistematică. Sintagma apare ca o inserție pretorială în diferite texte de lege fără a fi articulată cu celelalte instituții de protecție a copilului (abuz, neglijență, violență psihologică, relații personale, plasament, decăderea din drepturile părintești), iar textul reglementator este reprezentat de definiția juridică. 

Această construcție terminologică aparent riguroasă ascunde o polisemie greu de conciliat. Termenii folosiți provin din registre conceptuale eterogene (juridic, psihologic, moral și comportamental), fără o delimitare clară a sensurilor lor. Rezultatul este o aglomerare de verbe și atribute (intenționat, urmărit, asumat, apropriat, generează, acceptă, folosește) care creează iluzia de precizie, dar nu oferă consistență. Dincolo de bogăția lexicală, definiția se dovedește săracă în conținut normativ, lipsindu-i criteriile de durată, intensitate, repetitivitate sau gradul de conștientizare al autorului.

Ceea ce ar fi trebuit să fie normă de protecție a copilului este, în realitate, o normă eliptică și autoreferențială, care se abate de la propria finalitate. Interesul superior al copilului care ar fi trebuit să constituie nucleul axiologic al reglementării, este complet omis. Fenomenul este astfel desprins de scopul său originar și tratat în sine ca o realitate juridică autonomă, deconectată de la principiul care îi conferă sens.

Substanțial, definiția este reductivă, surprinzând doar efectele vizibile (reținerea și ostilitatea copilului), fără a identifica și descrie conduitele parentale care le produc. Ea fixează simptomul, nu cauza, confundând manifestarea cu originea. În absența unei corelări între comportamentele părintești și reacțiile copilului, norma devine o simplă constatare a unei stări de fapt, nu o reglementare a unui proces relațional.

Mai grav este că centrul de greutate se deplasează de la părinte la copil. Deși textul afirmă că se referă la conduita părinților, aplicarea sa practică se raportează la atitudinea copilului. Acesta devine filtru de validare al conduitei părintelui, iar reacția sa emoțională (refuzul, reținerea, ostilitatea) devine o probă juridică a vinovăției adultului. În acest fel, copilul este transformat din subiect al protecției într-un instrument probator, ceea ce contravine spiritului întregii legislații privind protecția copilului.

Această inversare de perspectivă conduce la mutarea sarcinii probei: în lipsa unor criterii obiective pentru evaluarea comportamentului parental, analiza se concentrează asupra reacțiilor copilului, subiective, volatile și dificil de interpretat. Se ajunge astfel la o juridicizare a emoției, în care atitudinea copilului decide retrospectiv dacă un părinte este sau nu înstrăinător. Norma înlocuiește fapta cu percepția, iar proba devine o extrapolare afectivă.

În plus, definiția nu oferă repere clare privind durata, intensitatea și consecințele conduitei. Nu se distinge între o atitudine singulară și una sistematică, între un comportament intenționat și unul involuntar, nici între un efect reversibil și unul definitiv. În lipsa acestor delimitări previzibilitatea și claritatea legii, aflate sub auspiciile articolului alineatului 5 din Constituție privind calitatea normei juridice pot fi puse serios la îndoială.

Această imprecizie structurală se amplifică prin ruptura dintre limbajul juridic și cel psihologic. Juristul caută fapta, psihologul caută contextul; primul evaluează vinovăția, al doilea caută cauzalitatea.^[69] Definiția legii nu servește pe deplin niciunul dintre aceste demersuri. Este prea vagă pentru a fundamenta responsabilitatea juridică și prea schematizată pentru a reflecta complexitatea proceselor psihologice.

Prin urmare, ceea ce dorea o normă de clarificare a devenit o sursă de confuzie conceptuală. O definiție care reglementează, un text descriptiv care produce efecte sancționatorii, o construcție juridică sprijinită pe un limbaj psihologic impropriu, toate acestea conturând o instituție normativă fragilă, ambiguă și contradictorie.

În esență, legea a construit o ficțiune. O realitate psihologică transformată în categorie juridică fără adaptare corespunzătoare a limbajului și fără inserarea reperelor axiologice necesare. În locul unei norme de protecție a copilului, avem o definiție cu potențial sancționator în care vinovăția părintelui este dedusă din conduita copilului, iar criteriul de apreciere devine el însuși variabil, imprecis și subiectiv.

Astfel, sub aparența clarității și a preciziei terminologice, definiția legală a înstrăinării părintești introduce cea mai periculoasă formă de incertitudine juridică: aceea care se ascunde sub masca falsei certitudini.

III. Regimul juridic al înstrăinării părintești

1. Acțiunea în constatare a înstrăinării părintești

1.1. Excepție de la dreptul comun

Acțiunea în constatarea înstrăinării părintești, introdusă prin art. 140¹ alin. (1) din Legea nr. 272/2004, reprezintă o abatere semnificativă de la arhitectura tradițională a acțiunilor în constatare, astfel cum aceasta este configurată în dreptul comun. Conform modelului general stabilit de art. 35 din Codul de procedură civilă, acțiunea în constatare este destinată exclusiv stabilirii existenței sau inexistenței unui drept ori a unui raport juridic,^[70] fiind admisibilă numai atunci când reclamantul justifică un interes în obținerea unei hotărâri declarative lipsită de caracter executoriu și orientată spre clarificarea unei situații juridice incerte.^[71] Modelul comun exclude, așadar, posibilitatea ca acțiunea în constatare să se transforme într-un instrument de verificare judiciară a unei realități factuale, oricât de relevantă ar fi aceasta pentru titularul dreptului.

În cazul înstrăinării părintești, legiuitorul alege deliberat să rupă această tradiție. Obiectul acțiunii prevăzute de art. 140¹ alin. (1) nu este existența sau inexistența unui drept subiectiv (de exemplu, dreptul copilului la relații personale sau dreptul părintelui la contact) și nici stabilirea unui raport juridic (precum exercițiul autorității părintești), ci constatarea unei situații de fapt, juridic calificate, așa cum aceasta este definită de art. 4 lit. b) din Legea nr. 272/2004: împiedicarea intenționată, urmărită sau asumată și apropriată a relațiilor personale dintre copil și părintele separat. Prin această tehnică, definiția (care se află formal în secțiunea dedicată „explicării semnificației unor termeni”) capătă o încărcătură normativă substanțială și generează, în mod excepțional, un efect juridic propriu: posibilitatea declanșării unei acțiuni în constatare orientate nu spre drept, ci spre fapt.

Acțiunea devine, astfel, efectul juridic direct al definiției legale, un mecanism procesual menit să dea corp unei instituții nou introduse în dreptul copilului. Fără această acțiune, definiția ar fi rămas suspendată într-un regim abstract, fără eficacitate practică. Cu ea, înstrăinarea părintească devine „justiciabilă”^[72] ca stare de fapt, independent de orice cerere privind modificarea autorității părintești, a locuinței copilului sau a programului de relații personale. În acest sens, acțiunea specială de constatare se prezintă ca mijlocul prin care definiția legală se transformă în realitate juridică aplicabilă, fiind, în substanța sa, parte integrantă a reglementării fenomenului înstrăinării părintești.

Totuși, această soluție legislativă vine cu un cost conceptual evident. Acțiunea în constatare este utilizată aici într-o manieră improprie, în afara cadrului său natural de aplicare. Deși doctrina subliniază că acțiunea în constatare nu poate servi pentru fotografierea judiciară a unor situații de fapt, ci doar pentru stabilizarea unui raport juridic,^[73] legiuitorul o investește cu rolul de „diagnostic” al unei conduite parentale disfuncționale. Transformarea acțiunii în constatare în instrument de identificare a unei situații de risc (și nu de lămurire a unui drept) reprezintă o derogare evidentă de la dreptul comun și o forțare a mecanismelor procedurale pentru a servi unei finalități materiale (protecția copilului) pe care acțiunea declarativă, în sine, nu o poate atinge.

O posibilă justificare ar fi aceea că, prin constatarea înstrăinării părintești, instanța identifică implicit încălcări ale dreptului copilului la relații personale, ceea ce ar apropia obiectul acțiunii de sfera tradițională a constatărilor privind existența sau încălcarea unui drept. Totuși, tehnica legislativă aleasă (care izolează fenomenul într-o definiție autonomă și îi atașează o acțiune specială) arată că legiuitorul nu a intenționat să plaseze acțiunea în sfera drepturilor copilului, ci în sfera constatării fenomenului, ceea ce creează o zonă de confuzie conceptuală între „situația de fapt” și consecința juridică. Pe aceeași linie, se poate afirma că acțiunea în constatare este mai degrabă un mecanism procedural prin care se poate ajunge la alte remedii juridice decât un instrument suficient în sine; iar această construcție îi conferă un caracter hibrid, tensionat, situat în afara limitelor tradiționale ale acțiunii declarative.

În concluzie, acțiunea în constatarea înstrăinării părintești se prezintă ca o excepție de la dreptul comun: ea nu vizează drepturi, ci fapte: nu consolidează un raport juridic, ci etichetează o conduită; nu stabilizează, ci deschide calea către remedii ulterioare. Această natură hibridă este atât rezultatul necesității de a conferi eficiență definiției legale, cât și reflexul unei tehnici legislative deficitare, care suprasolicită un instrument procedural, rezervat în mod tradițional altor finalități.

1.2. Caracterele juridice ale acțiunii în constatarea înstrăinării părintești

Acțiunea în constatarea înstrăinării părintești prezintă o serie de caractere juridice care o plasează într-o zonă de ruptură față de schema tradițională a acțiunii declarative din dreptul procesual civil. Aceste trăsături, unele preluate din modelul comun,^[74] altele rezultate direct din tehnica legislativă specială utilizată pentru reglementarea înstrăinării părintești, definesc natura mixtă a instrumentului procesual instituit prin art. 140¹ alin. (1).

Acțiunea este declarativă, neexecutorie, neconstitutivă și, într-o anumită măsură, orientată spre protecție, dar fără a se transforma în mod efectiv în acțiune în realizare, cu excepția situației prevăzute expres de alin. (3) al aceluiași articol. Acest amestec de elemente eterogene generează tensiuni conceptuale și ridică probleme teoretice privitoare la fidelitatea reglementării față de principiile procedurii civile.

Caracter declarativ

Caracterul declarativ este esența acțiunii în constatare,^[75] menținându-se formal și în cazul special al înstrăinării părintești. Hotărârea pronunțată în temeiul art. 140¹ alin. (1) stabilește, ca forță juridică, existența unei situații de fapt calificate, fără a crea modifica drepturi și fără a impune obligații concrete de conduită.

Prin aceasta, acțiunea rămâne, în mod aparent, fidelă modelului tradițional, potrivit căruia constatarea este lipsită de caracter constitutiv și se limitează la a exprima, în mod autoritativ, o stare juridică anterioară.^[76]

Totuși, caracterul declarativ are, în contextul înstrăinării părintești, un conținut specific: ceea ce se declară nu este un drept, ci o conduită parentală disfuncțională, iar acest fapt ridică întrebări legitime asupra naturii juridice a declarării în sine. Prin constatarea că un părinte se află în situația prevăzută de art. 4 lit. b), judecătorul nu se limitează la un act de clarificare juridică, ci realizează o evaluare normativă a comportamentului parental, cu efecte asupra demnității juridice a persoanei vizate și asupra arhitecturii viitoarelor procese privitoare la copil. Această interferență între declarativ și evaluativ marchează o îndepărtare de la finalitatea pur tehnică a acțiunii în constatare.

Pe de altă parte, hotărârea are caracter declarativ în ceea ce privește existența situației de înstrăinare, dar ea constituie premisa juridică pentru adoptarea unor măsuri ulterioare privind exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței copilului sau relațiile personale.

Caracter neexecutoriu

Ca regulă, acțiunile în constatare sunt lipsite de efect executoriu, neputând constitui titluri executorii în scopul impunerii unei conduite. Și în materia înstrăinării părintești, hotărârea de constatare nu poate fi executată silit: constatarea existenței fenomenului nu obligă în mod direct părintele să înceteze comportamentul, nu impune repunerea de drept în exercițiul relațiilor personale și nu deschide calea unei executări silite asupra minorului.^[77]

Această trăsătură evidențiază, încă o dată, improprietatea instrumentului ales. Deși înstrăinarea părintească este definită de legiuitor ca o formă de violență psihologică asupra copilului, mecanismul ales pentru identificarea sa nu produce niciun efect direct în sensul încetării situației, așa cum ar fi firesc într-un mecanism de protecție.

Rămâne, astfel, o hotărâre inertă, care își va produce consecințele aproape exclusiv în planul litigiilor viitoare, nu în cel al protecției imediate a copilului.

Caracter preconstitutiv

Caracterul preconstitutiv reprezintă, poate, trăsătura cea mai semnificativă a acțiunii prevăzute de art. 140¹. Deși acțiunea este declarativă, constatarea înstrăinării părintești produce un efect juridic durabil, în sensul că devine un fapt preconstituit pentru toate procesele ulterioare care privesc copilul.

Se creează, astfel, ceea ce poate fi descris ca un efect ipseizant: odată ce instanța a stabilit existența înstrăinării părintești într-o cauză specială, acest fapt devine o etichetă juridică atașată părintelui înstrăinător, care va influența substanțial judecata ulterioară privind locuința copilului, autoritatea părintească, relațiile personale sau orice alte măsuri pentru protecția copilului.^[78]

Deși prezumția legală din alin. (2) nu supraviețuiește procesului, faptul constatat (înstrăinarea părintească) un efect de durată, constituind un element probator greu de răsturnat, în litigiile ulterioare. Aceasta face ca acțiunea, deși formal declarativă, să aibă un efect material care depășește sfera strictă a declarației, transformând-o într-un instrument potențial sancționator indirect.

Caracter de protecție indirectă

Deși acțiunea în constatare nu este prin natura ei o acțiune de protecție, în materia înstrăinării părintești, ea dobândește o finalitate secundară de protejare a copilului. Instanța este chemată să identifice o situație de risc, iar constatarea acesteia facilitează declanșarea unor mecanisme ulterioare de protecție: modificarea locuinței, ajustarea relațiilor personale, intervenția DGASPC, consilierea psihologică sau expertiza de specialitate.

Totuși, această protecție este indirectă și diferențiată: constatarea nu produce prin ea însăși un remediu, doar pregătește terenul pentru măsurile ulterioare. Această limitare subliniază încă o dată hibriditatea acțiunii, situată între instrumentul declarativ și nevoia de protecție imediată.

Caracter hibrid în raport cu dreptul comun

Combinația dintre elementele declarative, neexecutorii, preconstitutive și orientate spre protecție, transformă acțiunea de la art. 140¹ într-o formă de litigiu hibrid, greu de încadrat în tipologiile procedurale clasice. Acțiunea nu este strict declarativă pentru că produce efecte de durată; nu este acțiune în realizare pentru că nu impune măsuri; nu este acțiune în protecție pentru că nu conferă remedii directe.

Această hibriditate reflectă atât încercarea legiuitorului de a operaționaliza definiția legală a înstrăinării părintești, cât și tensiunea dintre finalitatea de protecție și instrumentul procedural impropriu ales pentru realizarea sa. În acest cadru, caracterele juridice ale acțiunii devin ele însele martorul unei reguli procedurale deformate pentru a acomoda nevoile materiale ale protecției copilului.

1.3. Titularii acțiunii și limitele disponibilității

Acțiunea în constatarea înstrăinării părintești reglementată de art. 140¹ C. civ., se plasează într-un cadru juridic specific, în care protecția copilului impune o analiză distinctă a titularității dreptului dedus judecății. Deși fenomenul de înstrăinare părintească produce efecte grave asupra copilului și justifică un regim procedural cu evidente valențe de interes public, acțiunea păstrează natura unei proceduri civile private întemeiate pe raportul de filiație.

Multititularitatea și implicațiile ei juridice

Potrivit art. 140¹ alin. (1) din Legea nr. 272/2004, acțiunea în constatarea înstrăinării părintești poate fi introdusă de unul dintre părinți, de DGASPC sau de procuror. Enumerarea legală amestecă însă planul dreptului material cu cel al legitimării procesuale, generând o aparentă pluralitate de titulari.

Din punct de vedere material, doar părintele este titular al acțiunii. El este parte a raportului de filiație, direct afectat de fenomenul înstrăinării și singurul care deține un drept propriu de a solicita constatarea existenței acestui fapt.^[79] Textul legii folosește expresia „cererea unuia dintre părinți”, ceea ce permite, în principiu, sesizarea instanței de oricare dintre ei, dar interesul procesual real aparține exclusiv părintelui care pretinde că a fost înstrăinat. Părintele acuzat are, desigur, dreptul de a se apăra și a combate acuzația, însă acest drept se exercită în cadrul aceleiași proceduri, nu printr-o acțiune separată în constatare.

