Despre mirajul opozabilităţii prin cunoaştere – sau despre teoria aparenţei ca martor inocent al opozabilităţii de plin drept –

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul II, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 107-132.

Introducere

Analiza^[1] pe care o propunem va avea ca punct central relaţia dintre terţi şi situaţiile juridice (convenţionale). Va interesa modul în care eficacitatea actelor juridice faţă de terţi este influenţată de cunoaşterea acestora în legătură cu cele dintâi. Dacă ar fi să esenţializăm, ne va preocupa relaţia dintre realitatea juridică şi cunoaştere: să fie vorba, în cazul celei dintâi, despre un dat obiectiv de-cunoscut sau despre rezultatul reconstrucţiei presupuse de cunoaşterea posibilă la un moment dat? Cu alte cuvinte, realitatea juridică relevantă faţă de un terţ determinat este obiect al cunoaşterii, preexistent şi independent de aceasta sau efect/consecinţă a cunoaşterii. Are cunoaşterea – date fiind limitările sale concrete în cazul unui subiect de drept determinat – aptitudinea de a remodela realitatea juridică?

Alături de întrebarea dacă realitatea juridică este descoperită sau construită^[2] prin cunoaştere, se ridică şi întrebarea dacă cunoaşterea luată în considerare de sistemul de drept – spre pildă, atunci când stabileşte că: „Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicităţii (…)” [art. 19 alin. (4) C. civ.] – este cunoaşterea efectivă avută de terţi sau un substitut al acesteia (e.g. cunoaşterea pe care ar fi trebuit sau pe care ar fi putut să o aibă terţii). 

Considerăm că un punct de pornire bine-venit în tentativa de a formula răspunsuri la întrebările de mai sus poate fi dat de câteva observaţii legate de consecinţele juridice ale devoalării simulaţiei. 

§1. Consecinţele devoalării simulaţiei: explicate de opozabilitatea prin cunoaştere sau de teoriei aparenţei?

Atunci când sistemul de referinţă e dat de situaţia juridică (şi, implicit, titlul) unui terţ, simulaţia se poate prezenta – din perspectivă cronologică – în două ipostaze distincte.

E mai întâi identificabilă situaţia în care simulaţia a intervenit anterior actului terţului. Odată devoalată, regula va fi în sensul că actul real – şi iniţial secret – e cel care produce efecte erga omnes. Prin excepţie, doar terţul care a fost indus în eroare de simulaţie şi – esenţial – a acţionat juridic (e.g. a încheiat propriul act) întemeindu-se pe această eroare, va fi în măsură să se prevaleze pe mai departe de actul aparent. E aşadar vorba despre terţul zis de bună-credinţă, adică acela care s-a aflat într-o eroare scuzabilă, neimputabilă lui, tocmai pentru că fusese generată de simulaţie.

Într-o a doua ipoteză, simulaţia intervine ulterior titlului terţului. Devoalarea ei poate prezenta relevanţă din perspectiva terţului atunci când a fost realizată pentru fraudarea drepturilor acestuia (e.g. deghizarea donaţiei într-un contract de vânzare, în scopul fraudării drepturilor rezervatarului; antedatarea actului translativ în vederea fraudării dreptului dobânditorului anterior). De această dată: a) terţul interesat nu va trebui să invoce, respectiv să probeze buna sa credinţă – eroare, pentru simplul fapt că nu intenţionează să se prevaleze de teoria aparenţei. Prin ipoteză, actul său e anterior simulaţiei, aşadar cu ocazia încheierii terţul nu avea cum să fi acţionat ca urmare a aparenţei inexacte generate de simulaţie; b) terţul va fi interesat să se prevaleze de actul – iniţial – secret şi totodată real^[3], nicidecum de cel aparent (simulaţia a urmărit tocmai mascarea ipotezei de ineficacitate faţă de terţ a actului real)^[4].

Din perspectiva studiului nostru va interesa prima dintre cele două ipostaze: aceea în care simulaţia este anterioară actului încheiat de terţ. 

În contextul analizei efectelor simulaţiei din prisma terţilor, se face de regulă referire exclusiv la inopozabilitatea actului secret faţă de aceştia^[5]. Să înţelegem că, în contra celor afirmate mai sus,actul real este lipsit de eficacitate faţă de terţi, urmând ca faţă de acestea să producă invariabil efecte doar actul public? Să înţelegem totodată că opozabilitatea prin cunoaştere e cea care explică soarta simulaţiei (devoalate) în relaţia cu terţii?

În general, atunci când se face distincţie între actul public şi actul secret/real, acestea sunt tratate ca două acte juridice distincte^[6]. O atare descriere a situaţiei presupuse de simulaţie ar părea să asigure un răspuns facil pentru întrebările de mai sus: dacă faţă de terţi este ineficace unul dintre cele două acte juridice (cel secret), implicit în ceea ce îi priveşte va genera efecte cel de-al doilea act (cel public).

