Despre apariția opiniei concurente în sistemul de drept din România

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 312-327.

1. În România, prima opinie concurentă a fost formulată cu ocazia pronunțării de către Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a Deciziei nr. 38 din 6 februarie 2001 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. (1) lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificată^[1]. Această afirmație privește nu numai jurisdicția constituțională, ci toate categoriile de jurisdicție din România (la instanțe judecătorești sau la orice alte jurisdicții statale ori nestatale funcționând în baza legii).

Poziția exprimată în speța respectivă prin menționata opinie concurentă este următoarea: „Sunt de acord cu soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. (1) lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificată. Pe de altă parte însă, apreciez că soluția adoptată prin vot unanim trebuia să fie întemeiată, parțial, pe alte considerente și, de aceea, formulez prezenta opinie concurentă”^[2].

2. La acea dată, nici Codul de procedură civilă și nici Legea nr. 47/1992 de organizare și funcționare a Curții Constituționale^[3] sau Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale^[4] (în redactările acestor acte normative existente la data publicării respectivei decizii) nu menționau în vreun fel, direct sau indirect, conceptul sau termenul de „opinie concurentă”.

Numai conceptul de „opinie separată”^[5] era inclus în dreptul pozitiv român, și anume în conținutul art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă adoptat în anul 1865, în redactarea aflată în vigoare în anul 2001, astfel: „După ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancțiunea nulității, de către judecători și în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate”.

Legea nr. 47/1992, republicată în 1997 (care nu reglementa, de altfel, nici opinia separată) nu conținea nicio referire la opinia concurentă. Aceasta, în condițiile în care art. 16 dispunea că „Procedura jurisdicțională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale. Compatibilitatea se hotărăște exclusiv de Curte”. Ca urmare, prin efectul acestei dispoziții legale, rămâneau aplicabile prevederile – de drept comun – ale art. 258 alin. (1) C. proc. civ. 1865, cu privire la opinia separată.În plus, prin art. 30 alin. final din Regulamentul C.C.R. din 1997 s-a prevăzut că „Judecătorul poate formula opinie separată, având obligația să o motiveze până la data semnării deciziei”^[6].

Nici literatura juridică de specialitate nu opera cu conceptul de „opinie concurentă” (care nici măcar nu era evocat), ci numai cu acela de „opinie separată”, reglementat legal în modul arătat (și desemnat uneori și prin denumirea „opinie minoritară”)^[7].

3. Prin urmare, până la publicarea în data de 16 mai 2001 a Deciziei C.C.R. nr. 38/2001, în România nu fusese emisă nicio opinie concurentă de către niciun magistrat (sau arbitru) din jurisdicțiile care funcționau în conformitate cu legile aplicabile soluționării de litigii/dispute. Opinia concurentă nu exista.

4. În România, opinia concurentă s-a născut la Curtea Constituțională.

5. În aceste condiții, prima opinie concurentă formulată în România^[8] s-a aflat în mod inevitabil în situația în care a trebuit ca, în considerentele sale introductive (așadar, mai înainte de conținutul propriu-zis al argumentării în cadrul speței concrete): (i) să prezinte și să identifice conceptul juridic de opinie concurentă (în opoziție cu cel de opinie separată, deja reglementat în cuprinsul Codului de procedură civilă); precum și (ii) să demonstreze legitimitatea incontestabilă a acestui concept pe plan constituțional, legal, regulamentar și jurisdicțional [legitimitate în absența căreia o opinie concurentă nu s-ar fi putut emite; și – fiind vorba despre o decizie a Curții Constituționale – nici nu s-ar fi putut publica în Monitorul Oficial al României, împreună cu decizia la care se referea, așa cum stabilește art. 147 alin. (4) din Constituție].

Prin forța lucrurilor, acest demers quasi-teoretic a trebuit să se rezume la situația particulară a unei opinii concurente pronunțate într-o speță soluționată de către Curtea Constituțională. Dar – mutatis mutandis – definiția conceptului și o parte din argumentele despre legitimitatea acesteia se aplicau la orice categorie de opinie separată, indiferent de procedura jurisdicțională în care este formulată.

