Metamorfoza conceptului juridic de filiație: de la adevărul biologic la autonomia reproductivă

Lucia Irinescu, Litigii privind raporturi de familie și minori, Editura Hamangiu, 2026, p. 87-109.

§1. Filiația ca expresie a adevărului biologic

Una dintre funcțiile tradiționale ale familiei este funcția biologică, înțeleasă ca funcție de perpetuare a speciei și de asigurare a continuității generațiilor. Din perspectivă juridică și sociologică, familia reprezintă cadrul instituțional în care procrearea dobândește legitimitate socială și protecție normativă. Prin nașterea și creșterea copiilor, familia contribuie la dinamica demografică și la regenerarea capitalului uman al societății, fiind, în mod tradițional, corelată cu stabilitatea socială și economică^[1].

Această funcție biologică nu este însă exclusiv un fenomen natural, ci unul mediat juridic. Dreptul a reglementat istoric procrearea în cadrul căsătoriei, considerată forma legitimă și stabilă de organizare a vieții de familie. Căsătoria, înțeleasă ca uniune liber consimțită între un bărbat și o femeie, a fost concepută drept cadrul juridic adecvat pentru exercitarea funcției procreative, iar aptitudinea fizică de a procrea a fost implicit asociată acestei instituții. Prin urmare, filiația copiilor rezulta, în mod firesc, din această uniune, iar dreptul organiza raporturile dintre părinți și copii în jurul acestei prezumții de corespondență între realitatea biologică și structura familială.

Totodată, funcția biologică a familiei este influențată în mod semnificativ de factorii socio-economici. Nivelul de dezvoltare economică, accesul la educație, migrația, urbanizarea sau politicile publice în domeniul protecției sociale afectează direct natalitatea și structura familială. Familia nu mai este doar un spațiu privat al procreării, ci un actor inserat într-un cadru mai larg de politici demografice și sociale^[2].

Pe de altă parte, biserica a afirmat dintotdeauna că viața umană începe odată cu concepția, care coincide cu împreunarea bărbatului cu femeia sa^[3]. Un bărbat iubește o femeie și din iubirea lor se naște un copil, cum este scris în Sfânta Scriptură: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa, și se vor face un singur trup” (Geneza 2:24). În Sfânta Scriptură, infertilitatea este văzută ca o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcate. „Nașterea unui copil este momentul tainic al întâlnirii omului cu Dumnezeu, este un moment al smereniei. Dacă Dumnezeu ne dăruiește copii, ne vom bucura; dacă nu, ne vom ruga Lui, ne vom smeri și vom da dovadă de multă răbdare”^[4].

În dreptul contemporan însă, funcția biologică nu mai poate fi privită ca singura sau principala rațiune a existenței familiei. Evoluțiile tehnologice (reproducerea asistată), diversificarea formelor de conviețuire și recunoașterea pluralismului familial au relativizat legătura strictă dintre căsătorie și procreare. În prezent, familia este concepută tot mai mult ca spațiu al solidarității și al responsabilității parentale, iar filiația poate fi constituită și în absența unei legături genetice directe, prin adopție sau prin mecanisme juridice care valorizează voința procreativă. În acest context, funcția biologică a familiei rămâne fundamentală, dar este integrată într-o viziune mai amplă, în care accentul se deplasează de la simpla aptitudine de a procrea la asumarea responsabilității pentru creșterea și dezvoltarea copilului^[5].

Odată cu noile tehnologii de reproducere, din familia tradițională ce se va alege^[6]? Biotehnologia este o baghetă magică în mâna omului: ce va face cu ea? A recurge la aceste metode de procreare înseamnă a analiza, din punct de vedere juridic, conceptele de maternitate și de paternitate^[7]. Copilul este un dar sau un drept al părinților, pe care aceștia și-l vor exercita, chiar și peste limitele teritoriale ale statului ai cărui cetățeni sunt și care le interzice să îl exercite în mod discreționar^[8]? Puțini se resemnează în fața imposibilității de a procrea pe cale naturală fie din cauza infertilității, fie din cauza singurătății, fie din cauza orientărilor sexuale, schimbării sexului etc. Suntem programați genetic să perpetuăm specia.

Pe de altă parte, transformările contemporane ale familiei^[9], determinate inclusiv de recunoașterea juridică a tranziției de gen și de extinderea instituției căsătoriei la cuplurile de același sex în numeroase sisteme de drept, au reconfigurat premisele tradiționale ale filiației și ale funcției biologice a familiei, generând dezbateri privind efectele indirecte ale acestor mutații normative – uneori descrise în doctrină prin metafora „calului troian” – asupra conceptelor clasice de parentalitate, diferență sexuală și determinare a raporturilor de filiație^[10]. Este din ce în ce mai evident că relațiile familiale traversează o perioadă de schimbări profunde, determinate de evoluția socială din ultimele decenii. Libertatea de gândire de care se bucură indivizii moderni, căutarea identității personale și schimbările de atitudine față de structura relațiilor exercită o influență profundă asupra conceptelor de familie, gen și a rolurilor tradiționale care le sunt atribuite.

În acest context social, instituția familiei se confruntă cu noi provocări, printre care recunoașterea legală a identității de gen. Odată cu schimbarea legală a sexului unei persoane și recunoașterea noii sale condiții, apar o serie de întrebări legate de relațiile familiale, continuitatea stării civile și efectele asupra filiației. Într-un spațiu european caracterizat de diversitatea legislativă și libera circulație a persoanelor, aceste situații transfrontaliere pun la încercare limitele principiilor recunoașterii reciproce, protecției vieții private și nediscriminării.

Transformarea conceptului de filiație nu poate fi înțeleasă fără a lua în considerare evoluțiile jurisprudențiale privind identitatea de gen. Persoanele transgender, la fel ca persoanele cisgender, pot fi părinți sau pot dori să devină părinți.