Şi totuşi, „actul” public este „încheiat” de părţile acordului simulator fără intenţia de a produce efecte juridice, având ca unică utilitate aceea de a masca faţă de terţi raporturile juridice veritabile, stabilite între părţi, sau chiar lipsa oricăror astfel de raporturi juridice. În cazul fictivităţii situaţia este probabil cea mai evidentă: actul public nu produce niciun efect juridic, el nu există şi nu a existat niciun moment ca act juridic^[7]. Observaţia a fost clar punctată în literatura de specialitate: „întrucât părţile disimulează total realitatea, creând aparenţa unui contract, care în realitate nu există, actul public este fictiv sau inexistent”^[8].

În aceste condiţii, în mod evident nu mai putem discuta despre opozabilitatea actului public faţă de terţi, ca urmare a inopozabilităţii actului secret. De ce? Pentru că actul public nu există ca act juridic. Poate fi cel mult vorba despre un înscris, care – în sine – nu generează niciun fel de efecte juridice, deci nu se pretează la o analiză în regim de opozabilitate/inopozabilitate substanţială. În rezumat, cel care a cumpărat de la proprietarul fictiv nu va putea să îşi apere interesele invocând faptul că faţă de el e opozabil actul public, deci a dobândit de la veritabilul proprietar. Aceasta pentru simplul fapt că actul public nu există ca act juridic.

Am ales ipoteza fictivităţii pentru că exemplul oferit de aceasta ni s-a părut a fi cel mai elocvent, nicidecum pentru că situaţia s-ar schimba radical în cazul celorlalte două forme de simulaţie. Apreciem ca fiind cât se poate de pertinentă observaţia făcută cu titlu general: „On suppose deux contractants qui veulent cacher la convention réelle qu’ils concluent, et qui, pour y parvenir, la dissimulent derrière une convention purement apparente”^[9]. 

Indiferent că se simulează un act juridic în ansamblul său ori doar anumite clauze din cuprinsul acestuia, binomul opozabilitate/inopozabilitate nu va fi suficient pentru a explica efectele juridice produse faţă de terţii de bună-credinţă. De ce? Deoarece – prin ipoteză – pentru ceea ce a făcut obiectul simulaţiei (situaţia contractuală în ansamblul ei sau doar o parte din raporturile juridice pe care le înglobează)^[10], actul public nu este nicidecum un soi de titlu alternativ, susceptibil de a genera cu adevărat efectele juridice aparente, odată ce s-ar stabili inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret. În esenţă, actul secret contrazice actul public, însă nu pentru că cele două ar genera efecte juridice care se exclud reciproc, ci pentru că actul secret confirmă că actul public nu este un veritabil act juridic. Aşadar, nu poate fi făcută paralela cu o situaţie de felul celei a două acte de dobândire ale aceluiaşi bun, provenind de la un autor comun. Aceasta pentru simplul fapt că actul secret şi actul public nu au aceeaşi natură: doar cel dintâi există ca veritabil act juridic. 

Cât timp actul public şi actul secret nu intră în logica actelor juridice concurente, protejarea terţilor de bună-credinţă nu poate fi asigurată de opozabilitatea prin cunoaştere. După cum vom detalia, singura în măsură să fie eficientă în contextul dat e teoria aparenţei. Iată de ce s-a şi afirmat, deşi tot sub egida inopozabilităţii faţă de terţi a actului secret, că: „L’ignorance d’une situation de fait ou de droit ne peut cependant être source d’un droit qu’à certaines conditions. On s’accorde aujourd’hui à voir dans cette inopposabilité de l’acte secret une application particulière de la théorie de l’apparence”^[11]. 

În ceea ce priveşte interpunerea de persoanecele afirmate până aici îşi păstrează actualitatea: ne aflăm din nou în faţa unui titular aparent al dreptului subiectiv. Terţul care a contractat ulterior cu interpusul va putea să se prevaleze de teoria aparenţei în aceleaşi condiţii în care ar fi făcut-o şi dacă simulaţia s-ar fi prezentat sub forma fictivităţii. În esenţă, teoria aparenţei va permite extinderea faţă de titularul veritabil a efectelor contractului încheiat de errans cu interpusul.

Situaţia se prezintă (parţial) diferit în cazul deghizării. De această dată, e perfect posibil ca simulaţia să nu genereze o aparenţă inexactă legată de calitatea de titular al dreptului subiectiv vehiculat. Atât timp cât deghizarea nu vizează (influenţează^[12]) existenţa sau conţinutul dreptului transmis ulterior către terţul de bună-credinţă, acesta din urmă nu se va putea prevala de teoria aparenţei^[13]. Astfel se explică faptul că: (i) dobânditorul de bună-credinţă (A) va putea invoca teoria aparenţei atunci când titlul autorului său (B) – care a pretins că îi transmite proprietatea exclusivă – fusese simulat prin deghizare, în sensul că lui B i s-a transmis doar o cotă din drept, nicidecum proprietatea deplină, aşa cum se afirma în actul public; pe de altă parte, (ii) A nu va putea invoca teoria aparenţei atunci când deghizarea titlului translativ al autorului său (B) a presupus doar mascarea unei donaţii a dreptului de proprietate sub forma unui contract de vânzare.