Prin contrast, DGASPC și procurorul, deși nu sunt participanți la raportul de filiație, au vocație formală de a cere constatarea existenței înstrăinării părintești, în considerarea interesului superior al copilului. Totuși, această soluție legislativă este discutabilă din perspectivă conceptuală, întrucât cele două instituții nu au un drept material propriu derivat din raportul de filiație și nu pot fi considerate părți ale raportului juridic afectat. Ele acționează ca autorități de protecție, exercitând o legitimare procesuală specială, și nu o titularitate veritabilă asupra dreptului dedus judecății. Într-o viziune coerentă asupra sistemului, dreptul material de a formula acțiunea ar trebui să rămână exclusiv al părinților, iar intervenția DGASPC și a procurorului să se limiteze la funcția de garant instituțional al interesului superior al copilului.

Această confuzie între titularitatea materială și legitimarea procesuală (introdusă prin extinderea artificială a titularilor către instituții publice) afectează claritatea regimului juridic al acțiunii. Într-o materie eminamente civilă, cum este cea a raporturilor de familie, titularitatea ar trebui să rămână internă raportului juridic, iar instituțiile de protecție să-și exercite rolul în limitele competențelor lor, fără a dobândi poziția formală de părți autonome.

Obiectivarea interesului copilului

Prin acțiunea în constatarea înstrăinării părintești, interesul superior al copilului capătă o formă obiectivată juridic.^[80] În cadrul acestei acțiuni instanța e chemată să verifice dacă relația copilului cu unul dintre părinți a fost alterată prin conduite de natură să contravină echilibrului său emoțional și dreptului de a menține legături personale cu ambii părinți. Obiectul analizei nu este o simplă conduită parentală, ci măsura în care aceasta a generat o afectare reală a legăturii dintre copil și părintele exclus, relevând situația de fapt a înstrăinării.

În acest cadru, interesul superior al copilului nu mai acționează doar ca principiu director, ci ca măsură de identificare a dezechilibrului relațional. Verificarea compatibilității conduitei părintelui cu interesul superior al copilului devine astfel instrumentul prin care instanța stabilește existența faptului juridic dedus judecății.

Această abordare transformă principiul într-un reper probator și valoric deopotrivă. Faptele ce țin de afectivitatea copilului, de disponibilitatea sa emoțională și de stabilitatea relațiilor familiale sunt evaluate prin mijloace juridice (expertize psihologice, anchete psihosociale, audieri), conferind interesului superior o funcție operațională care îi permite să se manifeste în concretul probatoriului și al motivării instanței.

Limitarea principiului disponibilității

Principiul disponibilității are caracter relativ și semnifică posibilitatea părților de a statua asupra existenței procesului (declanșarea procedurii, precum și închiderea ei înainte de a surveni o hotărâre judecătorească care să statueze în fond asupra pretențiilor reclamate) a cadrului procesual (părți, obiect, cauză și etapele pe care cauza le-ar putea parcurge).^[81]

Limitarea acestui principiu disponibilității în materia acțiunii în constatarea înstrăinării părintești rezultă din posibilitatea conferită instanței de a dispune măsuri de protecție atunci când constatarea înstrăinării se referă la un copil a cărui locuință este stabilită la părintele înstrăinător.

Sintagma „în cazul în care locuința copilului este stabilită la părintele înstrăinător” delimitează ipoteza specială în care legea autorizează instanța să intervină efectiv, transformând acțiunea dintr-una strict declarativă într-una cu efect de realizare. Formularea nu privește stabilirea locuinței în cadrul acțiunii, ci o situație preexistentă (de fapt sau de drept) în care copilul locuiește deja la părintele înstrăinător, iar simpla constatare a faptului ar fi insuficientă pentru protejarea lui.

În acest context, alin. (3) al art. 140¹ Legea nr. 272/2004 prevede că instanța va dispune: a) stabilirea în favoarea părintelui înstrăinat a unui program de relații personale cu copilul, care va include, în mod obligatoriu, modalități prevăzute de art. 18 alin (1) lit. c) și g);^[82] b) consilierea psihologică a copilului și a ambilor părinți de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului.

Pronunțarea asupra acestor măsuri are loc exclusiv din oficiu. Aceste măsuri nu pot face obiectul unui petit distinct, întrucât nu derivă din voința părților, ci din constatarea instanței că înstrăinarea părintească există. Ele reprezintă consecințele legale ale hotărârii de constatare, menite să asigure protecția efectivă a copilului și restabilirea echilibrului relațional dintre acesta și părintele exclus.

Prin efectele prevăzute de art. 140¹ alin. (3) lit. a) și b), din Legea 272/2004, acțiunea în constatarea înstrăinării părintești se situează într-o zonă de frontieră între acțiunile în constatare și cele în realizare. Ea își păstrează caracterul declarativ sub aspectul obiectului (stabilirea existenței unui fapt juridic), dar hotărârea pronunțată produce consecințe coercitive, generând obligații de conduită în sarcina părintelui. În acest sens, acțiunea dobândește o natură dublă: declarativă în formă dar în realizare în efecte, punând în discuție claritatea conceptuală a instituției și riscul de a afecta echilibrul principiilor procesuale.

1.4. Prezumția legală prevăzută de art. 140¹ alin. (2)

Prezumția instituită prin art. 140¹ alin. (2) din Legea nr. 272/2004  are natura juridică a unei prezumții legale relative, susceptibile de răsturnare prin administrarea probelor care să demonstreze că reacția copilului are o cauză independentă de conduita părintelui pretins înstrăinător. Ea are, însă, și un caracter atipic, întrucât deplasează raționamentul clasic al prezumțiilor din planul probator^[83] în cel al efectelor juridice. În logica textului, faptul cunoscut îl constituie înstrăinarea părintească, dovedită în cadrul acțiunii, iar faptul necunoscut, prezumat ca adevărat, este neconformitatea exercitării autorității părintești de către părintele înstrăinător și neconformitatea stabilirii locuinței copilului la acesta cu interesul superior al copilului. Rezultă că legea deduce o consecință juridică (lipsa conformității cu interesul copilului) dintr-un fapt de natură afectivă și relațională, ceea ce transformă prezumția într-un instrument de evaluare indirectă a măsurilor juridice privind copilul.

Prin această prezumție, legiuitorul transformă reacția copilului într-un indiciu suficient pentru declanșarea mecanismului juridic al înstrăinării, fără a clarifica însă criteriile prin care poate fi distinsă influența parentală de reacțiile emoționale autonome ale copilului. Această construcție juridică produce o deviație de obiect și de sens. Faptul cunoscut se circumscrie relațiilor personale, în timp ce faptele prezumate țin de regimul autorității părintești și al locuinței, instituții care aparțin unei alte ordini juridice. Prin urmare, prezumția migrează nejustificat de la planul relațional la cel normativ, fără existența unei legături logice sau cauzale între cele două sfere. Înstrăinarea părintească poate reflecta o disfuncție afectivă, dar nu conduce în mod necesar la neconformitatea juridică a exercitării autorității părintești ori la neadecvarea locuinței copilului, care pot rămâne, în fapt, funcționale și conforme interesului acestuia.

În plus, posibilitatea de a răsturna prezumția prin proba contrară, este, în realitate, iluzorie. Conform art. 328 C. pr. civ., partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care aceasta se întemeiază, iar partea adversă poate aduce proba contrară, doar cu privire la faptul prezumat.^[84] Or, în cazul prezumției analizate, părintele vizat nu poate combate efectele juridice (asupra autorității părintești sau locuinței) fără a nega însăși existența înstrăinării, adică faptul cunoscut. Raționamentul probator este astfel inversat: constatarea înstrăinării determină automat o concluzie juridică impusă, iar nu dedusă prin analiza circumstanțelor concrete ale copilului.

Prin această construcție, art. 140¹ alin. (2) din legea specială abandonează logica prezumției legale ca instrument de inducție între fapte și o transformă într-o ficțiune de neconformitate,^[85] care restrânge libertatea de apreciere a instanței și reduce analiza interesului superior al copilului la o consecință automată a constatării înstrăinării părintești. Este o soluție formală, care înlocuiește aprecierea contextuală cu o etichetă juridică prestabilită, riscând să confunde faptele de ordin afectiv cu efectele de ordin juridic și să altereze echilibrul dintre protecția copilului și drepturile parentale.

Prin modul în care este formulată, prezumția legală riscă să deplaseze analiza de la conduita părintelui către reacția copilului, transformând comportamentul acestuia într-un indicator juridic al unei influențe parentale care nu este întotdeauna demonstrabilă. Rigiditatea prezumției legale este atenuată doar parțial prin alin. (3) al aceluiași articol, care permite menținerea locuinței copilului la părintele înstrăinător, concomitent cu dispunerea unor măsuri de protecție. Totuși, chiar și în această ipoteză, legea menține efectul de neconformitate al exercitării părintești, iar locuința copilului rămâne, la rândul ei, prezumat contrară interesului superior al acestuia. Prin aceasta soluție, alin. (3) nu înlătură contradicția internă a textului, ci o perpetuează sub forma unei coexistențe paradoxale între menținerea locuinței copilului și calificarea ei, prin prezumție, ca fiind contrară interesului superior al copilului.

Extinderea efectelor prezumției dincolo de cadrul procesului declarativ

Prezumția instituită de art. 140¹ alin. (2) nu apare ca un simplu instrument probatoriu destinat soluționării acțiunii în constatarea înstrăinării părintești, ci ca un mecanism apt să producă efecte în litigii ulterioare având un obiect juridic distinct, precum exercitarea exclusivă a autorității părintești sau stabilirea locuinței copilului. În această măsură, ea nu facilitează exclusiv stabilirea unui fapt în cadrul procesului declarativ, ci tinde să funcționeze ca o probă preconstituită pentru procesele de realizare a dreptului.

O asemenea configurare normativă depășește logica prezumției legale ca instrument de inducție între fapte și riscă să afecteze autonomia fiecărui litigiu privind copilul, în care analiza interesului superior al copilului trebuie să fie actuală și individualizată. Anticiparea legislativă a unor consecințe viitoare, independent de evoluția relațiilor personale, poate conduce la efecte disproporționate și la dificultăți de previzibilitate și delimitare a efectelor juridice ale prezumției, în măsura în care norma nu distinge suficient între cadrul declarativ al constatării și cel constitutiv al realizării dreptului.

Observație. În materia raporturilor dintre părinte și copil, nicio prezumție nu poate înlocui analiza contextuală și actuală a interesului superior al copilului și nicio constatare nu poate anticipa, în mod automat, soluțiile viitoare.

1.5. Sinteză. Erorile conceptuale ale art. 140¹

Textul art. 140¹ concentrează trei erori de concepție care afectează coerența juridică a instituției.

Prima privește confuzia de planuri prin transformarea unui fapt de natură relațională (înstrăinarea părintească) într-o concluzie juridică privind neconformitatea exercitării autorității părintești și a locuinței copilului cu interesul acestuia.

A doua constă în inversarea logicii prezumției, legea deducând un fapt juridic dintr-un fapt psihologic, fără o conexiune cauzală și făcând imposibilă proba contrară, întrucât părintele vizat nu poate combate prezumția decât negând însuși faptul cunoscut.

A treia derivă din contradicția internă a textului care califică locuința copilului la părintele înstrăinător ca fiind contrară interesului său, dar permite, prin alin. (3), menținerea acesteia concomitent cu dispunerea unor măsuri de protecție.

Prin aceste incongruențe, norma își pierde unitatea logică și riscă să transforme un instrument de protecție a copilului într-un mecanism formal de sancționare a părintelui, fără verificarea efectivă a interesului superior al copilului.

2. Efectele asupra relațiilor personale

2.1. Intervenția DGASPC în procedurile privind relațiile personale ale copilului [art. 18 alin. (4)-(8)]

Intervenția DGASPC în materia relațiilor personale ale copilului reprezintă una dintre cele mai complexe consecințe procedurale generate de introducerea înstrăinării părintești în corpul Legii nr. 272/2004. Această intervenție, structurată în jurul art. 18 alin. (4)-(8), funcționează ca un mecanism etapizat de restabilire, menținere și monitorizare a relațiilor personale ale copilului, activat de existența unui litigiu pendinte în care aceste relații sunt puse în discuție. Faptul că legiuitorul a inserat expres suspiciunea de înstrăinare părintească în alin. (4), alături de orice formă de violență asupra copilului, determină o serie de efecte juridice indirecte care, deși nu derivă direct din definiția legală, sunt activate procedural prin raportare la aceasta.

Ipoteza existenței unui litigiu și activarea mecanismului prevăzut de art. 18 alin. (4).

Alin. 18 alin. (4)^[86] condiționează intervenția DGASPC de existența unui litigiu pe rolul instanței, în cadrul căruia sunt disputate relațiile personale ale copilului.

Deși textul pare să se refere exclusiv la litigiile având ca obiect restabilirea și menținerea relațiilor personale, interpretarea sa sistematică relevă că mecanismul se activează ori de câte ori o instanță este chemată să se pronunțe asupra relațiilor personale ale copilului, chiar dacă obiectul principal al cauzei este diferit (autoritate părintească, locuință, modificarea măsurilor privind copilul). În aceste litigii, relațiile personale sunt inevitabil analizate cu element intrinsec al soluției. Prin urmare, această formulare generală, textul permite intervenția DGASPC în orice litigiu care privește, direct sau indirect relațiile personale ale copilului. În absența unui proces pe rol, DGASPC nu poate activa mecanismul expertizei, dar poate introduce acțiunea în constatarea înstrăinării părintești, întrucât este titular al acesteia.

Aspecte esențiale ale obligației DGASPC

Elementul care captează atenția în alin. (4) este tripla gradație normativă: (i) obligația de a dispune consilierea, (ii) declanșarea mecanismului în prezența unei simple suspiciuni de înstrăinare părintească sau violență și (iii) caracterul imperativ al solicitării expertizei judiciare atunci când instanța este sesizată.

În primul rând, consilierea nu mai apare ca o facultate, ci ca o obligație legală autonomă, născută exclusiv din finalitatea restabilirii și menținerii relațiilor personale ale copilului. Norma nu cere existența unui prejudiciu, nici demonstrarea unui refuz, fiind suficientă constatarea dificultăților relaționale sau a unei deteriorări aparent minore pentru ca serviciul public de asistență socială să fie ținut să acționeze. În acest sens, consilierea devine primul instrument de intervenție preventivă, menit să reducă presiunea asupra instanțelor și să readucă echilibrul familial într-o fază incipientă, înainte ca conflictul să se juridicizeze deplin.

În al doilea rând, legiuitorul operează cu o categorie judiciară fluidă, „suspiciunea”, care devine puntea de legătură între protecția administrativă și mecanismele judiciare. Suspiciunea nu este definită și nu implică un standard probatoriu minimal, ceea ce conferă normei o elasticitate dificil de gestionat. Lipsa unui prag de intensitate poate conduce în practică fie la intervenții nejustificat de intruzive, fie la inacțiune în situații în care indicii există, dar nu sunt percepute ca suficiente. Prin însăși tehnica legislativă, suspiciunea devine o „categorie-punte” care fie poate preveni escaladarea conflictului, fie genera derapaje în aplicarea legii.

În al treilea rând apare obligația imperativă de a solicita expertiza, dar numai dacă instanța este deja sesizată. Textul nu distinge după natura litigiului, ceea ce înseamnă că expertiza poate fi cerută în orice cauză privind copilul, inclusiv în cele în care înstrăinarea părintească este doar un element secundar sau chiar un epifenomen al altor dinamici familiale. Este o obligație fără nuanțe, care transformă expertiza într-un instrument de natură probatorie, utilizat tradițional cu măsură, într-un mijloc de intervenție obligatorie, ceea ce poate perturba echilibrul dintre rolul psihologului și cel al judecătorului. În lipsa unei calibrări juridice, caracterul „obligatoriu” al solicitării expertizei riscă să transforme acest mecanism într-o automatizare procedurală, reducând spațiul de apreciere al instanței și suprapunând două logici instituționale diferite: cea a protecției administrative și cea a protecției judecătorești. Legiuitorul nu utilizează în art. 18 alin. (4) sintagma de expertiză psihologică, ci termenul larg de expertiză, tocmai pentru a nu restrânge  analiza la un singur tip de evaluare.

Noțiunea acoperă toate formele de expertiză necesare pentru decelarea situației de înstrăinare părintească (psihologică, medico-legală psihiatrică sau chiar interdisciplinară, după modelul alin. (7),^[87] care enumeră în mod expres expertiza medico-legală psihiatrică. Alegerea terminologică este deliberată și permite instanței să adapteze instrumentul probator la particularitățile fiecărui caz, evitând o rigidizare a mijloacelor de verificare.