În cauza Mirin^[11], Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reafirmat obligația statelor de a asigura o procedură clară și efectivă pentru recunoașterea juridică a identității de gen, hotărâre care, deși aparent situată în sfera vieții private, are implicații indirecte asupra structurii tradiționale a raporturilor de familie și asupra determinării statutului parental. Spre deosebire de alte cauze privind identitatea de gen soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe care instanța de la Strasbourg le-a analizat din perspectiva respectării principiului nediscriminării, cauza Mirin ridică o problemă mai complexă din perspectiva drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene (dreptul la liberă circulație) asociate cu drepturile fundamentale ale omului (dreptul la viață privată, dreptul la viață de familie)^[12].

Deși cauza Mirin nu are ca obiect direct stabilirea filiației, hotărârea produce efecte indirecte relevante în această materie, întrucât, în primul rând, consolidează distincția dintre sexul biologic și sexul juridic, relativizând astfel caracterul exclusiv al criteriului biologic în definirea statutului personal; în al doilea rând, deschide problematica determinării maternității și a paternității în situațiile în care o persoană transgender devine părinte anterior sau ulterior rectificării sexului juridic, generând întrebări privind calificarea parentală; în al treilea rând, poate afecta stabilitatea raporturilor familiale, inclusiv prezumțiile legale întemeiate pe diferența de sex și valabilitatea unor căsătorii transformate, prin efectul schimbării sexului juridic, în uniuni între persoane de același sex.

În domeniul dreptului internațional privat al familiei apar noi provocări într-un context în care tot mai multe state au consacrat noi forme de conjugalitate și s-a renunțat la diferențierea sexuală în căsătorie. În același timp, în materie de filiație, unele state au renunțat la terminologia „mamă” și „tată”, înlocuind-o cu „părinte 1” și „părinte 2”.

În aceeași ordine de idei, la 25 noiembrie 2025, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a concluzionat^[13] că refuzul unui stat membru de origine de a recunoaște o căsătorie între doi cetățeni ai Uniunii Europene, încheiată în mod legal într-un stat membru gazdă, constituie o încălcare a art. 20 și a art. 21 alin. (1) TFUE, coroborate cu art. 7 și art. 21 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; prin urmare, statele membre (Polonia) sunt obligate să recunoască o căsătorie între doi cetățeni ai Uniunii Europene de același sex care a fost încheiată în mod legal într-un alt stat membru în care aceștia și-au exercitat dreptul la liberă circulație și ședere. Curtea de Justiție observă că statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește modalitățile de recunoaștere a căsătoriilor încheiate de cetățenii Uniunii în exercitarea dreptului lor la liberă circulație și ședere într-un alt stat membru, iar absența unei metode de recunoaștere echivalente cu cea acordată cuplurilor de sex opus constituie o discriminare pe motive de orientare sexuală (pct. 75 din hotărâre). În cazul Poloniei, ca și în cazul României, singura modalitate de recunoaștere a căsătoriilor încheiate de cetățeni ai Uniunii în exercitarea libertății lor de circulație și de ședere într-un alt stat membru este transcrierea certificatului de căsătorie în registrul civil. În același timp, Curtea a reiterat că statele membre nu sunt obligate să reglementeze căsătoria între persoane de același sex în legislația națională (pct. 61)^[14].

Prin urmare, comparativ cu cauza Coman, în care a obligat România să recunoască efectele căsătoriei între persoane de același sex din perspectiva dreptului de ședere, în acest caz, Curtea de Justiție a obligat Polonia să recunoască toate efectele căsătoriei pentru soții de același sex, chiar dacă acest lucru nu este reglementat în legislația națională. Această recunoaștere trebuie să acorde drepturile care însoțesc starea civilă, cum ar fi drepturile de ședere, moștenirea, prestațiile sociale și de sănătate, drepturile izvorâte din filiație, cum ar fi adopția sau accesul la tehnici de reproducere asistată^[15].

§2. Dreptul copilului la cunoașterea identității biologice

În dreptul contemporan al familiei, dreptul copilului de a-și cunoaște originea biologică și de a-și păstra identitatea reprezintă o componentă esențială a protecției personalității și este derivat din dreptul la respectarea vieții private și de familie.

În plan universal, art. 7 și art. 8 din Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului consacră dreptul copilului la identitate și la păstrarea acesteia. Convenția garantează dreptul copilului de a fi înregistrat după naștere, de a avea un nume, o cetățenie și, în măsura posibilului, de a-și cunoaște și de a fi îngrijit de părinți. Totodată, protejează copilul împotriva ingerințelor ilegale care ar afecta elementele identității sale – naționalitatea, numele și relațiile de familie – și instituie obligația statelor de a acorda asistență și protecție adecvate pentru restabilirea rapidă a identității în cazul în care aceasta a fost suprimată sau alterată în mod ilegal^[16].

Art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel cum a fost interpretat în mod constant de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, include în sfera noțiunii de „viață privată” dreptul la identitate și la dezvoltare personală. Curtea a subliniat că interesul unei persoane de a obține informațiile necesare pentru a descoperi adevărul cu privire la aspecte fundamentale ale identității sale – inclusiv identitatea părinților – este strâns legat de dezvoltarea sa personală. Nașterea și circumstanțele acesteia fac parte din viața privată a copilului, iar informațiile referitoare la copilărie, la dezvoltarea și la istoricul personal constituie o sursă esențială pentru cunoașterea trecutului. Prin urmare, restrângerea sau refuzul accesului la asemenea date poate ridica probleme din perspectiva art. 8, impunând statului obligația de a asigura un just echilibru între interesul copilului de a-și cunoaște originea și drepturile altor persoane, precum dreptul la viață privată al părinților biologici sau interesul privind stabilitatea raporturilor familiale^[17].

În ansamblu, standardele dezvoltate la nivelul Convenției europene a drepturilor omului și al Convenției Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului evidențiază convergența dintre cele două sisteme normative: dreptul copilului de a-și cunoaște originea biologică și de a-și păstra identitatea reprezintă un drept fundamental, strâns legat de demnitatea umană și de dezvoltarea personalității, a cărui protecție implică atât obligații negative de abținere de la ingerințe nejustificate, cât și obligații pozitive de asigurare a accesului efectiv la informații și de restabilire a identității în caz de încălcare.