1.1. Ce ne învaţă ipoteza simulaţiei devoalate?

Asemenea opozabilităţii chemate să tranşeze între titluri concurente, teoria aparenţei devine şi ea aplicabilă în prezenţa unorinterese contradictorii (al titularului dreptului, respectiv al dobânditorului de bună-credinţă). Există şi acum două titluri distincte. Asemănarea se opreşte aici: nu mai există şi două drepturi concurente. Există un singur titlu eficace şi, implicit, un singur drept subiectiv. Cel de-al doilea „drept” nu poate exista pentru simplul fapt că e „dobândit” de la titularul aparent, care, prin ipoteză, nu avea posibilitatea de a îl transmite sau constitui, după caz. Opozabilitatea nu ar putea fi utilă în soluţionarea acestui conflict de interese deoarece, indiferent dacă titularul veritabil asigurase sau nu opozabilitatea propriului drept, titularul aparent nu avea acel drept spre a-l transmite terţului de bună-credinţă^[14].

Aşadar, în timp ce în opozabilitatea e relevantă pentru ipoteza a (cel puţin) două titluri concomitente, eficace şi legitime^[15] din perspectiva sistemului juridic, teoria aparenţei joacă în cazul în care există un singur astfel de titlu^[16] eficace şi legitim, căreia i se alătură un al doilea titlu lipsit de eficacitate^[17], însă legitim din perspectiva cerinţelor impuse de sistemul juridic^[18].

Legimitatea acestui al doilea titlu – lipsit de eficacitate pentru că a fost încheiat cu titularul aparent – este dată şi de faptul că a fost încheiat de terţul de bună-credinţă cu respectarea reprezentării asupra situaţiei juridice preexistente pe care a avut-o în urma depunerii diligenţelor presupuse de îndatorirea de a seinforma. Prin ipoteză, există o discrepanţă majoră între situaţia juridică veritabilă şi reprezentarea inexactă a terţului. Cu toate acestea, situaţia juridică îi este opozabilă errans-ului: ne aflăm în mod evident în ipoteza opozabilităţii independente de (posibilitatea de) cunoaştere.

Defazajul care poate apărea între realitatea juridică preexistentă şi reprezentarea terţului asupra ei se explică prin aceea că stările de fapt asociate situaţiilor juridice nu au întotdeauna aptitudinea de a sugera întru totul sau cu precizie situaţiile juridice^[19]. Mai mult, există şi cazuri în care însuşi sistemul juridic, prin mecanismele pe care le creează, determină discordanţe între situaţiile juridice şi reproducerile care intermediază cunoaşterea lor de către terţi^[20]. Riscul unor atari discrepanţe nu poate fi aşadar niciodată înlăturat cu totul. 

Pe de altă parte, opozabilitatea faţă de terţul de bună-credinţă a situaţiei juridice preexistente, în pofida faptului că i-a rămas necunoscută în mod perfect scuzabil, nu trebuie să surprindă. De altfel, dacă opozabilitatea faţă de terţi ar fi condiţionată în absolut de cunoaştere, ar însemna ca faţă de aceştia să fie invariabil eficace doar situaţiile juridice pe care le-au cunoscut, nicidecum cele pe care nu au putut cunoaşte în mod fortuit. Remarcăm totuşi că, deşi se afirmă principial dependenţa opozabilităţii de cunoaştere^[21], nu s-a pus niciodată problema condiţionării invariabile a celei dintâi de cunoaştere. 

Cum altfel s-ar explica ficţiuni de felul celor care presupun, fără posibilitate de tăgadă, cunoscute anumite situaţii juridice?^[22] Opţiunea legiuitorului pentru opozabilitatea independentă de cunoaştere este uneori făţişă: „Privilegiile sunt opozabile terţilor fără să fie necesară înscrierea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel”. (art. 2334 C. civ.). În consecinţă, oricât de mult ar lega opozabilitatea de cunoaştere, sistemul juridic admite în destule cazuri opozabilitatea normelor juridice şi atunci când terţii interesaţi nu au avut în mod rezonabil posibilitatea de a se informa în legătură cu existenţa şi conţinutul lor. În ceea ce o priveşte, teoria aparenţei are (şi) menirea de a tempera efectele nefaste pe care opozabilitatea independentă de cunoaştere li le poate cauza terţilor.

1.2. O primă concluzie

Pentru ca intervenţia aparenţei cu efect atributiv să fie justificată, e necesar ca situaţia juridică, deşi necunoscută lui, să îi fie opozabilă terţului. După cum am anticipat, discutăm despre opozabilitate independentă de cunoaştere^[23]. 