6. Cât privește definirea conceptului de opinie separată^[9], prin primul paragraf al pct. I.1. din opinia respectivă s-a precizat că opinia concurentă este un concept distinct de conceptul de „opinie separată” – cu care deci, deși se aseamănă, nu poate fi confundată.

Asemănarea constă în aceea că atât opinia separată, cât și opinia concurentă sunt formulate de unul sau mai mulți membri ai completului care soluționează cauza supusă Curții Constituționale, dar niciodată de mai mult decât patru dintre cei nouă judecători ai Curții – circumstanțiere ce rezultă din cuprinsul art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, republicată în 1997, conform căruia „[…] actele Curții se adoptă cu votul majorității judecătorilor, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel”.

Prin opinia separată, autorul sau autorii acesteia își exprimă dezacordul cu privire la soluția luată ca urmare a votului majorității completului de judecată, soluție ce este înfățișată prin dispozitivul actului jurisdicțional pronunțat.

Acest dezacord poate să se refere la integralitatea dispozitivului sau numai la o parte a dispozitivului. Așadar, prin opinia separată, autorul/autorii acesteia se pot pronunța pentru o soluție integral opusă aceleia luate de către majoritate (de exemplu, se pronunță pentru constatarea neconstituționalității în loc de constatarea constituționalității sau, după caz, invers) ori se pot pronunța pentru constatarea inadmisibilității sesizării în locul soluției de constatare „în fond” a neconstituționalității (sau, după caz, invers) ori se pot pronunța pentru o soluție intermediară (de exemplu, pentru constatarea neconstituționalității în măsura în care textul de lege supus controlului are un înțeles ce este considerat de către Curte ca fiind contrar Constituției, în locul soluției de constatare „fără rezervă” a neconstituționalității; sau, după caz, invers). Așa fiind, și considerentele exprimate de către autorul sau autorii opiniei separate sunt, în mod necesar, diferite față de cele pe care s-a întemeiat majoritatea membrilor completului de judecată.

Pe de altă parte, prin opinia concurentă, autorul sau autorii acesteia sunt de acord – fără rezerve – cu soluția înfățișată în dispozitivul actului pronunțat de către Curte^[10], dar apreciază că acea soluție trebuia să fie întemeiată pe alte considerente decât cele reținute prin voința majorității (sau, după caz, și pe alte considerente ori numai pe anumite considerente)^[11].

7. În privința legitimității categoriei juridice de opinie separată, prin pct. 1.2 al opiniei respective s-a arătat, în primul rând, că această legitimitate este la fel de incontestabilă ca și aceea a opiniei separate. Iar demonstrația acestei teze a fost realizată pe patru paliere.

a) Astfel, atât opinia separată, cât și opinia concurentă constituie expresia independenței fiecăruia dintre membrii Curții Constituționale, independență a cărei existență asigură independența Curții Constituționale însăși (ca autoritate publică) în raport cu celelalte autorități și instituții publice și, prin aceasta, realizarea scopului fundamental al acestei Curți, acela de garantare a supremației Constituției [conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată în 1997].

S-a precizat, de asemenea, că „Judecătorii Curții Constituționale nu pot fi trași la răspundere pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor” [art. 4 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată în 1997]. Având ca fundament principiul constituțional și legal al independenței judecătorilor Curții Constituționale, opinia separată și aceea concurentă au o legitimitate constituțională și, de aceea, acestea nu pot fi cenzurate de către majoritatea membrilor Curții nici cât privește oportunitatea exprimării lor și nici cât privește conținutul sau modul de redactare.

b) Dintr-o altă perspectivă, s-a mai arătat că atât opinia separată, cât și opinia concurentă au și o legitimitate regulamentară, întemeiată pe dispozițiile art. 30 alin. final din Regulamentul de organizare și funcționare a C.C.R. din anul 1997^[12], conform cărora „Judecătorul poate formula opinie separată, având obligația să o motiveze până la data semnării deciziei”. S-a considerat că, deși textul se referă in terminis numai la opinia separată, este evident că, în acest context, termenul „opinie separată” este utilizat lato sensu, iar nu stricto sensu, incluzând – așadar – orice categorie de dezacord față de opinia majorității; interpretarea contrară, conform căreia numai opinia separată ar fi permisă, ar conduce la concluzia absurdă că acela căruia îi este permis mai mult (dreptul la opinie separată) îi este interzis ceea ce este mai puțin (dreptul la opinie concurentă) – nesocotindu-se astfel principiul juridic qui potest plus potest minus.

