De la daunele cominatorii, la aplicarea unor „penalități” de către instanța de executare: provocări teoretice și practice

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 260-311.

§1. Despre principiile executării obligațiilor

Dreptul pozitiv consacră expres și explicit ori implicit principiile care guvernează în materia executării obligațiilor. Astfel, lectura normelor juridice care tratează, în Codul civil, raportul juridic obligațional (Cartea a V-a, Despre obligații), respectiv, în Codul de procedură civilă, executarea obligațiilor cu concursul forței coercitive etatice (Cartea a V-a, Despre executarea silită) revelează interpretului legii reglementarea: principiului dreptului creditorului la realizarea creanței sale prin executarea obligației corelative acesteia; principiului executării în natură a obligației; principiului executării conforme a obligației; principiului executării voluntare a obligației; principiului concursului forței de constrângere a statului în vederea asigurării executării obligației în natură indiferent de obiectul acesteia.

Indiferent de natura sau de caracterele obligației, cu titlu de principiu, creditorul are dreptul la satisfacerea creanței sale prin executarea obligației corelative care îi incumbă debitorului. Dreptul la executarea obligației este unul fundamental, care ține de esența raportului juridic obligațional, fiind intrinsec acestuia, existând încă de la nașterea sa și chiar înaintea exigibilității creanței^[1], textul art. 1164 C. civ. fiind revelator în această privință. Obligația este, în lumina textului legal referit, o legătură de drept între două părți – creditorul și debitorul – în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o anumită prestație creditorului și acesta din urmă are dreptul de a o obține. Un număr considerabil de drepturi subiective și de acțiuni este pus la dispoziția creditorului cu scopul de a-i permite să acționeze pentru conservarea dreptului său de creanță chiar înaintea exigibilității acestuia, urmărind înlăturarea sau diminuarea riscului de a nu obține executarea obligației. Articolul 1558 C. civ. enumeră exemplificativ măsurile conservatorii pe care creditorul le poate lua: asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalități de publicitate și informare pe contul debitorului, exercitarea acțiunii oblice, precum și orice alte măsuri necesare sau utile pentru conservarea drepturilor sale. Odată exigibil, dreptul de creanță îl îndrituiește pe creditorul unei obligații pecuniare să ia măsuri asigurătorii – art. 1559 C. civ. enumeră principalele astfel de măsuri ca fiind poprirea asiguratorie și sechestrul asigurator – constând în indisponibilizarea sumelor de bani, a titlurilor de valoare ori a altor bunuri mobile incorporale urmăribile, datorate în prezent sau în viitor debitorului, de către un terț, ori a bunurilor mobile și/sau imobile ale debitorului, aflate în posesia sa ori a unui terț, cu finalitatea asigurării satisfacerii în mod direct a creanței creditorului sau în mod indirect, în urma valorificării respectivelor bunuri, în momentul în care creditorul va obține un titlu executoriu. Mai mult, potrivit prevederilor art. 953 alin. (3) C. proc. civ., instanța de judecată poate încuviința atât sechestrul asigurător, cât și poprirea asigurătorie chiar și atunci când creanța nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micșorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească averea.

Executarea în natură a obligației este, de asemenea, consacrată, la nivel de principiu^[2], atât în însuși textul legal care circumscrie conținutul raportului juridic obligațional – art. 1164 C. civ. –, prin care creditorul este îndrituit să obțină prestația datorată, debitorul fiind ținut să procure o (deci, nu orice) prestație creditorului, cât și în alte norme juridice. Printre cele mai elocvente astfel de texte se regăsesc în materia plății: art. 1469 alin. (1) C. civ. face referire, din nou, la prestația datorată, iar alin. (2) al aceluiași text legal, la executarea prestației care constituie obiectul însuși al obligației; art. 1492 alin. (1) C. civ. arată că debitorul nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată; art. 1481 C. civ. stipulează că, în cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să-i procure creditorului rezultatul promis; art. 1482-1489 din același Cod arată ce presupune executarea în natură a obligației asumate, în funcție de obiectul acesteia, tratând referitor la: obligația de a preda bunuri individual determinate, la cea de a strămuta proprietatea, la cea de predare a unui bun, la cea de a da bunuri de gen, la aceea de a constitui o garanție, la cea pecuniară. Principiul executării în natură transpare și din norme care reglementează în materia efectelor contractului – art. 1270 C. civ. consacrând principiul forței obligatorii a contractului, în timp ce art. 1271 alin. (1) din același act normativ statuează principiul nominalismului contractual, conform căruia părțile sunt ținute să-și execute obligațiile exact așa cum și le-au asumat, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie din cauza creșterii costurilor executării propriei obligații, fie din pricina scăderii valorii contraprestației. Regula fundamentală discutată ia forma principiului reparării în natură a prejudiciului, prin restabilirea situației anterioare, în materia răspunderii civile delictuale, art. 1386 C. civ. consacrându-l expres și explicit.

Intrinsecă executării în natură este executarea conformă a obligației, pe care art. 1516 alin. (1) C. civ. o stipulează, cu rang de principiu, ca reprezentând dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, subliniind cele trei dimensiuni ale unei astfel de executări: cea cantitativă, cea calitativă și cea temporală.

Atât Codul civil – mai cu seamă în însăși definiția mijlocului celui mai important, respectiv celui mai incident de stingere a obligațiilor, plata [art. 1469 alin. (1)] –, cât și Codul de procedură civilă – în cuprinsul unui text legal intitulat marginal „Îndeplinirea obligațiilor prevăzute în titlul executoriu” [art. 622 alin. (1)] –, arată că executarea obligației se face de bunăvoie, consacrând astfel expres principiul executării benevole a obligației.

În fine, principiul concursului forței de constrângere a statului în vederea asigurării executării obligației în natură este revelat lecturând (fiind suficiente aceste exemple) textele art. 1527-1529 C. civ., respectiv art. 622 alin. (2)-(4), art. 624, art. 626, art. 888-914 C. proc. civ. Chintesența tuturor acestor norme juridice este conținută în art. 1527 alin. (1) C. civ., conform căruia creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu singura limită a imposibilității unei astfel de executări [și, am adăuga noi, alăturându-ne unei opinii deja exprimate în literatura juridică^[3], și cu limita exercitării cu bună-credință, de către creditor, a acestui drept, în sensul în care judecătorul poate face un control de proporționalitate privind executarea silită în natură a obligației, cenzurând exercitarea dreptului creditorului în caz de disproporție vădită între costul unei astfel de executări din partea sau pe seama debitorului și interesul pe care creditorul și-l satisface efectiv astfel; legiuitorul francez a consacrat in terminis această limită a executării silite în natură în textul art. 1221 C. civ.; chiar dacă art. 1527 alin. (1) C. civ. român a omis sublinierea expresă a unei astfel de limite, art. 14 și art. 1170 din același act normativ asigură cu deplină forță și cu maximă eficiență suportul legal al aplicării acesteia, de lege lata, și în sistemul nostru de drept], precum și în art. 622 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită. Trebuie observat, concomitent, că nici legea de drept substanțial, nici cea de drept procesual nu fac vreo deosebire în funcție de obiectul obligației care se vrea a fi executată silit, îndeplinirea acesteia în natură fiind deci posibilă, prin diverse mijloace, pentru toate tipurile de obligații. Alineatul (2) al art. 1527 C. civ. arată, cu titlu general, că dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum și orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă; art. 1386 din același act normativ precizează, cu același titlu, că repararea în natură a prejudiciului se face prin restabilirea situației anterioare, adică a aceleia în care victima s-ar fi aflat dacă fapta ilicită nu s-ar fi produs. Legiuitorul imaginează și în cazuri, respectiv în materii speciale, modalități de executare silită în natură a înseși obligației asumate de către debitor; astfel, art. 1279 alin. (3), în materia promisiunii de a contracta, și art. 1669 alin. (1) și (3) C. civ., în materia specială a promisiunii de vânzare, consacră dreptul creditorului de a solicita instanței de judecată pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract, hotărâre care nu reprezintă altceva decât o modalitate de executare silită, în natură, a obligației de a face constând în a încheia un contract, căci actul jurisdicțional reprezentând însuși contractul obiectivează suplinirea, de către judecător, a consimțământului la contract al debitorului. Titlul III al Cărții a V-a din Codul de procedură civilă, intitulat Executarea silită directă, constituie un argument elocvent al universalității executării silite în natură, din perspectiva obiectului obligației executate silit.

§2. Nemo praecise potest cogi ad factum

Universalitatea imprimată de caracterul de principiu al soluției executării silite în natură indiferent de obiectul obligației nu presupune însă și uniformitatea abordării practice a acesteia, căci diferențele pe care obligațiile le prezintă în funcție de obiectul lor reverberează (și) în executarea acestora, iar aceste diferențe trebuie avute în vedere cu necesitate în procesul de reglementare a modalităților efective de executare silită a acestora. Deci, toate obligațiile, indiferent de obiectul lor, sunt susceptibile de executare silită, însă mijloacele de executare silită trebuie adaptate specificului fiecărui tip de obligații, specific imprimat de modalitățile variate în care obligațiile pot fi executate voluntar, în primă instanță, apoi, silit, în ultimă instanță.

Textul art. 1164 C. civ. subliniază natura obligației astfel cum este aceasta percepută actualmente: aceea de legătură de drept, în care debitorul este ținut la ceva și creditorul este îndreptățit la acel ceva – este vorba despre procurarea unei prestații. Ideea de legătură de drept relevă, în primul rând, caracterul social al acestei legături, evocând, concomitent, realitatea reglementării sale juridice. Însuși titlul marginal al textului referit – Conținutul raportului obligațional – arată că, mai întâi de toate, denotatul obligației îl reprezintă raportul juridic, care nu este altceva decât o relație între două persoane – pe care, în context, norma le denumește creditor și debitor – care a căpătat o reglementare legală. Însă obligația este mai mult decât atât. Articolul 2324 C. civ. (avându-l ca precursor pe art. 1718 C. civ. 1864) subliniază că cel care este obligat – adică debitorul – răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare, care servesc drept garanție comună a creditorilor săi. Odată deci cu glisarea obligației dinspre vinculum corporis înspre vinculum juris, la fundamentul acestei legături sociale dintre persoana creditorului și cea a debitorului, a fost așezată legătura dintre patrimoniile acestora. Deși debitorul este ținut răspunzător personal de executarea tuturor obligațiilor care-i incumbă, aceasta înseamnă, de facto et de jure, că el este ținut cu toate bunurile sale, or totalitatea bunurilor debitorului nu reprezintă altceva decât suma lucrurilor asupra cărora poartă drepturile sale patrimoniale sau chiar aceste drepturi.

Ceea ce aceste puține (dar, sperăm, sugestive) cuvinte urmăresc să reveleze este că, în pofida caracterului personal al obligației, debitorul nu este ținut răspunzător pentru executarea acesteia cu propria-i persoană^[4], ci exclusiv cu propriile-i bunuri sesizabile [alin. (2) al art. 2324 C. civ. subliniază acest important aspect]. Deci, textele art. 1164 și art. 2324 C. civ. trebuie citite împreună, doar astfel evocând adevărata și completa natură a raportului juridic obligațional.

Concepția actuală asupra noțiunii de obligație reduce tensiunea dintre obligatoriu și personal, cumpănind, într-un taler, principiul potrivit căruia debitorul este ținut să execute benevol obligația care-i incumbă, iar, la nevoie este constrâns în acest sens cu aportul forței etatice (art. 1164 C. civ. și nu numai), și, în celălalt taler, principiile garantării dreptului la viață și la integritatea fizică și psihică, al inviolabilității corpului uman, al interzicerii conferirii unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale (art. 22 din Constituția României, art. 58, art. 61, art. 64, art. 66, art. 252 C. civ.) și al libertății individuale (art. 23 din Constituția României). Cel de-al doilea taler atârnă atât de greu încât unica soluție privind silirea debitorului reluctant la executarea obligațiilor sale rămâne aceea a constrângerii sale patrimoniale.

În acest context, este limpede că executarea silită a obligațiilor a trebuit să fie gândită de o asemenea manieră încât, în niciun caz și pentru nicio cauză, să nu i se aducă atingere persoanei înseși a debitorului, respectiv drepturilor și libertăților sale fundamentale consacrate tocmai cu finalitatea ocrotirii acesteia (a persoanei în accepțiunea corpului uman), precum și a personalității sale.

Dreptul substanțial oferă soluții pentru executarea silită a obligațiilor de a da [pe care am amintit-o deja – art. 1279 alin. (3) C. civ., în cadrul reglementării generale a contractului, art. 1669 alin. (1) și (3), în cadrul reglementării speciale a contractului de vânzare], respectiv a celor de a face (art. 1528 C. civ.) și a celor de a nu face (art. 1529 C. civ.) însă, cu excepția primei, care se traduce în suplinirea de către judecător a însuși consimțământului debitorului la încheierea contractului, constituind deci o executare silită a unei obligații intim legate de persoana debitorului, celelalte două privesc obligații care pot fi aduse la îndeplinire atât de către creditor, pe cheltuiala debitorului, cât și de către un terț. Soluțiile pe care le avansează Codul civil în privința obligațiilor de a face și a celor de a nu face, aplicabile în faza anterioară obținerii de către creditor a unui titlu executoriu (chiar dacă executarea silită a obligației de a nu face, în temeiul art. 1529 C. civ., presupune autorizarea prealabilă a creditorului în acest sens), sunt adoptate și de către dreptul procesual civil, fiind consacrate în cuprinsul art. 903-905 C. proc. civ., pentru faza ulterioară obținerii de către creditor a unui titlu executoriu care să-l condamne pe debitor la executarea acestor obligații. În discuție intră însă exclusiv obligațiile de a face și de a nu face cu prestație fungibilă^[5], adică cele care pot fi executate chiar de către creditor, ori printr-un terț, pe cheltuiala debitorului, precum și cele care pot fi aduse la îndeplinire cu concursul executorului judecătoresc (cum ar fi: predarea silită a bunurilor mobile – art. 893-895 C. proc. civ., predarea silită a bunurilor imobile – art. 896-902 C. proc. civ., punerea în aplicare silită a măsurilor privitoare la minori – art. 910-914 C. proc. civ., dar și alte obligații de a face), iar nu și cele cu prestație nefungibilă, adică cele care nu pot fi îndeplinite prin alte persoane [după cum însuși legiuitorul procesual civil se exprimă în cuprinsul alin. (1) al art. 906 C. proc. civ.], executarea lor implicând, cu necesitate, faptul personal al debitorului [după cum le descrie art. 892 alin. (1) C. proc. civ.].

Toate modalitățile de executare mai sus amintite, a obligațiilor de a da, respectiv de a face și de a nu face cu prestație fungibilă sunt exponente ale executării silite directe, întrucât conduc la realizarea exactă a creanței creditorului, asigurându-i executarea în natură a obligației care îi incumbă debitorului^[6]. În niciun caz însă executarea silită directă nu vizează însăși persoana debitorului, ci, întotdeauna, bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare, sesizabile, astfel cum le circumscriu prevederile art. 2324 C. civ., precum și textele Titlului II al Cărții a V-a din Codul de procedură civilă.

Când însă executarea directă nu poate fi pusă în operă ori când aceasta eșuează, executarea indirectă va fi în măsură să-i asigure creditorului realizarea prin echivalent bănesc a creanței sale, în urma valorificării, prin procedura urmăririi silite a bunurilor mobile și imobile, sesizabile, ale debitorului (Titlul II al Cărții a V-a din Codul de procedură civilă, Urmărirea silită asupra bunurilor debitorului, art. 727-887).

Deci, în toate cazurile, principiul care stă la baza executării silite a obligațiilor debitorului este nemo praecise potest cogi ad factum.

§3. Este posibilă executarea silită directă a obligațiilor de a face sau de a nu face care nu pot fi îndeplinite prin alte persoane decât cea a debitorului?

Din întreagă această panoplie a modalităților de executare silită referite, studiul nostru este interesat de acele modalități de aducere la îndeplinire pe cale silită a obligațiilor cu prestație nefungibilă, care implică deci, în executare, faptul personal al debitorului. Pot fi puse în executare silită directă aceste obligații? Dacă da, atunci cum?

Dacă am concluzionat că principiul în materia îndeplinirii obligațiilor este cel al executării în natură a acestora, indiferent că aceasta se face benevol, de către debitor, ori silit, atunci și în ceea ce privește obligațiile a căror executare implică necesarmente faptul personal al debitorului, în prima instanță, cu scopul de a se satisface conform creanța creditorului, se va avea în vedere respectarea acestui principiu. Dar sensibilitatea pe care executarea silită directă a acestor obligații o prezintă decurge din chiar acest specific al acestora: realizarea creanței creditorului astfel cum aceasta s-a născut de jure actum ori ex contractu ori ex jure facto ori ex lege nu se poate face decât exclusiv cu concursul debitorului, rezultatul promis neputându-se procura cu aportul unui terț ori prin chiar fapta creditorului. Executarea voluntară sau silită a acestor obligații presupune cu necesitate implicarea fizică a celui căruia îi incumbă.