În dreptul comparat european, dreptul de a cunoaște originea este consacrat fie la nivel constituțional, fie prin legislație ordinară, iar în unele sisteme juridice copilului i se recunoaște posibilitatea de a accesa informații privind filiația sa la împlinirea unei anumite vârste și în condițiile existenței discernământului. În toate aceste situații, dreptul are natura unui drept subiectiv personal, a cărui exercitare depinde de voința titularului, dar care poate fi supus unor limitări justificate de necesitatea protejării drepturilor și intereselor altor persoane.

Pe plan intern, Legea nr. 272/2004 recunoaște și garantează tuturor copiilor fără nicio discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situația materială, de gradul și tipul unei deficiențe, de statutul la naștere sau de statutul dobândit, de dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinților ori ale altor reprezentanți legali sau de orice altă distincție, o serie de drepturi^[18]:

1) drepturi și libertăți civile;

2) drepturi privind mediul familial și îngrijirea alternativă;

3) drepturi referitoare la sănătatea și bunăstarea copilului;

4) drepturi vizând educația, activitățile recreative și culturale.

În literatura de specialitate^[19] s-a afirmat că „respectarea vieții private impune ca fiecare persoană să aibă posibilitatea de a stabili detaliile identității sale de ființă umană, iar dreptul unei persoane la astfel de informații este esențial, având în vedere influența lor asupra formării personalității. Aceasta include obținerea de informații necesare pentru aflarea adevărului despre un aspect important al identității persoanei sale, inclusiv identitatea părinților săi biologici”.

Dreptul copilului de a-și cunoaște originea se află în antiteză cu dreptul persoanei de a dispune de sine însăși și cu instituția nașterii sub anonimat, întrucât fiecare dintre aceste prerogative juridice protejează interese fundamentale distincte, aflate în tensiune structurală. Dacă primul vizează afirmarea identității și accesul la adevărul biologic, celelalte consacră autonomia decizională și protecția sferei intime a persoanei care a dat naștere copilului.

Dreptul de a dispune de corpul său ori libertatea corporală este un drept fundamental care se include în categoria drepturilor civile. Cu privire la natura sa juridică, opinia majoritară exprimată în doctrină l-a calificat ca fiind „un principiu al drepturilor personalității și urmărește să sublinieze că, în această materie, interesul ființei umane, privită ca subiect unic de drept, prevalează, în anumite condiții, asupra interesului social”^[20]. În legătură cu dreptul de a dispune de sine însăși, în literatura de specialitate se subliniază că acesta se manifestă în mod pregnant în materia autonomiei reproductive, în special în dezbaterea privind dreptul femeii la întreruperea voluntară a sarcinii, aflat în tensiune cu protecția juridică acordată vieții prenatale. Analiza doctrinară evidențiază că autonomia corporală a femeii, ca expresie a demnității și libertății individuale, presupune recunoașterea unui drept de a decide asupra propriei sarcini, în limitele stabilite de lege. Pe de altă parte, protecția vieții copilului nenăscut este invocată ca valoare constituțională și convențională în numeroase sisteme juridice, generând o dezbatere complexă privind momentul de la care începe protecția juridică a vieții și intensitatea ei. În acest cadru, conflictul nu este unul simplu între două drepturi absolute, ci între două interese fundamentale: autonomia femeii și protecția potențialului vieții umane^[21].

Nașterea sub anonimat își are fundamentul în dreptul mamei la viață privată și în libertatea de a dispune de sine însăși. Opțiunea pentru anonimat reprezintă o manifestare a autonomiei corporale și morale, permițând femeii să controleze divulgarea informațiilor privind maternitatea sa^[22]. Această instituție a fost justificată, în anumite sisteme juridice, prin necesitatea protejării femeilor aflate în situații de vulnerabilitate și prin obiectivul de a preveni abandonul periculos sau alte consecințe grave^[23].

Franța este unul dintre puținele state europene care recunosc în mod expres și de lungă durată dreptul femeii de a naște în mod anonim – cunoscut în dreptul francez sub denumirea de accouchement sous X („naștere sub X”). Astfel, femeia poate naște într-o unitate medicală (publică sau privată) fără a-și divulga identitatea ori fără ca aceasta să figureze în registrul civil pentru copil. Identitatea mamei rămâne secretă chiar și în fața copilului, dacă aceasta nu consimte la divulgare. Mama poate reveni asupra deciziei în termen de două luni de la naștere și poate recunoaște copilul. La sfârșitul acestei perioade, copilul poate fi adoptat.

Un reper fundamental în analiza echilibrului dintre aceste drepturi îl constituie cauza Odièvre c. Franței^[24], în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat compatibilitatea legislației franceze privind nașterea sub anonimat cu art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului (dreptul la respectarea vieții private și de familie). Reclamanta este o cetățeană franceză născută în 1965 la Paris, a cărei mamă a exercitat dreptul la naștere anonimă. Deoarece a solicitat instituțiilor competente informații despre originea sa biologică, cererea ei a fost respinsă în conformitate cu legislația națională. Scopul reclamantei era să afle circumstanțele în care s-a născut și a fost abandonată, inclusiv identitatea părinților și a fraților săi naturali, nașterea și, în special, circumstanțele în care s-a născut făcând parte din viața privată a copilului și, ulterior, a adultului, garantată de art. 8 din Convenție. În această hotărâre, Curtea a concluzionat că sistemul francez — inclusiv mecanismul creat prin Conseil national pour l’accès aux origines personnelles (CNAOP), care oferă posibilitatea persoanelor născute sub anonimat să acceseze informații necunoscute sau să contacteze mama — reprezintă un echilibru adecvat între interesul copilului de a-și cunoaște originea și dreptul mamei la confidențialitate. Curtea a apreciat că legislația franceză nu a afectat în mod disproporționat dreptul la viață privată al reclamantei.