c) În al treilea rând, ambele categorii de opinii beneficiază de o legitimitate de natură jurisdicțională, iar nu numai de natură exclusiv științifică (ceea ce ar impune interdicția publicării nu numai a opiniei concurente, ci și a opiniei concurente în Monitorul Oficial al României, care este o publicație oficială, iar nu științifică). Prin opinia separată analizată^[13], s-a adoptat poziția conform căreia, deși este incontestabil că numai în legătură cu dispozitivul actului pronunțat de Curtea Constituțională se poate pune problema aplicabilității depline a principiului „autorității lucrului judecat”, iar nu și în legătură cu considerentele pe care se întemeiază acel dispozitiv, totuși, la fel de incontestabil este și că, în materie de jurisdicție constituțională, considerentele au o importanță jurisdicțională specială. Această concluzie își are originea în mai multe motive. Sub acest aspect, de exemplu, trebuie avut în vedere că aceste considerente se întrepătrund cu conținutul dispozitivului, formând un ansamblu coerent care este similar aceluia compus din lege și expunerea sa de motive. La fel cum, în materie de interpretare a legii, referirile la conținutul expunerii de motive reprezintă un procedeu general acceptat (în cadrul metodei interpretării istorice sau teleologice), și în materie de jurisdicție constituțională înțelesul și finalitatea dispozitivului pot fi diferite în raport cu considerentele pe care se întemeiază. De exemplu, un dispozitiv prin care se constată constituționalitatea unei dispoziții legale trebuie întotdeauna să fie coroborat cu considerentele, în cuprinsul cărora sunt indicate prevederile constituționale ce au fost examinate în cadrul acelei cauze; așa fiind, aceeași dispoziție legală poate fi constatată ulterior, într-o altă cauză, ca fiind neconstituțională, și aceasta întrucât, de această dată, examinarea s-a realizat în raport cu alte prevederi constituționale.

d) În sfârșit, s-a arătat că legitimitatea atât a opiniei separate, cât și a opiniei concurente rezultă și din utilizarea acestora în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cadrul aplicării de către această autoritate jurisdicțională a prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale^[14], act internațional opozabil Curții Constituționale, conform art. 11 și 20 din Constituție.

8. În procesul de redactare a celei dintâi opinii concurente a fost necesar să fie conturate și efectele juridice pe care aceasta le poate produce, prin raportare la efectele juridice ale deciziei însăși a Curții Constituționale la care se referă o opinie concurentă. În acest scop, la pct. III al opiniei concurente respective a fost preluat și adaptat textul deja utilizat de către autorul acesteia în cadrul unor opinii – separate – formulate anterior, în alte dosare ale Curții Constituționale^[15].

În mod concret, s-a precizat că, având în vedere că, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, România este stat de drept, considerentele pe care se întemeiază decizia la care se referă o opinie concurentă (considerente reținute de voința exprimată prin mecanisme democratice de către majoritatea membrilor completului de judecată) sunt singurele care, împreună cu dispozitivul adoptat cu unanimitate de voturi, produc efecte juridice obligatorii, erga omnes, conform art. 145 alin. (2) din Constituție^[16].

Considerentele unei opinii concurente constituie – exclusiv – exercitarea libertății de exprimare și afirmarea independenței judecătorilor Curții Constituționale, fără a produce însă vreun efect juridic în privința soluționării litigiului aflat pe rolul instanței judecătorești sau în privința constituționalității ori neconstituționalității prevederilor legale supuse examinării.

Orice decizie a Curții Constituționale este obligatorie erga omnes, în măsura în care a fost pronunțată cu votul a cel puțin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992^[17].

Nu există grade ale obligativității deciziilor Curții Constituționale în raport cu numărul de voturi exprimate pentru soluția pronunțată și, cu atât mai puțin, în raport cu numărul de voturi exprimate pentru considerentele reținute prin decizie.

De aceea, autoritățile și instituțiile statului sunt obligate să dea curs deopotrivă soluției și considerentelor decise cu majoritatea voturilor la fel ca și soluției și considerentelor pronunțate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată.