Armonizarea specificității executării acestor obligații cu principiul executării în natură a obligațiilor, respectiv cu principiile garantării dreptului la viață și la integritatea fizică și psihică, al inviolabilității corpului uman, al interzicerii conferirii unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale și al libertății individuale, s-a realizat prin imaginarea, inițial, în teoria juridică și în practica judiciară, apoi prin consacrarea, de către legiuitorul procesual civil, a unui mijloc de constrângere patrimonială a debitorului constând în obligarea sa la plata unor sume de bani pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației.

Deci, obligațiile a căror îndeplinire prin altă persoană decât cea a debitorului este imposibilă pot fi executate silit în natură, adică direct. Textul art. 906 C. proc. civ. reglementează expres și explicit atât această posibilitate, precum și modalitatea efectivă de punere în operă: prin „aplicarea de penalități, de către instanța de executare (…) în favoarea creditorului (…) stabilite pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu”.

§4. Sfera obligațiilor a căror executare implică necesarmente faptul personal al debitorului nu se suprapune peste aceea a obligațiilor intuitu personae

Literatura de specialitate^[7] a subliniat cu acuratețe necesitatea de a distinge între cele două categorii de obligații, observând judicios că, de regulă, terminologia „obligații intuitu personae” este utilizată în dreptul substanțial civil (însă Codul civil face vorbire despre obligații asumate în considerarea calităților personale ale debitorului, neutilizând sintagma consacrată doctrinar), în timp ce dreptul procesual civil (în speță, Codul de procedură civilă) folosește terminologia consacrată în conținutul art. 892, respectiv în cel al art. 906 C. proc. civ. (doctrina juridică utilizând, câteodată, cele două determinări cu caracter interșanjabil).

Într-adevăr, mulțimile celor două feluri de obligații nu se suprapun^[8].

Primul indiciu în privința ne-identității dintre cele două tipuri de obligații ar trebui să ni-l ofere taxonomia. Categoria obligațiilor intuitu personae este rezultatul divizării obligațiilor în funcție de importanța, la momentul nașterii acestora, a calităților personale ale debitorului, cele astfel numite reprezentând acea parte de obligații care sunt asumate în considerarea calităților personale ale debitorului, elementul determinant pentru nașterea lor constituindu-l aptitudinile, calitățile sau pregătirea profesională a unei persoane (le-am putea califica subiective), în contrast cu celelalte obligații (pe care le-am putea descrie ca fiind obiective), la a căror naștere nu prezintă nicio importanță calitățile personale ale debitorului. Obligațiile a căror executare implică cu necesitate faptul personal al debitorului reprezintă o categorie de obligații obținută prin divizarea obligațiilor în funcție de (ne)fungibilitatea prestației care constituie obiect al acestora, cele intitulate astfel având ca obiect prestații nefungibile, în sensul că nu pot fi îndeplinite prin altă persoană decât debitorul, în opoziție cu celelalte obligații, al căror obiect poate fi realizat și de către creditor însuși, precum și de către un terț; criteriul (ne)fungibilității prestației are ca premisă faptul că oricărei executări i se imprimă în mod inerent o notă personală din partea executantului, astfel că obligațiile a căror executare este dependentă de această notă a personalității debitorului nu pot fi îndeplinite valabil decât de către acesta. Deci, cele două mulțimi de obligații puse sub lupă sunt rezultatul categorisirii obligațiilor în funcție de două criterii diferite, astfel că suprapunerea lor perfectă este, din capul locului, exclusă. Desigur, întrucât ambele categorii cuprind obligații impregnate de tușa personală a debitorului, nu este exclusă o suprapunere parțială a celor două mulțimi care le includ. Astfel, pot fi întâlnite obligații intuitu personae care sunt, concomitent, obligații a căror executare implică necesarmente faptul personal al debitorului, precum și viceversa. De pildă, obligația întreținătorului născută din contractul de întreținere este o obligație intuitu personae, însuși legiuitorul afirmând „caracterul personal al contractului de întreținere” (art. 2259 C. civ.), însă nu este o obligație care nu poate fi adusă la îndeplinire cu concursul altor persoane ori chiar de către întreținut, pe cheltuiala întreținătorului; art. 2261 C. civ. arată că, în cazul decesului întreținătorului, obligația de întreținere poate fi executată, în continuare, de către moștenitorii acestuia. Obligația asumată de către un pictor de a realiza un portret clientului este, pe de altă parte, atât una intuitu personae, cât și una care implică, pentru executarea sa conformă, în mod necesar, faptul personal al respectivului pictor. În fine, o obligație care nu poate fi îndeplinită prin alte persoane decât debitorul poate fi una care nu a fost născută intuitu personae, dar care, prin convenția părților, nu poate fi executată decât numai de debitor, art. 1474 alin. (2) C. civ. lăsând să se înțeleagă că există o astfel de posibilitate: obligația unui antreprenor de a realiza o lucrare, în condițiile în care i-a fost interzisă convențional darea lucrării în subantrepriză.

Este deci justificabilă precauția legiuitorului în materia dreptului procesual civil vizavi de utilizarea acestei sintagme – intuitu personae – pentru a descrie categoria obligațiilor care alcătuiesc sfera celor ce sunt vizate de prevederile art. 906 C. proc. civ.

§5. Domeniul de aplicare al art. 906 C. proc. civ.

Articolul 903 C. proc. civ., intitulat marginal „Domeniul de aplicare”, debutează, în cuprinsul alin. (1), la prima frază, cu mențiunea privind aplicabilitatea largă a dispozițiilor secțiunii dedicate reglementării dispozițiilor comune în materia executării silite a altor obligații de a face sau de a nu face decât predarea silită a bunurilor mobile, respectiv a celor imobile. Textul referit afirmă că ipotezele normelor art. 903-908 C. proc. civ., deci inclusiv cea a art. 906 supus discuției noastre, privesc toate obligațiile de a face, precum și pe cele de a nu face, ultima caz în care, de facto et de jure, creditorul va fi îndreptățit, paradoxal, la o acțiune constând în înlăturarea ori în ridicarea a ceea ce debitorul a făcut încălcând obligația de a nu face, cu finalitatea restabilirii situației anterioare faptei debitorului.

Dar sfera obligațiilor reglementate de prevederile art. 906 este una mai redusă, restrângându-se, din totalitatea obligațiilor de a face și de a nu face, altele decât cele de predare a bunurilor mobile ori imobile, exclusiv la acele obligații care nu pot fi îndeplinite prin alte persoane decât cea a debitorului.

Majoritatea jurisprudenței^[9] recente întemeiate pe dispozițiile art. 906 C. proc. civ. revelează că, în sfera obligațiilor a căror executare implică, cu necesitate, faptul personal al debitorului (obligații care nu sunt, pe de altă parte, intuitu personae) se află, cu predilecție, obligațiile ce incumbă autorităților publice locale și centrale de a emite acte administrative, de a efectua anumite operațiuni tehnico-administrative, de a răspunde solicitărilor cetățenilor, respectiv de a soluționa plângerile administrative prealabile cu care sunt sesizate, obligații conținute într-un titlu executoriu și neîndeplinite în termenul legal. Însă, aceste obligații nu epuizează nici pe departe mulțimea celor care intră sub incidența acestui text legal, exemplele oferite indicând însă o propensiune a justițiabililor înspre a folosi această modalitate de executare silită directă în acest domeniu.

Apoi, dată fiind trimiterea pe care art. 910-913 C. proc. civ. o fac la art. 906 din același act normativ, modalitatea aceasta de executare își găsește o largă aplicabilitate și în cauzele vizate de ipoteza normei de la alin. (1) al art. 910 C. proc. civ., privind măsurile privitoare la minori, cum sunt: stabilirea locuinței minorului, darea în plasament, înapoierea minorului de către persoana care îl ține fără drept, exercitarea dreptului de a avea legături personale cu minorul și alte măsuri prevăzute de lege, în domeniu. Jurisprudența abundă și în acest sens^[10].

În practică, pot fi întâlnite și alte exemple de obligații de a face susceptibile de a fi executate exclusiv prin faptul personal al debitorului, atât în materie contractuală, cât și extracontractuală, precum: obligația de a modifica sensul de deschidere a ușii de acces în apartament, dinspre exteriorul acestuia, înspre interior^[11]; obligația unității școlare de a-l înscrie pe elev la cursurile acesteia, pe perioada limitată indicată în ordonanța președințială care constituie titlu executoriu^[12]; obligația cumpărătorului unui autoturism de a efectua demersurile necesare înscrierii acestuia pe numele său^[13]; obligația băncii de a stabili rata dobânzii potrivit legii și de a desființa graficul de rambursare în ce privește clauzele menționate în hotărârea judecătorească definitivă, ce constituie titlu executoriu, de a recalcula ratele de credit și de a pune la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție și un nou grafic de rambursare a creditului^[14]; obligația de încetare a practicilor concurențiale neloiale constând în publicarea și distribuirea pe platformele online a unor mesaje denigratoare și a unor informații nereale referitoare la eMAG, și interzicerea continuării practicilor de concurență neloială^[15]; obligația de a reda în circuitul agricol o suprafață de teren agricol afectat de lucrările miniere executate prin operatorul minier^[16]; obligația de a înceta încălcarea interdicției de a nu publica o carte pentru o anumită durată^[17]; obligația de a respecta îndatoririle ce decurg din raporturile de vecinătate^[18]; obligația de a elibera un permis de muncă^[19]; obligația de a publica un comunicat^[20].

Însă, s-a statuat că această modalitate de executare trebuie refuzată în ipoteza obligațiilor de natură foarte personală, precum situațiile în care silirea debitorului la executare ar pune în discuție libertatea sa individuală^[21] (obligarea unui artist la realizarea unei opere de artă^[22]; obligarea debitorului la a se supune unei analize a sângelui^[23]) ori libertatea de conștiință a acestuia^[24].

§6. Condiții

Lectura art. 906 C. proc. civ., în contextul întregii reglementări privind executarea silită, revelează câteva condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca cererea întemeiată pe prevederile textului legal analizat să fie admisibilă.

Prima dintre aceste condiții este una formală și constă în preexistența unui titlu executoriu privind obligația a cărei executare silită directă se urmărește. Inexistența unui titlu executoriu prealabil împotriva unei UAT privind asfaltarea unui drum^[25] a constituit motivul de respingere a unei cereri de obligare a respectivei unități administrative la a face sub sancțiunea de penalități.

A doua dintre condiții, tot formală, este aceea a promovării acestei cereri în cadrul unei proceduri de executare silită demarate, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniind necesitatea îndeplinirii acestor două condiții în cuprinsul Deciziei nr. 16/2017^[26] pronunțate de către completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, unde afirmă că accesul la procedura aplicării de penalități se poate face numai în faza execuțională a unui titlu executoriu, neputând fi utilizată pentru raporturile substanțiale^[27]. În practica judiciară, a fost sancționată imposibilitatea probării existenței încheierii de încuviințare a executării silite împotriva debitorului cu respingerea cererii întemeiate pe prevederile art. 906 C. proc. civ.^[28]. De aici decurge și reluctanța instanțelor de judecată de a acorda dreptul creditorului la penalitățile de întârziere prin însăși decizia care constituie titlul executoriu privind obligația ce se urmărește a se executa silit^[29], doctrina împărtășind soluția^[30].

A treia condiție formală privește trecerea unui termen de 10 zile calculat de la momentul comunicării încheierii de încuviințare a executării, termen în care debitorul avea posibilitatea de a executa voluntar obligația de a face sau de a nu face prevăzută în titlul executoriu, însă în care acesta nu a procedat la executare. Acest termen este unul dilatoriu și prohibitiv pentru creditor^[31]. Comunicarea încheierii de încuviințare a executării trebuie însoțită de o somație prin care debitorului i se va pune în vedere să execute obligația prevăzută în titlu, în termen de 10 zile^[32].

Considerăm că promovarea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect obligarea debitorului la plata penalităților consacrate de art. 906 C. proc. civ., în absența îndepliniri cumulative a celor trei condiții formale enunțate infra,va atrage consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă^[33].

Văzută ca sancțiune procedurală eclectică, „determinată de transgresarea cerințelor de exercițiu sau a modalităților specifice de valorificare a acțiunii civile în fața instanțelor”^[34], s-a spus că inadmisibilitatea dispensează instanța de judecată de analizarea fondul cererii introductive de instanță, „acționând ca unfine de neprimire^[35] cu privire la pretențiile deduse judecății, acestea rămânând, ca urmare a pronunțării inadmisibilității, neanalizate, pe baza unui probatoriu adecvat administrat în cauză, cu privire la veridicitatea și temeinicia lor” (s.n.)^[36].

În literatura juridică mai veche, s-a susținut că inadmisibilitățile ar fi mijloace de apărare cu o natură juridică mixtă, care au ca obiect contestarea dreptului reclamantului de a sesiza instanța, „aspect prin care se depărtează de apărările de fond și se apropie de excepțiile de procedură”^[37]. Într-o altă opinie^[38], s-a susținut că, în funcție de regimul procedural aplicabil, inadmisibilitățile prezintă similitudini cu excepțiile, dar, relativ la efectele lor, acestea se apropie de consecințele unei apărări de fond, fiind, așadar, mai energice decât efectele excepțiilor. Această din urmă opinie a fost criticată, susținându-se că nu evidențiază suficient diferența specifică a acestei categorii juridice nici în raport cu excepțiile procesuale^[39], nici în raport cu apărările de fond și că, de fapt, „ (…) noțiunea de inadmisibilitate vizează nu excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii”^[40]. De remarcat că și jurisprudența a sancționat insuficienta autonomie a inadmisibilităților față de excepțiile de fond, statuând că „Inadmisibilitatea este o excepție de procedură, strict legată de sesizarea instanței, iar această excepție poate fi primită numai în condițiile în care partea utilizează o cale procesuală neprevăzută de lege sau pe care legea o exclude în mod expres sau implicit ori în cazurile în care legea prevede parcurgerea unei proceduri prealabile sesizării instanței pe care partea, în mod culpabil, nu o urmează. Inadmisibilitatea unei cereri de chemare în judecată este o excepție de procedură care intervine pentru cauze extrinseci cererii de chemare în judecată, astfel încât, în cazul în care elementele care au fundamentat admiterea excepției inadmisibilității au vizat aspecte care intră în registrul de nulități ce privesc actele pe care esteîntemeiatăacțiunea, așadar, cauze extrinseci, este greșită soluția instanței de admitere a acestei excepții”^[41].

Pe de altă parte, în pofida dificultăților conceptuale privitoare la conturarea unui regim juridic autonom, analiza diacronică a practicii judiciare^[42] relevă frecvența cu care excepția inadmisibilității este întâlnită în procesul civil într-o sumedenie de ipoteze: în cazul în care reclamantul formulează o cerere reconvențională la cererea reconvențională a pârâtului inițial; în cazul formulării de către pârât unei cereri de chemare în garanție în procedura de evacuare din imobilul folosit sau ocupat de acesta fără drept; în cazul formulării unei cereri de recuzare împotriva altor judecători decât cei care fac parte din completul de judecată sesizat cu judecarea pricinii; în cazul exercitării unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești de către o persoană care nu a avut calitatea de parte litigantă^[43]; formularea de cereri noi în apel; introducerea unei cereri de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri care nu evocă fondul; în cazul declarării recursului împotriva unei hotărârii definitive etc. În aceste situații, așa cum s-a remarcat, „(…) dacă nu acceptăm existența inadmisibilității ca excepție procesuală care să poată fi pusă în discuție înaintea fondului și nu poate fi identificată altă excepție de fond dintre cele unanim acceptate de doctrină care să poată fi invocată, atunci judecătorul cauzei nu are decât soluția de a administra inutil probe, de a intra în dezbaterea unor cereri informe, care, în final, să fie respinse ca inadmisibile”^[44] – ceea ce constituie un argument pragmatic valoros în favoarea necesității recunoașterii existenței (cel puțin de facto)a excepției inadmisibilității.

Cât privește forma în care poate fi întâlnită inadmisibilitatea, în doctrină s-a arătat cu temei că „nu se poate nega că inadmisibilitatea poate îmbrăca forma (i) excepției de procedură (acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unei drept atunci când partea are deschisă acțiunea în realizare); (ii) excepției de fond(în materia contenciosului administrativ, dacă reclamantul nu parcurge etapa prealabilă obligatorie, pierde însuși dreptul material la acțiune) sau (iii) a unei simple apărări de fond” (s.n.)^[45].

În ceea ce privește regimul juridic al excepției inadmisibilității, achiesăm la opinia^[46] potrivit căreia este vorba despre o excepție procesuală de fond, absolută și peremptorie.

Alături de cele trei condiții formale, enunțate anterior, alte trei condiții de fond sunt necesare, concomitent, pentru admisibilitatea cererii întemeiate pe prevederile art. 906 C. proc. civ.