În cauza Godelli c. Italiei^[25], reclamanta, născută în Italia și abandonată la naștere, a solicitat acces la informații privind identitatea mamei biologice. Dreptul intern italian prevedea însă caracterul absolut și ireversibil al anonimatului mamei care a optat pentru nașterea anonimă, fără a institui un mecanism de reevaluare ulterioară a consimțământului acesteia. Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenție, reținând că statul nu a asigurat un just echilibru între interesele concurente: pe de o parte, dreptul mamei la protecția vieții private și la păstrarea anonimatului, iar, pe de altă parte, dreptul copilului de a-și cunoaște originile biologice. Absența unei proceduri care să permită verificarea posibilității dezvăluirii identității mamei a fost considerată disproporționată. Hotărârea evidențiază faptul că dreptul la cunoașterea originii nu este absolut, dar impune statelor obligația pozitivă de a institui mecanisme juridice care să permită o ponderare efectivă a intereselor aflate în conflict. În această logică, identitatea biologică devine o componentă a autonomiei personale și a dezvoltării libere a personalității, iar accesul la informațiile privind ascendența constituie o dimensiune fundamentală a protecției vieții private^[26].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a reconfirmat poziția recent în cauza Cherrier c. Franței^[27], prilej cu care areiterat principiul potrivit căruia dreptul de a-ți cunoaște originea biologică face parte din sfera protecției vieții private garantate de art. 8 din Convenție. Accesul la informații privind identitatea părinților biologici constituie un element esențial al dezvoltării personale și al autonomiei individuale. Refuzul comunicării acestor informații reprezintă, așadar, o ingerință în viața privată a persoanei interesate. Cu toate acestea, Curtea a subliniat din nou că acest drept nu are caracter absolut. El trebuie pus în balanță cu dreptul mamei la respectarea vieții private și cu libertatea acesteia de a dispune de sine însăși, inclusiv în ceea ce privește decizia de a naște în anonimat. Protecția confidențialității mamei urmărește scopuri legitime, precum protejarea sănătății și demnității acesteia. Evoluțiile legislative franceze și funcționarea mecanismului instituțional de acces la origini asigură, în ansamblu, un just echilibru între dreptul copilului la identitate și dreptul mamei la confidențialitate.

Antiteza dintre aceste drepturi este, așadar, una profundă: dreptul copilului tinde spre cunoaștere, transparență și afirmarea adevărului identitar, în timp ce dreptul persoanei de a dispune de sine însăși tinde spre confidențialitate, rezervă și control asupra propriei biografii.

În era digitală, dreptul copilului la identitate dobândește o dimensiune suplimentară, care impune limitarea autonomiei parentale atunci când exercitarea acesteia afectează în mod disproporționat imaginea și dezvoltarea viitoare a copilului. Interesul superior al copilului trebuie să prevaleze asupra dreptului părintelui de a-l expune în spațiul public, chiar și atunci când expunerea este realizată în cadrul exercitării propriei libertăți de exprimare.

Un exemplu contemporan care ridică probleme juridice inedite în materia dreptului la identitate este cazul mediatizat sub numele Bonnie Blue, în care o femeie, Bonnie (al cărei nume real este Tia Billinger) a documentat public, prin platforme digitale, relații sexuale multiple având ca scop conceperea unui copil. Particularitatea cazului nu constă în comportamentul reproductiv în sine, care aparține sferei autonomiei personale, ci în caracterul public și comercial al expunerii procesului de concepție^[28]. Această situație generează o întrebare juridică esențială: în ce măsură libertatea reproductivă și libertatea de exprimare ale mamei pot fi limitate atunci când modul de exercitare a acestora afectează identitatea viitoare a copilului? Deși acest caz nu are caracter jurisprudențial în sensul tradițional, el ilustrează tensiunea dintre libertatea de exprimare a părinților și drepturile copilului, în special dreptul la identitate al acestuia și la viață privată în era digitală.

Autonomia reproductivă este un atribut al libertății personale, derivat din dreptul la viață privată (art. 8 din Convenție). Statul nu poate interveni arbitrar în deciziile privind concepția. Cu toate acestea, autonomia nu este absolută. În dreptul familiei contemporan, interesul superior al copilului funcționează ca limită externă a exercițiului drepturilor parentale. În acest context, se impune a stabili în ce măsură expunerea publică a concepției este un exercițiu legitim al libertății de exprimare sau reprezintă o ingerință disproporționată în identitatea și viața privată a viitorului copil. Poate părintele să creeze unilateral o narațiune publică despre concepția copilului, fără consimțământul acestuia, cu efecte potențial permanente?

Problematica sugerează că normele privind stabilirea paternității și protecția identității trebuie să țină cont nu doar de relațiile biologice efective, ci și de modul în care discursul public, mediatic sau digital poate influența percepția și valorile sociale referitoare la origine, identitate și familie. În plan juridic concret, din perspectiva stabilirii filiației, expunerea publică excesivă chiar înainte de nașterea copilului și transformarea circumstanțelor concepției într-un „eveniment public” ar putea fi folosite ulterior într-un litigiu privind filiația? În doctrina anglo-americană, conceptul de reproductive negligence^[29] a fost dezvoltat pentru a desemna situațiile în care interferențele cu procesele reproductive (de exemplu, erori de contracepție sau de fertilizare) au consecințe juridice asupra identității copilului sau asupra stabilirii paternității. Informații care altădată rămâneau în sfera vieții private pot deveni acum virale, arhivate permanent și accesibile global. Această publicitate prematură poate afecta atât imaginea publică a copilului, cât și modul în care filiația sa este percepută social. Din perspectiva drepturilor fundamentale, art. 8 din Convenție protejează atât viața privată, cât și identitatea personală. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a subliniat că elementele esențiale ale identității – inclusiv filiația – fac parte din viața privată a persoanei. În hotărâri precum cele din cauzele Von Hannover c. Germaniei^[30] și K.U. c. Finlandei^[31], Curtea subliniază obligația statelor de a proteja viața privată a persoanelor care se află într-o situație vulnerabilă față de presiunea mediatică și socială.

§3. Influența jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului asupra filiației

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nașterea și, în special, circumstanțele acesteia, intră în sfera „vieții private” a copilului și, ulterior, a adultului, garantată de art. 8 din Convenție. În acest context, jurisprudența Curții a devenit un factor determinant în remodelarea conceptului juridic de filiație, deplasând accentul de la formalismul statutului civil către protecția identității personale și a interesului superior al copilului^[32].