Monitorizarea relațiilor personale: efect indirect al înstrăinării părintești

Monitorizarea relațiilor personale reglementată de art. 18 alin. (5)-(8) nu este concepută legislativ ca un mecanism exclusiv destinat situațiilor de înstrăinare părintească, însă funcționarea sa practică îl transformă într-un efect juridic indirect al acesteia. Ipoteza legală pornește de la ideea că unul dintre părinți împiedică sau afectează în mod negativ legăturile personale ale copilului cu celălalt părinte fie prin nerespectarea programului stabilit cu instanța sau convenit între părți, fie prin refuzul sau opoziția față de măsurile dispuse potrivit alin. (4). Chiar dacă norma nu menționează expres înstrăinarea părintească, conduita descrisă coincide, în plan factual, cu mecanismele graduale prin care se instalează această formă de deteriorare a relației copil-părinte. De aceea, monitorizarea devine un mecanism de reacție juridică indirect, activat ori de câte ori comportamentul unui părinte produce o obstrucționare sistematică a contactului.

Monitorizarea poate fi dispusă pe o perioadă de până la șase luni și urmărește restabilirea efectivă a legăturilor personale dintre copil și părintele separat.^[88] În această perioadă, reprezentanții serviciului public de asistență socială sau, după caz, ai DGASPC asistă la preluarea și înapoierea copilului, la vizitele la domiciliul minorului, precum și, atunci când instanța a stabilit expres, la perioadele de găzduire.^[89] Intervenția nu are un caracter sancționator, ci unul funcțional, fiind destinată să asigure desfășurarea contactelor în condiții de normalitate și siguranță, să documenteze comportamentul fiecărui părinte și să ofere instanței o imagine factuală asupra dinamicii relațiilor personale. În acest cadru, personalul social poate, în mod firesc să medieze situațiile tensionate, să prevină escaladarea conflictului și să semnaleze eventuale riscuri.

Rolul DGASPC este completat prin obligația de a intervieva părinții, copilul și alte persoane relevante, în vederea întocmirii raportului de monitorizare.^[90] Acest raport, realizat la sfârșitul perioadei de supraveghere, poate recomanda prelungirea monitorizării, consilierea psihologică, expertizarea psihologică sau chiar expertiza medico-legală psihiatrică, atunci când contextul o impune.^[91] Raportul se comunică ambilor părinți și poate fi folosit ca probă în instanță,^[92] devenind elementul probator în litigiile privind autoritatea părintească, locuința copilului sau programul de relații personale în prezența unei suspiciuni de înstrăinare părintească, raportul de monitorizare este, în practică, principalul document capabil să surprindă modul concret în care se desfășoară contactele cu copilul, disponibilitatea fiecărui părinte și eventualele conduite obstructive.

În acest fel, monitorizarea, deși nu este măsură creată pentru înstrăinarea părintească, se activează în situații care, în realitatea conflictelor familiale, se suprapun cu manifestările caracteristice ale înstrăinării și permite autorității sociale să documenteze comportamentele parentale, să protejeze copilul și să ofere instanței date obiective pentru ajustarea măsurilor privitoare la acesta. Prin poziția ei intermediară între consiliere și expertiză, monitorizarea îndeplinește o funcție preventivă și reparatorie, încercând să evite agravarea situației copilului și să restabilească un minim echilibru relațional.

Deși mecanismul nu este activat exclusiv de existența înstrăinării, inserarea expresă a acesteia alături de orice altă formă de violență asupra copilului, ridică riscul unei confuzii conceptuale și al unei aplicări disproporționate, mai ales în absența unor criterii profesioniste clare de delimitare între disfuncționalități relaționale și forme reale de violență asupra copilului.

Pe de altă parte, extinderea mecanismului de monitorizare într-un cadru deja încărcat, în care DGASPC cumulează roluri de evaluare, control, consiliere, sesizarea a instanței, generează riscul unor suprapuneri instituționale și al unei hiper-intervenții administrative care poate afecta echilibrul procesual al părților. Faptul că raportul de monitorizare devine probă utilizabilă în instanță, amplifică această problemă, întrucât îmbină evaluarea socială cu efecte procesuale fără a asigura garanțiile metodologice specifice expertizei psihologice judiciare.

2.2. Înstrăinarea părintească. Criteriu distinct în stabilirea relațiilor personale ale copilului

Introducerea înstrăinării părintești în corpul criteriilor de stabilire a relațiilor personale [art. 17 alin. (4) din Legea nr. 272/2004] conferă acestei noțiuni o funcție juridică autonomă, făcând-o parte integrantă a arhitecturii evaluative pe care instanța o utilizează atunci când părinții nu se înțeleg cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul. În noua arhitectură juridică, relațiile personale ale copilului sunt privite nu doar ca o continuare a legăturii afective cu părintele la care nu locuiește, ci ca o componentă structurală a dezvoltării copilului, aflată sub exigența directă a interesului său superior.^[93] Criteriul nu se aplică izolat, ci se înscrie într-o listă complexă (vârsta copilului, nevoile sale de îngrijire și educare, intensitatea legăturii afective cu părintele la care nu locuiește, comportamentul acestuia) la care se adaugă existența unei situații de înstrăinare părintească.

Primul efect al introducerii acestui criteriu vizează faptul că înstrăinarea părintească devine, ea însăși, un obiect al probei. Atunci când în cauză nu există o hotărâre judecătorească de constatare în temeiul art. 140¹, instanța nu poate valorifica criteriul fără să verifice în mod efectiv dacă situația de înstrăinare există sau nu. Această verificare trebuie să fie una riguroasă, bazată pe probatorii adecvate (expertiză psihologică, rapoarte DGASPC, opinia copilului, înscrisuri, martori) astfel încât criteriul să fie aplicat pe o bază factuală stabilă și nu prin simpla invocare în discursul conflictual dintre părinți.^[94]

Al doilea efect privește natura însăși a acestui criteriu: el funcționează ca un indicator de risc relațional, adică un semnal că dinamica parentală a atins un nivel de perturbare susceptibil să afecteze dezvoltarea copilului și continuitatea relațiilor sale familiale. În acest sens, înstrăinarea părintească diferă structural de criteriile pozitive (vârsta, nevoile, atașamentul), pentru că nu exprimă o resursă a copilului, ci o vulnerabilitate. Ceea ce în plan clinic este caracterizat ca perturbare a atașamentului, în plan juridic devine un criteriu de analiză a modului în care trebuie configurat ritmul, durata, frecvența și conținutul relațiilor personale.

Interesul superior al copilului impune evaluarea situațiilor de înstrăinare părintească prin raportare nu doar la conduita părintelui, ci la vulnerabilitatea emoțională a copilului, determinată de calitatea interacțiunii educative și afective dintre părinte și copil. În viziunea psihologică, stilurile parentale neechilibrate – autoritar, hiperprotector sau indiferent – pot diminua capacitatea copilului de adaptare și relaționare, fără a exprima însă o culpă, ci o nevoie de sprijin și formare parentală.^[95] Prin urmare, analiza judiciară reclamă o prudență sporită: criteriul trebuie înțeles prin natura lui hibridă, în același timp descriptiv și normativ, apropiindu-se de criteriile privind loialitatea parentală și climatul relațional dintre copil și părinți.^[96]

Această dublă natură impune o abordare contextualizată. Înstrăinarea părintească poate apărea sub forma unor conduite de denigrare, a blocării comunicării, a obstacolelor repetate în realizarea programului de relații personale sau chiar a unei alianțe psihologice dintre copil și părintele rezident, alianță care reduce treptat accesul celuilalt părinte. De aceea, aplicarea criteriului presupune întotdeauna o viziune interdisciplinară: juridică, psihologică și socială. Instanța nu poate opera cu presupoziții: trebuie să identifice faptele, să stabilească mecanismele psihologice care le explică și, în final, să aprecieze consecințele asupra copilului.^[97]

Prin urmare, introducerea înstrăinării părintești ca un criteriu distinct în structura art. 17 alin. (4) are semnificația unei consacrări normative a relației copilului cu părintele respins. Instanța nu poate ignora un fenomen susceptibil să afecteze relația copilului cu unul dintre părinți, fiind obligată să îl examineze efectiv în cadrul stabilirii relațiilor personale.^[98]

În plus, introducerea criteriului în cadrul legal obligă instanța să includă în analiza sa dimensiunea continuității relaționale, înțeleasă ca menținere a legăturilor semnificative ale copilului cu cei doi părinți.^[99] În acest registru, înstrăinarea părintească devine un element de discontinuitate, justificând, atunci când este probată, adaptarea sau chiar restructurarea programului de relații personale în sensul redeschiderii canalelor de comunicare și restabilirii echilibrului afectiv.

În concluzie, înstrăinarea părintească, astfel cum este reglementată, nu poate fi tratată superficial. Ea solicită judecătorului un demers complet: identificarea fenomenului, înțelegerea mecanismelor, stabilirea consecințelor și integrarea lor într-o decizie care să reflecte interesul superior al copilului.^[100] Criteriul nu poate fi prezumat, nu poate fi aplicat automat și nu se poate substitui analizelor individualizate. Odată dovedit însă, criteriul devine un reper esențial în configurarea programului de relații personale, întrucât exprimă exact dinamica pe care dreptul familiei încearcă să o prevină: fracturarea ireversibilă a relației copilului cu unul dintre părinți.

3. Efectele asupra exercitării autorității părintești

3.1. Responsabilitatea părintească și autoritatea părintească în arhitectura textului legal

Inconsistența conceptuală

Terminologia referitoare la raporturile dintre părinți și copil suferă de o inconsistență conceptuală vizibilă pregnant în secvența normativă formată de art. 36 alin. (1)^[101] și alin. (7)^[102] din Legea nr. 272/2004. Legiuitorul utilizează succesiv două noțiuni – responsabilitatea părintească și autoritatea părintească – fără a delimita conținutul fiecăreia și fără a explica motivul pentru care schimbă registrul terminologic exact în locul în care stabilește condițiile pentru exercitarea exclusivă a autorității părintești.

Art. 36 alin. (1) consacră ideea că părinții exercită „responsabilitatea părintească”, o noțiune cu rezonanță largă, care evocă ansamblul îndatoririlor și drepturilor prin care se asigură creșterea, educarea și protecția copilului. Textul legal nu definește însă responsabilitatea părintească și nu o corelează expres cu instituția autorității părintești. Prin contrast, același articol, la alin. (7), prevede posibilitatea ca instanța să dispună exercitarea autorității părintești de către un singur părinte atunci când, între altele, există înstrăinarea părintească. Or, dacă regimul juridic care guvernează raportul părinte-copil este cel al responsabilității părintești, atunci este neclar de ce legiuitorul nu dispune exercitarea exclusivă a responsabilității părintești, ci a autorității părintești, revenind la terminologia anterioară reformei.^[103]

3.2. Alternanța terminologică. Efecte juridice

Această alternanță terminologică produce cel puțin trei efecte juridice semnificative:

1. O ambiguitate conceptuală în definirea instituției fundamentale.

Responsabilitatea părintească și autoritatea părintească coexistă în textul legii fără o definire unitară și fără o relație de subordonare sau echivalență.^[104] Instanța este astfel plasată în situația de a opera cu două noțiuni care se suprapun în mare parte, dar nu sunt declarate identice. Rezultatul este o tehnică legislativă imprecisă, care afectează claritatea ansamblului normativ.

•  Incertitudinea asupra obiectului real al măsurii excepționale

Exercitarea exclusivă ar trebui să privească aceeași instituție care definește regimul general. Dacă părinții exercită în mod obișnuit responsabilitatea părintească, atunci măsura excepțională ar trebui să fie „exercitarea exclusivă a responsabilității părintești”. Faptul că legiuitorul revine la sintagma „autoritate părintească” lasă neclar faptul de a ști dacă exercitarea exclusivă privește toate componentele responsabilității părintești sau doar un nucleu restrâns, asociat tradițional autorității părintești.

• Dificultatea integrării criteriilor noi – inclusiv înstrăinarea părintească

Noțiunea de înstrăinare părintească este introdusă în alin. (7) ca motiv suficient pentru a justifica exercitarea exclusivă a autorității părintești, însă textul nu explică dacă această situație afectează responsabilitatea părintească, autoritatea părintească sau ambele. Or, natura măsurii de protecție dispuse de instanță depinde de delimitarea exactă a instituției juridice afectate de conduita părintelui.

Confuzia terminologică dintre responsabilitatea părintească și autoritatea părintească nu este una pur formală: ea afectează direct aplicarea art. 36 alin. (7), judecata asupra înstrăinării părintești și caracterul excepțional al exercitării exclusive. Lipsa unei arhitecturi conceptuale coerente obligă instanța să opereze prin reconstrucție doctrinară și să asigure, pe cale interpretativă, continuitatea dintre regimul general și măsurile excepționale care îl completează.

3.3. Înstrăinarea părintească, motiv întemeiat pentru exercitarea exclusivă a autorității părintești [art. 36 alin. (7)]

Caracterul de excepție al măsurii

Exercitarea exclusivă a autorității părintești constituie o abatere severă de la modelul cooperativ consacrat de legislația română și de standardele internaționale privind viața de familie. Copilul beneficiază, în principiu, de contribuția ambilor părinți la deciziile care îi modelează traseul de dezvoltare, iar înlăturarea unuia dintre ei din exercițiul autorității părintești poate fi justificată numai în situații limitate atent circumscrise interesului superior al copilului.^[105]

Această abatere de la regula autorității părintești comune nu este un simplu punct retoric, ci exprimă filosofia dreptului familiei, care pornește de la prezumția că dezvoltarea copilului este favorizată de cooperarea parentală, nu de substituirea unuia dintre părinți.^[106] În acest context, înstrăinarea părintească, introdusă legislativ ca motiv de atribuire exclusivă a autorității părintești, trebuie analizată cu o prudență sporită. Caracterul său hibrid – psihologic în origine, dar convertit juridic într-o circumstanță cu potențial decisiv – reclamă o examinare probatorie riguroasă pentru a evita transformarea unui criteriu excepțional într-un instrument de denaturare a litigiului.

Înstrăinarea părintească poate constitui un motiv pentru atribuirea exclusivă a autorității părintești doar atunci când intensitatea și persistența fenomenului fac imposibilă exercitarea efectivă a autorității părintești în comun.

Caracterul autonom al înstrăinării părintești, motiv de stabilire a exercitării autorității părintești exclusive

Inserarea înstrăinării părintești în enumerarea legală a motivelor care pot duce la atribuirea exercitării exclusive a autorității părintești unuia dintre părinți, nu are caracter ilustrativ. Legiuitorul conferă fenomenului o față juridică proprie, transformând o realitate psihologică complexă într-un criteriu normativ susceptibil să modifice arhitectura autorității părintești. Spre deosebire de celelalte ipoteze prevăzute de text (violență, alcoolism, dependențe severe, boală psihică) înstrăinarea nu este o disfuncție personală a părintelui, ci o conduită relațională cu impact direct asupra copilului, prin care se perturbă, se erodează sau se blochează legătura cu celălalt părinte.

Această natură relațională a fenomenului impune o analiză judiciară calitativă diferită. Instanța nu poate opera pe baza unor impresii generale sau a unei simple deteriorări a comunicării dintre părinți. Pentru ca înstrăinarea să fie reținută ca motiv autonom apt să justifice exercitarea exclusivă a autorității părintești, este necesară constatarea unei dinamici comportamentale coerente, stabile și repetate, apte să producă efecte negative asupra copilului.^[107] Cu alte cuvinte, fenomenul trebuie să prezinte consistență factologică, nu să fie confuzat cu tensiunile inerente despărțirilor sau cu dificultățile tranzitorii ale perioadelor post-separare.

În această materie, proba nu poate fi indirectă sau dedusă automat din conflictele parentale. Ea trebuie să evidențieze un mecanism psihologic recognoscibil, prin care copilul își pierde disponibilitatea, afectivitatea sau încrederea față părintele vizat, fără ca acest refuz să fie explicabil prin comportamente abuzive, neglijente ori inadecvate ale acestuia.^[108] Doar o astfel de bază factologică solidă permite calificarea fenomenului ca înstrăinare, și, prin extensie, justificarea exercitării exclusive a autorității părintești.

În evaluarea acestui motiv, instanța în mod firesc va ține cont și de resursele parentale pozitive, de disponibilitatea cooperării, de capacitatea de susținere a relației dintre copil și celălalt părinte, precum și de posibilitatea reală cu reabilitare a climatului relațional. Atribuirea exercitării exclusive constituie soluția ultimă, nu răspunsul prim la conflict. Măsura trebuie să fie axată pe protecția dezvoltării copilului, nu pe echilibrarea raportului dintre părinți.