Prima dintre acestea privește posibilitatea executării în natură a obligației conținute în titlul executoriu, imposibilitatea executării în natură, indiferent de motiv (fie că se datorează unei cauze străine, neimputabile debitorului, fie culpei ori intenției acestuia, fie că este o imposibilitate de fapt, fie că este una de drept, precum exproprierea sau scoaterea din circuitul civil a bunului, apariția unei norme imperative care interzice executarea respectivei obligații) a respectivei obligații atrăgând, logic, respingerea cererii^[47], chiar dacă această imposibilitate a survenit momentului emiterii titlului executoriu, respectiv pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite ori comunicării acesteia odată cu somarea debitorului sau chiar în cursul judecării cererii. Este deci necesar ca instanța judecătorească sesizată cu o cerere în temeiul art. 906 C. proc. civ. să verifice, în prealabil pronunțării, dacă există posibilitatea concretă de aducere la îndeplinire în natură a obligației conținute în titlul executoriu, în caz contrar măsura neputându-și îndeplini scopul, consecința fiind respingerea cererii ca lipsită de interes^[48], iar în subsidiar ca lipsită de obiect^[49].

În aceeași situație ar trebui să ne aflăm și dacă executarea silită în natură a obligației prevăzute în titlul executoriu i-ar pune într-un pericol real pe debitor sau pe o altă persoană ori ar aduce atingere drepturilor dobândite de către aceasta^[50].

Aceeași soluție, de respingere a cererii privind stabilirea de penalități de întârziere în temeiul art. 906 C. proc. civ., credem că trebuie pronunțată și ori de câte ori este neechivoc faptul că debitorul nu va executa obligația, indiferent de valoarea la care penalitățile de întârziere vor ajunge^[51]. Ne putem afla într-un astfel de scenariu în situația în care debitorul declară, expressis verbis,că nu înțelege să execute obligația, sau în ipoteza în care, raportat la valoarea obiectului obligației neexecutate prevăzute în titlul executoriu și, implicit la cuantumul penalităților de întârziere care se acumulează, starea patrimonială a debitorului îi permite să cumuleze și să plătească penalități de întârziere până când creditorul își pierde interesul privind executarea în natură a obligației. Într-o astfel de ipoteză, este clar, încă de la bun început, că măsura luată împotriva creditorului nu își va atinge scopul urmărit de către legiuitor prin reglementarea acesteia.

Cât privește cea de-a doua condiție de fond, după cum am subliniat deja, este imperios necesar ca obligația neexecutată, care se urmărește a fi pusă în executare silită directă prin aplicarea de penalități, să constea într-o obligație a cărei îndeplinire să fie imposibilă prin fapta altei persoane decât cea a debitorului. Jurisprudența a sancționat cu respingerea cererii de stabilire a penalităților de întârziere al căror obiect îl constituiau obligații care puteau fi îndeplinite ori de către însuși creditorul, ori cu concursul unui terț^[52], ori cu cel al executorului judecătoresc^[53]. Astfel, a fost respinsă cererea privind obligarea constructorului de a edifica o casă de vacanță din lemn rotund, fără a se dovedi faptul că, în contract, au fost avute în vedere anumite însușiri deosebite ale acestuia, care nu se regăsesc la alți constructori^[54]; cererea privind obligarea angajatorului de a recalcula salariul angajatului și de a-i achita diferențele cuvenite, care este susceptibilă de a fi executată cu concursul executorului judecătoresc^[55]; cererea privind obligarea vânzătorului la predarea către cumpărător a certificatului fiscal aferent autoturismului cumpărat, obligație care poate fi executată de către însuși creditorul, pe cheltuiala debitorului^[56].

În literatura de specialitate s-a arătat că, în cazul în care titlul executoriu nu privește una dintre obligațiile care intră în domeniul de aplicare a art. 906 C. proc. civ., „creditorul nu are deschisă calea procedurală a sesizării instanței în vederea stabilirii penalităților, ceea ce conduce la respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, ca efect al invocării unei excepții de fond, din moment ce ea privește însuși dreptul la acțiuneîn sens procesual (s.n.) absolute, delimitarea strictă a categoriei de obligații susceptibile de executare prin recurgerea la mecanismul penalităților se integrează unei norme de ordine publică, a cărei aplicare nu poate fi lăsată la libera apreciere a părților, și peremptorii, în condițiile în care ridicarea ei împiedică soluționarea pe fond a cauzei”^[57]. În ceea ce ne privește, considerăm că ceea ce se pune în discuție nu este dreptul la acțiune în sens procesual, ci dreptul material la acțiune(brevitatis causa, „drept la acțiune”^[58]), înțeles, potrivit alin. (2) al art. 2500 C. civ., ca fiind dreptul de a constrânge o persoană, prin intermediul forței publice, fie la executarea unei anumite prestații, fie să respecte o anumită situație juridică, fie să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz^[59].

Astfel, potrivit art. 29 C. proc. civ., „acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situații juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces”. În alți termeni, acțiunea civilă a fost definită ca fiind „instrumentul juridic procesual prin care se asigură protecția dreptului subiectiv civil sau a unor situații ocrotite de lege”^[60].

Dreptul subiectiv^[61] face parte întotdeauna din conținutul unui anumit raport juridic și este alcătuit dintr-un element intern^[62], care permite subiectului activ să adopte o anumită conduită^[63], și, respectiv, să pretindă subiectului pasiv determinat o conduită corespunzătoare^[64], și un element extern, care obligă orice persoană să se abțină de la orice conduită care ar aduce atingere elementului intern^[65].

Întrucât de esența dreptului subiectiv este proteguirea de care se bucură din perspectiva dreptului obiectiv, pe drept cuvânt s-a remarcat că „definiția noțiunii generale de drept subiectiv (…) trebuie să includă nu simpla referire la recunoașterea și garantarea lui de către normele dreptului obiectiv, ci trebuie să includă în mod expres ideea de protecție juridică (s.n.), adică ansamblul posibilităților pe care le are titularul dreptului subiectiv de a apela la autoritățilepublice competente, nu numai la instanțe, fie ele interne sau europene”^[66]. Așadar, „dreptul subiectiv reprezintă dreptul de a revendica dreptul obiectiv, adică dreptul la drept”^[67].

Unul dintre mijloacele de protecție juridică a dreptului subiectiv este dreptul la acțiune, care, potrivit tezei dualiste^[68], are două componente ce se întrepătrund: dreptul material la acțiune și dreptul procesual la acțiune^[69]. La rândul său, dreptul material la acțiune are trei accepțiuni^[70]: prima dintre acestea are în vedere identificarea dreptului material la acțiune cu ansamblul elementelor de protecție juridică, internă și internațională, ale dreptului subiectiv respectiv; a doua vizează faptul că dreptul material la acțiune constituie componenta procesuală a dreptului subiectiv, și constă în posibilitatea abstractă de a uza de acțiunea civilă în cazul încălcării dreptului subiectiv; a treia vizează posibilitatea concretă de a pune în mișcare acțiunea civilă, de care poate uza titularul dreptului subiectiv în cazul încălcării efective a acestuia. Practic, așa cum s-a spus, „acțiunea este mijlocul tehnic de exercitare și realizare a acestui drept”^[71].

În ceea ce privește dreptul procesual la acțiune, concretizat în dreptul de a sesiza instanța, s-a spus că este doar o manifestare a dreptului de acces la justiție, – „un drept constituțional, abstract, impersonal, general, ce aparține tuturor persoanelor, conform art. 24 din Constituție”^[72]. Mai mult decât atât, cu temei s-a observat că „dreptul procesual la acțiune poate fi exercitat chiar în absența oricărui drept subiectiv sau a unui interes legitim, întrucât existența dreptului subiectiv sau a interesului legitim se va stabili numai prin hotărârea prin care se finalizează procesul civil”^[73], același autor precizând că dreptul procesual la acțiune face parte din conținutul unui raport juridic distinct^[74], care se creează între reclamant și instanța de judecată, și are caracter imprescriptibil.

În orice caz, acțiunea civilă nu trebuie confundată nici cu dreptul subiectiv protejat^[75], nici cu cererea de chemare în judecată principală, respectiv cu cererile incidentale, chiar dacă în practică sintagma „cerere de chemare în judecată” se utilizează alternativ cu cea de „acțiune civilă”, fiind considerate sinonime. Așa cum s-a arătat^[76], atât dreptul subiectiv, cât și dreptul la acțiune preexistă cererii de chemare în judecată, iar acțiunea civilă există, in abstracto,chiar dacă instanța nu a fost sesizată cu vreo cerere de chemare în judecată.

Mai trebuie spus că dreptul subiectiv se va analiza de către instanță doar cu ocazia cercetării fondului^[77], în timp ce existența dreptului la acțiune^[78] se verifică cu prioritate, la momentul sesizării instanței.

Revenind la discuția referitoare la ipoteza în care reclamantul a formulat o cerere de condamnare a pârâtului debitor la plata penalităților, în condițiile în care obligația din titlul executoriu nu poate fi subsumată domeniului de aplicare a dispozițiilor art. 906 C. proc. civ., conchidem că reclamantului îi lipsește dreptul material la acțiune de a opta pentru urmarea căii procedurale a sesizării instanței în vederea stabilirii penalităților, și nu dreptul la acțiune în sens procesual, întrucât, așa cum judicios s-a remarcat în doctrină, „(…) dreptul procesual la acțiune, chiar în forma sa concretă, născută odată cu introducerea cererii de chemare în judecată, nu se stinge niciodată, orice persoană având dreptul să sesizeze de câte ori vrea instanțele judecătorești, chiar pentru aceleași fapte, și pentru același raport juridic, desigur, cu consecința respingerii acțiunii prin invocarea excepției autorității lucrului judecat și sub sancțiunea abuzului de drept procesual”^[79].

Mai arătăm că, așa cum s-a apreciat în mod judicios în literatura de specialitate^[80], avându-se ca punct de plecare o sentință pronunțată în practica judiciară autohtonă^[81], art. 906 C. proc. civ. ar trebui să-și găsească aplicarea și în acele ipoteze în care obligația de a face cuprinsă în titlul executoriu, deși poate fi îndeplinită de către creditor pe seama debitorului, aceasta ar presupune costuri exorbitante, precum și în care demersurile necesar a fi întreprinse de către creditor, pe seama debitorului, în vederea executării silite directe, ar fi extrem de anevoioase (constând în obținerea de autorizații, aprobări, avize etc. greu de obținut de la autorități, care sunt reticente în a da curs cererilor formulate pe calea acțiunii oblice).

În ceea ce privește ipoteza în care este vorba despre o obligație de a nu face, în doctrină s-a subliniat că aplicarea art. 906 C. proc. civ. „este deschisă întotdeauna creditorului atuncicând executarea silită urmărește încetarea acțiunii prin care a fost încălcată obligația de a nu face, doar debitorul putând asigura executarea acesteia prin revenirea lui la o situație conformă titlului executoriu”^[82].

Cea de-a treia condiție de fond privind admisibilitatea cererii de obligare a debitorului la plata de penalități de întârziere solicită ca, la data pronunțării hotărârii, obligația prevăzută în titlul executoriu să nu fi fost executată deja.

Aceasta este condiția care a suscitat dezbateri și soluții contradictorii în practica judiciară, până la pronunțarea, de către completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a Deciziei nr. 30/2023^[83], prin care s-a statuat că, în măsura în care debitorul a executat obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar și pe parcursul soluționării cererii întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) C. proc. civ., creditorul nu mai poate obține stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate^[84]. Soluția se înscrie în linia mai veche trasată de către fosta Instanță supremă, care a stabilit că penalitățile de constrângere reprezintă o condamnare pecuniară a debitorului, spre a-l determina să-și execute în natură obligația care îi incumbă, motiv pentru care, dacă, între timp, acesta a executat obligația, nu se mai pot acorda aceste penalități^[85].

Pentru a hotărî astfel, Instanța supremă a pornit de la premisa naturii juridice a acestor penalități stabilite pe zi de întârziere în executarea obligației de a face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană.

Această natură juridică este devoalată de către însuși legiuitorul, în textul alin. (1) al art. 906 C. proc. civ., care arată neechivoc, pe de o parte, scopul aplicării de penalități: acela al constrângerii debitorului la îndeplinirea acestei obligații, respectiv faza în care aceste penalități pot fi aplicate: aceea a executării silite, ele fiind apanajul exclusiv al instanței de executare.

Astfel, penalitățile de întârziere la care este îndrituit creditorul în temeiul art. 906 C. proc. civ. au un rol eminamente constrângător^[86], având scopul declarat legal de a înfrânge obstinația debitorului în a executa o obligație care nu poate fi adusă la îndeplinire nici de către creditor, nici cu concursul unui terț, precum nici cu cel al executorului judecătoresc, respectiv de a preveni manevrele dilatorii ale debitorului, prin care acesta caută să tergiverseze îndeplinirea obligației care-i incumbă.

În sensul celor de mai sus, din textul art. 906 alin. (7) C. proc. civ., transpare cu claritate faptul că penalitățile de întârziere la care art. 906 C. proc. civ. îl îndreptățesc pe creditor nu îndeplinesc un rol reparator, neavând astfel funcția de a acoperi eventualele prejudicii suferite de către creditor prin neexecutarea obligației sau prin îndeplinirea cu întârziere a acesteia^[87]. Aceasta, întrucât textul alin. (7) al articolului în discuție arată neechivoc faptul că aceste penalități de întârziere sunt cumulabile cu despăgubirile cuvenite creditorului în condițiile art. 892 C. proc. civ. sau ale dreptului comun în materie (art. 1349, art. 1357-1395 C. civ. sau art. 1350 și art. 1530-1548 C. civ., după caz, în funcție de cum fapta ilicită a debitorului de a nu executa obligația care îi incumbă și care nu poate fi îndeplinită printr-o altă persoană se constituie în izvorul unui raport juridic de răspundere civilă delictuală sau al unuia de răspundere civilă contractuală). Spre deosebire de penalitățile aplicate pe zi de întârziere în temeiul art. 906 C. proc. civ., despăgubirile sus-amintite, reglementate de prevederile art. 1386 alin. (1) C. civ., respectiv de ale art. 1530-1548 C. civ., reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de către creditorul unei obligații ce implică faptul personal al debitorului, care însă fie nu s-a executat deloc, fie s-a executat cu întârziere; ca atare, aceste despăgubiri îndeplinesc o funcție reparatorie. Deci, nu se poate pune semnul echivalenței între natura juridică a obligației debitorului reluctant la executare, de a suporta penalitățile consacrate de dispozițiile art. 906 C. proc. civ., și aceea a obligației debitorului de a suporta daune-interese compensatorii, pentru neexecutarea totală sau parțială, respectiv pentru neexecutarea conformă, și nici cu aceea de a plăti daune-interese moratorii, aplicabile pentru neexecutarea la timp a obligației, în condițiile art. 1536 C. civ.

Penalitățile reglementate de art. 906 C. proc. civ. nu îndeplinesc nici o funcție sancționatorie, neavând ca rol pedepsirea debitorului care refuză să-și execute obligația, ci doar o funcție cominatorie, de constrângere a acestuia la executare, de înfrângere a rezistenței sale nejustificate în a aduce la îndeplinire obligația care-i incumbă și care nu poate fi executată nici de către creditor, nici cu concursul unei alte persoane, nici al executorului judecătoresc, implicând faptul personal al debitorului.

În atare condiții, aceste penalități rămân singurul mijloc de presiune exercitată asupra debitorului, în scopul de a aduce la îndeplinire obligația sa, reprezentând însă, în cele din urmă, tot o formă de constrângere patrimonială, întrucât orice formă de constrângere personală este străină dreptului civil, după cum deja am subliniat.

Din cuprinsul art. 622 C. proc. civ., precum și din întregul context normativ al instituției juridice a executării silite, rezultă că unicul scop al oricărei forme de executare silită prevăzute de lege (deci inclusiv a celei consacrate în art. 906 C. proc. civ.) este acela de aducere la îndeplinire a obligației debitorului, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume acordate potrivit legii prin titlu, precum și a cheltuielilor de executare.

Se poate observa că penalitățile despre care face vorbire art. 622 alin. (3) C. proc. civ. – cele acordate potrivit legii prin titlu – vizează sumele de bani pe care debitorul este obligat să le plătească în temeiul raportului juridic de drept substanțial în al cărui conținut intră dreptul recunoscut prin titlul executoriu – drept care întârzie a fi realizat din faptul neexecutării, de către debitor, a obligației corelative – sume care sunt datorate cu un dublu titlu, reparator și punitiv, de regulă, când părțile contractante (prin clauza penală ori prin clauza de arvună – art. 1538-1543 C. civ., respectiv art. 1544-1546 C. civ.) sau legea (în cazul obligațiilor pecuniare – art. 1535 C. civ., coroborat cu art. 1-11 din O. G. nr. 13/2011^[88] – sau a celor de a face – art. 1536 C. civ.) stabilesc faptul că debitorul este îndatorat, în situația executării cu întârziere a obligației ce-i incumbă, la plata de penalități pe zi de întârziere sau de dobânzi moratorii pe care însă legiuitorul (prin O.G. nr. 13/2011) le califică drept dobânzi (legale sau convenționale) penalizatoare, subliniind astfel dubla lor funcție, aceea de despăgubire și aceea de pedeapsă.