Cauza Mikulić c. Croației^[33] reprezintă un reper esențial în materia filiației și a dreptului la identitate în jurisprudența instanței de la Strasbourg, deoarece consolidează trecerea de la o concepție formală a filiației la una centrată pe identitatea personală și interesul superior al copilului. Reclamanta era un copil născut în afara căsătoriei, a cărui mamă a introdus o acțiune în stabilirea paternității împotriva unui bărbat care refuza să recunoască copilul. În cadrul procedurii interne, presupusul tată a refuzat în mod repetat să se supună testelor ADN, iar legislația croată nu oferea instanței instrumente eficiente pentru a-l constrânge sau pentru a valorifica probator refuzul acestuia. Procedura s-a prelungit considerabil, iar lipsa unei soluții definitive a plasat copilul într-o stare de incertitudine juridică. În acest context, Curtea a fost chemată să stabilească dacă durata excesivă a procedurii și imposibilitatea efectivă de a stabili paternitatea din cauza refuzului presupusului tată au încălcat art. 8 din Convenție (dreptul la respectarea vieții private).

Cu această ocazie, Curtea a reafirmat un principiu fundamental în conformitate cu care identitatea unei persoane, inclusiv stabilirea filiației biologice, face parte din viața privată protejată de art. 8 din Convenție. Pentru un copil, stabilirea paternității nu reprezintă doar o chestiune patrimonială sau de statut civil, ci un element esențial al dezvoltării identitare și al echilibrului personal.

În cauză, Curtea a reținut că statul are obligații pozitive de a organiza un sistem juridic eficient care să permită stabilirea paternității, deoarece interesul copilului de a-și cunoaște originea biologică este un interes vital și incertitudinea prelungită privind identitatea tatălui afectează dezvoltarea personalității copilului. Deși nu a impus obligativitatea constrângerii fizice pentru efectuarea testului ADN, Curtea a subliniat că statul trebuie să dispună de mecanisme procedurale adecvate pentru a evita blocarea procedurii prin refuzul unei părți. Ea a constatat încălcarea art. 8 din Convenție, apreciind că durata procedurii a fost excesivă, autoritățile nu au asigurat un echilibru just între interesele presupusului tată și interesul superior al copilului, iar cadrul normativ intern era insuficient pentru a proteja efectiv dreptul copilului la identitate. Această hotărâre a influențat legislațiile naționale în sensul consolidării mecanismelor probatorii (în special utilizarea testelor ADN) și al accelerării procedurilor privind stabilirea filiației^[34].

Cauza Kroon și alții c. Țărilor de Jos^[35] a influențat semnificativ reformele legislative privind contestarea prezumției de paternitate și a contribuit la metamorfoza conceptului de filiație în dreptul european contemporan. Cauza privește situația unei femei căsătorite, dar separată în fapt de soțul său, care a început o relație stabilă cu un alt bărbat. Din această relație s-au născut patru copii. Potrivit dreptului olandez în vigoare la acea dată, funcționa prezumția legală potrivit căreia copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei (pater est quem nuptiae demonstrant). În consecință, soțul – și nu tatăl biologic – era considerat automat tatăl juridic al copiilor. Legislația olandeză nu permitea contestarea prezumției de paternitate în aceste circumstanțe. Reclamanții (mama, tatăl biologic și copiii) au invocat încălcarea art. 8 din Convenție, susținând că imposibilitatea recunoașterii filiației biologice și a realității familiale le afectează viața de familie și viața privată.

Curtea a decis că a existat o încălcare art. 8, deoarece legislația olandeză nu permitea stabilirea legăturii juridice de filiație dintre copiii născuți în timpul căsătoriei și tatăl lor biologic, în pofida existenței unei vieți de familie reale. Art. 8 impune nu doar obligații negative (de a nu interveni arbitrar), ci și obligații pozitive de a asigura respectarea efectivă a vieții de familie. Atunci când realitatea biologică și socială este clar stabilită, menținerea unei ficțiuni juridice contrare acestei realități poate deveni disproporționată. Curtea a subliniat că noțiunea de „viață de familie” nu se limitează la relațiile bazate pe căsătorie, ci poate exista și între persoane care trăiesc împreună în mod stabil, inclusiv între tatăl biologic și copiii săi.

În evoluția jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privind filiația, cauza Jäggi c. Elveției^[36] marchează un pas suplimentar față de cauzele Kroon și Mikulić: dacă în aceste cauze era vorba despre corectarea unei situații juridice inexacte sau despre eficiența procedurii, în cauza Jäggi accentul cade în mod direct pe dreptul autonom al individului la adevărul biologic, ca dimensiune a vieții private. Paul Jäggi, născut în afara căsătoriei, a cerut autorităților elvețiene să autorizeze o analiză ADN asupra rămășițelor presupusului său tată decedat, pentru a-i confirma originea biologică. La momentul introducerii cererii, reclamantul avea vârsta de aproximativ 70 de ani. Instanțele elvețiene au respins cererea, invocând protecția demnității defunctului și a membrilor familiei acestuia. Domnul Jäggi a susținut în fața Curții că refuzul i-a încălcat dreptul la viață privată. Curtea a subliniat că interesul unei persoane de a-și stabili filiația biologică nu dispare odată cu trecerea timpului, iar căutarea adevărului privind identitatea personală are o importanță fundamentală, chiar și la o vârstă înaintată; așadar, statul trebuie să realizeze un echilibru just între interesele reclamantului și cele ale familiei defunctului. În analiza proporționalității, Curtea a constatat că testarea ADN reprezenta singura modalitate sigură de a clarifica paternitatea și a constatat încălcarea art. 8 din Convenție, apreciind că autoritățile elvețiene nu au realizat un echilibru adecvat între interesele aflate în conflict, acordând o pondere insuficientă dreptului reclamantului la identitate.