Înstrăinarea nu reprezintă un criteriu abstract, ci o realitate susceptibilă să producă atingerea substanței vieții de familie, iar instanța trebuie să o distingă cu rigoare, evitând atât minimalizarea fenomenului, cât și amplificarea lui artificială în discursul contencios dintre părinți.

Constatarea anterioară a înstrăinării părintești și aplicarea art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004

Constatarea judiciară a înstrăinării părintești proiectează asupra litigiilor ulterioare un efect juridic complex, în care dimensiunea declarativă a hotărârii se împletește, inevitabil, cu finalitatea sa normativă.^[109] Odată stabilită prin hotărârea definitivă existența unei situații de înstrăinare părintească, părintele identificat ca fiind autorul comportamentului în cauză intră în orice proces ulterior, intentat privind autoritatea părintească cu un veritabil „handicap probatoriu”: nu doar că se prezumă, relativ, că exercită autoritatea părintească și stabilește locuința copilului împotriva interesului superior al acestuia, dar îi revine și sarcina dificilă de a demonstra atât inexistența continuării conduitei înstrăinătoare, cât și capacitatea actuală de a exercita în mod benefic atribuțiile parentale.^[110] În acest sens, înstrăinarea părintească devine, în cadrul aplicării art. 36 alin. (7) nu doar un motiv legal de atribuire a autorității părintești exclusive, ci și un indicator puternic al riscului de afectare a copilului, ceea ce obligă instanța la o analiză riguroasă, bazată pe probe, a efectelor comportamentului trecut asupra climatului familial prezent.^[111]

În litigiul actual privind exercitarea autorității părintești, sarcina probei nu se limitează la demonstrarea prezumției: părintele înstrăinător trebuie să demonstreze prin probe concrete, nu doar că situația care a generat constatarea anterioară a încetat, ci și că relația copilului cu celălalt părinte a fost efectiv reparată sau, cel puțin, că există condiții obiective pentru restabilirea acesteia.^[112] Această deplasare a centrului de greutate probatoriu riscă să genereze un dezechilibru structural al procesului, afectând egalitatea de arme, ca element esențial al dreptului la un proces echitabil și obligând instanța să depună un efort suplimentar de neutralizare a efectelor psihologice și juridice ale hotărârii anterioare.^[113] În esență, deși hotărârea de constatare a înstrăinării nu are autoritate de lucru judecat în sens strict, prezumția pe care o creează, și care a stat la baza constatării anterioare, tinde să se proiecteze asupra noului litigiu ca și cum ar avea o forță opozabilă extinsă, cu efecte quasi-stabilizante.^[114]

Această „contaminare” dintre procese, deși inadmisibilă din perspectiva naturii revizuibile a măsurilor privind copilul, apare frecvent în practică, unele instanțe tinzând a considera că situația declarată anterior rămâne validă până la proba contrarie, ignorând caracterul fundamental relativ și evolutiv al relațiilor de familie.^[115]

Instanța nu poate opera cu declarații generale sau cu disponibilități abstracte, ci are obligația de a verifica, în concret, schimbarea conduitei, dinamica relațională și impactul asupra copilului. În absența acestei reconstrucții probatorii, înstrăinarea părintească constituie în sine un temei suficient pentru atribuirea autorității părintești exclusive.

Deși hotărârea de constatare a înstrăinării părintești produce efecte juridice în litigiile ulterioare, autoritatea ei de lucru judecat rămâne una specifică dreptului familiei: relativă și adaptată mutabilității raporturilor dintre părinte și copil.^[116] Aceasta nu determină automat soluția în noul proces, dar stabilește un punct de plecare probatoriu ferm. Situația constatată dacă nu este răsturnată prin probe noi, este valorificată ca atare de instanța sesizată cu cererea de exercitare exclusivă a autorității părintești.^[117]

Rezultă, astfel, că înstrăinarea părintească funcționează în arhitectura art. 36 alin. (7) ca un criteriu cu valoare dublă: probatorie și axiologică.^[118] Ea nu numai că modelează sarcina probei în mod fundamental, dar reconfigurează și analiza judecătorului asupra competenței parentale efective, făcând dificil de justificat menținerea unui regim de coparentalitate în absența demonstrației unei schimbări autentice de conduită.^[119]

În litigiile privind exercitarea autorității părintești, părintele anterior calificat ca „înstrăinător” se află, inevitabil, într-o poziție procesuală fragilizată, întrucât sarcina demonstrării circumstanțelor cade, în principal, asupra lui. Această deplasare a centrului de greutate probatoriu riscă să genereze un dezechilibru structural al procesului, afectând egalitatea de arme și obligând instanța să depună un efort suplimentar de neutralizare a efectelor psihologice și juridice anterioare.^[120] În esență, deși hotărârea de constatare a înstrăinării părintești nu are autoritate de lucru judecat în sens strict, prezumția pe care o creează (și care a stat la baza măsurilor anterioare) tinde să o proiecteze asupra noului litigiu ca și cum ar avea o forță opozabilă extinsă, cu efecte quasi-stabilizante.^[121]

4. Regimul locuinței copilului în ipoteza reținerii înstrăinării părintești

4.1. Tratament juridic diferențiat. Prioritatea locuinței copilului asupra autorității părintești

Reglementarea actuală conferă înstrăinării părintești un tratament juridic diferențiat în funcție de obiectul procesului în care este invocată, privilegiind stabilitatea locuinței copilului în detrimentul exercițiului autorității părintești. Dacă în materia autorității părintești legea califică expres înstrăinarea ca motiv temeinic pentru atribuirea exercițiului exclus al autorității unui singur părinte [art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004], în cauzele privitoare la locuința copilului, același fenomen este relativizat: copilul poate rămâne la părintele înstrăinător, sub rezerva instituirii unor măsuri corective (obligația de a asigura relațiile personale, consilierea psihologică).^[122]

Prin urmare, în timp ce într-un caz înstrăinarea funcționează ca sancțiune juridică a conduitei parentale contrare interesului superior al copilului, în celălalt ea devine doar element circumstanțial al unei situații de fapt pe care legea o tolerează temporar. Rezultatul este o ierarhizare tacită a valorilor juridice: stabilirea locuinței prevalează asupra exercițiului autorității părintești, chiar și atunci când mediul familial s-a dovedit generator al unei înstrăinări afective profunde.

O asemenea opțiune normativă subminează coerența sistemului de protecție a copilului, deoarece tratează distinct două fațete ale aceleiași realități psihologice. În absența unei corelări între criteriile de apreciere a interesului superior al copilului și efectele juridice ale înstrăinării părintești, legea riscă să legitimeze tocmai dezechilibrul pe care pretinde că îl corectează.

5. Majorarea penalităților de întârziere în ipoteza reținerii înstrăinării părintești

Art. 20 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 se înscrie în sfera măsurilor de asigurare a executării hotărârilor judecătorești și a prevenirii oricărei forme de abuz sau violență în exercitarea drepturilor părintești.^[123] Prin modul său de redactare, textul are o finalitate mixtă: pe de o parte, urmărește asigurarea respectării obligațiilor stabilite de instanță, iar pe de altă parte, introduce mecanisme de protecție imediată a copilului împotriva conduitei abuzive a unuia dintre părinți.

Legiuitorul a optat pentru o formulare cu sferă de aplicare extinsă, vizând nu doar ipoteza înstrăinării părintești, ci orice formă de împiedicare, afectare sau denaturare a relațiilor personale ale copilului. Prin urmare, dispozițiile acestui articol constituie un veritabil instrument juridic de constrângere, aplicabil tuturor situațiilor în care relația copilului cu unul dintre părinți este perturbată prin acte sau atitudini de natură să îi producă suferință psihologică ori să îi limiteze libertatea afectivă.

În această arhitectură, înstrăinarea părintească apare doar ca o ipoteză exemplificativă, având rolul de a accentua gravitatea fenomenului și de a justifica agravarea sancțiunilor prevăzute de lege. Prin urmare, articolul 20 alin. (1) nu creează o normă specială pentru înstrăinarea părintească, ci integrează acest fenomen într-un cadru juridic general al protecției copilului.

Articolul 20 alin. (1) instituie un regim sancționator diferențiat^[124], potrivit căruia, în ipoteza în care instanța constată existența unei situații de înstrăinare părintească, limitele minime și maxime ale penalităților se dublează, iar stabilirea lor este obligatorie.

Această soluție legislativă are o dublă semnificație: pe de o parte, marchează gravitatea fenomenului înstrăinării părintești ca formă de violență psihologică exercitată asupra copilului, iar pe de altă parte, exprimă intenția legiuitorului de a conferi caracter descurajator părintelui alienator, prin sporirea efectului coercitiv al sancțiunii, diferențiind astfel ipoteza înstrăinării de alte situații de neexecutare.

Prin formularea sa, textul confirmă că înstrăinarea părintească este tratată ca o încălcare directă a interesului superior al copilului susceptibilă de a atrage măsuri restrictive suplimentare, natura sa juridică rămânând una civilă.

Prin urmare, dublarea penalităților și caracterul lor obligatoriu traduce o agravare reală a consecințelor juridice, fiind o formă de protecție indirectă a copilului, realizată prin descurajarea comportamentului obstructiv al părintelui.

Această orientare confirmă o viziune de politică legislativă bazată pe corelarea sancțiunii civile cu efectul psihologic al faptei, accentuând că protecția copilului se exercită și prin mecanisme de drept comun, nu exclusiv prin măsuri de protecție specială.

6. Art. 100. Înstrăinarea părintească. Plasamentul în regim de urgență

Inserarea sintagmei „înstrăinarea părintească” în articolul 100 din Legea nr. 272/2004 nu reprezintă o simplă completare terminologică, ci modifică substanțial logica mecanismului de intervenție.^[125]

Textul plasează înstrăinarea părintească pe același plan cu abuzul și neglijarea, calificând-o drept situație de pericol iminent și declanșând mecanisme concepute pentru conduite grave și direct imputabile.

Dificultatea devine evidentă. Ipoteza textului vizează situația în care copilul nu se află în îngrijirea părinților, ci în grija unor terți, iar dinamica de înstrăinare se manifestă în acest context. Într-o asemenea situație, măsura plasamentului în regim de urgență poate fi urmată potrivit alin. (4), de analizarea decăderii din drepturile părintești, deși prin ipoteză, părinții nu sunt cei care au generat sau întreținut conduita înstrăinătoare.

Se produce astfel o dislocare a raportului dintre autorul real al conduitei și titularul sancțiunii: consecințele juridice pot fi suportate de părinți chiar atunci când situația de înstrăinare este generată de mediul terților în care copilul se află. Mecanismul destinat protecției copilului în cazuri de abuz sau neglijare ajunge să fie aplicat într-o configurație în care sancțiunea nu mai este atașată unei fapte directe a părinților, ci existenței unei stări de fapt calificate juridic drept înstrăinare, ridicând serioase probleme de sancționare a unor persoane în absența unei conduite proprii imputabile.

O asemenea configurație normativă riscă să transforme o situație relațională complexă într-un temei autonom de restrângere a autorității părintești, nemaifiind  adresată unei fapte directe a titularilor acesteia, ci existenței unei stări de fapt calificate juridic drept înstrăinare. Această translatare a responsabilității încalcă principiul imputabilității și contravine regimului general al decăderii.

7. Extinderea instituțională a noțiunii înstrăinării părintești. Art. 102

Articolul 102 introduce o dispoziție cu totul particulară în arhitectura Legii nr. 272/2004: înstrăinarea părintească devine, alături de abuz și neglijare, un temei pentru răspunderea imediată a persoanelor care au în grijă, protecție sau supraveghere copilul, în virtutea unui raport juridic de muncă sau de altă natură.^[126] Prin această inserare, legiuitorul extinde conceptul de înstrăinare părintească în afara cadrului relației părinte-copil, transformând-o într-o formă autonomă de atingere adusă securității emoționale și afective a copilului, susceptibilă de a genera consecințe imediate în planul raporturilor juridice de muncă și al obligațiilor personale ale celor implicați.

Inserarea expresă a înstrăinării părintești în această categorie ridică o problemă conceptuală: în ce măsură este posibil ca o persoană străină de familie (educator, asistent maternal, îngrijitor) să genereze o formă de înstrăinare părintească în accepțiunea articolului 4 lit. h? Definiția legală care e axată pe relația părinte-copil și prin trimitere la familia extinsă/substitutivă nu se suprapune peste situațiile vizate de articolul 102. Extinderea terminologică operată de legiuitor creează astfel o disonanță conceptuală: fenomenul psihologic și juridic al înstrăinării părintești este translatat dinspre sfera relațiilor intrafamiliale către sfera relațiilor instituționale, fără ca definiția să cuprindă și situațiile profesionale.

Această incongruență generează riscul unei aplicări neunitare: utilizarea sintagmei „înstrăinare părintească” într-un context instituțional, fără a adapta conținutul juridic al noțiunii, poate duce la interpretări excesive sau la suprapuneri între abuz emoțional, manipulare afectivă și simple deficiențe profesionale. Prin urmare, în materia reglementată de art. 102, termenul nu poate primi aplicare decât prin dilatarea noțiunii dincolo de configurația sa originară, dat fiind că mediul instituțional este caracterizat prin obligații funcționale și nu prin dinamici afective inter-parentale.

Această „contaminare” dintre procese, deși inadmisibilă din perspectiva naturii revizuibile a măsurilor privind copilul, va putea fi interpretată în sensul că rămâne validă până la proba contrarie situației declarate anterior, ignorând caracterul fundamental relativ și evolutiv al raporturilor de familie.^[127]

Analiza mecanismului constatării înstrăinării părintești și a efectelor generate de aplicarea art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004 evidențiază tensiunea structurală dintre tentativa de juridicizare a unei dinamici relaționale și limitele inerente ale unui instrument normativ în surprinderea complexității vieții familiale. Deși instituirea unui mecanism procedural specific reflectă preocuparea legiuitorului pentru protecția relațiilor copil-părinte, experiența practică relevă dificultatea transformării unei realități afective și relaționale într-o categorie juridică precis delimitată, cu efecte previzibile și ușor de aplicat.

8. Observațiile Comitetului O.N.U. privind Drepturile Copilului (2025)

În același registru al reflecției asupra limitelor juridicizării fenomenului, observațiile finale formulate în mod specific pentru România de către Comitetul O.N.U. pentru Drepturile Copilului subliniază necesitatea reanalizării cadrului normativ referitor la utilizarea conceptului de înstrăinare părintească, inclusiv prin abrogarea dispozițiilor recent introduse și evaluarea impactului acestora asupra protecției efective a copilului, exprimând preocupări față de transformarea acestuia într-un criteriu rigid, susceptibil să substituie evaluarea individualizată a interesului superior al copilului și analiza contextuală a probelor.^[128] În această perspectivă, intervenția Comitetului nu neagă existența conflictelor relaționale dintre copil și părinți, ci reafirmă obligația autorităților de a trata aceste situații ca realități factuale complexe, a căror relevanță juridică se stabilește exclusiv prin prisma interesului superior al copilului.

IV. Alienarea parentală: fenomen relațional distinct

1. Relevanța juridică

Dincolo de controversele generate de consacrarea normativă a înstrăinării părintești și de reacțiile instituționale pe care aceasta le-a suscitat, analiza nu poate fi considerată completă fără delimitarea fenomenului relațional care a stat la baza acestei inițiative legislative. Înainte de a fi juridicizată, alienarea parentală a fost abordată în jurisprudență^[129] și doctrină ca o situație de fapt relevantă pentru evaluarea interesului superior al copilului.

Descris în literatura psihologică sub denumirea de alienare parentală,^[130] fenomenul nu operează, în dreptul comun, ca o categorie juridică autonomă, ci ca situație de fapt care însoțește litigii familiale de naturi diferite (stabilirea locuinței copilului, exercitarea autorității părintești, programul relațiilor personale, executarea măsurilor privind minorul), influențând modul în care instanța evaluează interesul superior al copilului și exigența unei intervenții efective în raport cu dreptul la viața de familie. Alienarea parentală nu produce efecte juridice prin simpla constatare a existenței sale, ci doar în măsura în care influențează criteriile legale deja existente. În termenii deja utilizați în analiza înstrăinării părintești, fenomenul se prezintă ca o realitate relațională circumstanțială pe care instanța este constrânsă să o evalueze factual, chiar și atunci când nu o poate transforma într-un capăt de cerere distinct.