Prin ipoteză, terţul se află în eroare asupra situaţiei juridice reale, dar de unde reiese faptul că această situaţie juridică îi este opozabilă? Pentru că, în caz contrar, terţul nu ar mai fi nevoit să apeleze la protecţia juridică asigurată de teoria aparenţei. Mai precis, errans-ul nu ar avea decât să invoce faptul că nu e ţinut să respecte situaţia juridică invocată de adversarii săi^[24]: fiindu-i necunoscută la momentul încheierii propriului act, aceasta i-ar fi fost inopozabilă^[25].

Un exemplu poate fi relevant. Să presupunem că, ulterior încheierii contractului de vânzare dintre B şi C, este desfiinţat cu efect retroactiv – ca efect al anulării – contractul prin care B dobândise iniţial proprietatea bunului de la A. Acesta din urmă va fi în măsură să revendice bunul de la C, fără ca C să poată invoca inopozabilitatea faţă de el a situaţiei juridice reale – lipsa calităţii de proprietar a lui B – pentru simplul fapt că aceasta i-a fost necunoscută la momentul în care a contractat cu B. Articolul 1254 alin. (2) C. civ. pare de altfel a tranşa problema, nu neapărat în cel mai fericit mod^[26], atunci când stabileşte că: „Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”.

Şi totuşi, art. 1648, alin. (1) C. civ. aduce precizarea că: „Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile (…)”. Prin urmare, antidotul în faţa opozabilităţii independente de cunoaştere a situaţiei juridice reale este dat de una sau alta dintre cele două aplicaţii ale teoriei aparenţei, regăsite în art. 937 C. civ., respectiv în art. 901 C. civ., după cum bunul este mobil sau imobil. 

Confirmarea celor susţinute mai sus apare cu evidenţă dacă trecem la o uşoară modificare a stării de fapt. Presupunem că bunul cumpărat de C este imobil, iar contractul de vânzare dintre A şi B este desfiinţat ulterior ca efect al rezoluţiunii: C nu va mai fi nevoit să se prevaleze de teoria aparenţei. De ce? Pentru că, în condiţiile art. 909 alin. (3) C. civ., coroborat cu art. 908 C. civ., rezoluţiunea contractului dintre A şi B este inopozabilă faţă de subdobânditorul C, dacă a contractat cu B ignorând în mod legitim cauza de rezoluţiune. 

Aşadar, inopozabilitatea faţă de errans a situaţiei juridice necunocute face inutil apelul la teoria aparenţei. Facem de asemenea menţiunea că teoria aparenţei nu va fi eficientă atunci când situaţia juridică opozabilă de drept, deşi a fost ignorată de terţ, este un efect al legii^[27]. Astfel, errans-ul nu va putea evita consecinţele faţă de el ale unui privilegiu (art. 2334 C. civ.) sau ale unui drept de preempţiune legală preexistent [art. 1733 alin. (1) C. civ.]^[28].

§2. Opozabilitatea prin cunoaştere şi teoria aparenţei: diferenţe calitative sau exclusiv cantitative?

2.1. Puncte comune

Întrebarea de mai sus porneşte de la constatarea că, atât în cazul opozabilităţii prin cunoaştere, cât şi în situaţiile de aplicare a teoriei aparenţei, relevantă nu este situaţia juridică propriu-zisă, ci reprezentarea în legătură cu aceasta, pe care a putut în mod legitim să o aibă terţul de bună-credinţă.

Totodată, ambele mecanisme juridice operează în beneficiul terţului care a acţionat juridic cu îndeplinirea îndatoririi de a seinforma – îndatorire derivată din obligaţia generală de a acţiona cu bună-credinţă.

Implicit, în ambele ipoteze terţul de bună-credinţă se va prevala de reprezentarea situaţiei juridice pe care a putut să o aibă la momentul la care a încheiat propriul act juridic. Astfel se explică şi tendinţa, regăsită mai ales în jurisprudenţă, de a face aplicaţia teoriei aparenţei în situaţii care ar fi presupus (doar) punerea în discuţie a opozabilităţii condiţionate de cunoaştere (e.g. cazul mandatului „aparent”, atunci când a intervenit anterior revocarea acestuia, rămasă necunoscută terţilor interesaţi).

În fine, în ambele situaţii, luarea în considerare a situaţiei juridice obiective – de la momentul încheierii propriului act – ar atrage ineficacitatea totală sau parţială a titlului celui care se prevalează de cunoaşterea avută la momentul la care şi-a exteriorizat voinţa.