În cauza Phinikaridou c. Ciprului^[37], reclamanta a susținut că un anumit bărbat era tatăl său biologic. Ea a introdus o acțiune în stabilirea paternității la vârsta adultă. Potrivit dreptului cipriot în vigoare la acea dată, acțiunea în stabilirea paternității trebuia introdusă într-un termen strict, care începea să curgă de la majoratul copilului. Reclamanta nu a respectat acest termen, iar instanțele interne i-au respins acțiunea ca tardivă, fără a analiza circumstanțele concrete ale cauzei. Curtea a reținut că stabilirea paternității este un aspect fundamental al identității personale și că stabilitatea raporturilor juridice și securitatea juridică sunt scopuri legitime, acestea nu pot justifica o restricție absolută; prin urmare, aplicarea automată și inflexibilă a termenului de prescripție a privat reclamanta de orice posibilitate reală de a-și stabili originea. Curtea a subliniat că statele pot prevedea termene procedurale, însă acestea trebuie să permită o evaluare individualizată și să nu afecteze însăși substanța dreptului. Ea a constatat încălcarea art. 8 din Convenție, apreciind că legislația cipriotă și aplicarea sa rigidă au impus o restricție disproporționată asupra dreptului reclamantei la identitate și că dreptul la stabilirea filiației biologice nu poate fi golit de conținut prin termene procedurale excesiv de restrictive.

În cauza Mizzi c. Maltei^[38], reclamantul era considerat, din punct de vedere juridic, tatăl unui copil născut în timpul căsătoriei sale, deși el considera că nu este tatăl biologic al copilului. Legislația malteză stabilea un termen foarte scurt pentru contestarea paternității (șase luni de la nașterea copilului), iar reclamantul nu reușise să introducă acțiunea în termen, motiv pentru care instanțele interne au respins cererea sa fără a analiza fondul cauzei. Curtea a reafirmat că stabilirea sau contestarea paternității face parte din sfera vieții private, deoarece privește identitatea personală și statutul civil. De asemenea, a evidențiat faptul că un sistem care exclude definitiv orice posibilitate de a contesta paternitatea biologică poate afecta însăși esența dreptului protejat de art. 8 din Convenție. În cauză, reclamantul nu avusese o posibilitate reală și efectivă de a demonstra că nu este tatăl biologic. Pe cale de consecință, Curtea a constatat încălcarea art. 8, considerând că legislația malteză nu a realizat un echilibru just între interesul stabilității raporturilor familiale și dreptul individului la clarificarea adevărului biologic.

În cauza Ahrens c. Germaniei^[39] Curtea a decis, cu majoritate, că nu a existat o încălcare a art. 8 din Convenție și a reafirmat poziția instanțelor germane, care au privilegiat stabilitatea familiei existente și interesul copilului. Această cauză are o relevanță deosebită în evoluția jurisprudenței Curții, pentru că marchează o limitare a accentului pus exclusiv pe adevărul biologic și confirmă că filiația juridică poate prevala asupra legăturii genetice atunci când există o familie socială stabilă; totodată, consolidează ideea că interesul superior al copilului și stabilitatea raporturilor familiale pot justifica restrângerea drepturilor tatălui biologic. Reclamantul era tatăl biologic al unui copil născut în afara căsătoriei. La momentul nașterii, mama copilului se afla însă într-o relație stabilă cu un alt bărbat, care a recunoscut copilul și a devenit tată juridic. Potrivit dreptului german în vigoare la acea dată, un tată biologic nu putea contesta paternitatea juridică a unui alt bărbat dacă între acesta din urmă și copil exista deja o relație socială și familială consolidată (sozial-familiäre Beziehung). Reclamantul a susținut că această imposibilitate de a obține recunoașterea juridică a paternității sale biologice i-a încălcat drepturile garantate de art. 8 din Convenție. Curtea a fost chemată să stabilească dacă refuzul statului de a permite tatălui biologic să conteste paternitatea juridică deja stabilită constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieții private și de familie.

Cauza Mandet c. Franței^[40] privește un copil născut în timpul căsătoriei mamei sale. Soțul mamei a recunoscut copilul, devenind tată juridic, iar acesta a crescut într-un cadru familial stabil. Ulterior, un alt bărbat a introdus o acțiune în contestarea paternității, susținând că el este tatăl biologic. Testele ADN au confirmat această afirmație. Instanțele franceze au admis acțiunea și au dispus modificarea filiației: au înlăturat paternitatea juridică a soțului mamei și au stabilit filiația în raport cu tatăl biologic. Minorul a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susținând că modificarea filiației sale împotriva propriei voințe a încălcat art. 8 din Convenție. Astfel, Curtea a fost chemată să stabilească dacă modificarea filiației unui minor, în scopul punerii în acord a situației juridice cu adevărul biologic, constituie o ingerință disproporționată în viața sa privată și de familie. Ea a subliniat că nu există un consens european clar privind prevalența filiației biologice asupra celei sociale și că statele beneficiază de o marjă de apreciere în această materie sensibilă și a decis, cu majoritate, că nu a existat o încălcare a art. 8 din Convenție. Aprecierea instanțelor franceze — care au privilegiat adevărul biologic în analiza interesului superior al copilului — nu a fost considerată arbitrară sau disproporționată. Cauza Mandet capătă o relevanță deosebită, pentru că evidențiază faptul că adevărul biologic poate prevala asupra stabilității familiale, chiar împotriva voinței copilului minor, iar interesul superior al copilului nu este automat echivalent cu menținerea situației existente.

În cauza Ostace c. României^[41], în anul 1981, o instanță națională a stabilit paternitatea reclamantului. Ulterior, în anul 2003, în urma unei expertize medico-legale extrajudiciare efectuate cu acordul copilului și al mamei acestuia, care indica faptul că este exclus ca reclamantul să fie tatăl biologic, acesta a solicitat revizuirea hotărârii din 1981. Instanțele române au respins cererea ca tardiv introdusă, aplicând strict termenele de prescripție prevăzute de dreptul intern. Deși a recunoscut importanța principiului securității raporturilor juridice și necesitatea protejării stabilității statutului civil, Curtea a apreciat că aplicarea rigidă a termenelor de prescripție, fără a lua în considerare noile probe științifice decisive și impactul acestora asupra identității reclamantului, a afectat în mod excesiv dreptul acestuia de a-și clarifica situația personală. Prin urmare, instanțele interne nu au realizat un just echilibru între interesul general privind stabilitatea raporturilor de familie și interesul individual al reclamantului de a-și stabili adevărul biologic, ceea ce a condus la constatarea încălcării art. 8 din Convenție.