Semnificația juridică a alienării parentale derivă din efectul său asupra relației copil-părinte și asupra criteriilor de evaluare a interesului superior al copilului. Fenomenul funcționează ca indicator al unei vulnerabilități relaționale și a unui dezechilibru afectiv care poate afecta exercitarea efectivă a drepturilor copilului și ale părintelui.^[131]

În plan judiciar, alienarea parentală se reflectă prin conduite și reacții convergente: refuzul copilului, denigrarea părintelui, blocarea relațiilor personale, rigidizarea alianței cu părintele rezident sau instrumentalizarea procedurilor. Aceste manifestări dobândesc semnificație juridică prin repetitivitate și prin raportare la dinamica relațională globală, nu prin existența lor izolată.^[132]

Reținerea alienării parentale nu presupune identificarea unei intenții juridice, ci analiza unei dinamici relaționale persistente. Alienarea parentală nu se probează ca fapt singular, ci prin convergență probatorie, instanța valorificând expertiza psihologică, conduita părinților, evoluția relației copil-părinte și coroborarea probelor administrate în cauză. Această modalitate probatorie reflectă caracterul relațional și procesual al fenomenului,^[133] instanței revenindu-i misiunea de a o califica juridic ca atare.

2. Absența autonomiei procesuale

Fenomenul nu poate constitui obiect autonom al judecății, ci însoțește litigiul principal și se pliază pe situația de fapt relevantă pentru soluționarea cererilor privind copilul. El explică dinamica relațională fără a genera prin sine o pretenție juridică distinctă.

Deși nu produce efecte juridice directe, alienarea parentală poate influența stabilirea locuinței copilului, modul de exercitare a autorității părintești, conținutul relațiilor personale și necesitatea intervenției specializate, toate acestea fiind apreciate prin filtrul interesului superior al copilului. Aceste efecte juridice nu decurg din „alienare” ca etichetă, ci din evaluarea impactului asupra copilului.

Deși ambele noțiuni descriu situații de deteriorare a relațiilor copil-părinte, alienarea parentală și înstrăinarea părintească nu se suprapun în plan juridic. Alienarea parentală aparține registrului descriptiv al relațiilor familiale, fiind utilizată pentru a desemna o dinamică de influență și de conflict de loialitate observabilă în practică, fără a constitui o categorie juridică autonomă și fără a putea forma obiect distinct al judecății. În schimb, înstrăinarea părintească reprezintă încercarea legiuitorului de a conferi unei astfel de dinamici o expresie normativă, prin definirea sa ca situație juridică și prin atașarea unor consecințe procedurale specifice. Diferența nu privește existența fenomenului, ci modalitatea de receptare a acestuia: în timp ce alienarea parentală rămâne o realitate relațională evaluată factual, înstrăinarea părintească exprimă efortul dreptului de a transforma această realitate într-un instrument normativ de protecție a copilului.

Prin urmare, analiza celor două noțiuni nu urmărește opoziția lor, ci evidențierea tensiunii dintre fenomenul relațional și tentativa de juridicizare a acestuia, tensiune care explică atât utilitatea evaluării interdisciplinare, cât și limitele oricărei calificări juridice rigide în materia relațiilor familiale.

În concluzie, alienarea parentală trebuie înțeleasă ca un fenomen relațional de natură factuală, ca o circumstanță de caz, relevant în măsura în care afectează copilul și relațiile sale familiale, fără a constitui un concept juridic sau un criteriu decizional predeterminat. Evaluarea sa se realizează exclusiv în cadrul analizei interesului superior al copilului, prin integrarea probelor, a expertizei psihologice și a contextului familial concret.

V. Timpul copilului. Dimensiune structurală a protecției juridice

În analiza conflictelor parentale și a mecanismelor juridice instituite pentru gestionarea acestora, o dimensiune esențială, dar insuficient tematizată este timpul copilului.^[134] Prin această sintagmă înțelegem temporalitatea specifică dezvoltării copilului, caracterizată prin ireversibilitatea etapelor copilăriei și prin vulnerabilitatea legăturilor afective la discontinuitate.^[135]

Timpul copilului nu coincide cu timpul procedural al dreptului. În timp ce dreptul operează prin termene, etape procesuale și căi de atac, copilul evoluează într-un ritm biologic și emoțional propriu, în cadrul căruia perioade relativ scurte pot avea consecințe structurale asupra formării atașamentului și a stabilității identitare.

Această distincție dintre temporalitatea normativă și temporalitatea trăită, relevă o tensiune structurală: intervenția juridică, deși orientată către protecție, poate produce, prin durata și complexitatea sa, efecte contrare intenției declarate.^[136] Or, riscul discroniei constă tocmai în apariția decalajului între temporalitatea instituțională a dreptului și temporalitățile trăite ale vieții sociale.^[137] În materia dreptului relațiilor dintre copil și părinți, un asemenea decalaj poate conduce la transformarea progresivă a realității familiale asupra căreia instanța este chemată să se pronunțe.

Dreptul nu operează într-o temporalitate unică, ci într-o dialectică a trecutului, prezentului și viitorului, menită să articuleze stabilitatea instituțiilor cu necesitatea adaptării lor la schimbările sociale.^[138]

Prin hotărârea sa, judecătorul are vocația de a pune capăt conflictelor care tind să se perpetueze în timp, restabilind o ordine juridică aptă să stabilizeze relațiile sociale.^[139]

Temporalitatea dreptului nu este uniformă, ci se situează la intersecția mai multor ritmuri sociale. În societățile contemporane bazate prin policronie, instituțiile juridice sunt chemate să coordoneze temporalități definite, uneori contradictorii.

În materia protecției copilului, această pluralitate a temporalităților devine deosebit de vizibilă, deoarece timpul dezvoltării copilului nu coincide cu timpul procedurilor judiciare sau cu ritmul conflictelor parentale.

Dreptul nu reglementează doar comportamente, ci instituie și o anumită ordine temporală a raporturilor sociale. Procesul juridic organizează conflictul, într-o temporalitate instituțională, transformând dezordinea inițială a conflictului într-un cadru normativ de deliberare și decizie.^[140] Atunci însă când durata procedurilor devine excesivă, această funcție se inversează, iar timpul juridic încetează să mai ordoneze conflictul, contribuind dimpotrivă la destabilizarea situațiilor de fapt.

În cauzele privind relațiile dintre copil și părinți, timpul poate deveni el însuși un factor de transformare a realității familiale, motiv pentru care intervenția juridică trebuie să fie compatibilă cu timpul copilului.

În materia protecției copilului, însă, această temporalitate juridică trebuie să rămână compatibilă cu ritmul propriu al dezvoltării copilului, deoarece durata procedurilor poate modifica însăși realitatea familială pe care instanța este chemată să o evalueze.

1. Efectele timpului în materia înstrăinării și a conflictului relațional

În conflictele parentale intense, prelungirea litigiului poate consolida rupturi relaționale inițial reversibile. Întârzierea executării relațiilor personale sau multiplicarea procedurilor poate conduce la sedimentarea refuzului copilului și la rigidizarea percepției acestuia asupra părintelui respins.

În această materie, timpul nu este un element neutru. El poate transforma provizoratul în stabilitate și poate face ireversibile rupturi care la momentul declanșării conflictului păreau reversibile.^[141]

Prin urmare, protecția juridică a interesului superior al copilului nu presupune doar justețea soluției juridice, ci și adecvarea momentului în care aceasta intervine. O intervenție tardivă poate fi juridic corectă, dar substanțial ineficientă.

2. Legătura cu obligația pozitivă a statului

Jurisprudența europeană a subliniat constant că autoritățile au obligația de a adopta măsuri adecvate și suficiente pentru menținerea relațiilor personale și de a acționa cu diligență, trecerea timpului fiind de natură să compromită viața de familie.^[142]

În acest context, timpul copilului devine un criteriu de evaluare a proporționalității intervenției normative. Dacă mecanismul juridic amplifică durata conflictului sau consolidează situații de fapt contrare echilibrului copilului, temporalitatea normativă poate ajunge să producă efecte divergente față de finalitatea protectivă urmărită de legiuitor.^[143]

În acest context, analiza relevă o posibilă tensiune între intervenția legislativă analizată și temporalitatea specifică, proprie copilului. Înstrăinarea părintească a fost animată de o intenție legitimă: aceea de a proteja copilul împotriva relației cu unul dintre părinți. Rămâne însă discutabil dacă forma juridică aleasă a fost cea mai adecvată pentru realizarea acestui scop.

Fenomenul relațional al înstrăinării părintești pe care textul îl vizează nu este nou și nici izolat de arhitectura dreptului familiei. El a existat și va continua să existe, indiferent de calificarea sa legală, sub forme variabile, uneori subtile, alteori manifeste. Problema nu este, așadar, existența fenomenului, ci modalitatea de încadrare juridică a acestuia.

Practica judiciară relevă că, atât înainte^[144], cât și după introducerea în legislație a noțiunii de înstrăinare părintească, instanțele continuă să analizeze fenomenul alienării parentale ca situație de fapt relevantă pentru aprecierea relațiilor dintre copil și părinte^[145] deoarece alienarea parentală este un fenomen relațional factual, iar înstrăinarea părintească reprezintă calificarea juridică doar a unei forme determinate de fenomen factual, între cele două noțiuni existând o relație de niveluri și nu de opoziție.

Prin instituționalizarea sa autonomă, reglementarea produce o serie de efecte care interacționează tensionat cu mecanismele deja existente privind autoritatea părintească, stabilirea locuinței copilului și exercitarea relațiilor personale. În loc să simplifice analiza, norma riscă să o dubleze: în loc să stabilizeze raporturile, poate genera reconfigurări succesive ale cadrului juridic.

3. Timpul copilului și intervenția normativă

În acest context, timpul copilului – timp al formării latente, al sedimentării atașamentului și al continuității afective reclamă soluții coerente și măsurate. Orice intervenție normativă trebuie să se armonizeze cu acest ritm specific. Atunci când arhitectura conceptuală a instituției nu este pe deplin clarificată, efectul protector poate fi diminuat prin multiplicarea intervențiilor și a conflictualității procedurale.

Protecția copilului nu depinde exclusiv de existența unei instituții distincte, ci de capacitatea dreptului de a evalua contextual fiecare situație, prin prisma interesului superior al copilului, cu instrumentele deja disponibile și cu măsura impusă de complexitatea relațiilor familiale.

Recunoașterea juridică a înstrăinării părintești nu este suficientă, dacă reglementarea nu se articulează cu cadrul juridic existent și nu este corelată cu obligațiile statului de a preveni și corecta deteriorarea relațiilor dintre copil și părinte.

În loc să consolideze cadrul de protecție al copilului și al relațiilor familiale, reglementarea poate genera incertitudine în aplicare și poate destabiliza echilibrul instituțional constituit anterior în materia protecției copilului.

Timpul copilului nu suportă improvizații normative. El cere claritate, proporționalitate și echilibru.

Bibliografie

1. Ancel, B. „Le syndrome d’aliénation parentale à l’échelle mondiale: un sésame pour la garde des enfants?” In Aliénation parentale. Regards croisés, coord. by B. Mallevaey, 154. Paris: Mare & Martin, 2022.
2. Avram, Marieta. Drept civil. Familia. Ediția a 3‑a, revizuită și adăugită. București: Hamangiu, 2022.
3. Baias, Fl. A., E. Chelaru, R. Constantinovici & I. Macovei, coord. Codul civil. Comentariu pe articole. Ediția a 3-a. București: Editura C.H. Beck, 2021.
4. Baias, Flavius‑Antoniu, Chelaru Eugen, Constantinovici Rodica & Macovei Ioan, coord. Codul civil. Comentariu pe articole. Ed. a 3‑a. București: C.H. Beck, 2015.
5. Baias, Flavius‑Antoniu, Chelaru Eugen, Constantinovici Rodica & Macovei Ioan, coord. Codul civil. Comentariu pe articole. Ed. a 3‑a, revizuită și adăugită. București: C.H. Beck, 2021.
6. Bala, Nicholas. „Family Violence, Parental Alienation and the Best Interests of the Child.” Family Court Review 46, no. 3 (2008): 540–42.
7. Bartol, Curt R., & Anne M. Bartol. Introduction to Forensic Psychology: Research and Application. 5th ed. Thousand Oaks, CA: SAGE Publications, 2019.
8. Becker, E. „L’enfant aliéné par la dynamique parentale pathologique.” În Aliénation parentale. Regards croisés, coord. par B. Mallevaey, 55–56. Paris: Mare & Martin, 2021.
9. Becker, Eléonore. „L’enfant aliéné par la dynamique parentale pathologique.” In Aliénation parentale: Regards croisés, coord. par Blandine Mallevaey, 59–61. Paris: Mare & Martin, 2021.
10. Bodoașcă, Teodor.  Dreptul familiei. Curs universitar. 2021. București: Universul Juridic, 2021.
11. Boroi, Gabriel, & Mirela Stancu. Drept procesual civil. București: Hamangiu, 2015.
12. Boroi, Gabriel (coord.), Spineanu‑Matei Octavia, Constanda Andreia, Negrilă Carmen, Dănăilă Veronica, Theohari Delia Narcisa, Răducan Gabriela, Gavriș Dumitru M., Păncescu Flavius G. & Eftimie Marius. Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe Păncescu articole. Vol. I, art. 1–526. București: Hamangiu, 2013.
13. Bowlby, John. Attachment and Loss. Vol. 1, 2nd ed. New York: Basic Books, 1982.
14. Bowlby, John. Crearea și ruperea legăturilor afective. București: Trei, 2016.
15. Bruch, Carol S. „Parental Alienation Syndrome and Parental Alienation: Getting It Wrong in Child Custody Cases.” Family Law Quarterly 35, no. 3 (2001): 527–552.
16. Comisia Națională pentru Drepturile Omului (Comisión Nacional de los Derechos Humanos). Raport privind eliminarea figurii alienării parentale (Informe sobre la eliminación de la figura de alienación parental). Ciudad de México, 2022. www.cndh.org.mx. Acceat 22 noiembrie, 2025.
17. Cour des comptes. La protection de l’enfance. Une politique inadaptée au temps de l’enfant. Paris: Cour des comptes, 30 novembre 2020.
18. Cristea, Doru. Tratat de psihologie socială. București: Editura Trei, 2015.
19. De Becker, Eléonore. „L’enfant aliéné par la dynamique parentale pathologique.” In Aliénation parentale: Regards croisés, coord. par Blandine Mallevaey. Paris: Mare & Martin, 2024.
20. Deleanu, Ion. Drepturile fundamentale ale părților în procesul civil. Norme naționale, norme convenționale și norme comunitare. București: Universul Juridic, 2008.​
21. Deleanu, Ion. Ficțiunile juridice. București: All Beck, 2005.
22. Dellon, A. Entre porte pour grandir. Temple d’arrêt. Fédération Wallonie-Bruxelles, 2019.
23. Desnoyer, Christine. „Proposition de renouvellement de la réflexion sur l’alienation parentale: la mobilisation du concept d’emprise.” In L’alienation parentale. Regards croisés, coord. by B. Mallevaey, 195–208. Paris: Mare & Martin, 2022.
24. Dicționarul explicativ al limbii române. Academia R.S.R., Institutul de Lingvistică din București. București: Editura Academiei R.S.R., 1984
25. Dogaru, Ion. Drept civil. Ideea curgerii timpului și consecințele ei juridice. București: All Beck, 2002.
26. Dongoroz, V., coord. Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol. 1. București: Editura Academiei, 1969.
27. Drozd, Leslie M., & Nancy W. Olesen. „Is It Abuse, Alienation, and/or Estrangement? A Decision Tree.” Journal of Child Custody 1, no. 3 (2004): 65–106
28. Emery, Robert E. Marriage, Divorce, and Children’s Adjustment. 2nd ed. Thousand Oaks, CA: Sage Publications, 1999.
29. Fidler, Barbara Jo, & Nicholas Bala. „Children Resisting Postseparation Contact with a Parent: Concepts, Controversies, and Conundrums.” Family Court Review 50, no. 3 (2012): 415–431.
30. Fidler, Barbara Jo, Nicholas Bala, & Michael A. Saini. Children Who Resist Postseparation Parental Contact: A Differential Approach for Legal and Mental Health Professionals. New York: Oxford University Press, 2013.
31. Florian, Emese, & Floare Marius‑Ioan. Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația. Ed. a 9‑a, revizuită și adăugită. București: C.H. Beck, 2024.
32. Gardner, Richard A. The Parental Alienation Syndrome and the Differentiation between Fabricated and Genuine Child Sex Abuse. Cresskill, NJ: Creative Therapeutics, 1987.
33. Glăveanu, Simona‑Maria. Competența parentală. Ed. a 2‑a. București: Editura Universitară, 2025.
34. Gross, James J. „Emotion Regulation: Current Status and Future Prospects.” Psychological Inquiry 26, no. 1 (2015): 1 26.  https://doi.org/10.1080/1047840X.2014.940781.
35. Gross, James J., ed. Handbook of Emotion Regulation. 2nd ed. New York: Guilford Press, 2014.
36. Harman, Jennifer J., Richard A. Warshak, Demosthenes Lorandos, and Matthew J. Florian. „Developmental Psychology and the Scientific Status of Parental Alienation.” Developmental Psychology 58, no. 10 (2022): 1887 1911. https://doi.org/10.1037/dev0001404.
37. Hetherington, E. Mavis, & John Kelly. For Better or for Worse: Divorce Reconsidered. New York: W. W. Norton & Company, 2002.
38. Irinescu, Lucia. Dreptul familiei. București: Hamangiu, 2024.
39. Johnston, Janet R., & Matthew J. Sullivan. „Parental Alienation: In Search of Common Ground for a More Differentiated Theory.” Family Court Review 58, no. 2 (2020): 270–292. https://doi.org/10.1111/fcre.12472.
40. Johnston, Janet R., & Michael J. Sullivan. „Parental Alienation: In Search of Common Ground for a More Differentiated Theory.” Family Court Review 58, no. 2 (2020): 270–92. https://doi.org/10.1111/fcre.12472.
41. Johnston, Joan B., & Janet R. Kelly. „The Alienated Child: A Reformulation of Parental Alienation Syndrome.” Family Court Review 39, no. 3 (2001): 250–266.
42. Kelly, Joan B. „Children’s Adjustment in Conflicted Marriage and Divorce: A Decade Review of Research.” Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry 39, no. 8 (2000): 963–73.
43. Kelly, Joan B. „Psychological and Legal Interventions for Parents and Children in Custody and Access Disputes: Current Research and Practice.” Virginia Journal of Social Policy & the Law 10, no. 1 (2002): 129–63.
44. Kelly, John B., & Joan R. Johnston. „The Alienated Child: A Reformulation of Parental Alienation Syndrome.” Family Court Review 39, no. 3 (2001): 249–66.
45. Lebrun, Pierre‑Brice, Guillaume Derville, & Gaëlle Rabin‑Costy. La protection de l’enfance. Paris: Dunod, 2020.
46. Lorandos, Demosthenes & Bone Michael. „Child Custody evaluations: In Cases Where Parental Alienations  Is Alleged.”  În Mark L. Goldstein, Handbook of child Custody (pp. 179-232). Northbrook, Springer.
47. Lorandos, Demosthenes, William Bernet, & S. Richard Sauber, eds. Parental Alienation: The Handbook for Mental Health and Legal Professionals. Springfield, IL: Charles C Thomas, 2013.
48. Ludolph, P. S., & J. N. Bow. „Complexification of Parental Alienation: Theoretical Considerations.” Family Court Review 50, no. 1 (2012): 6–25.
49. Lupașcu, Dan, & Cristina Mihaela Crăciunescu. Dreptul familiei. Ed. a 3‑a. București: Universul Juridic, 2017.
50. Mallevaey, Blandine. „Conclusion ‘Aliénation parentale’: bilans, enjeux et perspectives.” In Aliénation parentale: Regards croisés, coord. par B. Mallevaey, 266–77. Paris: Mare & Martin, 2021.
51. Melton, Gary B., Petrila John, Poythress Norman G., Slobogin Christopher, Otto Randy K., Mossman Douglas, & Condie Lois O. Psychological Evaluations for the Courts: A Handbook for Mental Health Professionals and Lawyers. 4th ed. New York: Guilford Press, 2018.
52. Milano, Laurence. Le droit à un tribunal au sens de la Convention européenne des droits de l’homme. Paris: Dalloz, 2006.
53. Ost, François. Le temps du droit. Paris: Odile Jacob, 1999.
54. Parkinson, Patrick. Family Law and the Indissolubility of Parenthood. Cambridge: Cambridge University Press, 2011.
55. Philyaw, Deesha, & Michael D. Thomas. Co‑parenting 101: Helping Your Kids Thrive in Two Households after Divorce. Oakland, CA: New Harbinger Publications, 2013.
56. Piaget, Jean, & Bärbel Inhelder. Psihologia copilului. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1968.
57. Pivniceru, Mona‑Maria, & Luca, Cătălin. Interesul superior al copilului. Expertiza psihologică în caz de separarea/divorțul părinților. București: Hamangiu, 2016.
58. Prigent, P. G.„Aliénation parentale et violence conjugale.” In Aliénation parentale: Regards croisés, coord.  B. Mallevaey, 86. Paris: Mare & Martin, 2022. Citând pe P. Bensussan, “Aliénation parentale, abus psychologique de l’enfant et DSM-5,” L’Encéphale (2017): 511.
59. Saini Michael, Johnston  Janet R., Fidler Barbara  J., & Bala Nicholas. „Epirical studies of Alienation.” În Leslie Drozd, Michael Saioni, & Nancy Olesen, Parenting plan Evaluations. Applied Research for the Family Court. Second edition. (pp.374-430). New York, Oxford University Press.
60. Senatul Federal al Braziliei. „Projeto de Lei nº 498/2023 – pentru abrogarea Legii nr. 12318/2010 privind alienarea parentală.” Brazilia, 2023. Portalul legislativ oficial. Acceat 22 noiembrie, 2025.
61. Simon, Robert A., and Philip M. Stahl. Forensic Psychology Consultation in Child Custody Litigation: A Handbook for Work Product Review, Case Preparation, and Expert Testimony. 2nd ed. Chicago, IL: American Bar Association, Section of Family Law, 2020.
62. Stahl, Philip M. Conducting Child Custody Evaluations. From Basic to Complex Issues. Los Angeles, Sage.
63. Tăbârcă, Mihaela. Drept procesual civil. Teoria generală. Vol. I, ed. a 2‑a. București: Solomon, 2017.
64. Tudor‑Todoran, & Alexandra‑Cristina. Exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți. București: Universul Juridic, 2024.
65. Warshak, Richard A. „Parental Alienation: Overview, Management, Intervention, and Practice Tips.” Journal of the American Academy of Matrimonial Lawyers 28 (2015): 181–248.
66. Weiner, Irving B., & Randy K. Otto, eds. The Handbook of Forensic Psychology. 4th ed. Hoboken, NJ: John Wiley & Sons, 2014.
67. Zermatten, Jean. Le principe de l’intérêt supérieur de l’enfant. De la théorie à la pratique. Strasbourg: Éditions du Conseil de l’Europe, 2017.