2.2. Delimitări

2.2.1. Inopozabilitatea situaţiei juridice necunoscute de terţ şi cunoaşterea parţial inexactă a realităţii relevante

Diferenţa esenţială e dată de faptul că terţul care se va prevala judiciar sau extrajudiciar de inopozabilitatea faţă de el a unei situaţii juridice va invoca o cunoaştere numai parţial inexactă a realităţii juridice relevante. De ce doar parţial inexactă? (1) Fie pentru că terţul nu a putut cunoaşte o ultimă modificare pentru viitor a situaţiei juridice (e.g. credea că mandatul conferit celui cu care a contractat şi-a menţinut întinderea iniţială, deoarece nu a cunoscut modificarea acestuia, în sensul restrângerii lui), (2)fie pentru că terţul nu a putut cunoaşte integral efectele titlului care a generat situaţia juridică pe care s-a întemeiat atunci când a acţionat juridic (e.g. terţul a cumpărat bunul imobil, cunoscând în mod corect că autorul său devenise anterior proprietar prin succesiune, dar nu a putut cunoaşte existenţa unei clauze de inalienabilitate cu privire la bunul respectiv, inserate în testament, dar nenotate în cartea funciară). (3)În mod excepţional, inopozabilitatea rămâne relevantă şi atunci când terţul nu a putut cunoaşte desfiinţarea cu efect retroactiv a situaţiei juridice preexistente, dacă legea condiţionează de (posibilitatea de) cunoaştere inclusiv opozabilitatea faţă de el a actului de desfiinţare (e.g. art. 1026 C.c iv; art. 1306 C. civ.). Asupra acestei ipoteze vom reveni.

2.2.2. „Inopozabilitatea” efectelor nulităţii maschează aplicarea teoriei aparenţei, fără a trunchia opozabilitatea „provizorie” a adevărului judiciar

Cu titlu general, apreciem că aplicaţia opozabilităţii prin cunoaştere ar putea fi eficientă doar dacă desfiinţarea retroactivă e justificată de o cauză extrinsecă titlului care a generat situaţia juridică şi survenită ulterior naşterii acesteia^[29]. Altfel spus, dacă desfiinţarea are o cauză anterioară sau concomitentă cu presupusa naştere a situaţiei juridice aparente nu mai discutăm despre o cunoaştere doar parţial inexactă a realităţii: terţul s-a încrezut în mod eronat într-o situaţie juridică ce nu a existat niciodată şi singura lui salvare rămâne teoria aparenţei^[30]. 

În consecinţă, inopozabilitatea efectelor nulităţii actului care a generat situaţia juridică pe care s-a întemeiat terţul de bună-credinţă ar fi ineficientă în a-l proteja pe acesta. 

Şi totuşi, nu cumva texte precum art. 306 alin. (2) C. civ. contrazic cele susţinute de noi: „Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi (s.n.), în afară de cazul în care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acţiunea în constatarea nulităţii ori în anulare sau terţul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei (…)”. Considerăm că nu. Vom încerca să ne explicăm.

Se impune mai întâi a fi clarificată semnificaţia sintagmei inopozabilitatea faţă de terţ a nulităţii căsătoriei. Să fie vorba, în mod excepţional, despre o situaţie în care aprecierea făcută de instanţă cu privire la existenţa/inexistenţa unei situaţii juridice ar fi lipsită de orice relevanţă din perspectiva terţului? Considerăm că nu aceasta este semnificaţia textului legal.

Dacă obligativitatea şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti au efect relativ, vizându-le exclusiv pe părţile litigante^[31], opozabilitatea adevărului juridic stabilit de instanţă se extinde faţă de terţi. Desigur, lipsa autorităţii de lucru judecat faţă de terţi va presupune posibilitatea acestora de a repune în discuţie – într-un litigiu viitor – adevărul juridic stabilit de instanţă^[32]. Totuşi, până la momentul la care terţul interesat contestă cu succes, în cadrul unei noi proceduri judiciare, adevărul juridic stabilit prin actul declarativ al instanţei, terţul va fi ţinut să respecte realitatea juridică aşa cum a fost ea (re)descoperită de către instanţă. 

Spre deosebire de privaţi, instanţa de judecată are aptitudinea de a tranşa asupra adevărului juridic cu efecte erga omnes. Tot astfel cum efectele produse inter partes de contract le sunt opozabile terţilor, sub rezerva contestării de aceştia a validităţii/eficacităţii actului respectiv, şi modul instanţei de tranşare asupra adevărului juridic le este opozabil terţilor, cât timp aceştia nu înţeleg să îl conteste cu succes în cadrul unei proceduri judiciare distincte la care ar avea acces.

În concluzie, atunci când face referire la inopozabilitatea faţă de terţ a nulităţii căsătoriei, textul legal nu are în vedere ineficacitatea în raport cu terţul respectiv a actului declarativ a instanţei. Ca dovadă, niciunul dintre foştii soţi nu i-ar putea face terţului vizat opozabilă nulitatea căsătoriei, chiar dacă ar invoca-o într-un litigiu în care acesta din urmă ar fi parte. Prin ipoteză, nici terţul interesat nu este nevoit să conteste într-o procedură judiciară distinctă soluţia de anulare a căsătoriei, pentru a putea beneficia de prevederile textului legal analizat.