În cauza I.L.V. c. României^[42], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că statul român nu a asigurat un cadru procedural efectiv care să permită reclamantei stabilirea filiației biologice, ceea ce a condus la încălcarea art. 8 din Convenție. Curtea a reținut că, în materia filiației, proba biologică (expertiza ADN) reprezintă mijlocul științific cel mai sigur și mai fiabil pentru stabilirea adevărului. În speță, reclamanta a urmărit stabilirea paternității, însă cadrul normativ și modul de aplicare a acestuia au făcut imposibilă administrarea eficientă a unei expertize genetice decisive. Fie prin obstacole procedurale, fie prin limitările impuse de instanțele interne, reclamanta nu a beneficiat de un mecanism practic și efectiv pentru a obține această probă esențială. Curtea a subliniat că, atunci când este în joc identitatea unei persoane, statul are obligația pozitivă de a organiza proceduri care să permită examinarea reală a pretențiilor privind filiația. Refuzul sau imposibilitatea administrării unei expertize ADN, în absența unor motive serioase și proporționale, poate lipsi de substanță dreptul la respectarea vieții private. Deși statele dispun de o marjă de apreciere în configurarea regulilor de procedură, această marjă este limitată atunci când rezultatul procedurii afectează în mod direct identitatea biologică a unei persoane. În consecință, Curtea a constatat că lipsa unui cadru procedural eficient pentru administrarea probei ADN și pentru clarificarea filiației a condus la încălcarea art. 8 din Convenție.

Note de subsol

^[1] Pentru dezvoltări privind funcțiile familiei, a se vedea M. Avram, Drept civil. Familia, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 19; C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2023, p. 9; C. Nicolescu, Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. Solomon, București, 2023, p. 4; L. Irinescu, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, București, 2024, p. 3.

^[2] A se vedea C.C. Hageanu, Familia, identitatea națională și suveranitatea statului, în A.U.L.B. nr. 1/2024, p. 27 și urm.; L. Irinescu, Familia și viațade familie în sistemul de drept românesc. E timpul pentru o schimbare?,în A.U.A.I.C., tomul LXVI, nr. 2/2020, p. 65-76.

^[3] V. Bindea, Oscilând între frumos și hidos, Dumnezeu ne judecă, în Bioethica nr. 2/2009, p. 67-75.

^[4] E. Șestun, Familia ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2005, 74-75; C. Necula, Familia – de la sacru în ideologic, în R.D.F. nr. 1/2022, p. 23.

^[5] A.M. Goldan, Raporturile de filiație de facto și de jure. Realități și perspective juridice europene, în A.U.V.T. nr. 2/2025, p. 144-158.

^[6] Cu privire la modelele familiale netradiționale consacrate în istoria dreptului european, a se vedea M. Floare, Avataruri netradiționale ale familiei în istoria dreptului privat european, în R.D.F. nr. 1/2025, p. 85-102.

^[7] E. Florian, M. Floare, Let the Children Come Forward. Positive Legal Inducements for Family Growth in Romania, în Law, Identity and Values nr. 2/2024, p. 7.

^[8] A se vedea L. Irinescu, Copilul, un drept sau un dar, în R.D.F. nr. 1-2/2019, p. 208-218; idem, Procreația modernă și implicațiile juridice: de la bioetică la biodrept, în Revista Transilvania nr. 11-12/2024, p. 118-127.

^[9] I.A. Pop, Gânduri de început… Familia și evoluția sa, în R.D.F. nr. 1-2/2019, p. 21-23; B.D. Moloman, Căsătoria civilă și religioasă în dreptul român, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 25 și urm.

^[10] Pentru o analiză detaliată a problematicii, a se vedea D.A. Popescu, Reflecții privind identitatea de gen și „maternitatea (paternitatea) duală” într-o lume policromă: „în lumea Europelor”, în D.A. Popescu, S. Golub (eds.), O familie pentru Europa. O Europă a familiilor. Studia Emese Florian dedicata, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 895; B. Ionescu, Schimbarea de sex în actele de stare civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2024, p. 127 și urm.; L. Tec, Despre sex și drept: cauza X și Y c. României, 20 ianuarie 2021, https://www.juridice.ro/essentials/4522/despre-sex-si-drept-cauza-x-si–y-c-romaniei; S. Stoicescu, Cauza X și Y împotriva României. Identitatea de gen. Implicații și consecințe practice, în R.D.F. nr. 1/2021, p. 527; T. Bodoașcă, Contribuții la studiul normelor juridice interne și internaționale referitoare la diferențierea sexuală a soților, în P.R. nr. 1/2017, p. 71-79.

^[11] C.J.U.E., cauza C-4/23, Mirin, Hotărârea din 4 octombrie 2024, EU:C:2024:845. Pentru o analiză detaliată a cazului, a se vedea A. Tryfonidou, The Cross-Border Recognition of Changes in the Legal Sex of Transgender Persons: The Landmark Court of Justice Ruling in the Mirin Case. ECJ 4 October 2024, Case C-4/23, M.-A.A. v. Direcția de Evidență a Persoanelor Cluj, Serviciul stare civilă and others, în European Constitutional Law Review, vol. 1, nr. 2/2025, p. 333-355; idem, The Cross-Border Legal Recognition of Parenthood under European Law: Current Law and Future Prospects, în Journal of Social Welfare and Family Law, vol. 46, nr. 2/2024, p. 267-285.

^[12] Persoanele transgender care nu au suferit o operație de schimbare de sex nu se pot căsători legal în România. Cu toate acestea, nu excludem posibilitatea ca astfel de căsătorii să aibă loc, având în vedere că registratorul verifică doar informațiile din documentele de stare civilă, care nu indică faptul că a avut loc o schimbare de sex fără o operație chirurgicală prealabilă.

^[13] C.J.U.E., cauza C-713/23, Wojewoda Mazowiecki, Hotărârea din 25 noiembrie 2025, EU:C:2025:917.

^[14] A se vedea A. Tryfonidou, Cross-Border Recognition of Same-Sex Marriages in the EU: Full Recognition or Mere Effects?, 9 decembrie 2025, https://eapil.org/2025/12/09/cross-border-recognition-of-same-sex-marriages-in-the-eu-full-recognition-or-mere-effects/; idem, The ECJ Recognises the Right of Same-Sex Spouses to Move Freely between EU Member States: the Coman Ruling, în European Law Review, vol. 44, nr. 5/2019, p. 663-679.