Legislație

Brasil de Fato. „Legea privind alienarea parentală împlinește 15 ani sub critici de reducere la tăcere a femeilor și copiilor (Lei de Alienação Parental completa 15 anos sob críticas de silenciamento de mulheres e crianças).” Rio de Janeiro, August 26, 2025. https://www.brasildefato.com.br/2025/08/26/lei-de-alienacao-parental-completa-15-anos-sob-criticas-de-silenciamento-de-mulheres-e-criancas

Comitetul O.N.U. pentru Drepturile Copilului. Observații finale privind rapoartele periodice combinate ale României. CRC/C/ROU/CO/6‑7, 5 iunie 2025.

H.G. nr. 49/2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind prevenirea și intervenția în echipă multidisciplinară și în rețea în situațiile de violență asupra copilului și de violență în familie și a Metodologiei de intervenție multidisciplinară și interinstituțională privind copiii exploatați și aflați în situații de risc de exploatare prin muncă, copiii victime ale traficului de persoane, precum și copiii români migranți victime ale altor forme de violență pe teritoriul altor state, publicată în Monitorul Oficial din 16 februarie 2011.

Legea nr. 123 din 30 aprilie 2024 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 7 mai 2024.

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 29 mai 2003, republicată și actualizată, cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României din 21 aprilie 2010, art. 36, alin. (1).

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 159 din 5 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare aduse prin Legea nr. 140/2024.

Hotărâri CEDO

CEDO, A.I. c. Italiei, hotărârea din 24 iunie 2021.

CEDO, Anagnostakis c. Greciei, hotărârea din 23 septembrie 2021.

CEDO, Bodavalli c. Italiei, hotărârea din 17 noiembrie 2015.

CEDO, C. c. României, hotărârea din 30 august 2022, cererea nr. 47358/20.

CEDO, D’Acunto și Pignataro c. Italiei, hotărârea din 12 iulie 2018.

CEDO, Endrizzi c. Italiei, hotărârea din 23 martie 2017, cererea nr. 71660/14.​

CEDO, Fiagbe c. Italiei, hotărârea din 28 aprilie 2022, cererea nr. 18549/20.

CEDO, Improta c. Italiei, hotărârea din 4 mai 2017, cererea nr. 66396/14.​

CEDO, Maumousseau și Washington c. Franței, hotărârea din 6 decembrie 2007.

CEDO, Neulinger și Shuruk c. Elveției, hotărârea din 6 iulie 2010.

CEDO, Pătrașcu c. României, hotărârea din 14 februarie 2017.

CEDO, Pavlovic c. Bulgariei, hotărârea din 1 februarie 2022.

CEDO, Răileanu c. Republicii Moldova, hotărârea din 16 februarie 2021.

CEDO, Sommerfeld c. Germaniei, hotărârea din 8 iulie 2003.

CEDO, Strand Lobben și alții c. Norvegiei, hotărârea din 10 septembrie 2019.

CEDO, T.M. c. Italiei, hotărârea din 7 octombrie 2021.

CEDO, Tocarenco c. Republicii Moldova, hotărârea din 4 noiembrie 2014.

CEDO, V.B. c. Lituaniei, hotărârea din 4 august 2020.

CEDO, C. contra României, hotărâre din 30 august 2022.

CEDO, I.M. și alții contra Italiei, hotărârea din 10 noiembrie 2022.

CEDO, I.S. și alții contra Maltei, hotărârea din 23 mai 2023.

CEDO, M. și M. contra Croației, hotărârea din 3 septembrie 2015.

CEDO, Pavlovici contra Bulgariei, hotărâre din 1 februarie 2022.

CEDO, Pisică contra Republicii Moldova, hotărâre din 29 octombrie 2018.

Jurisprudență

Tribunalul Arad, decizia civilă nr. 625 din 8 noiembrie 2023.

Tribunalul București, decizia civilă nr. 1153 din 28 martie 2025.

Tribunalul București, decizia civilă nr. 2146 din 30 iulie 2025.

Tribunalul București, decizia civilă nr. 3475 din 23 decembrie 2002.

Tribunalul București, decizia civilă nr. 3823 din 24 noiembrie 2023.

Tribunalul Dolj, decizia civilă nr. 345 din 14 martie 2025.

Tribunalul Ilfov, decizia civilă nr. 5228 din 24 noiembrie 2022.

Tribunalul Maramureș, decizia civilă nr. 225 din mai 2024.

Note de subsol

^[1] R. A. Gardner, The Parental Alienation Syndrome and the Differentiation Between Fabricated and Genuine Child Sex Abuse, Creative Therapeutics, Cresskill, New Jersey, 1987, p. 9-10.

^[2] C. S. Bruch, Parental Alienation Syndrome and Parental Alienation: Getting It Wrong in Child Custody Cases, Family Law Quarterly, vol. 35, nr. 3, 2001, p. 527-552.

^[3] J. J. Harman, R. A. Warshak, D. Lorandos & M. J. Florian, (2022).Developmental Psychology and the Scientific Status of Parental Alienation, Developmental Psychology 58(10), 1887–1911. https://doi.org/10.1037/dev0001404  Studiul, realizat în baza metodologiei PRISMA, sintetizează rezultatele a peste 500 de cercetări empirice și teoretice, demonstrând caracterul consistent, reproductibil și multidimensional al fenomenului alienării părintești.

^[4] Metodologia PRISMA (Preferred Reporting Items for Systematic Reviews and Meta-Analyses) reprezintă un standard internațional utilizat pentru realizarea și raportarea revizuirilor sistematice ale literaturii științifice. Aceasta presupune identificarea, selecția și evaluarea transparentă a studiilor relevante pe baza unor criterii prestabilite, proces ilustrat de obicei prin diagrama PRISMA care descrie etapele de identificare, screening, eligibilitate și includere a studiilor analizate. Scopul metodologiei este reducerea biasului de selecție și asigurarea replicabilității analizei literaturii de specialitate.

^[5] Christine Desnoyer, Proposition de renouvellement de le reflexion sur l’alienation parentale: la mobilisation du concept d’emprise, în B. Mallevaey (coord.) L’alienation parentale. Regard croises, Ed. Mare & Martin, Paris, 2022, p. 195-208.

^[6] B. Ancel, Le syndrome d’aliénation parentale a l’echelle mondiale: un sesame pour la garde des enfants?, în B. Mallevaey (coord.), Aliénation parentale. Regards croisés, Ed. Mare & Martin, Paris, 2022, p. 154, unde autorul indică expres Loi nr. 12318 din 26 august 2010 (Brazilia) și Codigo civil Federal cap. III, art. 323 septimus și Codigo Penal Federal, art. 60 (Mexic).

^[7] Brasil de Fato, Legea privind alienarea parentală împlinește 15 ani sub critici de reducere la tăcere a femeilor și copiilor (Lei de Alienação Parental completa 15 anos sob críticas de silenciamento de mulheres e crianças), Rio de Janeiro, 26 august 2025, disponibil la https://www.brasildefato.com.br/2025/08/26/lei-de-alienacao-parental-completa-15-anos-sob-criticas-de-silenciamento-de-mulheres-e-criancas (accesat la 22 noiembrie 2025). 

^[8] Senatul Federal al Braziliei, Proiect de Lege nr. 498/2023 – pentru abrogarea Legii nr. 12318/18/2010 privind alienarea parentală (Projeto Lei nº 12318/2010), Brazilia, 2023, text disponibil pe portalul legislativ oficial (accesat la 22 noiembrie 2025).

^[9] Comisia Națională pentru Drepturile Omului (Comisión Nacional de los Derechos Humanos), Raport privind eliminarea figurii alienării parentale (Informe sobre la eliminación de la figura de alienación parental), Ciudad de México, 2022, disponibil pe portalul instituției, www.cndh.org.mx (accesat la 22 noiembrie 2025).

^[10] Potrivit art. 4 lit. h) din Legea nr. 272/2004: „Înstrăinare părintească – formă a violenţei psihologice prin care unul dintre părinţi sau persoanele prevăzute la lit. c) şi d), în mod intenţionat, urmărit sau asumat şi apropriat, generează, acceptă sau foloseşte o situaţie în care copilul ajunge să manifeste reţinere sau ostilitate, nejustificată sau disproporţionată faţă de oricare dintre părinţi.”

^[11] J. B. Kelly, & J. R. Johnston (2001). The alienated child: A reformulation of parental alienation syndrome. Family Court Review, 39(3), 249-266.

^[12] P. G. Prigent, Aliénation parentale et violence conjugale, în B. Mallevaey (coord.), Aliénation parentale: Regards croisés, Ed. Mare & Martin, Paris, 2022, p. 86, citând pe P. Bensussan, Aliénation parentale, abus psychologique de l’enfant et DSM-5, în L’Encéphale, 2017, p. 511.

^[13] CEDO, Cauza Pisică contra Republicii Moldova, hotărâre din 29 octombrie 2018; CEDO, Cauza Pavlovici contra Bulgariei, hotărâre din 1 februarie 2022; CEDO, Cauza C. contra României, hotărâre din 30 august 2022. 

^[14] Ibidem.

^[15] CEDO, Cauza I.S și alții contra Maltei, hotărârea din 23 mai 2023.

^[16] CEDO, Cauza I.M. și alții contra Italiei, hotărârea din 10 noiembrie 2022.

^[17] Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în M. Of. din 5 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare aduse prin Legea nr. 140/2024.

^[18] Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în M. Of. din 21 aprilie 2010, art. 36, alin. (1).

^[19] H.G. nr. 49/2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind prevenirea și intervenția în echipă multidisciplinară și în rețea în situațiile de violență asupra copilului și de violență în familie şi a Metodologiei de intervenţie multidisciplinară şi interinstituţională privind copiii exploataţi şi aflaţi în situaţii de risc de exploatare prin muncă, copiii victime ale traficului de persoane, precum şi copiii români migranţi victime ale altor forme de violenţă pe teritoriul altor state, publicată în M. Of. din 16 februarie 2011.

^[20] Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 29 mai 2003, republicată și actualizată, cu modificările și completările ulterioare.

^[21] D. Glaser, Emotional abuse and neglect (psychological maltreatment): a conceptual framework, Child Abuse & Neglect, Volume 26, Issues 6–7, 2002, p. 697-714.

^[22] M.-F. Hirigoyen, Le Harcèlement Moral: la violence perverse au quotidien, Éditions La Découverte, Paris, 1998, p. 45.

^[23] H.G. nr. 49/2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind prevenirea și intervenția în echipă multidisciplinară și în rețea în situațiile de violență asupra copilului și de violență în familie şi a Metodologiei de intervenţie multidisciplinară şi interinstituţională privind copiii exploataţi şi aflaţi în situaţii de risc de exploatare prin muncă, copiii victime ale traficului de persoane, precum şi copiii români migranţi victime ale altor forme de violenţă pe teritoriul altor state, publicată în M. Of. din 16 februarie 2011, cap. II, pct. 2.