Însă, penalitățile pe zi de întârziere reglementate de art. 906 C. proc. civ. – care nu se regăsesc în titlul executoriu al cărui obiect îl constituie dreptul ce se urmărește a fi realizat, ci fac obiectul unui/unor titlu/uri executoriu/ii distinct/e, ulterior/are acestuia – sunt subsumate, cu necesitate, în mod exclusiv scopului pe care oricare formă a executării silite îl urmărește, mai sus arătat. De aceea, aceste penalități nu îndeplinesc o funcție sancționatorie, neavând ca scop pedepsirea debitorului care refuză să-și execute obligația, ci doar o funcție cominatorie, de constrângere a acestuia la executare, de înfrângere a rezistenței sale nejustificate în a aduce la îndeplinire obligația care-i incumbă și care nu poate fi executată nici de către creditor, nici cu concursul unei alte persoane, nici cu cel al executorului judecătoresc, implicând necesarmente faptul personal al debitorului^[89].

Ca atare, având ca premisă funcția exclusiv cominatorie a penalităților pe zi de întârziere reglementate de art. 906 C. proc. civ., orice cerere a creditorului întemeiată pe acest text legal, pe care acesta o face în cursul executării silite, de a fi obligat debitorul la plata de penalități pe zi de întârziere până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, trebuie să fie circumscrisă acestui scop: constrângerea debitorului la realizarea integrală a dreptului creditorului.

Pentru aceasta, de fiecare dată când creditorul promovează o cerere în temeiul art. 906, alin. (1)-(4) C. proc. civ., acesta trebuie să justifice un interes [art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ.]: acela de a obține, prin măsura obligării debitorului la plata de penalități pe zi de întârziere, realizarea integrală a dreptului său. Or, în situația în care, în timpul litigiului al cărui obiect îl reprezintă exact stabilirea sumei cu titlu definitiv a penalităților pe zi de întârziere care i se datorează creditorului, dacă debitorul execută integral obligația care-i incumba, ceea ce are ca efect stingerea completă a obligației prevăzute în titlul executoriu, creditorul nu mai poate justifica în mod legitim interesul de a acționa, care, chiar dacă a existat la momentul promovării cererii, nu mai subzistă la data pronunțării hotărârii^[90].

Din întreaga economie a art. 906 C. proc. civ., pus în contextul întregii Cărți a V-a a Codului de procedură civilă, rezultă că interesul creditorului de a acționa în temeiul acestui text legal există și îndeplinește toate condițiile legale solicitate de art. 33 C. proc. civ. exclusiv atât timp cât debitorul nu și-a executat integral obligația care-i incumba și care îi implica faptul său personal și deci dreptul creditorului prevăzut în titlu executoriu nu s-a realizat deplin. Or, pentru a întruni exigențele prevăzute de lege, interesul – condiție esențială de exercitare a acțiunii în justiție, trebuie să aibă calitatea, între altele^[91], de a fi actual^[92]. Astfel, dacă, până la închiderea dezbaterilor în fond asupra cererii creditorului prin care acesta solicită fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere, debitorul face dovada executării integrale a obligației prevăzute în titlul executoriu, în condițiile art. 622 alin. (3) C. civ., cu efectul stingerii complete a acesteia, el nu mai poate fi obligat să plătească penalități de întârziere cu scop cominatoriu, întrucât însăși executarea silită a încetat de drept, de îndată ce obligația sa a fost integral îndeplinită, în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Menținerea măsurii obligării debitorului la plata de penalități pe zi de întârziere cu titlu retroactiv, pentru întreaga perioadă de timp scursă de la data prevăzută în art. 906 alin. (1) C. proc. civ., până la stingerea completă a obligației, nu poate fi justificată de funcția eminamente cominatorie a acestei forme de executare silită, ci ar însemna, dimpotrivă, să-i atașăm acesteia o funcție străină, pe care legiuitorul nu i-o recunoaște: aceea punitivă, prin care se urmărește pedepsirea debitorului pentru faptul neexecutării la timp a obligației sale. În acest fel, instituția juridică a penalităților pe zi de întârziere ar fi deturnată de la scopul pentru care aceasta a fost consacrată. De aceea, în situația dedusă analizei, soluția instanței de executare ar fi aceea a respingerii cererii creditorului de a i se fixa suma definitivă cu titlu de penalități de întârziere ca rămasă fără interes.

După cum am reținut, această soluție a fost împărtășită, desigur, și în practica judiciară anterioară publicării Deciziei HP nr. 30/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținându-se deci, cu just temei, că, dacă, la data soluționării cauzei, obligația fusese executată, aplicarea penalității nu se mai justifică, scopul măsurii de constrângere fiind acela al îndeplinirii de către debitor a obligației^[93]. Or, față de faptul că pârâtul a executat obligația, în mod legal și temeinic, instanța a respins acest capăt de cerere ca rămas fără obiect^[94]. Într-o altă decizie de speță, constatându-se că, după stabilirea penalității de 100 lei/zi de întârziere, pârâta a demarat demersurile pentru aducerea la îndeplinire a obligației stabilite prin titlul executoriu, având în vedere finalizarea demersurilor de soluționare a cererii reclamanților, instanța a hotărât că cererea acestora este fără obiect, sens în care a respins cererea de cuantificare a sumei reprezentând penalități, fiind îndeplinită obligația pentru care acestea au fost stabilite^[95]. În ambele cazuri considerăm că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ar fi putut fi mai bine justificată în baza excepției lipsei de interes^[96], care, chiar dacă această condiție de exercițiu a acțiunii civile a fost întrunită ab initio,ea nu mai subzistă la momentul procesual al dezbaterilor asupra cauzei.Ținând seama că obiectul acțiunii civile îl constituie „ceea ce părţile înțeleg să supună judecății, ceea ce ele pretind ca judecătorii să verifice, să aprecieze, să constate, să judece”^[97], prin intermediul obiectului urmărindu-se, „protecţia dreptului subiectiv civil sau a unui interes ce se poate realiza doar pe calea acțiunii în justiție”^[98], ni se pare că, atunci când pârâtul execută obligația stabilită în titlul executoriu înainte de finalizarea procesului, nu este vorba despre „o lipsă de obiect” (în sensul că nu poate fi vorba despre faptul că nu se reclamă nimic, respectiv că reclamantul nu ar avea nicio pretenție), ci mai degrabă de „dispariția” interesului, văzut ca legitimare de a mai pretinde pârâtului să execute ceea ce deja a executat. Așa cum s-a arătat în doctrină, condiția cu privire la existența interesului trebuie să existe nu numai cu privire la cererea de chemare în judecată, prin care se declanșează procesul, ci pe parcursul întregii proceduri, ori de câte ori se apelează la una dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii civile (cereri, excepții, căi de atac, executare silită etc.), inclusiv la momentul încheierii cercetării judecătorești și acordării cuvântului pentru dezbaterile în fond. Impunerea acestei condiții a urmărit să evite nu numai declanșarea unor procese, lipsite de orice utilitate pentru reclamant, dar, în același timp, să evite încărcarea instanțelor cu astfel de pricini, și, respectiv, consumarea inutilă a resurselor sistemului judiciar^[99]. Așa fiind, în ipoteza analizată ni se pare a fi mai potrivită soluția respingerii cererii de chemare în judecată pe considerentul că reclamantul nu mai justifică interesul de a stărui în judecarea cererii. Trebuie însă avut în vedere că, în acest caz, cheltuielile de judecată nu ar trebui să cadă în sarcina reclamantului, (deși, formal, el este cel care va pierde procesul), deoarece respingerea cererii de chemare în judecată s-a datorat conduitei pârâtului, care „s-a conformat”, pendente litis,imperativului urmărit prin promovarea cererii de chemare în judecată, – ceea ce nu-l face, totuși, mai puțin culpabil, cu privire la faptul că nu a executat, anterior inițierii demersului procesual de către reclamant, obligația de care era ținut.

Este de la sine înțeles că, pentru aceleași rațiuni, soluția respingerii cererii de fixare a penalităților pe zi de întârziere ca fiind lipsită de interes trebuie pronunțată și în situația în care sesizarea instanței de judecată cu această cerere s-a făcut după ce debitorul a executat integral și exact (nu putem să atașăm acestei executări determinantul „conform”, întrucât, prin ipoteză, aceasta este tardivă) obligația prevăzută în titlul executoriu.

Măsura aplicării de penalități pe zi de întârziere se justifică deci atât timp și numai atât timp cât debitorul rămâne reluctant față de executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, căci numai așa își poate realiza funcția cominatorie pe care legiuitorul i-a atribuit-o.

§7. Metamorfoza mijlocului de presiune în pedeapsă procesual civilă

Textul alin. (4) al art. 906 C. proc. civ. stipulează că, dacă s-au scurs trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare de penalități, iar debitorul nu a executat obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților, iar acest lucru se poate întâmpla în mod repetat, pentru fiecare interval complet de trei luni, până la momentul în care debitorul iese din pasivitate și execută integral și exact obligația ce-i incumbă. Vizavi de natura acestui termen de trei luni, s-a apreciat în literatura de specialitate că este un „termen de așteptare, care marchează acumularea progresivă a amenzii în speranța că, sub amenințarea continuei majorări a sumei datorate, efectul de disuadare asupra debitorului se va produce, acesta cedând și aducându-și la îndeplinire obligația^[100]”.

La această soluție, a posibilității creditorului de a solicita, în mod repetat, pentru intervale complete de timp de câte trei luni, fixarea sumei definitive ce i se cuvine cu titlu de penalitate, a ajuns Înalta Curte de Casație și Justiție interpretând prevederea legală referită, în paragraful 95 din Decizia HP nr. 30/2023, precum și în cuprinsul paragrafelor 80-94 din Decizia HP nr. 37/15.05.2023^[101]. Ceea ce însă subliniază Instanța Supremă în această ultimă decizie este că, odată fixată în mod definitiv suma cuvenită creditorului cu acest titlu, la cererea acestuia, după trecerea unui/fiecărui interval de trei luni, funcția cominatorie a penalității își încetează, retrospectiv, rolul, intrând în scenă funcția punitivă, penalitățile transformate în suma definitivă ce i se datorează creditorului constituind o veritabilă sancțiune de drept procesual civil^[102]. Deci, într-un scenariu în care debitorul obligației prevăzute în titlul executoriu nu o execută pentru unul sau mai multe intervale de timp de trei luni, iar, la cererea creditorului, instanța de executare fixează, în mod repetat, sumele definitive ce i se cuvin acestuia cu titlu de penalități, pe care creditorul le păstrează, chiar dacă debitorul execută ulterior obligația integral și exact, dar fără a putea dovedi motive temeinice, penalitățile de întârziere cu rol eminamente cominatoriu conviețuiesc cu cele cu funcție punitivă, urmând ca primele să se transforme în secundele la cererea creditorului, la împlinirea fiecărui interval de timp de trei luni. Iată că penalitățile de întârziere stabilite în temeiul art. 906 C. proc. civ. au, până la urmă, în astfel de situații, o natură juridică duală: de mijloc de presiune și, concomitent, de pedeapsă procesual civilă^[103]. Nu putem decât achiesa la această opinie și credem că cel mai important argument în favoarea acesteia rămâne acela al cumulului daunelor-interese compensatorii sau moratorii, după caz, care i se cuvin creditorului în temeiul art. 906 alin. (7), coroborat cu art. 892 C. proc. civ. și cu art. 1350, art. 1516, art. 1530-1548 sau cu art. 1349, art. 1357 și urm. C. civ., cu suma definitivă cuvenită creditorului cu acest titlu. Parcă și sublinierea pe care art. 906 alin. (4) C. proc. civ. o face „cu acest titlu”, referindu-se la titlul de „penalități” întărește concluzia funcției penale^[104] a acestei sume definitive pe care creditorul o păstrează și o cumulează cu celelalte daune-interese care îi sunt acordate, chiar și în cazul în care debitorul își execută, ulterior stabilirii și acordării acestei sume, obligația prevăzută în titlul executoriu.

S-a apreciat în literatura de specialitate că, pentru a se putea proceda la urmărirea silită a acestor sume de bani de către creditor, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: i) expirarea termenului de 3 luni de zile de la comunicarea încheierii de aplicare a penalităților pe zi de întârziere către debitor potrivit art. 906 alin. (2) C. proc. civ.; ii) și obținerea de către creditor a încheierii definitive potrivit art. 906 alin. (4) C. proc. civ., prin care instanța de executare stabilește suma finală pe care debitorul trebuie să o plătească cu titlu de penalități, cerere asupra căreia instanța se va pronunța prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților, întrucât penalitatea stabilită inițial are un caracter provizoriu, nu este lichidă și nici exigibilă, iar încheierea prin care instanța a obligat inițial debitorul la plata de penalități nu este susceptibilă de executare^[105].

§8. Înlăturarea sau reducerea consecințelor sancțiunii

Mecanismul gândit la alin. (5) al art. 906 C. proc. civ., de exonerare sau de limitare a răspunderii debitorului care a întârziat în executarea obligației prevăzute în titlul executoriu, este specific atât instituției răspunderii civile – fie contractuale, fie delictuale – cât și instituției pedepsei civile, cauzele limitative sau exoneratoare de răspundere ori de sancționare constând în „motivele temeinice care au justificat întârzierea executării”.

Paragrafele 132-134 din Decizia HP nr. 30/2023 se preocupă de interpretarea acestui text de lege, stabilind că „(…) soluția de respingere a cererii de fixare a penalităților în cazul executării obligației nu este condiționată de invocarea, de către debitor, a unui motiv temeinic care să justifice întârzierea în executare. Un astfel de motiv devine relevant numai dacă executarea obligației are loc ulterior fixării penalităților, atunci când în discuție este aplicarea art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă. Reglementarea procedurii descrise în art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă în subsecvența celei vizând stabilirea definitivă a penalităților, prevăzută de art. 906 alin. (4) din cod, reflectă viziunea legiuitorului, care are în vedere o nouă procedură de executare silită – de data aceasta a unei noi obligații (de plată a sumei definitive), în baza unui nou titlu executoriu (încheierea pronunțată de instanța care a fixat penalitatea definitivă) –, plasată ulterior procedurii de executare silită a titlului originar. În cadrul acestei noi executări silite, debitorul poate obține înlăturarea sau reducerea penalității pe calea contestației la executare, dacă dovedește nu doar executarea obligației prevăzute în titlul inițial, ci, în plus, și motivele temeinice care au justificat întârzierea executării”.

În sensul celor reținute de către Instanța Supremă, în aceeași opinie juridică, am arătat că, pornind de la concluzia conform căreia, în ipoteza în care, în timpul litigiului având ca obiect cererea creditorului de a i se fixa suma definitivă cu titlu de penalități de întârziere, debitorul își execută integral obligația, în condițiile art. 622 alin. (3) C. proc. civ., cu efectul stingerii complete a acesteia, cererea creditorului trebuie respinsă ca fiind rămasă fără interes, constatându-se încetarea a înseși executării silite, în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța de executare nu mai poate analiza temeinicia motivelor care au condus la executarea cu întârziere a obligației de a face care implică faptul personal al debitorului, motive care au apărut/s-au manifestat între data ultimei încheieri executorii prin care s-a fixat suma definitivă cu titlu de penalități de întârziere, la finele unuia sau al mai multor intervale de trei luni scurse de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității, și data sesizării instanței cu o nouă cerere privind fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere. Astfel, dovada făcută de către debitor a faptului executării integrale a obligației, în cursul litigiului, lasă fără interes cercetarea motivelor temeinice invocate de către acesta pentru a-și justifica întârzierea în executare. Orice apărare a debitorului, aidoma oricărei cereri a creditorului, trebuie să justifice un interes [art. 32 alin. (2) C. proc. civ.], pentru a fi luată în discuție de către instanța de judecată, respectiv a fi primită și a-i asocia efectul urmărit de către debitor. Or, în cauza dedusă judecății, dacă una dintre apărările debitorului are ca efect însăși respingerea cererii creditorului ca fiind rămasă fără interes, orice alte apărări al căror efect ar fi mai puțin semnificativ decât acesta – precum cele care tind la diminuarea pretențiilor creditorului – nu se mai justifică a fi analizate, debitorul nemaiavând interesul a le invoca.