Articolul 306 alin. (2) C. civ. nu spune aşadar că adevărul juridic tranşat de instanţă este irelevant din perspectiva terţului ci că, în pofida faptului că actul (căsătoriei) este nul şi faţă de terţ, acesta va putea în continuare să se prevaleze de efectele actului juridic încheiat anterior cu unul dintre soţii aparenţi, în considerarea acestei calităţi, ca şi cum căsătoria ar fi fost în fiinţă. Articolul 306 alin. (2) C. civ. nu îşi propune protejarea terţului impunând ca faţă de el actul declarativ al instanţei să nu producă efecte. Textul legal (doar) suplineşte, în ce îl priveşte pe terţ, consecinţa nefastă a stabilirii judiciare a nulităţii, admiţând aşadar implicit că hotărârea instanţei în sine îi este opozabilă şi terţului vizat. 

Singura în măsură să explice această soluţie este teoria aparenţei. De ce? Pentru că inopozabilitatea poate explica restrângerea efectelor juridice ale unui act existent, dar nu poate justifica nicidecum conferirea de efecte juridice în lipsa titlului. Inopozabilitatea parţială poate opera pentru a înlătura efectele unui act juridic faţă de un anumit terţ, dar nicidecum pentru a susţine în beneficiul acestuia „efecte” ale unui act juridic care nu a fost niciun moment eficace.

De altfel, chiar dacă nu s-ar împărtăşi interpretarea dată de noi textului legal, concluzia ar fi aceeaşi: a spune că faţă de un terţ determinat nu poate fi stabilit – prin intermediul unei proceduri juridiciare – adevărul juridic (nulitatea căsătoriei, în exemplul nostru), echivalează cu un soi de prezumţie absolută de validitate a actului juridic. Este ştiut că prezumţiile absolute exced sfera mijloacelor de probă, pătrunzând în zona regulilor de drept material. Aşadar, s-ar depăşi în mod evident cadrul simplei opozabilităţi a actului declarativ: a spune că faţă de terţ nu poate fi stabilit prin mijloace legale faptul că situaţia juridică în care s-a încrezut nu a existat niciodată maschează în fapt procurarea în beneficiul acestuia a unui titlu alternativ.

2.2.3. Teoria aparenţei şi cunoaşterea cu totul inexactă a realităţii juridice relevante

După cum am anticipat, în cazul terţului de bună-credinţă care se prevalează de teoria aparenţei e vorba despre o cunoaştere total inexactă a realităţii juridice relevante. Există două variante de explicare a situaţiei: (1)fie cunoaşterea rămâne total inexactă, indiferent de momentul de timp la care ne raportăm (e.g. terţul a cumpărat bunul de la un hoţ), (2) fie cunoaşterea ar deveni exactă dacă ne raportăm la momentul la care terţul a acţionat juridic, însă ulterior acelui moment a intervenit o modificare retroactivă a situaţiei juridice, care îi este opozabilă terţului independent de cunoaştere (e.g. efectul retroactiv al hotărârii ulterioare de anulare a titlului autorului său îi este opozabil terţului de bună-credinţă, chiar dacă acesta nu a putut cunoaşte cauza de nulitate la momentul la care a cumpărat).

Să fim aşadar în prezenţa unei diferenţe calitative sau doar cantitative?

Apreciem că răspunsul nu se poate rezuma la constatarea faptului că într-o ipoteză ar fi vorba despre o ignorare parţială a realităţii juridice, iar în cealaltă despre o ignorare totală.

Într-adevăr, în ambele situaţii eficacitatea juridică faţă de terţul de bună-credinţă va fi determinată de reprezentarea pe care acesta a putut-o avea în legătură cu situaţia juridică. Nesocotirea realităţii juridice obiectivenu e justificată (negativ) pentru că terţul nu a cunoscut-o, ci (afirmativ) pentru că terţul a cunoscut altceva. Cu alte cuvinte, terţul nu acţionează din cauza faptului că nu cunoaşte ceva, ci tocmai în considerarea unei anumite reprezentări pe care o are asupra realităţii (e.g. X cumpără de la B nu pentru că nu îl consideră pe A proprietar, ci pentru că îl consideră pe B proprietar).

De subliniat aşadar că, inclusiv în cazul invocării inopozabilităţii situaţiei juridice care nu a putut fi cunoscută cu depunerea diligenţelor solicitate errans-ului, nu e suficientă ignorarea realităţii juridice obiective, ci se impune şi invocarea unei reprezentări legitime în legătură cu o ipotetică situaţie juridică parţial diferită.

Deosebirea dintre mecanismul presupus de opozabilitatea prin cunoaştere, respectiv cel presupus de teoria aparenţei e totuşi una substanţială. 