Răspunderea juridică este identică și într-un caz și în celălalt, în condițiile prezentate prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 169 din 2 noiembrie 1999^[18].

În acest context, este neplăcut să constatăm că există opinii separate și chiar opinii concurente față de decizii ale Curții Constituționale din care răzbate implicit, dar neechivoc, un incredibil îndemn la ignorarea, chiar nepunerea în aplicare a deciziei pronunțate (sau motivate) prin votul majorității judecătorilor.

9. Ulterior formulării acestei prime opinii concurente, și alți judecători ai Curții Constituționale au scris opinii concurente, deși, făcând abstracție de opinia concurentă la Decizia C.C.R. nr. 38/2001, nu intervenise încă nicio evoluție legislativă ori jurisprudențială. Astfel, cea de-a doua opinie concurentă a fost aceea formulată cu ocazia emiterii Deciziei C.C.R. nr. 204 din 4 iulie 2002 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. d) din Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase^[19].

10. „Vidul legislativ total” referitor la opinia concurentă a încetat, chiar și dacă numai printr-o simplă menționare a denumirii acesteia, la data modificării Legii nr. 47/1992 prin art. I pct. 38 din Legea nr. 232/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992^[20], introducându-se art. 59, al cărui alin. (3) este relevant: „(1) Rezultatul deliberării se înscrie într-o minută, care se semnează de judecătorii care au participat la ședință și de magistratul-asistent. (2) Magistratul-asistent va consemna de îndată în condica de ședință soluțiile date, care se semnează de către judecători.(3) Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă”.

Aceste dispoziții sunt aplicabile și în prezent, după republicarea Legii nr. 47/1992^[21] ca urmare a modificării acesteia – sub alte aspecte – prin Legea nr. 177/2010^[22].

11. Abia prin Codul de procedură civilă din anul 2012 au fost emise „reglementări de drept comun”, aplicabile, așadar, și instanțelor judecătorești sau altor instituții jurisdicționale statale, precum și instituțiilor nestatale de arbitraj, atunci când este cazul. Este vorba despre alin. (5) din art. 426 (cu denumirea marginală „Redactarea și semnarea hotărârii”): „Hotărârea se va redacta și se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunțare. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum și, când este cazul, opinia concurentă se redactează și se semnează în același termen”.

12. În materie penală, Codul de procedură penală nu face nicio referire la opinia concurentă. Astfel, conform alin. (2)-(4) din art. 394 (cu denumirea marginală „Luarea hotărârii”): „(2) Când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. (3) Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează pentru soluția cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa. (4) Motivarea opiniei separate este obligatorie”.

13. În ceea ce privește Curtea Constituțională, în prezent, art. 14 din Legea nr. 47/1992, republicată în 2010, menține regulile anterioare privind raporturile cu procedura de drept comun: „Procedura jurisdicțională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale. Compatibilitatea se hotărăște exclusiv de Curte”.

Prin urmare, referitor la opinia concurentă, principiul este că sunt aplicabile dispozițiile stabilite prin art. 426 alin. (5) C. proc. civ., în măsura în care de la aceste dispoziții nu se derogă prin art. 59 alin. (3) din Lege nr. 47/1992, republicată în 2010 (ceea ce nu este cazul).

14. În ceea ce privește eventuala ne-compatibilitate avută în vedere de art. 14 din Legea nr. 47/1992, republicată în 2010, observăm că, în prezent, la nivelul Curții Constituționale, nu mai există nicio referire la opinia separată sau opinia concurentă în cuprinsul Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale^[23].

Pe de altă parte însă, Plenul Curții Constituționale a emis Hotărârea nr. 1 din 22 iunie 2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente^[24], modificată ulterior prin Hotărârea nr. 1 din 5 iulie 2018^[25].

Articolul 1 alin. (1) din Hotărârea nr. 1/2017, modificată, cuprinde o definiție comună pentru opinia separată și opinia concurentă, astfel: „Opinia separată sau concurentă se redactează în legătură cu problema de drept constituțional pe care o dezleagă decizia Curţii Constituţionale,cuprinzând raționamentele logice, inductive sau deductive, pe care judecătorul Curţii Constituţionale se bazează şi le aplică în formarea, dezvoltarea şi susținerea punctului său de vedere. Opinia concurentă, în conformitate cu art. 426 alin. (2) din Codul de procedură civilă, sprijină soluția majoritară şi pe alte considerente sau numai pe alte considerente decât cele reținute în decizia Curţii Constituţionale”.