Referitor la problema privind motivele temeinice care au justificat întârzierea executării, dacă acestea pot fi invocate și, respectiv, analizate doar pe calea unei contestații la executare potrivit art. 906 alin. (5) C. proc. civ. sau direct în cadrul litigiului purtat asupra sumei finale acordate cu titlu de penalitate, în condițiile în care obligația a fost îndeplinită în timpul litigiului, cu mult peste intervalul celor 3 luni pentru care se solicită stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate, am apreciat, și Instanța Supremă a îmbrățișat opinia noastră, că, întrucât penalitățile stabilite pe zi de întârziere prin încheierea de aplicare a penalității au un caracter provizoriu^[106], cuantumul lor fiind nedeterminabil, deoarece este incert momentul executării integrale și exacte a obligației care-i incumbă de către debitor, alin. (6) al art. 906 C. proc. civ. conferă caracter executoriu doar încheierii/lor prin care este fixată suma definitivă ce i se datorează creditorului cu titlu de penalități de întârziere, pronunțată în condițiile alin. (4) al art. 906 C. proc. civ. În cadrul acestui litigiu, în care creditorul, făcând proba faptului că debitorul nu a executat integral obligația prevăzută în titlul executoriu în termenul de trei luni scurs de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității, solicită stabilirea sumei fixe cu titlu de penalități de întârziere, instanța de executare va socoti cuantumul penalităților datorate pentru întregul interval de trei luni [sau pentru mai multe, după caz, având în vedere fie data comunicării încheierii de stabilire a penalității, fie data ultimei încheieri în care s-a fixat suma definitivă cu titlu de penalități în condițiile alin. (4) fraza I din art. 906 C. proc. civ.], fără a putea primi din partea debitorului vreo altă apărare cu excepția celei care ar fi în măsură, prin efectul ei, să conducă la respingerea ca rămasă fără interes a cererii creditorului, adică aceea a executării integrale și exacte a obligației arătate în titlul executoriu, cu efectul stingerii complete a acesteia. Fiind îndeplinită condiția de fond a neexecutării obligației prevăzute în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează acestuia cu titlu de penalități de întârziere, în temeiul frazei I a alin. (4) al art. 906 C. proc. civ. În condițiile în care debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu în decursul a mai multor intervale succesive de câte trei luni, după trecerea fiecărui astfel de termen, creditorul poate formula o nouă cerere de acest fel și instanța de executare va fixa suma definitivă ce i se datorează cu titlu de penalități de întârziere, avându-se în vedere toate intervalele complete de câte trei luni scurse de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității. Textul analizat – alin. (4) al art. 906 C. proc. civ. – nu îi lasă loc instanței de executare pentru a aprecia dacă întârzierea în executare este sau nu justificată, ci, dimpotrivă, statuează obligația acesteia de a fixa suma definitivă cu titlu de penalități, de îndată ce condițiile legale sunt îndeplinite. Textul nu solicită condiția neexecutării nejustificate din partea debitorului (care ar pune în sarcina creditorului proba neexecutării și ar răsturna sarcina probei pe umerii debitorului în privința caracterului justificat al întârzierii în executare), fiind suficient ca creditorul să probeze neexecutarea.

Conform alin. (5) al art. 906 C. proc. civ., penalitatea deja stabilită în condițiile art. 906 alin. (1)-(4) C. proc. civ., va putea fi înlăturată sau redusă numai dacă debitorul face dovada executării obligației prevăzute în titlul executoriu și, concomitent, probează existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării^[107]. Acest lucru însă se va putea face numai pe calea unei contestații la executare, întrucât se va/vor ataca încheierea/încheierile executorie/i (în funcție de faptul dacă debitorul se mai află în termenul legal în acest sens) prin care s-a stabilit (posibil succesiv, repetitiv) suma definitivă cu titlu de penalități de întârziere. Cele două condiții sunt cumulative, invocarea doar a uneia dintre acestea nefiind în măsură să conducă la înlăturarea sau la reducerea penalității. Astfel, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu, în condițiile art. 622 alin. (3) C. proc. civ., și nu face dovada existenței unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării, instanța de executare va constata încetarea executării silite, în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 1, însă nu va putea înlătura sau reduce penalitatea deja fixată definitiv prin încheierea sau încheierile pronunțate în baza art. 906 alin. (1)-(4) C. proc. civ., respingând contestația la executare. Dacă debitorul nu execută integral și exact obligația prevăzută în titlul executoriu, dar face dovada existenței unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării, contestația la executare va fi respinsă, nefiind posibilă nici înlăturarea, nici reducerea penalității deja stabilite în condițiile alin. (1)-(4) ale art. 906 C. proc. civ, întrucât în cadrul prevederilor alin. (5) al art. 906 C. proc. civ. legiuitorul condiționează expressis verbis înlăturarea sau reducerea penalității de imperativul executării de către debitor a obligației prevăzute în titlul executoriu.

Textul art. 906 alin. (5) C. proc. civ. acoperă astfel o altă ipoteză decât cea reglementată de alin. (4) al aceluiași text legal. Cât timp alin. (5) al art. 906 C. proc. civ. se preocupă de penalitățile de întârziere al căror cuantum a fost stabilit definitiv prin încheiere/i executorie/i, alin. (4) al art. 906 C. proc. civ. are în vedere penalitățile de întârziere al căror cuantum nu a fost stabilit definitiv și care se urmărește a se fixa ca atare.

De aceea, nu se poate afirma că art. 906 alin. (5) C. proc. civ. se opune stabilirii sumei definitive cu titlu de penalitate în condițiile art. 906 alin. (4) C. proc. civ., în situația în care, la momentul promovării cererii întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) C. proc. civ. (stabilirea sumei definitive pentru neîndeplinirea obligației de a face care implică faptul personal al debitorului stabilite printr-un titlu executoriu), obligația nu era îndeplinită și nici în intervalul celor 3 luni pentru care se solicită stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate, însă, ulterior, în timpul litigiului, a fost îndeplinită această obligație de către debitor. Respingerea cererii creditorului de a se fixa suma definitivă cu titlu de penalități de întârziere nu va putea fi deci întemeiată pe prevederea art. 906 alin. (5) C. proc. civ., însă, după cum am reținut deja, dovada executării integrale a obligației prevăzute în titlul executoriu, în condițiile art. 622 alin. (3) C. proc. civ., făcută de către debitor în cadrul litigiului în care creditorul urmărește fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere, va determina instanța de executare să constate încetată executarea silită în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv faptul că cererea creditorului a rămas fără interes și să o respingă ca atare (art. 32-33 C. proc. civ.), întrucât acesta nu mai justifică un interes nici actual și nici legitim (prin raportare la natura juridică a penalităților reglementate de art. 906 C. proc. civ.) de a stărui în admiterea unei astfel de cereri.

Prima facie,legiuitorul procesual civil se îndepărtează, în cuprinsul alin. (5) al art. 906 C. proc. civ., de paradigma dreptului substanțial în materia cauzelor care limitează sau înlătură răspunderea debitorului ori sancțiunea aplicată acestuia pentru neexecutare sau pentru executarea tardivă. Astfel, cât timp Codul civil utilizează, în materie, sintagma „cauze justificate de neexecutare a obligațiilor”, Codul de procedură civilă avansează sintagma „motive temeinice care au justificat întârzierea executării”. Însă, la o analiză mai atentă a celor două sintagme utilizate, rezultă că, de facto, atât cauzele justificate, cât și motivele temeinice au același scop: de a explica, de a argumenta neexecutarea (până la un punct) sau executarea tardivă. Deci, motivele temeinice la care textul analizat face referire nu pot fi altele decât aceleași atât în dreptul substanțial, cât și în cel procesual, cu precizarea că, în discuție, în cazul celui de-al doilea, în ipoteza titlului executoriu jurisdicțional pronunțat împotriva debitorului, nu pot fi invocate toate cauzele justificative de neexecutare sau de executare tardivă a obligațiilor consacrate în dreptul civil, întrucât o parte dintre acestea nu constituie, din punct de vedere procesual, decât apărări de fond care au fost ori ar fi putut fi invocate de către debitor anterior, în litigiul care s-a soluționat cu pronunțarea acestui titlu executoriu împotriva sa. Astfel, ordinea soluționării obligațiilor (art. 1555 C. civ.) sau excepția de neexecutare a contractului sinalagmatic (art. 1556 C. civ.) puteau fi invocate de către debitor numai în acest inițial litigiu; titlul executoriu prin care acesta este condamnat a fost pronunțat în urma analizării (dacă au fost invocate, desigur) acestor cauze justificative, intrând în puterea lucrului judecat; chiar dacă aceste cauze justificative de neexecutare a obligațiilor sau de executare tardivă a acestora nu au fost invocate în litigiul inițial, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat [art. 430 și art. 431 alin. (2) C. proc. civ.] îl împiedică pe debitor să mai aducă în discuție, ulterior pronunțării titlului executoriu, astfel de motive temeinice, care ar pune în discuție însăși prezumția irefragabilă de adevăr de care se bucură hotărârea judecătorească de condamnare a sa, privind existența, natura și întinderea obligației sale față de creditor. Deci, într-un asemenea scenariu, rămân ca motive temeinice pe care debitorul le poate invoca în lumina alin. (5) al art. 906 C. proc. civ. exclusiv cauzele străine, care nu-i sunt imputabile^[108] (cazul fortuit, forța majoră), și care s-au manifestat ulterior pronunțării titlului executoriu care prevede obligația care se vrea a se executa silit. Pentru aceleași rațiuni ca și cele mai sus expuse, în această fază procesuală, debitorul nu mai poate invoca nici măcar astfel de cauze străine pe care le-ar fi putut aduce în apărarea sa în litigiul inițial, prin care a fost condamnat la executare, însă pe care nu le-a invocat. Altfel însă stau lucrurile în privința titlurilor executorii non-jurisdicționale, a căror punere în executare nu urmează unui litigiu soluționat definitiv în privința existenței, naturii și întinderii obligației a cărei executare silită se urmărește. În aceste cazuri, devin incidente dispozițiile art. 713 alin. (2) C. proc. civ., așa cum au fost acestea modificate prin art. I pct. 67 din Legea nr. 310/2018, respectiv: „În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun”.

§9. „Devenirea” penalităților pe zi de întârziere, de la daunele cominatorii, prin amenzile civile

Soluția penalităților pe zi de întârziere astfel cum o vedem astăzi s-a decantat, de-a lungul timpului, sub influența doctrinei juridice și a practicii judiciare, din alte două instituții (parțial) similare: daunele cominatorii și amenzile civile.

Prima dintre acestea nu și-a găsit o reglementare legală cu aplicabilitate generală^[109], fiind dezvoltată de către teoreticienii^[110] și practicienii^[111] dreptului tot ca un mijloc de constrângere patrimonială a debitorului, precum actualele penalități de întârziere, având același scop ca și cele din urmă – înfrângerea rezistenței debitorului reluctant vizavi de executarea obligației de a face sau de a nu face care-i incumba și care nu putea fi executată prin intermediul unei alte persoane, al executorului judecătoresc ori de către însuși creditorul – prin efectul creșterii continue^[112] și progresive a cuantumului sumei de bani pe care era obligat să i-o plătească creditorului, pentru fiecare zi (sau pentru o altă unitate de timp) de întârziere în executare, până la executarea integrală și exactă a obligației asumate sau impuse^[113]. Acestea puteau fi fixate și într-o sumă globală, care putea fi mărită de către instanță, la cererea creditorului, până se înfrângea obstinația debitorului^[114].

Domeniul de aplicare al acestora, precum cel al actualelor penalități de întârziere, îl constituiau obligațiile care nu puteau fi executate prin intermediul unei alte persoane decât cea a debitorului, fiind deci excluse din aria lor obligațiile care puteau fi executate silit fie de către creditor ori de către un terț, pe seama debitorului, fie cu concursul executorului judecătoresc^[115].

Precum actualele penalități de întârziere (în faza lor provizorie, după cum am văzut deja), daunele cominatorii reflectau un caracter eminamente constrângător și de amenințare^[116], constituind un mijloc de presiune^[117], neîndeplinind o funcție reparatorie, fiind străine și chiar contrare principiilor răspunderii civile^[118], respectiv nici o funcție punitivă, încasarea lor de către creditor fiind doar provizorie și eventuală^[119] , întinderea lor fiind inițial nedeterminată^[120], deoarece, pentru a nu se îmbogăți fără justă cauză, creditorul era ținut să-i restituie debitorului sumele încasate cu acest titlu, atunci când obligația era executată^[121] integral și exact.

Dacă măsura constrângătoare își atingea scopul și debitorul ceda presiunii patrimoniale create prin aceasta, executându-și integral și exact obligația, daunele cominatorii puteau fi transformate în daune-interese moratorii, cu finalitatea păstrării lor de către creditor, în tot sau în parte, exclusiv în măsura prejudiciului cauzat acestuia prin executarea tardivă a obligației^[122], funcția inițial cominatorie lăsând astfel loc celei reparatorii. Același lucru se întâmpla și în situația în care debitorul nu se lăsa impresionat de constrângerea patrimonială aplicată și nu executa deloc obligația, judecătorul având dreptul de a reveni asupra condamnării sale anterioare la daune cominatorii și de a le transforma, cu scopul atribuirii lor definitive creditorului, în daune-interese compensatorii, însă numai în limita prejudiciului suferit de către creditor prin neexecutare^[123].

Totuși, inițial, se recunoștea daunelor cominatorii și un caracter penal, existând situații, lăsate la libera apreciere a judecătorului, în care debitorul rămânea definitiv condamnat la acestea, creditorul fiind îndreptățit la a păstra sumele încasate cu acest titlu chiar peste valoarea prejudiciului suferit prin neexecutare sau prin executarea cu întârziere^[124], apropriindu-se deci, și în acest sens, de actualele penalități de întârziere în cea de-a două lor ipostază, aceea de pedeapsă procesual civilă.

Apoi, în situația neexecutării obligației de către creditor, daunele cominatorii erau transformate în daune-interese compensatorii, fiind păstrate de către creditor exclusiv în limita prejudiciului pe care neexecutarea i l-a cauzat, întinderea acestuia fiind stabilită potrivit regulilor dreptului comun în materia răspunderii civile^[125].

Aidoma penalităților de întârziere actuale, dacă, între timp, înaintea obligării debitorului la plata de daune cominatorii, acesta își executa integral și exact obligația, el nu mai putea fi obligat la plata acestora^[126].

Așadar, principala deosebire dintre actualele penalități de întârziere și daunele cominatorii consta în inexistența dreptului creditorului de a le păstra pe cele din urmă, cu acest titlu, el fiind nevoit să le transforme, în perspectiva păstrării lor, în daune-interese compensatorii sau moratorii, după caz, exclusiv în limita prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării sau a executării tardive a obligației. În cea mai lungă perioadă a existenței lor autohtone, daunelor cominatorii le-a lipsit deci funcția punitivă, pe care, actualmente, o exhibă sumele definitiv fixate cu titlu de penalități de întârziere în favoarea creditorului, în temeiul prevederilor art. 906 alin. (5) C. proc. civ.

Încă din 1968, doctrina juridică^[127] a propus înlocuirea instituției juridice pretoriene a daunelor cominatorii cu aceea a „amenzilor de fiecare zi de întârziere”, care să nu fie percepute însă în folosul creditorului, ci în acel al statului, o asemenea penalitate, prin cuantumul său ireductibil, urmând a prezenta o neîndoielnică eficiență juridică, neputând constitui niciodată un mijloc de îmbogățire fără justă cauză a creditorului. Prin O.U.G. nr. 138/2000, propunerea doctrinară făcută cu peste cinci decenii în urmă a prins parțial contur în litera art. 580³ C. proc. civ. 1865, prin reglementarea amenzii civile, instituție juridică ce, în măsura în care s-a desprins de aceea a daunelor cominatorii, s-a apropiat de aceea a penalităților de întârziere actuale, antamând reglementarea art. 906 C. proc. civ. în vigoare.

Astfel, în raport cu predecesoarea instituție pretoriană, amenzile civile se făceau venit la bugetul statului. Procedura aplicării acestora era similară celei actuale, a aplicării penalităților de întârziere, cu precizările că termenul de trei luni din art. 906 alin. (4) C. proc. civ. în vigoare, era de șase luni în art. 580³ alin. (2) C. proc. civ. 1865, respectiv că, după trecerea acestui termen, dacă debitorul se arăta încă reluctant în privința obligației prevăzute în titlul executoriu, instanța care a dispus obligarea acestuia la plata amenzii civile pe zi de întârziere în favoarea statului, la cererea creditorului, fixa această sumă datorată statului cu acest titlu, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părților, acest lucru putându-se întâmpla o singură dată. De fapt, această reglementare precursoare a actualului art. 906 alin. (4) C. proc. civ. a și determinat o parte semnificativă a doctrinei de drept procesual civil și a practicii judiciare să opineze în sens similar, al limitării la o singură dată a transformării penalității pe zi de întârziere în sumă fixă datorată creditorului cu acest titlu, după scurgerea termenului de trei luni în care debitorul nu a fost persuadat la executare, creditorul neavând deci dreptul de a sesiza în mod repetat, după împlinirea a câte un interval de trei luni, instanța de judecată cu o astfel de cerere; Deciziile HP nr. 30/2023 și nr. 37/2023 au îndreptat însă această practică, în sensul deja subliniat în cele ce preced, curmând, concomitent, și diatriba doctrinară asupra temei date.