Astfel, în cazul în care condiţionează opozabilitatea, cunoaşterea funcţionează ca mijloc de temperare a eficacităţii juridice: va produce efecte juridice faţă de terţi doar norma care a putut fi cunoscută de către aceştia. De această dată, cunoaşterea inexactă/incompletă va determina restrângerea eficacităţii unui act juridic existent.

Situaţia se schimbă în ipotezele de aplicare a teoriei aparenţei. Acum nu mai este vorba despre restrângerea efectelor juridice ale unui titlu existent. A valoriza reprezentarea pe care terţul a putut-o avea în legătură cu situaţia juridică presupune în cazul aparenţei justificarea eficacităţii juridice în lipsa titlului şi implicit, a normei juridice relevante^[33] (e.g. dacă terţul de bună-credinţă cumpără bunul de la hoţ, protejarea celui dintâi va presupune recunoaşterea lui ca proprietar, deşi în concret nu a încheiat actul translativ cu adevăratul proprietar; simpla inopozabilitate a dreptului proprietarului veritabil ar fi insuficientă, pentru că hoţul ar rămâne în continuare un neproprietar). Tocmai astfel se explică extinderea – mijlocită de teoria aparenţei – eficacităţii actului juridic, faţă de titularul veritabil al dreptului subiectiv, respectiv al situaţiei juridice. 

În esenţă, inopozabilitatea ca urmare a necunoaşterii face ca faţă de terţ să fie „inexistente”^[34] anumite efecte juridice generate de un izvor determinat de drepturi şi obligaţii (de regulă, un act juridic), rămânând „în fiinţă” doar efectele juridice pe care terţul le-a putut cunoaşte. Aceasta pentru că acum inexactitatea presupune o cunoaştere trunchiată a ceva ce „există” sau cel puţin „a existat” pentru un anumit interval de timp (e.g. A încheie cu B, în calitate de mandatar al lui C, un contract de vânzare, necunoscând faptul că anterior mandatul fusese revocat^[35]). 

Pe de altă parte, în situaţiile în care joacă aparenţa, inexactitatea implică „cunoaşterea” a ceva ce juridic „nu exist㔺i nici „nu a existat” pentru vreun interval de timp anterior^[36] (e.g. A încheie cu B, în calitate de mandatar al lui C, un contract de vânzare, necunoscând cauza de nulitate care atrage ulterior desfiinţarea cu efect retroactiv a mandatului^[37]). Prin urmare, a ţine cont de ceea ce a putut cunoaşte terţul care s-a întemeiat pe aparenţă nu înseamnă a înlătura parte din efectele juridice ale unui titlu preexistent^[38]. Se impune inventarea unor efecte juridice noi, pentru care va fi nevoie (şi) de un titlu care să le susţină (e.g. „contractul secret nu poate fi invocat de părţi (…) împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent” [art. 1290 alin. (1) C. civ.]; aşadar, faţă de terţi se produc efectele juridice stabilite prin actul public (fictiv); dar, prin ipoteză, acest act juridic nu există: va fi necesară imaginarea unei alternative.

În timp ce opozabilitatea condiţionată de cunoaştere determină inexistenţa faţă de terţ a situaţiei juridice care nu trebuia sau nu putea fi cunoscută de acesta, teoria aparenţei porneşte de la premisa opusă: faţă de terţ există şi situaţia juridică anterioară, pe care el nu trebuia sau nu a putut să o cunoască la momentul la care a acţionat juridic – aşadar, opozabilitatea de plin drept. După cum am mai arătat, aparenţa este juridic valorificată (şi) ca o contrapondere faţă de opozabilitatea unei realităţi juridice preexistente, care a fost ignorată în mod legitim.

Cu alte cuvinte, dacă teoria aparenţei devine aplicabilă în funcţie de cunoaşterea pe care errans-ul ar fi trebuit sau ar fi putut să o aibă la momentul la care a contractat, fără a se mai interesa de cunoaşterea obţinută de acesta ulterior, opozabilitatea prin cunoaştere faţă de terţ a situaţiei juridice concurente va fi determinată şi în funcţie de posibilitatea de cunoaştere survenită după încheierea de acesta a propriului act.

Astfel, atunci când concursul dintre titluri provenite de la un autor comun va fi soluţionat prin asigurarea opozabilităţii erga omnes a unuia dintre ele va interesa – în cazul ambilor dobânditori – şi posibilitatea de cunoaştere ulterioară încheierii celor două acte. Să detaliem exemplul de mai sus. Presupunem că B şi C cesionează aceeaşi creanţă de la A. În măsura în care C nu a cunoscut efectiv existenţa cesiunii anterioare la momentul la care a contractat, concursul dintre cele două titluri va fi tranşat prin înscrierea în AEGRM: cesiunea pentru care s-au îndeplinit mai întâi formalităţile de publicitate îi va deveni opozabilă celuilalt cesionar. Aşadar, din perspectiva lui C prezintă relevanţă şi cunoaşterea impusă, verificată ulterior încheierii propriului act. O atare soluţie ar fi de neconceput atunci când în discuţie se găseşte teoria aparenţei.