Prin derogare de la alin. (5) al art. 426 C. proc. civ., se stabilește că opinia separată sau concurentă se depune la Cabinetul președintelui Curții Constituționale la data stabilită pentru prezentarea deciziei în Plen sau, în cazul în care decizia nu se citește în Plen, la data trimiterii acesteia la publicare în Monitorul Oficial al României (art. 2).

Prin celelalte texte ale Hotărârii nr. 1, modificată (înlăturându-se unele excese inițiale), se mai dispune că: aprecierile cu caracter sentențios, ostentativ sau cu orice tentă politică, precum și cele care duc la o asemenea finalitate trebuie evitate; iar opinia separată sau concurentă nu poate constitui un atac direct la adresa deciziei însăși a Curții.

15. De la formularea primei opinii concurente în anul 2001 și până în prezent au fost formulate la Curtea Constituțională peste 20 de opinii concurente.

Nu deținem informații despre recurgerea la formularea de opinii concurente în cadrul activității jurisdicționale a instanțelor judecătorești din România. În orice caz, nu întrevedem vreun motiv – de orice natură – pentru care magistrații nu ar recurge în activitatea lor la un instrument reglementat ca atare prin dispoziții legale în vigoare [art. 426 alin. (5) C. proc. civ.].

***

Conform doctrinei juridice de specialitate, Curtea Constituțională constituie o autoritate publică politico-juridică prin a cărei activitate sunt îndeplinite atribuțiile prevăzute de art. 146 din Constituție, cu aplicarea și a unor anumite alte dispoziții constituționale.

În acest context, este important de observat că, în cadrul exercitării acestor atribuții, pe lângă rolurile rezultate direct din Constituție și din Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale în calitatea sa de „garant al supremației Constituției”, există și – cel puțin – încă un alt rol pe care această autoritate politico-juridică îl exercită în mod implicit. Este vorba despre rolul creator al Curții Constituționale în cadrul științei juridice din România, și anume prin intermediul chiar al conținutului categoriilor de acte/documente/instrumente juridice emise de aceasta în baza Constituției și a dispozițiilor legale: decizii, hotărâri, avize.

Subliniem că nu ne referim la acel rol creator în cadrul științei juridice îndeplinit – individual sau în colectiv – de judecătorii și magistrații-asistenți cu ocazia elaborării de către aceștia, în calitate de autori, de diverse opere intelectuale de cercetare științifică juridică (cărți, articole, studii, comentarii, note, rapoarte, comunicări, culegeri de jurisprudență etc.). Și nu ne referim nici la materialele editate de către sau sub egida Curții Constituționale (cum ar fi un volum, o broșură, o culegere etc.).

Avem în vedere rolul creator din punct de vedere științific care transpare uneori din texte conținute în unele decizii, hotărâri ori avize sau din segmente speciale aferente acestora, așa cum sunt opiniile separate și opiniile concurente; într-o altă exprimare, din texte care se publică în chiar Monitorul Oficial al României, Partea I, cu procedura prevăzută de reglementările legale relevante.

Sunt situații în care prin asemenea texte oficiale Curtea Constituțională enunță în cadrul însuși al considerentelor principii, clasificări, concepte, le corelează ori le delimitează în modalități inedite, utilizează noi raționamente, recurge la referințe din jurisprudența generată de alte entități jurisdicționale (interne ori internaționale sau externe) etc., etc. – toate acestea aparținând deopotrivă și arsenalului creației științifice juridice.

Pe această cale, în mod indirect, cu caracter subsecvent și fără voință deliberată, Curtea Constituțională făurește în mod implicit creații intelectuale care contribuie la evoluția științei juridice din România.

Pe acest fundal, este evident că, dintre toate modalitățile disponibile, opiniile concurente constituie spațiul cel mai propice de exercitare a contribuției indirecte a Curții Constituționale la evoluția științei juridice.