^[24] Legea nr. 123 din 30 aprilie 2024 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în M. Of. nr. 414 din 7 mai 2024.

^[25] Conform art. 94, alin. (1) din Legea nr. 272/2004: „Prin abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care sunt periclitate viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, şi se clasifică drept abuz fizic, emoţional, psihologic, sexual şi economic.”

^[26] R. E. Emery, Marriage, Divorce, and Children′s Adjustment, 2nd ed., Sage Publication, Thousand Oaks, 1999, p. 66-79; J. B. Kelly, J. R. Johnston, The Alienated Child. A Reformulation of Parental Alienation Syndrome, Family Court Review, vol. 39, nr. 3, 2001, p. 249-266; B. J. Fidler, N. Bala, M. A. Saini, Children Who Resist Postseparation Parental Contact: A Differential Approach for Legal and Mental Health Professionals, Oxford University Press, New York, 2013, p. 73-82.

^[27] Art. 68, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 272/2004, dispune: „Plasamentul în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu caracter temporar, care se stabileşte pentru copilul aflat în următoarele situaţii: abuzat, neglijat sau supus oricărei forme de violenţă”.

^[28] Art. 4, lit. h) din Legea nr. 272/2004.

^[29] J. R. Johnston, M. J. Sullivan, Parental Alienation: In Search of Common Ground For a More Differentiated Theory, Family Court Review, vol. 58, nr. 2, 2020, p. 270-291; R. Warshak, Parental Alienation: Overview, Management, Intervention, and Practice Tips, Journal of the American Academy of Matrimonial Lawyers, vol. 28, 2015, p. 181-248.

^[30] B. J. Fidler, N. Bala, Children resisting postseparation contact with a parent: concepts, controversies, and conundrums, Family Court Review, vol. 50, nr. 3, 2012, p. 415-431; J. B. Kelly, J. R. Johnston, The Alienated Child. A Reformulation of Parental Alienation Syndrome, Family Court Review, vol. 39, nr. 3, 2001, p. 244-266.

^[31] J. Piaget, B. Inhelder, Psihologia copilului, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1968, p. 113.

^[32] D. Cristea, Tratat de psihologie socială, Ed. Trei, București, 2015, p. 415-416. Autorul preia concepția formulată de S. Moscovici și C. Faucheux privind influența minoritară ca proces psihosocial latent, în care restructurarea cognitivă și afectivă are loc inconștient, fără presiune explicită din partea majorității.

^[33] E. Becker, L’enfant aliéné par la dinamique parentale pathologique, în B. Mallevaey (coord.) Aliénation parentale, Ed. Mare & Martin, Paris, 2021, p. 55-56.

^[34] J. R. Johnston, M. J. Sullivan, Parental Alienation: In Search of Common Ground For a More Differentiated Theory, Family Court Review, vol. 58, nr. 2, 2020, p. 270-291; R. Warshak, Parental Alienation: Overview, Management, Intervention, and Practice Tips, Journal of the American Academy of Matrimonial Lawyers, vol. 28, 2015, p. 181-248.

^[35] J. Bowlby, Attachment and loss, vol. I, 2nd ed., Basic Books, New York, 1982, p. 234.

^[36] Dicționarul explicativ al limbii române, Academia R.S.R., Institutul de lingvistică din București, Ed. Academiei R.S.R., 1984, p. 367, p. 5, p. 344.

^[37] Johnston, J. R., & Sullivan, M. J. Parental alienation: In search of common ground for a more differentiated theory. Family Court Review, 58(2), 2020, p. 270–292. https://doi.org/10.1111/fcre.12472 (Analiza diferențelor dintre cauza inițială de întreținere și efecte secundare ale fenomenului).

^[38] B. J. Fidler, N. Bala, M. A. Saini, Children Who Resist Postseparation Parental Contact: A Differential Approach for Legal and Mental Health Professionals, Oxford University Press, New York, 2013, p. 73-82.

^[39] N. Bala, Family Violence, parental alienation and the best interests of the Child, Family Court Review, vol. 46, nr. 3, 2008, p. 540-542.

^[40] R. E. Emery, Marriage, Divorce, and Children′s Adjustment, 2nd ed., Sage Publication, Thousand Oaks, 1999, p. 84-86.

^[41] B. Jo Fidler, N. Bala, M. A. Saini, Children Who Resist Postseparation Parental Contact: A Differential Approach for Legal and Mental Health Professionals, Oxford University Press, New York, 2013, p. 102-104.

^[42] Idem, p. 45-48.

^[43] R. E. Emery, Marriage, Divorce, and Children′s Adjustment, 2nd ed., Sage Publication, Thousand Oaks, 1999, p. 68-72.

^[44] R. A Simon, & Stahl, P. M. Forensic Psychology Consultation in Child Custody Litigation. A Handbook for Work Product Review, Case Preparation, and Expert Testimony. Second Edition, p. 73-75; 92-94; 146-149, 2020, Chicago, American Bar Association.

^[45] Ibidem.

^[46] J. B. Kelly, Psychological and legal interventions for parents and children in custody and access disputes: Current research and practice, Virginia Journal of Social Policy & The Law, vol. 10, nr. 1, 2022, p. 140, 143; B. J. Fidler, N. Bala, M. A. Saini, Children Who Resist Postseparation Parental Contact: A Differential Approach for Legal and Mental Health Professionals, Oxford University Press, New York, 2013, p. 45-48.

^[47] Ibidem.

^[48] Dicționarul explicativ al limbii române, Institutul de Lingvistică din București, Ed. R.S.R., 1984, p. 803 și 639.

^[49] R. E. Emery, Marriage, Divorce, and Children′s Adjustment, 2nd ed., Sage Publication, Thousand Oaks, 1999, p. 70-72; J. B. Kelly, Children’s adjustment in conflicted marriage and divorce: a decade review of research, Journal of the American Academy of Child Psychiatry, vol. 29, nr. 3, 1990, p. 245-248.

^[50] J. B. Kelly, op. cit., p. 241-249.

^[51] B. J. Fidler, N. Bala, M. A. Saini, Children Who Resist Postseparation Parental Contact: A Differential Approach for Legal and Mental Health Professionals, Oxford University Press, New York, 2013, p. 111-116; CEDO, Cauza M. și M. contra Croației, hotărârea din 3 septembrie 2015, parag. 184, privind interpretarea refuzului copilului de a menține contactul cu părintele și obligația autorităților de a evalua cauzele psihologice ale acestei atitudini.

^[52] Dicționarul explicativ al limbii române, Institutul de lingvistică din București, Ed. Academiei R.S.R., 1984, p. 443.

^[53] Ibidem, p. 483.

^[54] J. B. Kelly, Children’s adjustment in conflicted marriage and divorce: A decade review of research. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 39(8), 2020, p. 963-973.

^[55] Explicația are la bază observațiile privind stadiul senzorio-motor al dezvoltării, în care copilul nu diferențiază încă între sine și mediul extern, percepând realitatea prin propriile scheme de acțiune, prefigurând astfel apariția gândirii reprezentative din etapele următoare. A se vedea J. Piaget, B. Inhelder, Psihologia copilului, Ed. Cartier, 2005, p. 50-51.

^[56] Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul civil. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 1600.  

^[57] V. Dongoroz (coord.), Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, București, 1969, p. 332-333.

^[58] N. Bala, B. J. Fidler, K. Hunter, Children Resisting Contact & Parental Alienation: Context, Challenges & Recent Ontario Cases, Queen’s University Legal Research Paper, no. 086, 2015, p. 6-12.

^[59] CEDO, Cauza M și M contra Croației, hotărârea din 3 septembrie 2015.

^[60] N. Bala, B. J. Fidler, K. Hunter, Children Resisting Contact & Parental Alienation: Context, Challenges & Recent Ontario Cases, Queen’s University Legal Research Paper, no. 086, 2015, p. 14-17.

^[61] Dicționarul explicativ al limbii române, Institutul de lingvistică din București, Ed. R.S.R., 1984, p. 271.

^[62] J. Bowlby, Crearea și ruperea relațiilor afective, Ed. Trei, București, 2011, p. 118; Mikulincer, M., & Shaver, P. R. (Attachment and emotion regulation. În J. Cassidy & P. R. Shaver (Eds.), Handbook of attachment: Theory, research, and clinical applications (3rd ed., pp. 507–533), 2016. Guilford Press.

^[63] P. S. Ludolph & J. N. Bow, Complexification of parental alienation: Theoretical considerations. Family Court Review, 50(1), 2012, 6-25.

^[64] B. Mallevaey, Alienation parentale, Ed. Dalloz, Paris, 2019, p. 53, unde autoarea preia termenul de „neotene” din A. Dellon, Entre porte pour grandir. Temple d’arret, Feredation, Wallonie-Bruxelles, 2019.

^[65] Analiza este realizată prin sinteza convergentă a teoriilor dezvoltării afective și a reglării emoționale din literatura psihologică contemporană; noțiunile de reglaj emoțional, distorsiune congnitivă și reacție defensivă adaptativă apar recent în lucrările de psihologie a dezvoltării fără a fi conceptualizate sub denumirea de „disproporționată”.

Pentru repere generale a se vedea, printre altele: J. J. Gross, Emotion regulation: Current status and future prospects. Psychological Inquiry, 26(1), 2015, p. 1–26. https://doi.org/10.1080/1047840X.2014.940781; J.J. Gross, (Ed.). Handbook of emotion regulation (2nd ed.). Guilford Press, 2014, p. 3-20; 204-220.

^[66] Art. 140¹ alin. (3) din Legea nr. 272/2004, dispune: „În cazul în care locuinţa copilului este stabilită la locuinţa părintelui care înstrăinează, instanţa de judecată va dispune:
a) stabilirea în favoarea părintelui înstrăinat a unui program de relaţii personale cu copilul, care va include, în mod obligatoriu, modalităţile prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. c) şi g);
b) consilierea psihologică a copilului şi a ambilor părinţi de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.”

^[67] B. Mallevaey, Conclusion „Aliénation parentale”: bilans, enjeux et perspectives, p. 266-277, în B. Mallevaey (coord.), Aliénation parentale: Regards croisés, Ed. Mare & Martin, Paris, 2021.

^[68] Art. 4 din Legea nr. 272/2004, dispune: „În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: a) copil – persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii;
b) familie – părinţii şi copiii acestora;
c) familie extinsă – rudele copilului, până la gradul III inclusiv, cu care copilul sau familia acestuia a menţinut relaţii personale şi contacte directe;
d) familie substitutivă – persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, inclusiv afinii până la gradul III, cu care copilul sau familia acestuia a menţinut relaţii personale şi contacte directe, precum şi persoana, familia sau asistentul maternal care asigură creşterea şi îngrijirea copilului, în condiţiile legii;
e) plan individualizat de protecţie – documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil;
f) plan de servicii – documentul prin care se realizează planificarea acordării serviciilor şi a prestaţiilor, pe baza evaluării psihosociale a copilului şi a familiei, în vederea prevenirii abuzului, neglijării, exploatării, a oricăror forme de violenţă asupra copilului, precum şi a separării copilului de familia sa;
g) reprezentant legal al copilului – părintele sau persoana desemnată, potrivit legii, să exercite drepturile şi să îndeplinească obligaţiile părinteşti faţă de copil;
h) înstrăinare părintească – formă a violenţei psihologice prin care unul dintre părinţi sau persoanele prevăzute la lit. c) şi d), în mod intenţionat, urmărit sau asumat şi apropriat, generează, acceptă sau foloseşte o situaţie în care copilul ajunge să manifeste reţinere sau ostilitate, nejustificată sau disproporţionată faţă de oricare dintre părinţi;
i) părinte/persoană care înstrăinează – părintele/persoana care se face responsabil/responsabilă de existenţa unei situaţii de înstrăinare părintească;
j) părinte înstrăinat – părintele faţă de care copilul manifestă reţinere sau ostilitate, nejustificată sau disproporţionată;
k) proces decizional – procesul deliberativ desfăşurat de autorităţile publice centrale şi locale;
l) consultare – colaborarea şi comunicarea transparentă în procesul de luare a deciziilor între reprezentanţii copiilor şi reprezentanţii autorităţilor publice centrale şi locale, în ceea ce priveşte politicile publice cu efect direct asupra lor.”

^[69] În literatura de psihologie juridică se subliniază că dreptul și psihologia operează cu logici diferite: dreptul este orientat spre stabilirea faptelor juridice și atribuirea responsabilității, în timp ce psihologia urmărește explicarea comportamentului prin analiza contextului relațional și a mecanismelor cauzale. A se vedea: G.B. Melton et al., Psychological Evaluations for the Courts, Guilford Press, 2018; I.B. Weiner, R.K. Otto (eds.), The Handbook of Forensic Psychology, Wiley, 2014; C.R. Bartol, A.M. Bartol, Introduction to Forensic Psychology, Sage, 2019.

^[70] Art. 35 C. proc. civ. dispune: „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.”

^[71] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Teoria generală, ed. a 2-a, vol. I, Ed. Solomon, București, 2017, p. 261; G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 51.

^[72] Pentru sensul adjectival al termenului „justiciabil(ă)” („susceptibil de a fi judecat”) a se vedea G. Cornu, Vocabulaire juridique, Quadrige/PUF, Paris, 1987, p. 533.

^[73] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 52.

^[74] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 51.

^[75] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 53.

^[76] M. Tăbârcă, ibidem; G. Boroi, M. Stancu, ibidem.

^[77] M. Tăbârcă, op. cit., p. 265; G. Boroi, M. Stancu, ibidem; G. Boroi, O. Spineanu-Matei, A. Constanda, C. Negrilă, V. Dănăilă, D. N. Theohari, G. Răducan, D. M. Gavriș, F. G. Păncescu, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, art. 1-526, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 35.

^[78] Concept derivat din distincția lui Paul Ricoeur dintre identitate „idem” și „ipse”, potrivit căreia fixarea unei trăsături stabilite funcționează ca o etichetă identitară ce modelează interpretările ulterioare. A se vedea Sinele ca un Altul, Ed. Spandugino, București, 2020.

^[79] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 78.

^[80] J. Zermatten, Le principe de l’intérêt Supérieur de l’Enfant. De la theorie a la pratique, Ed. du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2017, p. 23.

^[81] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 12.

^[82] Art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 272/2004.

^[83] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 490-493.

^[84] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 492; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, ed. a 2-a, Ed. Solomon, București, 2017, p. 469.

^[85] I. Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005, p. 55-57.

^[86] Conform art. 18 alin. (4): „Pentru restabilirea şi menţinerea relaţiilor personale ale copilului, serviciul public de asistenţă socială şi, după caz, direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului Bucureşti au obligaţia de a dispune consiliere, acordată de specialişti din cadrul serviciilor publice de asistenţă socială sau al organismelor abilitate, atât copilului, cât şi părinţilor săi, la solicitarea acestora sau din oficiu, iar când există suspiciune de înstrăinare părintească sau orice altă formă de violenţă asupra copilului şi instanţa de judecată a fost sesizată, au obligaţia să solicite acesteia efectuarea unei expertize.”

^[87] Art. 18, alin. (7) din Legea nr. 272/2004 dispune: „La finalul perioadei de monitorizare, reprezentantul serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoana cu atribuţii de asistenţă socială care a întocmit raportul prevăzut la alin. (6) poate propune prelungirea perioadei de monitorizare cu cel mult 6 luni, recomandă consilierea psihologică sau expertizarea, inclusiv expertiza medico-legală psihiatrică a părinţilor şi/sau a copilului, precum şi o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea relaţiei personale dintre copil şi părintele la care nu locuieşte sau, după caz, instituirea unor masuri de protecţie a copilului.”

^[88] Art. 18 alin. (5) din Legea nr. 272/2004 dispune: „În cazul în care unul dintre părinţi împiedică sau afectează în mod negativ legăturile personale ale copilului cu celălalt părinte, prin nerespectarea programului stabilit de instanţă sau convenit cu celălalt părinte, ori refuză sau se opune respectării măsurilor dispuse la alin. (4), serviciul public de asistenţă socială şi, după caz, direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului Bucureşti, la solicitarea oricăruia dintre părinţi, vor dispune monitorizarea relaţiilor personale ale copilului pentru o durată de până la 6 luni, concomitent cu solicitarea adresată instanţei de tutelă în vederea suplinirii acordului părintelui care se opune sau, după caz, modificarea măsurilor privitoare la copil.”