Inițial, în primii șase ani de glorie ai instituției analizate, până la intervenția art. I pct. 35 din Legea nr. 459/2006, amenda civilă a îmbrăcat deopotrivă două haine: pe aceea a unui mijloc de constrângere, de presiune, de amenințare a debitorului, precum și pe aceea a unei pedepse procesual civile^[128] în adevăratul sens al cuvântului, având în vedere faptul că suma datorată statului cu titlu de amendă civilă, care era fixată prin încheierea irevocabilă pronunțată la cererea creditorului, la finele intervalului de șase luni în care obstinația debitorului nu a fost învinsă, era păstrată de către stat. De fapt, chiar și în situația în care debitorul executa integral și exact obligația prevăzută în titlu executoriu, sumele pe care acesta le-a plătit începând cu data obligării sale la amenzi civile până la data executării rămâneau venit la bugetul statului. Deci, în perioada 2000-2006, amenzile civile pe zi de întârziere percepute aveau caracter definitiv încă de la prima zi a neexecutării sub amenințarea lor, fiind, ab initio, stabilite prin încheiere irevocabilă, constituind, poate, din acest motiv, cea mai eficace formă de constrângere a debitorului la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. Faptul că aceste amenzi civile se făceau venit definitiv la bugetul statului este un argument irefutabil în favoarea reținerii caracterului lor pregnant punitiv, rolul cominatoriu al acestora decurgând firesc din natura lor juridică de sancțiune procesual civilă. Această reglementare a și determinat o parte a literaturii de specialitate și a practicii judiciare consacrate actualului art. 906 C. proc. civ. să considere că, chiar în situația în care debitorul a executat integral și exact obligația prevăzută în titlul executoriu, înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești privind stabilirea sumei fixe cu titlu de penalitate, creditorul are dreptul să încaseze de la debitor penalități pe zi de întârziere până în ziua executării; Decizia HP nr. 30/2023 a îndreptat însă și această practică aflată în disonanță cu litera și cu spiritul art. 906 C. proc. civ. astfel cum acesta a fost interpretat de către Instanța Supremă prin această decizie.

Începând însă cu anul 2006, art. 580³ C. proc. civ. 1865 primește trei alineate suplimentare, dintre care, cu câteva mici diferențe insignifiante, alineatul al treilea se aseamănă izbitor cu cel de-al cincilea alineat al art. 906 C. proc. civ. în vigoare, iar alineatul ultim, cel de-al cincilea al art. 580³ C. proc. civ. 1865, este identic în substanța sa cu actualul art. 907 C. proc. civ. Acesta este deci momentul transformării radicale a instituției juridice a amenzii civile dintr-o pedeapsă procesual civilă prin excelență într-un mijloc eminamente cominatoriu, funcția punitivă dispărând (sau, dacă verbul este prea dur, trecând în plan secund, în umbră), lăsând funcției de constrângere posibilitatea ocupării și a locului rămas astfel vacant. Aceasta, întrucât, prin adăugirea legislativă amintită, amenda civilă a căpătat un caracter provizoriu^[129], atât în faza inițială, cât și în cea ulterioară (adică atât în ceea ce privește perioada în care aceasta nu este încă determinată, curgând continuu și acumulându-se, în intervalul de șase luni, cât și în privința sumei fixe stabilite în favoarea statului, la cererea creditorului, după împlinirea acestei perioade), putând fi, în cadrul judecării contestației la executare formulate de către debitor, în situația executării obligației prevăzute în titlul executoriu și a probării unor motive temeinice pentru întârzierea executării, anulată, în tot sau în parte (adică, eliminată retroactiv și restituită) ori redusă (deci, păstrată în parte).

Ceea ce apropie semnificativ amenda civilă de actuala penalitate de întârziere este posibilitatea cumulului acesteia cu daunele-interese compensatorii sau moratorii cuvenite creditorului pentru acoperirea prejudiciului suferit prin neexecutare sau prin executarea tardivă a obligației prevăzute în titlul executoriu, conform alin. (2) al art. 580³ C. proc. civ. 1865. Aceeași însușire însă o apropie de daunele cominatorii pretoriene, în sensul că stabilirea amenzii civile pe zi de întârziere se făcea conform alin. (1) al aceluiași text legal, fără nicio legătură cu existența vreunui prejudiciu suferit de către creditor prin neexecutare sau prin întârzierea executării, instituția juridică a amenzii civile neavând funcție reparatorie^[130].

Domeniul de aplicare al amenzii civile este același cu cel al daunelor cominatorii, respectiv al penalităților de întârziere actuale, cu aceleași limite deja arătate în privința obligațiilor imposibil de executat în natură^[131], a celor pe care debitorul a lăsat să se înțeleagă, fără echivoc, că nu le va executa, respectiv a celor susceptibile de executare silită de către chiar creditorul ori cu concursul unui terț sau al executorului judecătoresc^[132].

Prin Decizia nr. 3/7.01.2011 pronunțată într-un recurs în interesul legii^[133], Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că amenda civilă prevăzută de prevederile art. 580³ C. proc. civ. 1865 poate fi aplicată debitorului unei obligații de a face cu caracter strict personal, doar în cadrul unei proceduri execuționale ce debutează prin încuviințarea executării silite, aceasta reprezentând o altă asemănare cu actualele penalități de întârziere.

În lumina interpretării făcute de această decizie, precum și de Decizia nr. XX/12.12.2005^[134] pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a stabilit, în mod judicios, că daunele cominatorii și amenzile civile, deși îndeplineau, în principiu, aceleași funcții, primele nu au fost excluse de la aplicare de secundele, nici chiar prin textul alin. (5) al art. 580³ C. proc. civ. 1865, acest text legal nefăcând decât să delimiteze sfera de aplicare a fiecăreia dintre cele două instituții juridice: amenzile civile rămân unicul mijloc de constrângere a debitorului în faza executării silite, pentru obligațiile acestuia prevăzute într-un titlu executoriu, iar daunele cominatorii continuă a fi un posibil mijloc de presiune asupra debitorului pentru asigurarea executării obligațiilor anterior declanșării executării silite, urmând ca, ulterior, în raport de atitudinea debitorului, să se pună problema executării sumelor acumulate cu acest titlu, în limita daunelor-interese dovedite de către creditor, în care daunele cominatorii se transformă, în prealabil, la cererea celui din urmă^[135]. Este ceea ce, cu un an înainte, prin Decizia nr. 70/26 februarie 2004, a statuat Curtea Constituțională.

De lege lata, art. 11 din Legea nr. 76/2012 stipulează că în toate cazurile în care legea specială prevede obligarea debitorului la plata de daune cominatorii ori, după caz, a unei amenzi civile pentru nerespectarea unei obligații de a face sau de a nu face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât aceea a debitorului, de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, se vor putea aplica penalități în condițiile prevăzute la art. 906 C. proc. civ. Acestei dispoziții legale i se adaugă prevederile art. 907 C. proc. civ., care stipulează că, pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în capitolul „Executarea silită a altor obligații de a face sau de a nu face” nu se pot acorda daune cominatorii.

Ceea ce rezultă cu claritate din lectura ultimului text legal referit este că, în faza executării silite, singura instituție juridică aplicabilă este cea a actualelor penalități pe zi de întârziere. Rămâne însă de răspuns întrebărilor: ce se întâmplă înaintea declanșării executării silite, după pronunțarea titlului executoriu? Pot fi percepute, de către creditor, daune moratorii? Textul art. 907 C. proc. civ. nu interzice acest lucru, după cum am văzut deja. Articolul 11 din Legea nr. 76/2012 face trimitere expresă la prevederile art. 906 C. proc. civ., însemnând că penalitățile pe zi de întârziere se pot aplica numai în faza executării silite, la cererea creditorului, dacă acesta optează pentru acest mijloc de constrângere a debitorului. Deci, nici acest text legal nu interzice expres aplicarea daunelor moratorii anterior declanșării executării silite. În fața unei astfel de provocări legislative, conchidem, la acest moment, în sensul deja exprimat în literatura de specialitate^[136], cum că daunele moratorii pot fi accesate în faza anterioară pornirii executării silite, cu toate consecințele pe care acest mijloc cominatoriu le presupune, mai sus arătate.

Note de subsol

^[1] Y. Buffelan-Lanore, V. Larribau-Terneyre, Droit civil. Les obligations, 17^e éd., 2020-2021 par V. Larribau-Terneyre, Ed. Sirey, Paris, 2020-2021, p. 137, nr. 389-390.

^[2] J.L. Baudouin, P.G. Jobin, N. Vézina, Les obligations, 6^e éd., Ed. Yvon Blais, Quebec, 2005, p. 862, nr. 861.

^[3] V. Diaconiță, Executarea silită în natură a obligațiilor contractuale în sistemul Codului civil român, Ed. Universul Juridic, București, 2017, passim.

^[4] P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 96.

^[5] S. ZILBERSTEIN, V.M. CIOBANU, I. BĂCANU, Drept procesual civil. Executarea silită, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 29 și urm., apud I.F. POPA, Implicațiile substanțiale ale „aplicării de penalități” (art. 906 din Codul de procedură civilă), în R.R.D.P. nr. 1/2020, p. 285.

^[6] N.H. Țiț, Considerații cu privire la executarea silită a obligațiilor de a face sau de a nu face intuitu personae, în In Honorem Valeriu Stoica. Drepturi, libertăți și puteri la începutul mileniului al III-lea, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 356.

^[7] I.F. Popa, op. cit., p. 288-289.

^[8] În același sens, S.I. Vidu, în Procedura aplicării de penalități, reglementată de art. 906 alin. (1)-(3) C. proc. civ., în volumul 30 de ani de INM, 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 572-573.

^[9] I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 454/02.03.2022; idem, s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 5082/02.11.2022; idem, dec. din 07.04.2022; idem, dec. nr. 3895/13.09.2022; idem, dec. nr. 4846/20.10.2022; C.A. București, dec. nr. 5/10.01.2022; idem, dec. nr. 10/11.01.2022; idem, dec. nr. 205/27.01.2022; C.A. Cluj, dec. nr. 34/01.02.2022; C.A. Galați, dec. nr. 20/13.01.2022; Trib. Timiș, dec. nr. 9/05.01.2022; idem, dec. nr. 9/11.01.2022; Trib. Brașov, sent. nr. 1/06.01.2022; Jud. Iași, sent. nr. 77/07.01.2022; Jud. Constanța, sent. nr. 90/06.01.2022; Jud. Măcin, sent. nr. 13/14.01.2022, disponibile pe www.ilegis.ro.

^[10] Pentru o analiză detaliată a acestei modalități de executare în materia cauzelor cu minori, precum și pentru jurisprudență în domeniu: I.I. Neamț, Executarea silită a dreptului de a avea legături personale cu minorul. Iluzie sau realitate?, în R.D.Fam. nr. 1-2/2019, p. 377-427; O. Ghiță, Copiii – „obiect” al executării silite?, în F.I. Mangu (coord.), Probleme controversate în dreptul obligațiilor, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 225-237; M. Safta, I.E. Nistor, Procedura de executare a hotărârilor judecătorești referitoare la minori în jurisprudența Curții Constituționale a României, în Universul Juridic, disponibil online la adresa Procedura de executare a hotărârilor judecătorești referitoare la minori în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României | Universul Juridic; O. Ghiță, Opinia copilului și alte probleme de drept, cu privire specială asupra cazului Sorina, în R.D.Fam. nr. 1-2/2019, p. 137-168; S. Cercel, O. Ghiță, Cuvântul copilului în procedurile judiciare și în executarea silită, în Universul Juridic, disponibil online la adresa Cuvântul copilului în procedurile judiciare și în executarea silită | Universul Juridic; S. Stoicescu, Executarea hotărârilor judecătorești referitoare la minori: cu orice preț?, în R.D.Fam., supliment/2020, p. 280-304; Jud. Hârlău, sent. nr. 14/13.01.2022; Jud. Sectorului 4 București, sent. nr. 2713/02.03.2022; Jud. Deva, sent. nr. 12/05.01.2021; Jud. Baia-Mare, sent. nr. 464/20.01.2021; Jud. Râmnicu-Sărat, sent. nr. 37/13.01.2021, disponibile pe www.ilegis.ro.

^[11] Jud. Arad, sent. nr. 3245/12.07.2018, disponibilă pe www.ilegis.ro.

^[12] Jud. Sectorului 3 București, sent. nr. 201/17.01.2018, disponibilă pe www.ilegis.ro.

^[13] Jud. Gherla, sent. nr. 7/10.01.2017, disponibilă pe www.ilegis.ro.

^[14] Jud. Odorheiul Secuiesc, sent. nr. 112/18.01.2017, disponibilă pe www.ilegis.ro.

^[15] Trib. București, sent. nr. 10/12.01.2021, disponibilă pe www.ilegis.ro.

^[16] Trib. Gorj, sent. nr. 25/12.01.2021, disponibilă pe www.ilegis.ro.

^[17] Curtea de Casație a Franței, prima cameră civilă, decizia din 16 ianuarie 2007, în Bulletin civil, I, nr. 19.

^[18] Curtea de Apel din Paris, decizia din 27 septembrie 1989, în Dalloz, 1989, Informations Rapides, p. 265.

^[19] Curtea de Casație a Franței, camera socială, decizia din 26 martie 1981, în Bulletin civil, V, nr. 265.

^[20] Curtea de Casație a Franței, camera a doua civilă, decizia din 20 decembrie 2001, în Bulletin civil, II, nr. 200.

^[21] J.L. Baudouin, P.G. Jobin, N. Vézina, op. cit., p. 863, nr. 862.

^[22] Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, Ed. Wolters Kluwer România, București, 2010, coordonator al ediției în limba română, M. Șcheaua, traducător, D. Dănișor, p. 663, nr. 1134.

^[23] Curtea de Apel din Paris, decizia din 24 noiembrie 1981, în Dalloz, 1982, p. 355.

^[24] Curtea de Casație a Franței, camera a doua civilă, decizia din 21 aprilie 1982, în Bulletin civil, II, nr. 62.

^[25] Jud. Toplița, sent. nr. 37/19.01.2017, disponibilă pe www.ilegis.ro.

^[26] Publicată în M. Of. nr. 258 din 13 aprilie 2017.

^[27] I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Volumul II. Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 666, nr. 231.

^[28] Trib. București, dec. nr. 1420/06.04.2016, disponibilă pe www.ilegis.ro.

^[29] C.A. București, dec. nr. 925/10.06.2019; Jud. Alexandria, înch. nr. 1034/3.05.2018, disponibile pe www.sintact.ro.

^[30] N.H. Țiț, op. cit., p. 339 și p. 346.

^[31] Ibidem, p. 348.

^[32] I. Gârbuleț, Soluții în cazul neexecutării obligației de a face ce implică un fapt personal al debitorului, în R.R.E.S. nr. 3/2017, p. 44-45.

^[33] Autorul Al. Suciu analizează chestiunea inadmisibilității, ca excepție procesuală distinctă, „plecând de la trei premise constatate în practică: a) legiuitorul prevede soluția respingerii unor cereri ca inadmisibile în domenii foarte variate; b) nu tot timpul această soluție este o consecință a admiterii unei excepții de fond; c) inadmisibilitățile prevăzute de legiuitor vizează și instituții intermediare ale procesului, nu doar soluția finală”, ajungând la concluzia potrivit căreia nu ar trebui confundată excepția de inadmisibilitate cu respingerea unei cereri ca inadmisibilă ca urmare a admiterii unei excepții de fond, deoarece „dacă se poate concluziona că există într-adevăr și situații în care se adoptă soluția inadmisibilității unei cereri, fără ca aceasta să fie rezultatul unei excepții de fond, înseamnă că există și o categorie intermediară de incidente procesuale, diferită de cea a excepțiilor de procedură și de fond, respectiv excepțiile de inadmisibilitate” – Excepții procesuale în noul Cod de procedură civilă,ed. a IV-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 74.

^[34] C.-C. Ulariu, M.-C. Cliza, Regimul inadmisibilităților în procesul civil român,în Dreptul nr. 2/2023, p. 97 și urm., unde autorii arată că aplicarea sancțiunii inadmisibilității „este justificată de existența unor lipsuri grave și insurmontabile, ale cererii de învestire a instanței, care fac inutilă și prejudiciabilă pentru părțile litigante continuare procedurii de judecat”.

^[35] Pentru o abordare detaliată a instituției finelor de neprimire, inclusiv prin prisma elementelor de drept comparat, a se vedea: Al. Suciu, Excepții procesuale în noul Cod de procedură civilă, op. cit., 2019, p. 67-71.

^[36] C.-C. Ulariu, M.-C. Cliza, Regimul inadmisibilităților în procesul civil român, op. cit., p. 97.

^[37] D. Radu, G. Popescu, Aspecte juridice și practice ale excepției de inadmisibilitate în procesul civil,în R.R.D. nr. 9/1987, p. 44-52, apud. A. Vasile, Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2013, p.455.

^[38] M. Tăbârcă, Excepțiile procesuale în procesul civil, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 117 și urm., unde autoarea clasifică inadmisibilitățile în inadmisibilități de ordin subiectiv (cum ar fi cele referitoare la calitatea procesuală, cele derivate din principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans) și inadmisibilități de ordin obiectiv (cum ar fi cele derivate din opțiunea pentru o cale procesuală greșită; autoritatea de lucru judecat; decăderile etc.).

^[39] În acest sens, cu temei s-a remarcat că „folosirea terminologiei «respinge cererea ca inadmisibilă» atât în cazul unei acțiuni soluționate printr-o excepție de procedură sau de fond, cât și în cazul unei acțiuni respinse ca inadmisibile ex lege,este de natură să creeze și chiar să adâncească elementul de confuzie între cele două instituții” – Al. Suciu, Excepții procesuale în nou Cod de procedură civilă, op. cit., 2019, p. 78.

^[40] V.M. Ciobanu, G. Boroi, Probleme privind excepțiile procesuale,în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 147-155, apud. A. Vasile, Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, op. cit., p. 455.

^[41] I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 2125/14 decembrie 2016, în revista Săptămâna Juridică nr. 5/2018.