Note de subsol

^[1] Publicată în M. Of. nr. 250 din 16 mai 2001 (în continuare, „Decizia C.C.R. nr. 38/2001”). În continuare, pentru facilitarea exprimării, pe parcursul prezentului studiu, data publicării Deciziei C.C.R. nr. 38/2001 (16 mai 2001) este desemnată prin expresia „Data de referință”.

^[2] Opinia concurentă a fost formulată și semnată de către judecătorul Lucian Mihai, la acea dată președinte al Curții Constituționale.

^[3] În redactarea republicată în M. Of. nr. 187 din 7 august 1997 (republicare dispusă prin art. III din Legea nr. 138 din 24 iulie 1997, publicată în M. Of. nr. 170 din 25 iulie 1997) – aflată în vigoare la Data de referință. În continuare, acest act normativ este desemnat cu denumirea „Legea nr. 47/1992, republicată în 1997”).

^[4] Regulamentul din 4 noiembrie 1997, publicat în M. Of. nr. 308 din 12 noiembrie 1997 (desemnat în continuare cu denumirea „Regulamentul C.C.R. din 1997”).

^[5] Cunoscută și sub denumirea de opinie divergentă, dizidentă sau discordantă.

^[6] La Curtea Constituțională, au fost formulate opinii divergente încă din anul 1993.

^[7] A se vedea, de exemplu, V. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997, p. 249.

^[8] Opinia concurentă respectivă a fost formulată și semnată de către judecătorul Lucian Mihai, la acea dată președinte al Curții Constituționale.

^[9] Considerăm că această definiție își păstrează actualitatea și este încă utilă, în condițiile în care uneori, chiar și la nivelul Curții Constituționale, au existat impreviziuni în utilizarea acestei terminologii.

^[10] Desigur, poate fi vorba despre integralitatea dispozitivului sau numai despre o parte a acestuia.

^[11] În opinia separată formulată cu ocazia Deciziei C.C.R. nr. 38/2001, s-a considerat că soluția adoptată unanim (respingerea excepției de neconstituționalitate) trebuia să fie întemeiată, parțial, pe alte considerente decât cele reținute în textul publicat.

^[12] Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale adoptat prin Hotărârea nr. 12 din 4 noiembrie 1997 a Plenului Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 308 din 12 noiembrie 1997), desemnat în continuare prin denumirea „Regulamentul C.C.R. din 1997”.

^[13] În condițiile în care, illo tempore, nu erau încă în vigoare dispozițiile actuale ale art. 430 alin. (2) C. proc. civ., cu denumirea marginală „Autoritatea de lucru judecat”.

^[14] Limitarea la jurisprudența doar a Curții Europene a Drepturilor Omului (iar nu și la instanțele Uniunii Europene) se explică prin aceea că, la data formulării respectivei opinii concurente, România nu devenise încă membru al Uniunii Europene.

^[15] Prima dată, prin opinia separată la Decizia C.C.R. nr. 183 din 17 decembrie 1998 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 72/1997 privind regularizarea datoriei fostei Companii Române de Petrol (publicată în M. Of. nr. 158 din 15 aprilie 1999).

^[16] În prezent, art. 147 alin. (4).

^[17] În prezent, art. 6.

^[18] Publicată în M. Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000. Decizia C.C.R. nr. 169 din 2 noiembrie 1999 arată următoarele: „Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalență cu situația în care nu este respectată o lege adoptată de Parlament ori o ordonanță emisă de Guvern. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autoritățile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competențelor atribuite prin Constituție, de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situație, identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora «România este stat de drept […]». Altfel, s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituțional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție, răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva statului român”.

^[19] Publicată în M. Of. nr. 751 din 15 octombrie 2002.

^[20] Publicată în M. Of. nr. 502 din 3 iunie 2004.

^[21] Publicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.

^[22] Publicată în M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010.

^[23] Publicat în M. Of. nr. 198 din 27 martie 2012.

^[24] Publicată în M. Of. nr. 477 din 23 iunie 2017.

^[25] Publicată în M. Of. nr. 579 din 9 iulie 2018. Prin art. 4 se precizează că actul normativ respectiv are natura de hotărâre cu caracter jurisdicțional (așadar, nu cu caracter administrativ).