^[15] C. Nicolescu, Modele familiale tradiționale și non-tradiționale în arhitectura Codului civil român. Despre (in)toleranță normativă și socială, în R.R.D.P. nr. 3-4/2021, p. 275-297; C.O. Mihăilă, Familia și căsătoria neconvenționale. A devenit căsătoria între persoane de același sex un scop esențial al U.E.?, în D.C. Creț, A.F. Moroșteș, D. Berlingher (coord.), Familia în contextul provocărilor actuale. Reglementări naționale, europene și internaționale, Ed. Pro Universitaria, București, 2024, p. 69-83.

^[16] Pentru dezvoltări, a se vedea W. Vandenhole, G.E. Türkelli, S. Lembrechts, Children’s Rights. A Commentary on the Convention on the Rights of the Child and its Protocols, 2^nd ed., Edward Elgar, Cheltenham, 2024, p. 121 și urm.

^[17] În acest sens, a se vedea G.K. Stanić, The Child’s Right to Know their Biological Origin in Comparative European Law. Consequences for Parentage Law, în E. Marrus, P. Laufer-Ukeles (eds.), Global Reflections on Children’s Rights and the Law, Routledge, Londra, 2022, p. 199.

^[18] Pentru detalii privind drepturile copilului, a se vedea G.M. Preduca, Drepturile omului – valențe juridice și canonice, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 310 și urm.; L. Irinescu, Dreptul familiei, op. cit., p. 428 și urm.

^[19] E. Florian, Filiația: între obsesia adevărului biologic și mistificare legală, în R.R.D.P. nr. 3/2018, p. 118.

^[20] În acest sens, a se vedea C.C. Hageanu, V.C. Dumitrache, Dreptul persoanei de a dispune de corpul său versus dreptul copilului de a-și cunoaște identitatea biologică, în R.R.D.P. nr. 4/2017, p. 37; C.O. Mihăilă, Dreptul copilului de a-și cunoaște originile – drept la identitate. Un drept absolut? Privire asupra adopției, RUAM și maternității de substituție, în R.D.F. nr. 2/2022, p. 53.

^[21] În legătură cu dreptul de a dispune de sine însăși, a se vedea C.O. Mihăilă, În numele copilului sau al femeii? Al cui drept la viață valorează mai mult?, în R.D.F. nr. 1/2025, p. 175-212.

^[22] Comitetul pentru drepturile copilului nu tolerează anonimatul. În concluziile sale privind raportul inițial al Franței, acesta își exprimă îngrijorarea cu privire la respectarea dreptului copiilor de a-și cunoaște originea în cazurile în care mama solicită să rămână anonimă după naștere.

^[23] Pentru mai multe dezvoltări privind nașterea sub anonimat, a se vedea A.M. Goldan, „Mères de l’ombre”. Nașterea sub anonimat sau protejarea identității mamelor în dreptul francez, în Revista română pentru protecția și securitatea datelor cu caracter personal nr. 4/2020, p. 60-70; T. Mladenovic, Anonymous Birth versus Child’s Right to Identity, în Union University Law School Review (Pravni Zapisi), vol. 12, nr. 2/2021, p. 443-463.

^[24] C.E.D.O., cauza Odièvre c. Franței, Hotărârea din 13 februarie 2003.

^[25] C.E.D.O., cauza Godelli c. Italiei, Hotărârea din 25 septembrie 2012.

^[26] A se vedea și V. Dobozi, Dreptul la cunoașterea identității biologice, 21 ianuarie 2013, https://www.juridice.ro/239922/dreptul-la-cunoasterea-identitatii-biologice.html.

^[27] C.E.D.O., cauza Cherrier c. Franței, Hotărârea din 30 ianuarie 2024.

^[28] https://torontosun.com/entertainment/celebrity/bonnie-blue-says-shes-pregnant-after-latest-sex-stunt.

^[29] Pentru dezvoltări, a se vedea D. Fox, Reproductive Negligence, în Columbia Law Review nr. 149/2017, p. 17-289.

^[30] C.E.D.O., cauza Von Hannover c. Germaniei, Hotărârea din 24 iunie 2004.

^[31] C.E.D.O., cauza K.U. c. Finlandei, Hotărârea din 2 decembrie 2008.

^[32] Pentru dezvoltări, a se vedea C.M. Crăciunescu, Determinarea interesului superior al copilului în unele cauze privind filiația, în R.D.F., Supliment 2021, p. 42-59.

^[33] C.E.D.O., cauza Mikulić c. Croației, Hotărârea din 7 februarie 2002. A se vedea și I. Nicolae, G.B. Spîrchez, Interpretări ale instanțelor europene ce vizează dreptul la identitate al copilului, în S.U.B.B. nr. 3/2017, p.113-124.

^[34] A se vedea C. Nicolescu, Dreptul familiei, op. cit., p. 404-405.

^[35] C.E.D.O., cauza Kroon și alții c. Țărilor de Jos, Hotărârea din 27 octombrie 1994.

^[36] C.E.D.O., cauza Jäggi c. Elveției, Hotărârea din 13 iulie 2006.

^[37] C.E.D.O., cauza Phinikaridou c. Ciprului, Hotărârea din 20 decembrie 2007.

^[38] C.E.D.O., cauza Mizzi c. Maltei, Hotărârea din 12 ianuarie 2006.

^[39] C.E.D.O., cauza Ahrens c. Germaniei, Hotărârea din 22 martie 2012. A se vedea și C. Nicolescu, Concepția pur biologică în materia filiației față de tată – limită a principiului interesului superior al copilului?, în R.D.F., Supliment 2021, p. 253 și urm.

^[40] C.E.D.O., cauza Mandet c. Franței, Hotărârea din 14 ianuarie 2016. A se vedea și I.A. Filote-Iovu, Dreptul copilului de a avea legături personale cu părinții sau cu alte persoane în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a celei naționale, în R.D.F. nr. 2/2020, p. 59.

^[41] C.E.D.O., cauza Ostace c. României, Hotărârea din 25 februarie 2014.

^[42] C.E.D.O., cauza I.L.V. c. României, Decizia din 24 august 2010.