^[42] M. Tăbăraș, Excepții de fond în procesul civil – Culegere de practică judiciară, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 165 și urm.

^[43] Așa cum remarca autorul Al. Suciu, în acest caz, calea de atac exercitată de terț va fi respinsă „ca inadmisibilă”, însă în temeiul excepției de fond a lipsei calității procesuale active, și nu în temeiul unei excepții de inadmisibilitate cu regim autonom – Al. Suciu, Excepții procesuale în noul Cod de procedură civilă, op. cit., 2019, p. 77.

^[44] A. Vasile, Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, op. cit.,p. 456. În același sens, A. Dimitriu, în A. Bleoancă, A. Dimitriu, A. Iacuba, R.L. Paraschiv, Cartea de excepții în procedura civilă,ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 131, unde autorul conchide tranșant că „inadmisibilitatea, chiar dacă nu poartă denumirea de «excepție», trebuie tratată și soluționată prioritar, întrucât aplicarea acestei sancțiuni determină inutilitatea dezbaterilor pe alte aspecte ale cauzei. Astfel, ar fi ilogic ca instanța să prelungească nejustificat ciclul procesual prin administrarea de probe și dezbateri asupra altor aspecte, iar soluția să fie una de respingere a cererii ca inadmisibilă, soluție care ar fi putut fi pronunțată de la bun început”.

^[45] V. Dănăilă, C.A. Anghelescu, V.H.D. Constantinescu, Excepțiile în procesul civil. Jurisprudență comentată în reglementarea din noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 129.

^[46] A. Vasile, Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, op. cit.,p. 456.

^[47] L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat, ed. a II-a, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1997, p. 475; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Educațional, București, 1998, p. 311, nr. 235; I.D. Romoșan, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 267; J.L. Baudouin, P.G. Jobin, N. Vézina, op. cit., p. 864, nr. 862; Curtea de Casație a Franței, camera a doua civilă, decizia din 12 februarie 2004, în Juris Classeur Périodique, 2004, IV, p. 1682.

^[48] Potrivit art. 33 teza (I) C. proc. civ., „Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.” Cât privește condiția legitimității interesului,în cvasiunanimitatea opiniilor doctrinare se arată că el trebuie să fie conform cu regulile de conviețuire socială sau cu legea, deci să nu încalce prevederile art. 11 C. civ. În plus, autoarea D.N. Theohari precizează nu se poate pune semnul identității între condiția interesului legitim și legalitatea pretenției formulate, „care implică analizarea a însuși fondului cauzei” – D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), O. Spineanu-Matei, A. Constanda, C. Negrilă, V. Dănăilă, D. N. Theohari, G. Răducan, D. M. Gavriș, Fl. G. Păncescu, M. Eftimie, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Vol. I. Art. 1-455, ed. a 2-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 94.

^[49] Cu referire la excepția lipsei de obiect, în doctrină se arată că „(…) singura situație reală a lipsei de obiect este prima menționată, cea în care petentul nu afirmă niciun drept și nici nu se prevalează de nicio situație juridică.Însă un astfel de caz este extrem de rar, astfel că, în practică, sunt subsumate lipsei de obiect celelalte două situații (adică: fie dreptul ori situația juridică nu există, fie acestea, deși au existat la început, și-au pierdut existența pe parcursul procesului – n.a. A.B.), care, în realitate, sunt cazuri de netemeinicie a pretenției afirmate” – A. Bleoancă, în A. Bleoancă, A. Dimitriu, A. Iacuba, R.L. Paraschiv, Cartea de excepții în procedura civilă, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 113.

^[50] J.L. Baudouin, P.G. Jobin, N. Vézina, op. cit., p. 864, nr. 862.

^[51] L. Pop, op. cit., p. 476; A. Suciu, Probleme practice privind executarea silită a obligațiilor de a face și a nu face, în R.R.E.S. nr. 4/2017, p. 48; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 311, nr. 235, citând două decizii ale Tribunalului Suprem, secția civilă, dec. nr. 2761/29.11.1973 și colegiul civil, dec. nr. 304/23.03.1966; I.D. Romoșan, op. cit., p. 267.

^[52] Câteva ipoteze în care obligația debitorului poate fi executată de către creditor cu concursul unui terț sunt reglementate de dispozițiile art. 1726 C. civ., care reglementează așa numita „executare co-activă” în materia vânzării. Spre exemplu, alin. (3) al art. 1726 C. civ. instituie pe seama cumpărătorului frustrat de neexecutarea obligației de predare a bunului de către vânzător, un remediu eficient, statuând în alin. (3), că: „dacă vânzarea are ca obiect bunuri fungibile supuse unui preț curent în sensul alin. (2), iar contractul nu a fost executat din culpavânzătorului, cumpărătorul are dreptul de a cumpăra bunuri de același gen pe cheltuiala vânzătorului, prin intermediul unei persoane autorizate” (s.n.),cumpărătorul având dreptul de a pretinde diferența dintre suma ce reprezintă cheltuielile achiziționării bunurilor și prețul convenit cu vânzătorul, precum și daune-interese dacă este cazul.Într-o astfel de ipoteză, cumpărătorul nu va putea opta pentru procedura reglementată de art. 906 C. proc. civ., chiar dacă ar fi îndeplinite celelalte condiții, tocmai pentru că obligația vânzătorului poate fi executată și de către creditor, cu concursul altei persoane.

^[53] D. Ghiță, Executarea obligațiilor prin mijloace indirecte, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 164; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 311, nr. 235; I.D. Romoșan, op. cit., p. 267.

^[54] Jud. Bistrița, sent. nr. 32/11.01.2017, disponibilă pe www.ilegis.ro.

^[55] Jud. Zalău, sent. nr. 75/19.01.2017, disponibilă pe www.ilegis.ro.

^[56] Jud. Timișoara, sent. nr. 155/12.01.2021, disponibilă pe www.ilegis.ro.

^[57] S.I. Vidu, op. cit., p. 574.

^[58] În doctrină se arată că dreptul la acțiune este susceptibil de două accepțiuni diferite: una materială,de drept substanțial, și alta formală,de drept procesual. Cu privire la controversele asupra unității (unicității) sau dualității (bivalenței) dreptului la acțiune, a se vedea: M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. al II-lea, Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 662-717.

^[59] Pentru o prezentare detaliată a acestei noțiuni, a se vedea: M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă,Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 197 și urm.; M. Nicolae, Teoria drepturilor subiective civile, op. cit., 2018, p. 659 și urm.

^[60] A. Tabacu, în Drept procesual civil. Legislație internă și internațională. Doctrină și jurisprudență,Ed. Universul Juridic, București,2019,p. 130. Autoarea subliniază corelația dintre dreptul subiectiv civil și dreptul la acțiune, cel dintâi fiind definit ca „posibilitate a titularului de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare (să dea, să facă sau să nu facă), și, în caz de nevoie, de a apela la forța coercitivă a statului (s.n.)”, subliniind că „această din urmă prerogativă a dreptului subiectiv reprezintă dreptul la acțiune în justiție. Având posibilitatea de a se adresa autorității pentru apărarea conținutului efectiv al dreptului său, individul recurge la acțiune”. În același sens, a se vedea și: C. Roșu, în Drept procesual civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 31-32.

^[61] În ceea ce privește conceptul de drept subiectiv, acesta a fost definit recent ca fiind „o prerogativă juridică sau un set de prerogative juridice care se bucură de recunoașterea unui și protecția dreptului obiectiv, având caracter personal, determinat și condiționat, prin care voința juridică a titularului poate realiza un interes juridic propriu în raport cu alte persoane, cu concursul, în caz de nevoie al autorităților publice. Dreptul subiectiv poate fi, după caz, absolut sau relativ, inalienabil sau alienabil” – V. Stoica, Dreptul material la acțiune în materia drepturilor reale principale, în R.R.D.P. nr. 2/2018, p. 25.

^[62] În doctrină s-au formulat mai multe definiții ale dreptului subiectiv. Astfel, într-o opinie, s-a spus că dreptul subiectiv este „acea prerogativă (sau facultate), recunoscută sau garantată de normele dreptului obiectiv, în temeiul căreia titularul poate trage (obține), dintr-o situație juridică determinată, un anumit avantaj sau folos exclusiv, material ori moral, după caz” – M. Nicolae, Teoria drepturilor subiective civile, op. cit., 2018, p. 17. Într-o altă opinie, s-a arătat că dreptul subiectiv este, în esență, „puterea unui subiect de drept consacrată juridic (legal) sau, altfel spus, că este o putere individuală recunoscută și garantată de puterea publică” – I. Reghini, Ș. Diaconescu, în I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 343. Un alt autor consideră că dreptul subiectiv este „acea prerogativă, condiționată și determinată, acordată în scopul ocrotirii unui interes legitim al titularului și garantată de normele dreptului obiectiv, prin aceea că titularul dreptului poate obține sancționarea încălcărilor sale prin coerciție statală” – R. Dincă, Protecția juridică a intereselor private. Încercare de tipologie,în R.R.D.P. nr. 1/2007, p. 122.

^[63] În același sens, Ș. Diaconescu, în Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 283.

^[64] Pentru considerații detaliate cu privire la confuzia care se face între obligația negativă generală corespunzătoare drepturilor absolute, inclusiv drepturilor reale principale, și obligația negativă generală de a nu păgubi pe nimeni, a cărei nesocotire dă naștere unui raport de răspundere civilă delictuală, a se vedea: V. Stoica, în Dreptul material la acțiune…, op. cit., p. 27-31. Autorul subliniază în esență că „obligația negativă corespunzătoare fiecărui drept absolut, deci și fiecărui drept real principal, este generală în raport cu calitatea subiectului pasiv de a fi general și nedeterminat, dar este specială în raport cu conținutul ei, care este determinat și corespunde conținutului juridic al dreptului real absolut. Dimpotrivă, obligația negativă de a nu păgubi pe nimeni, neminem laedere, a cărei încălcare generează un raport de răspundere civilă delictuală, este generală sub ambele aspecte”.

^[65] Din această perspectivă s-a spus că „dreptul subiectiv apare ca un raport, ca o legătură, ca o interacțiune (între titularul său, subiectul activ,și o altă persoană, respectiv persoana căreia îi revine obligația corelativă dreptului, subiectul pasiv), în urma căreia titularul își materializează potențialitatea juridică” – P. Vasilescu, Raportul de drept civil – mostră de nostalgie ideologică analitică, în SUBB Iurisprudentia, nr. 1/2020, p. 20.

^[66] A se vedea: V. Stoica, în Dreptul material la acțiune…, op. cit.,p. 32, unde, în mod edificator, autorul exemplifică mijloacele de protecție juridică în cazul dreptului de creanță, arătând că „dreptul de creanță este protejat juridic nu numai prin dreptul material la acțiune împotriva debitorului care nu își execută obligația, ci și prin dreptul material la acțiune de natură delictuală, împotriva terților care încalcă raportul obligațional respectiv, precum și printr-un drept material la acțiune în sfera contenciosului administrativ în cazul în care fapta păgubitoare este săvârșită de o autoritate publică, printr-un act administrativ; mai mult, controlul constituțional a posteriori este un element de protecție juridică a dreptului de creanță, prin intermediul instanței de judecată sau a celei arbitrale, în cazul în care legiuitorul ar încălca prin normele juridice drepturile și libertățile fundamentale prevăzute în Constituție, în măsura în care această încălcare directă ar presupune și o încălcare indirectă a unui drept de creanță; tot astfel, dacă au fost epuizate căile de recurs interne, dreptul de creanță ar putea fi protejat juridic și prin apelul la sistemul european de protecție a drepturilor omului, ținând seama că noțiunea autonomă de «bun», conturată în jurisprudența Curții de la Strasbourg include în sfera ei și drepturile de creanță”.

^[67] R. Martin, Théorie générale du procès (Droit processuel), Semur-en-Auxois, Éditions judiciaires et techniques, 1983, p. 78, apud V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, Ed. Național, București, 2018, p. 116.

^[68] Pentru o analiză detaliată a controverselor privitoare la fundamentele ideologice ale dreptului la acțiune, a se vedea: M. Nicolae, în Prescripția extinctivă, Ed. Rosetti, București, 2004, p. 176-185.

^[69] În acest sens, a se vedea: A. Suciu, op. cit., p. 130. Autorul subliniază că această concepție se armonizează cu reglementările noului Cod civil în materia prescripției extinctive, citând dispozițiile art. 2500 C. civ., care în alin. (1) prevede că: „Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, iar în alin. (2) statuează că „(…) prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz”.

^[70] V. Stoica, Dreptul material la acțiune…, op. cit., p. 33, unde autorul subliniază că cea de-a treia accepțiune este importantă deoarece explică cel mai bine efectele prescripției extinctive, arătând însă că, „deși prescripția extinctivă stinge numai dreptul material la acțiune născut în concret în momentul încălcării dreptului subiectiv, totuși acest efect se întinde și asupra dreptului subiectiv însuși, mai ales în cazul dreptului de creanță, pentru că în componenta sa abstractă de protecție juridică se va produce o modificare, respectiv o diminuare a protecției juridice”.

^[71] M. Nicolae, Teoria drepturilor subiective civile, op. cit., 2018, p. 734.

^[72] A. Suciu, op. cit., p. 130.

^[73] V. Stoica, Dreptul material la acțiune…, op. cit., p. 34.

^[74] În acest sens, s-a susținut că raportul de drept procesual este unul de drept public, revendicându-și izvorul în cererea de chemare în judecată, și nu în dreptul subiectiv. Pentru analiza acestei teorii, a se vedea: I. Nefliu, O privire actuală asupra fizionomiei raportului juridic civil, în Studii și cercetări juridice – Serie nouă, nr. 4/2017, p. 500, – disponibil online la adresa: https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=606735.

^[75] În doctrină s-a arătat că dreptul subiectiv se deosebește de acțiunea civilă și prin modalitățile distincte în care încetează, în sensul că acțiunea civilă se poate stinge prin renunțare la judecată sau prin achiesarea la pretenții, fără ca aceste modalități de încetare a acțiunii civile să influențeze existența dreptului subiectiv – a se vedea: A. Suciu, op. cit.,p. 123.

^[76] V.M Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil…, op. cit.,p. 116. În același sens, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă,vol. I, 2013, op. cit., p. 265.

^[77] În acest sens, art. 36 teza a II-a C. proc. civ. dispune că „existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond”.

^[78] În doctrina mai veche – G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură adnotat și comentat, Ed. ALL, București, 1994, p. 97 – s-a arătat că dreptul la acțiunea în justiție comportă două sensuri: unul formal, care concretizează posibilitatea unui subiect de drept de a se adresa instanței (formulând o cerere de chemare în judecată, invocând o excepție în calitate de pârât etc.), și unul material, care, potrivit art. 2500 alin. (2) C. civ., rezidă în „(…) dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz”.

^[79] V. Stoica, Dreptul material la acțiune …, op. cit.,p. 34.

^[80] I.F. Popa, op. cit., p. 290.

^[81] Jud. Slatina, sent. nr. 2530/3.07.2019, citată în I.F. Popa, op. cit., p. 290.

^[82] S.I. Vidu, op. cit., p. 572.

^[83] Publicată în M. Of. nr. 418 din 16 mai 2023.

^[84] Stabilind astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a împărtășit opinia subsemnaților, precum și pe cea a Institutului Superior al Magistraturii, exprimate sub forma opiniilor juridice redactate și transmise, la solicitarea acesteia, Instanței Supreme în cadrul procedurii de soluționare a cererii de pronunțare a hotărârii prealabile, care a făcut obiectul dosarului nr. 2754/1/2022, soluționate la data de 24.04.2023.

Opinia îmbrățișată de către Înalta Curte de Casație și Justiție – în sensul că scopul stabilirii de penalități în condițiile art. 906 C. proc. civ. este acela de a constrânge debitorii obligației de a face intuitu personae să procedeze la îndeplinirea obligațiilor stabilite prin titlul executoriu, motiv pentru care, dacă debitorul și-a îndeplinit, integral, obligațiile ce îi reveneau, potrivit titlului executoriu, după introducerea cererii de chemare în judecată, dar până la soluționarea acesteia, acțiunea a rămas fără obiect; de aceea, nu se poate da curs solicitării de obligare a debitorului la plata de penalități până la data îndeplinirii obligațiilor, întrucât obligațiile ce îi reveneau debitorului au fost îndeplinite, astfel că scopul obligării lui la plata de penalități nu mai subzistă la data pronunțării hotărârii, finalitatea urmărită de către creditor fiind atinsă; în plus, pentru repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea în executare, creditorul are deschisă calea obținerii de despăgubiri – a fost reținută în practica judiciară la Tribunalul București – Secția a III-a civilă, judecătoriile sectoarelor 3, 4 și 5 București, Judecătoria Slobozia, Judecătoria Vișeu de Sus, Tribunalul Maramureș, Judecătoria Târgu Secuiesc, Tribunalul Gorj – Secția I civilă, după cum rezultă din paragrafele 49 și 50 ale Deciziei HP nr. 30/2023. În același sens au exprimat puncte de vedere teoretice judecători de la Tribunalul București – secțiile a III-a – a V-a civile (opinia majoritară) și judecătoriile din circumscripția acestuia, Judecătoria Slobozia (opinia majoritară), Judecătoria Urziceni, Judecătoria Videle, Judecătoria Vișeu de Sus, Judecătoria Baia Mare, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Buzău – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Buzău, Judecătoria Pogoanele, Judecătoria Rupea, Tribunalul Dolj – Secția civilă (opinia majoritară), Judecătoria Slatina, Judecătoria Târgu Cărbunești, Tribunalul Timiș – Secția I civilă, Judecătoria Iași – Secția civilă (opinia majoritară), Tribunalul Vaslui – Secția civilă, Judecătoria Bacău, Judecătoria Buhuși, Judecătoria Moinești și Judecătoria Brăila, potrivit paragrafului 51 din Decizia HP nr. 30/2023.