^[89] Art. 18 alin. (6) din Legea nr. 272 dispune: „Monitorizarea obligă reprezentanţii serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanele cu atribuţii de asistenţă socială să asiste la preluarea copilului de către părintele la care nu locuieşte în mod statornic, la vizitele efectuate la domiciliul copilului de către părintele care nu locuieşte cu acesta, precum şi la înapoierea copilului de către părintele care nu locuieşte cu acesta. Totodată, monitorizarea obligă reprezentanţii serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanele cu atribuţii de asistenţă socială să asiste şi în timpul găzduirii copilului de către părintele la care copilul nu locuieşte în mod obişnuit, dacă instanţa judecătorească a dispus monitorizarea printr-o sentinţă executorie. Dispoziţiile tezei a II-a se aplică în mod corespunzător şi în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. g). La finalul perioadei de monitorizare, reprezentanţii serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanele cu atribuţii de asistenţă socială au obligaţia de a întocmi un raport în acest sens.”

^[90] Art. 18 alin. (6) dispune: „Monitorizarea obligă reprezentanţii serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanele cu atribuţii de asistenţă socială să asiste la preluarea copilului de către părintele la care nu locuieşte în mod statornic, la vizitele efectuate la domiciliul copilului de către părintele care nu locuieşte cu acesta, precum şi la înapoierea copilului de către părintele care nu locuieşte cu acesta. Totodată, monitorizarea obligă reprezentanţii serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanele cu atribuţii de asistenţă socială să asiste şi în timpul găzduirii copilului de către părintele la care copilul nu locuieşte în mod obişnuit, dacă instanţa judecătorească a dispus monitorizarea printr-o sentinţă executorie. Dispoziţiile tezei a II-a se aplică în mod corespunzător şi în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. g). La finalul perioadei de monitorizare, reprezentanţii serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanele cu atribuţii de asistenţă socială au obligaţia de a întocmi un raport în acest sens.”

^[91] Art. 18 alin. (7) dispune: „La finalul perioadei de monitorizare, reprezentantul serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoana cu atribuţii de asistenţă socială care a întocmit raportul prevăzut la alin. (6) poate propune prelungirea perioadei de monitorizare cu cel mult 6 luni, recomandă consilierea psihologică sau expertizarea, inclusiv expertiza medico-legală psihiatrică a părinţilor şi/sau a copilului, precum şi o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea relaţiei personale dintre copil şi părintele la care nu locuieşte sau, după caz, instituirea unor masuri de protecţie a copilului.”

^[92] Art. 18 alin. (8) dispune: „Raportul de monitorizare prevăzut la alin. (6) se înmânează fiecăruia dintre părinţi şi poate fi folosit ca probă în instanţă.”

^[93] M. M. Pivniceru, C. Luca, Interesul superior al copilului. Expertiza psihologică în caz de separarea/divorțul părinților, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 59.

^[94] D. Lorandos, W. Bernett, R. Sauber, Parental Alienation: The Handbook for Mental Health and Legal Professionals (Behavioral Science and Law) 2013, p. 15-35; E. de Becker, L’enfant aliene par la dynamique parentale pathologique, în B. Mallevaey (coord.), Aliénation parentale, Ed. Mare & Martin, Paris, 2024, p. 59-61. Autorul arată că doar o analiză diferențiată a copilului, a fiecărui părinte și dinamicii conflictului permite identificarea mecanismelor psihologice implicate, care se fac printr-o expertiză, în lipsa ei soluția instanței fiind nesatisfăcătoare.

^[95] S. M. Glăveanu, Competența parentală, ed. a 2-a, Ed. Universitară, București, 2025, p. 287-290.

^[96] J. Bowlby, Crearea și ruperea legăturilor afective, Ed. Trei, București, 2016, p. 187.

^[97] C. S. Bruch, Parental alienation syndrome and parental alienation: Getting it wrong in child custody cases. Family Law Quarterly, 35(3), 527–552; L. M. Drozd, & N. W. Olesen, Is it abuse, alienation, and/or estrangement? A decision tree. Journal of Child Custody, 1(3), 2004, p. 65–106; P. Parkinson, Family Law and the Indissolubility of Parenthood. Cambridge: Cambridge University Press, 2011, p.162-165; 218-224.

^[98] CEDO, Cauza Maumousseau și Washington contra Franței, hotărâre din 6 decembrie 2007.

^[99] D. Lupașcu, C. M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 574.

^[100] CEDO, Cauza Maumousseau și Washington contra Franței, hotărâre din 6 decembrie 2007.

^[101] Art. 36 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 dispune: „Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor.”

^[102] Art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004 dispune: „Se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte încălcarea gravă sau repetată a autorităţii părinteşti a celuilalt părinte, alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, înstrăinarea părintească, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, oricare altă imposibilitate obiectivă a părinţilor de a colabora pentru luarea în comun a deciziilor privitoare la copil, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.”

^[103] T. Bodoașcă, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 513-515; L. Irinescu, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, București, 2024, p. 436-438; M. Avram, Drept civil. Familia, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 411.

^[104] P.-B. Lebrun, G. Derville, G. Rabin-Costy, La protection de l’enfance, Ed. Dunod, Paris, 2020, p. 8.

^[105] Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul civil. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021, p. 680.

^[106] A. C. Tudoran, Exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți, Ed. Universul Juridic, București, 2024, p. 36-37; E. Florian, M.-I. Floare, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, ed. a 9-a, Ed. C.H. Beck, București, 2024, p. 572-575; M. Avram, op. cit., p. 423-431.

^[107] E. Becker, L’enfant aliéné par la dinamique parentale pathologique, în B. Mallevaey (coord.) Aliénation parentale, Ed. Mare & Martin, Paris, 2021, p. 59-61.

^[108] J.R. Johnston, M.J. Sullivan, Parental Alienation: In Search of Common Ground For a More Differentiated Theory. Family Court Review, 58: 2020, p. 270-292. https://doi.org/10.1111/fcre.12472

^[109] Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul civil. Comentariu pe articole, ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 544.

^[110] G. Boroi, O. Spineanu-Matei, A. Constanda, C. Negrilă, V. Dănăilă, D.N. Theohari, G. Răducan, D. M. Gavriș, F. G. Păncescu, M. Eftimie, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, art. 1-526, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 659.

^[111] J. Bowlby, Crearea și ruperea legăturilor afective, Ed. Trei, București, 2018, p. 187.

^[112] J. B. Kelly, J. R. Johnston, The Alienated Child. A Reformulation, Family Court Review vol. 39 nr. 3, 2001, p. 250-252.

^[113] I. Deleanu, Drepturile fundamentale ale părților în procesul civil. Norme naționale, norme convenționale și norme comunitare, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 197.

^[114] L. Milano, Le droit à un tribunal au sens de la Convention européenne des droits de l’homme, Dalloz, Paris, 2006, p. 511-515.

^[115] CEDO, Cauza Strand Lobben și alții contra Norvegiei, hotărâre din 10 septembrie 2019, parag. 208-215; CEDO, Cauza Răileanu contra Republicii Moldova, hotărâre din 16 februarie 2021, parag. 52-56.

^[116] D. Philyaw, & M. D. Thomas, Co-parenting 101: helping your kids thrive in two households after divorce. New Harbinger Publications.D. Philyaw,  New Harbinger Publications, 2013, p. 13, 29-35, 229.

^[117] Art. 140¹ corelat cu art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004.

^[118] Art. 430 C. proc. civ. dispune: „(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s‑a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre.”; Art. 431 C. proc. civ. dispune: „(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într‑un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.”

^[119] Axiologia protecției copilului și rolul criteriilor negative în deciziile judecătorești. Art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004 și art. 403 C. civ.

^[120] Despre principiul egalității armelor și obligația instanței de a porni de la o poziție procesuală neutră, I. Leș, Tratat de drept procesual civil, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014.

^[121] Art. 430-431 C. proc. civ.

^[122] Art. 140¹ alin. (3) din Legea nr. 272/2004 dispune: „În cazul în care locuinţa copilului este stabilită la locuinţa părintelui care înstrăinează, instanţa de judecată va dispune:
a) stabilirea în favoarea părintelui înstrăinat a unui program de relaţii personale cu copilul, care va include, în mod obligatoriu, modalităţile prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. c) şi g);
b) consilierea psihologică a copilului şi a ambilor părinţi de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.”

^[123] Art. 20 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, dispune: „În vederea asigurării menţinerii relaţiilor personale ale copilului cu părinţii săi sau cu alte persoane alături de care s-a bucurat de viaţa de familie, pentru asigurarea înapoierii copilului la locuinţa sa la terminarea perioadei de găzduire, pentru a preveni împiedicarea preluării copilului, la finalul găzduirii la domiciliul părintelui care nu locuieşte cu copilul, precum şi pentru respectarea dispoziţiilor privitoare la stabilirea locuinţei copilului, instanţa poate dispune, la cererea părintelui interesat sau a altei persoane îndreptăţite, instituirea uneia sau mai multor măsuri cu caracter asigurătoriu, a unor garanţii sau aplicarea de penalităţi. Dispoziţiile tezei I se aplică în mod corespunzător şi în situaţia prevăzută la art. 18 alin. (1) lit. g).”

^[124] Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, dispune: „Măsurile prevăzute la alin. (1) pot include:
a) penalităţi pe ziua de întârziere impuse persoanei care refuză punerea în aplicare sau respectarea dispoziţiilor privitoare la stabilirea locuinţei copilului sau a programului de menţinere a relaţiilor personale ale copilului; penalitatea se poate stabili între 10% şi 15% din venitul net lunar al celui obligat la plata acesteia, dar nu mai puţin de 300 lei; în cazul în care instanţa constată existenţa unei situaţii de înstrăinare părintească, stabilirea penalităţii este obligatorie, iar limitele minime şi maxime ale penalităţii se dublează;
b) depunerea unei garanţii reale sau personale de către părintele sau persoana de la care urmează să fie preluat copilul, în vederea menţinerii relaţiilor personale sau, după caz, la încetarea programului de vizitare;
c) depunerea paşaportului sau a unui alt act de identitate la o instituţie desemnată de instanţă şi, atunci când este necesar, a unui document din care să rezulte că persoana care solicită relaţii personale a notificat depunerea acestora, pe durata vizitei, autorităţii consulare competente.”

^[125] Art. 100 din Legea nr. 272/2004, dispune: „(1) Reprezentanții persoanelor juridice, precum și persoanele fizice care au în îngrijire sau asigură protecția unui copil sunt obligați să colaboreze cu reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului și să ofere toate informațiile necesare pentru soluționarea sesizărilor.
(2) În situația în care, în urma verificărilor efectuate, reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului stabilesc că există motive temeinice care să susțină existența unei situații de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului și neglijării, și nu întâmpină opoziție din partea persoanelor prevăzute la alin. (1), directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului instituie măsura plasamentului în regim de urgență. Prevederile art. 62-64, art. 68 alin. (5) și ale art. 70 se aplică în mod corespunzător.
(3) În situația în care persoanele prevăzute la alin. (1) refuză sau împiedică în orice mod efectuarea verificărilor de către reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului, iar aceștia stabilesc că există motive temeinice care să susțină existența unei situații de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului și neglijării, direcția generală de asistență socială și protecția copilului sesizează instanța judecătorească, solicitând emiterea unei ordonanțe președințiale de plasare a copilului în regim de urgență la o persoană, la o familie, la un asistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidențial, licențiat în condițiile legii. Prevederile art. 62-64 și ale art. 68 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
(4) În termen de 5 zile de la data executării ordonanței președințiale prin care s-a dispus plasamentul în regim de urgență, direcția generală de asistență socială și protecția copilului sesizează instanța judecătorească pentru a decide cu privire la: înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului, decăderea din exercițiul drepturilor părintești, precum și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Instanța se pronunță și cu privire la obligarea părinților copilului de a se prezenta la ședințe de consiliere.”

^[126] Art. 102 din Legea nr. 272/2004, dispune: „În cazul în care abuzul, neglijarea, înstrăinarea părintească, exploatarea şi orice formă de violenţă asupra copilului a fost săvârşită de către persoane care, în baza unui raport juridic de muncă sau de altă natură, asigurau protecţia, creşterea, îngrijirea sau educaţia copilului, angajatorii au obligaţia să sesizeze de îndată organele de urmărire penală şi să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflaţi în grija sa.”

^[127] CEDO, Cauza Neulinger și Shuruk contra Elveției, hotărâre din 6 iulie 2010; CEDO, Cauza Sommerfeld contra Germaniei, hotărâre din 8 iulie 2003.

^[128] Comitetul O.N.U. pentru Drepturile Copilului. Observații finale privind rapoartele periodice combinate ale României. CRC/C/ROU/6-7/2025.

^[129] CEDO, Cauza Pisică contra Republicii Moldova, hotărâre din 29 octombrie 2018; CEDO, Cauza Pavlovici contra Bulgariei, hotărâre din 1 februarie 2022; CEDO, Cauza C. contra României, hotărâre din 30 august 2022; CEDO, Cauza I.S și alții contra Maltei, hotărârea din 23 mai 2023; CEDO, Cauza I.M. și alții contra Italiei, hotărârea din 10 noiembrie 2022.

^[130] J. B. Kelly, J. R. Johnston, The alienated child: a reformulation of parental alienation syndrome, Family Court Review, 2001, p. 249-266.

^[131] E. M. Hetherington, J. Kelly, For Better or For Worse: Divorce Reconsidered. W. W. Norton & Company, 2002, p.135.

^[132] B. J. Fidler, N. Bala, Children resisting post-separation contact: Concepts, controversies, and conundrums. Family Court Review, 48(1), 2010, p. 10–47; L. M. Drozd, & N. W. Olesen, Is it abuse, alienation, and/or estrangement? A decision tree. Journal of Child Custody, 1(3), 2004, p. 65–106.

^[133] R.A. Simon, & P.M. Stahl Forensic Psychology Consultation in Child Custody Litigation. A Handbook for Work Product Review, Case Preparation, and Expert Testimony. Second Edition. Washington, DC: American Psychological Association, 2020, p. 203.

^[134] Pentru ideea timpului ca valoare juridică și ca măsură a justiției, precum și pentru distincția dintre timpul obiectiv al normei și timpul trăit de subiectul de drept, a se vedea I. Dogaru, Drept civil. Ideea curgerii timpului și consecințele ei juridice, Ed. C.H. Beck, București, 2002, p. 21-26.

^[135] Cour de Comptes, Chambres regionales et teritoriales des comptes, La protection de l’enfance. Une politique inadaptee au temps de l’enfant, 30 noiembrie 2020, p. 12.

^[136] Pentru ideea potrivit căreia dreptul instituie temporalitatea socială (dire le droit, c’est donner le temps) și pentru analiza riscurilor de discronie generate din decalajele dintre temporalități instituționale, a se vedea F. Ost, Le temps du droit, Ed. Odile Jacob, Paris, 1999, p. 16, 30-33.

^[137] F. Ost, ibidem.

^[138] F. Ost, Le temps du droit, Editions. Odile Jacob, Paris, 1999, p. 36.

^[139] F. Ost, op. cit., p. 35.

^[140] F. Ost, op. cit. p. 15.

^[141] CEDO, Cauza Endrizzi contra Italiei, hotărâre din 23 martie 2017; CEDO, Cauza Improta contra Italiei, hotărâre din 4 mai 2017.

^[142] CEDO, Cauza Fiagbe contra Italiei, hotărâre din 28 aprilie 2022; CEDO, Cauza Tocarenco contra Republicii Moldova, hotărâre din 4 noiembrie 2014; CEDO, Cauza T.M. contra Italiei, hotărâre din 7 octombrie 2021; CEDO, Cauza Anagnostakis contra Greciei, hotărâre din 23 septembrie 2021; CEDO, Cauza Pătrașcu contra României, hotărâre din 14 februarie 2017; Cauza V.B. contra Lituaniei, hotărâre din 4 august 2020.

^[143] CEDO, Cauza A.I. contra Italiei, hotărâre din 24 iunie 2021; CEDO, Cauza Bodavalli contra Italiei, hotărâre din 17 noiembrie 2015; CEDO, Cauza D’Acunto și Pignataro contra Italiei, hotărâre din 12 iulie 2018.

^[144] Tribunalul București, Decizia civilă nr. 3475 din 23.12.2002; Tribunalul Ilfov, decizia civilă nr. 5228 din 24.11.2022; Tribunalul Arad, decizia civilă nr. 625 din 08.11.2023; Tribunalul București, decizia civilă nr. 3823 din 24.11.2023.

^[145] Tribunalul Maramureș, decizia civilă nr. 225 din 0.05.2024; Tribunalul Dolj, decizia civilă nr. 345 din 14.03.2025; Tribunalul București, decizia civilă nr. 1153 din 28.03.2025; Tribunalul București, decizia civilă nr. 2146 din 30.07.2025.