Într-o altă opinie, s-a considerat că art. 906 alin. (4) C. proc. civ. instituie un termen de 3 luni pentru executarea obligației, iar suma definitivă poate fi stabilită în măsura în care acest termen a fost depășit, indiferent dacă până la momentul pronunțării instanței obligațiile au fost executate. Practică judiciară în acest sens a fost identificată la Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, Tribunalul Gorj – Secția I civilă și Judecătoria Târgu Jiu – Secția civilă, iar puncte de vedere teoretice în acest sens au fost exprimate de judecătorii de la Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomița – Secția civilă, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Teleorman – Secția civilă, Judecătoria Turnu-Măgurele, Judecătoria Bistrița, Tribunalul Maramureș, Judecătoria Darabani, Judecătoria Fălticeni, Tribunalul Suceava – Secția a II-a civilă, Judecătoria Brașov, Tribunalul Covasna, Judecătoria Craiova, Judecătoria Strehaia, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Caracal, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Caransebeș, Judecătoria Oravița, Judecătoria Moldova Nouă, Curtea de Apel Timișoara – Secția a II-a civilă, Tribunalul Timiș – Secția a II-a civilă, Judecătoria Pașcani, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huși, Judecătoria Onești și Tribunalul Galați – Secția a II-a civilă, conform paragrafelor 52-53 din Decizia HP nr. 30/2023. Această din urmă opinie se întemeiază pe caracterul precumpănitor punitiv al penalităților de întârziere, care sancționează efectiv culpa în executare, cuantumul penalităților depinzând, în egală măsură, atât de gradul culpei, cât și capacitatea patrimonială a debitorului; penalitățile de întârziere stabilite în temeiul art. 906 C. proc. civ. îndeplinesc așadar o funcție penală – I.F. Popa, op. cit., p. 296-300.

^[85] Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 352/21.03.1958, în Culegere de decizii pe anul 1958, p. 91, citată în T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968, p. 317; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 310, nr. 235.

^[86] D. Ghiță, op. cit., p. 160, p. 167-170; A. Tamba, Daunele punitive în Common Law. În România, acest tip de daune…, în R.R.D.P. nr. 2/2020, p. 303; I.A. Filote-Iovu, Aspecte jurisprudențiale în materia penalităților de întârziere reglementate de dispozițiile art. 906 din Codul de procedură civilă,în Universul Juridic nr. 10/2020, p. 44; Y. Buffelan-Lanore, V. Larrinbau-Terneyre, op. cit., p. 157; Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel- Munck, op. cit., p. 664, nr. 1135; P. Engel, Traité des obligations en droit suisse, Ed. Ides et Calendes, Neuchatel, 1973, p. 472, nr. 206; D. Houtcieff, Droit des contrats, 4^e éd., Ed. Bruylant, Bruxelles, 2018, p. 622, nr. 974; Curtea de Casație a Franței, prima cameră civilă, decizia din 28 februarie 1989, în Bulletin civil, I, nr. 97.

^[87] A. Suciu, op. cit., p. 47.

^[88] Publicată în M. Of. nr. 607 din 29 august 2011.

^[89] În acest sens, reamintim că stabilirea naturii juridice a instituției penalităților, reglementată de dispozițiile art. 906 C. proc. civ., a făcut, anterior, obiectul analizei I.C.C.J. cu pronunțarea Deciziei nr. 16/2017 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Cluj – Secția civilă în Dosarul nr. 16.573/211/2015, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unei probleme de drept, publicată în M. Of. nr. 258 din 13 aprilie 2017, prilej cu care instanța supremă a statuat că „reglementarea penalităților în Codul de procedură civilă corelată cu interzicerea daunelor cominatorii reprezintă o schimbare a viziunii legiuitorului față de reglementarea anterioară, având ca scop atât realizarea în natură de către acesta a obligației de a face sau a nu face ce implică faptul personal al debitorului, cât și repararea prejudiciului cauzat creditorului prin refuzul executării de către debitor a obligației care nu poate fi dusă la îndeplinire de către o altă persoană” (parag. 60), ajungând la concluzia că este posibil cumulul penalităților consacrate de art. 906 C. proc. civ. cu daunele-interese, cu caracter reparator, la care se referă art. 1.516 C. civ., acestea din urmă reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației. În linia acestui raționament, în interpretarea dispozițiilor art. 906 C. proc. civ., I.C.C.J. a ajuns la concluzia potrivit căreia „penalitatea este o sancțiune de drept procesual civil, un mijloc indirect de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligațiilor prevăzute în titlul executoriu. Ea constă în obligarea debitorului la plata unei sume fixe sau procentuale [după distincțiile cuprinse în art. 906 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă] în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, până la executarea obligației de a face sau de a nu face ce implică un fapt personal, menționate în titlul executoriu” (parag. 63 al Deciziei nr. 16/2017). De asemenea, tot prin Decizia HP nr. 16/2017 s-a statuat că, pornind de la premisa că „penalitățile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor, ele se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptățit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură și o finalitate juridică diferite. Din acest motiv, dispozițiile de drept material și procesual permit concurența daunelor-interese moratorii sau compensatorii cu sumele de bani acordate cu titlu de penalități (art. 1.516 din Codul civil, art. 892 din Codul de procedură civilă și art. 906 din Codul de procedură civilă)”.

Pentru o discuție amănunțită privind posibilitatea cumulului daunelor-interese prevăzute de art. 1516 C. civ., precum și de celelalte texte care reglementează în materia răspunderii civile contractuale și a celei delictuale, cu penalitățile de întârziere prevăzute de art. 906 C. proc. civ., I.F. Popa, op. cit., p. 293-294, unde se reține, printre altele, că: funcția daunelor-interese compensatorii și moratorii este reparatorie; textele dreptului substanțial nu conferă creditorului remedii cu valoare pur sancționatorie în sensul propriu al termenului, acestea excluzând ideea unei sancțiuni independente de reparație; penalitățile de întârziere stabilite în temeiul art. 906 C. proc. civ. au o conformație cominatorie, astfel că aplicarea de penalități are o valoare adițională remediilor din dreptul substanțial, aceasta putând să se adauge la executarea în natură sau la daunele-interese acordate potrivit acestuia.

^[90] În sensul că cererea de aplicare a penalităților va fi respinsă ca fiind „lipsită de interes (dacă executarea precedă formulării cererii de aplicare a penalităților) sau ca rămasă fără interes (dacă este ulterioară cererii de aplicare a penalităților)”, S.I. Vidu, op. cit., p. 584.

^[91] Interesul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) să fie determinat, adică să fie vorba despre un folos practic, concret, urmărit prin mijlocul procesual utilizat; b) să fie legitim, adică să nu contravină legii sau regulilor de conviețuire socială; c) să fie personal, aceasta însemnând că interesul trebuie să îl vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe altcineva. În acest sens, s-a arătat că nu este posibil a se valorifica prin acțiunea în justiție interesul unei altei persoane decât în două situații de excepție: când exisă legitimare procesuală extraordinară și când partea exercită acțiunea civilă pentru a proteja un interes de grup sau general, de care va beneficia și ea în cele din urmă; d) să fie născut și actual, adică să existe la momentul declanșării procesului, dar să subziste până la momentul soluționării sale.

^[92] Legat de condiția ca interesul să fie născut și actual, trebuie remarcată inadvertența strecurată între prima și cea de-a doua teză ale art. 33 C. proc. civ., în sensul că, deși în prima teză legiuitorul precizează expressis verbis că interesul trebuie să fie „determinat, legitim, personal,născut și actual (s.n.)”, în cea secundă stipulează că: „Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara”. În orice caz, referitor la îndeplinirea condiției interesului de a fi actual, este esențială necesitatea ca existența interesului de a exercita acțiunea civilă să existe nu numai la inițierea demersului procesual în discuție, ci să persiste pe tot parcursul derulării procesului civil, în legătură cu toate formele procedurale care fac parte din conținutul acțiunii civile, inclusiv în raport cu apărările formulate în cauză.

^[93] Jud. Sectorului 4 București, sent. civ. nr. 1370/2015, disponibilă pe rolii.ro.

^[94] Trib. București, dec. nr. 877/29.02.2016, disponibilă pe www.ilegis.ro.

^[95] Jud. Cluj-Napoca, sent. nr. 388/27.01.2021, disponibilă pe www.ilegis.ro.

^[96] În acest sens, s-a spus că „exercițiul acțiunii în justiție cere o justificare deosebită, care nu constă nici în interesul material sau moral care formează substanța dreptului subiectiv în cauză, nici în interesul de a invoca acest drept și de a stărui în realizarea lui, ci în interesul de a-l invoca și de a-l urmări pe calea formală care duce la punerea în funcțiune a organelor jurisdicționale (s.n.)” – E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, vol. I, 1932, p. 26, apud A. Bleoancă, în A. Bleoancă, A. Dimitriu, A. Iacuba, R.L. Paraschiv, Cartea de excepții în procedura civilă, op. cit., 2018, p. 87, unde autorul subliniază în mod sugestiv că: „(…) pentru a justifica interesul, nu este suficient ca reclamantul să răspundă la întrebarea: «Ce urmărești prin acțiune?» (aceasta fiind numai formularea pretenției, ce dă obiectul acțiunii) și nici măcar întrebarea «De ce ai nevoie de obiectul acțiunii?» (care clarifică scopul mediat al demersului judiciar), ci trebuie să explice de ce este nevoie de mijlocirea instanței (s.n.) pentru atingerea acelor scopuri și nu este suficientă apelarea la alte mijloace, extrajudiciare”.

^[97] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civil,vol. I, Ed. Naţional, București, 1997, p. 262.

^[98] V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil…, op. cit., p. 119.

^[99] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I, op. cit., 2013, p. 232.

^[100] I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, op. cit., p. 667, nr. 231.

^[101] Publicată în M. Of. nr. 660 din 19 iulie 2023.

^[102] I.A. Filote-Iovu, op. cit., p. 45.

^[103] Readucem în atenție, în acest sens, opinia autorului I.F. Popa, op. cit., p. 296-300; de asemenea, în același sens, M. Nicolae, Teoria drepturilor subiective civile, op. cit., p. 196, nr. 77, ambii autori invocând ca argument de drept comparat instituția juridică a punitive damages, I.F. Popa arătând că acest tip de daune cunoaște reglementări exprese și în dreptul continental, în state precum: Austria, Franța și Germania, precum și în Codul civil din Quebec; D. Ghiță, op. cit., p. 165; Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 664, nr. 1135.

^[104] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All Beck, colecția Restitutio, București, 2002, p. 345, nr. 751.

^[105] Ș. Mircioiu, Executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face. Lipsa încheierii instanței de stabilire a sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere. Contestația la executare, în R.R.E.S. nr. 1/2021, p. 182; A. Suciu, op. cit., p. 49; I. Gârbuleț, Soluții în cazul neexecutării obligației de a face ce implică un fapt personal al debitorului, în R.R.E.S. nr. 3/2017, p. 47.

^[106] Y. Buffelan-Lanore, V. Larrinbau-Terneyre, op. cit., p. 157; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, Droit civil. Les obligations, 12^e édi., Dalloz, Paris, 2018, p. 1613, nr. 1541.

^[107] I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, op. cit., p. 667, nr. 231; N.H. Țiț, op. cit., p. 356-357.

^[108] Y. Buffelan-Lanore, V. Larrinbau-Terneyre, op. cit., p. 158; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 1614, nr. 1542; Curtea de Casație a Franței, camera a doua civilă, decizia din 24 septembrie 2008, în Bulletin civil, II, nr. 102.

^[109] Codul de procedură civilă de la 1865, la art. 175, consacra dreptul judecătorului de a-l obliga pe șeful unei autorități publice deținătoare a unui înscris necesar judecății ori pe un terț, persoană fizică, la despăgubiri pentru fiecare zi de întârziere, în cazul refuzului neîntemeiat de a prezenta sau comunica înscrisul la termenul stabilit.

^[110] Pentru doctrină juridică dedicată daunelor cominatorii în comparație cu amenzile judiciare și cu penalitățile de întârziere, N.H. Țiț, op. cit., p. 340, cu trimiterile bibliografice de la nota de subsol nr. 13; în același sens, D. Ghiță, Daunele cominatorii între libertatea contractuală și interdicție legală, în I. Sferdian, F.I. Mangu (coord.), Libertatea contractuală. Limite legale și garanții procesuale, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 95-104; D. Ghiță, Discuții privitoare la aplicarea penalităților în cazul neexecutării unor obligații de a face sau de a nu face în lumina art. 906 din noul Cod de procedură civilă și a art. 1516 din noul Cod civil, în Dreptul nr. 1/2016, p. 46-62.

^[111] Printre primele decizii ale instanțelor judecătorești autohtone, în materie, se numără: Curtea de Casație, camera a doua, decizia din 25 septembrie 1896, în Buletinul Casației 1896, p. 1263; idem, camera a treia, decizia din 15 februarie 1919, în P.R. 1922, 1.63; Trib. Vâlcea, dec. din 28 noiembrie 1921, în P.R. 1923, 2.188; Trib. Ilfov, dec. din 27 ianuarie 1922, în Dreptul 1922, nr. 26, p. 212; Trib. București, dec. din 26 octombrie 1923, în Jurisprudența Generală 1923, nr. 1469; Trib. Dorohoi, dec. din 14 noiembrie 1923, în Jurisprudența generală 1924, nr. 697; Trib. București, dec. din 9 mai 1924, în C.J.1924, nr. 35, p. 553 – toate, citate în C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 344, nr. 750.

^[112] T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 317.

^[113] D. Ghiță, op. cit., p. 115; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 310, nr. 235.

^[114] L. Pop, op. cit., p. 475, nr. 22.

^[115] Trib. Brașov, dec. civ. nr. 145/1991, în Dreptul nr. 7-8/1991, p. 124; C.A. Cluj-Napoca, s. civ., dec. nr. 1098/09.05.2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă a Curții de Apel Cluj-Napoca,2000, citată în A. Rusu, Executarea obligațiilor. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 83.

^[116] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 343, nr. 749; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 310, nr. 235, cu jurisprudența Tribunalului Suprem din perioada 1970-1987, citată la nota de subsol nr. 2; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 316; I. Bălan, Daunele cominatorii și regimul lor juridic în materia contenciosului administrativ, în Dreptul nr.2/2013, p. 132; C.A. București, s. a IX-a civ. și propr. int., dec. nr. 104/2005, citată în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă, Ed. All Beck, București, 2005, p. 750.

^[117] I.D. Romoșan, op. cit., p. 265.

^[118] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 344, nr. 750; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 310, nr. 235; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 317; I. Bălan, op. cit., p. 133.

^[119] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 344, nr. 750.

^[120] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 310, nr. 235.

^[121] L. Pop, op. cit., p. 476, nr. 22; C.A. Pitești, s. com și de cont. adm., dec. nr. 614/20.11.2000, irevocabilă prin decizia nr. 1887/23.03.2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, disponibilă pe iccj.ro.

^[122] L. Pop, op. cit., p. 476, nr. 22; C.A. Brașov, s. civ., dec. nr. 1309/R/27.09.2001, în Culegere de practică judiciară în materie civilă a Curții de Apel Brașov, 2001, citată în A. Rusu, op. cit., p. 84.

^[123] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 344, nr. 751.

^[124] Ibidem, p. 345, nr. 751.

^[125] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 311, nr. 235, cu jurisprudența citată la nota de subsol nr. 3; C.A. București, s. com., dec. nr. 434/15 martie 2002, în Buletinul Jurisprudenței – Bază de date, citată în A. Rusu, op. cit., p. 102-104.

^[126] T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 316.

^[127] Ibidem, p. 318.

^[128] D. Ghiță, Executarea…, op. cit., p. 145; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Fr. Chénedé, op. cit., p. 1607, nr. 1536.

^[129] D. Ghiță, Executarea…, op. cit., p. 146.

^[130] Ibidem, p. 145.

^[131] I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 2711/06.04.2004, disponibilă online la adresa www.iccj.ro.

^[132] L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 731-732, nr. 527.

^[133] Publicată în M. Of. nr. 372 din 27 mai 2011.

^[134] Publicată în M. Of. nr. 225 din 13 martie 2006.

^[135] D. Ghiță, Executarea…, op. cit., p. 148-150; D. Ghiță, Daunele cominatorii…, op. cit., p. 103.

^[136] D. Ghiță, Daunele cominatorii…, op. cit., p. 104.