Într-adevăr, aplicarea teoriei aparenţei se fundamentează pe determinarea cunoaşterii efective, a cunoaşterii posibile, respectiv a cunoaşterii pe care errans-ul ar fi trebuit să o aibă, fără a depinde însă de criterii prestabilite de verificare erga omnes a cunoaşterii posibile sau a cunoaşterii impuse^[39]. Pe de altă parte, opţiunea pentru condiţionarea opozabilităţii erga omnes de cunoaştere presupune în mod necesar instituirea unui anumit formalism care să permită cunoaşterea situaţiilor juridice de către terţi. De ce? Pentru că e necesară stabilirea unei condiţii a cărei îndeplinire să poată fi simultan verificată faţă de mai mulţi subiecţi de drept diferiţi. Evident, va fi luată în calcul drept criteriu posibilitatea de cunoaştere, nicidecum cunoaşterea efectivă, deoarece aceasta din urmă este imposibil de verificat/de confirmat simultan în ceea ce îi priveşte pe toţi terţii. 

În ce o priveşte, teoria aparenţei nu funcţionează prin intermediul unei astfel de dedublări a realităţii juridice: faţă de errans situaţia juridică ignorată există, deci este perfect opozabilă, în pofida faptului că a ignorat-o în mod legitim atunci când a contractat. Tocmai de aceea, soluţia la care apelează teoria aparenţei presupune extinderea efectelor actului juridic încheiat de errans şi faţă de titularul real al situaţiei juridice (al cărui statut juridic a fost ignorat de errans)^[40]. 

De menţionat că o astfel de soluţie este posibilă datorită faptului că, spre deosebire de inopozabilitatea a ceea ce nu a fost cunoscut, teoria aparenţei este susceptibilă de a fi aplicată exclusiv atunci când terţul protejat s-a aflat în eroare cu privire la o situaţie juridică de natură a influenţa statutul juridic al cocontractantului său.

Tocmai pentru că atunci când devine aplicabilă teoria aparenţei, reproducerea inexactă nu are forţa de a remodela realitatea juridică, e utilizată tehnica extinderii faţă de terţ (titularul veritabil) a efectelor actului la a cărui încheiere nu a consimţit, direct sau prin reprezentant: „Attendu que le bail consenti par le proprietaire apparent de la chose louée est opposable au veritable (s.n.) proprietaire lorsque le locataire a traité de bonne foi sous l’empire de l’erreur commune”^[41].

În continuare, propunem şi unele exemple menite a evidenţia punctele de apropiere, dar şi diferenţele esenţiale, reliefate prin intermediul prezentării comparative de mai sus. Cu această ocazie vom face trimitere şi la câteva texte, alese – deloc întâmplător – din sfera de reglementare a publicităţii legale.

2.3. Exemplul-tip în care sfera de aplicabilitate a opozabilităţii prin cunoaştere se suprapune cu cea a teoriei aparenţei

Am explicat deja care sunt limitele de eficacitate ale opozabilităţii prin cunoaştere, respectiv din ce punct protecţia terţilor de bună-credinţă va putea fi asigurată exclusiv de teoria aparenţei. În esenţă, inopozabilitatea a ceea ce nu a putut fi cunoscut îl va ajuta pe terţul de bună-credinţă atunci când eroarea acestuia a fost cauzată (i) de cunoaşterea parţială a unei situaţii juridice preexistente, respectiv (ii) de necunoaşterea modificării cu efecte pentru viitor a unei situaţii juridice preexistente. În mod atipic, inopozabilitatea a ceea ce nu a putut fi cunoscut joacă şi atunci când (iii) intervine desfiinţarea retroactivă a unei situaţii juridice preexistente, dacă legea condiţionează de cunoaştere însăşi eficacitatea actului care atrage desfiinţarea.

Aşadar, acestea sunt cele trei ipoteze în care este ipotetic posibilă protejarea terţului de bună-credinţă atât prin condiţionarea opozabilităţii de cunoaştere, cât şi prin aplicarea teoriei aparenţei, dacă opozabilitatea se produce de plin drept. Ne vom concentra acum asupra primelor două ipoteze, urmând ca cea de a treia să fie abordată mai târziu.

Propunem mai întâi două situaţii concrete, pe care le apreciem a fi elocvente pentru suprapunerea la care ne-am referit, urmând să continuăm prin punctarea originalităţii modului de reglementare a efectelor faţă de terţi în materia ratificării şi a confirmării.

§3. Ignorarea legitimă a clauzelor de inalienabilitate

În materie imobiliară, opozabilitatea clauzelor de inalienabilitate este condiţionată de (posibilitatea de) cunoaştere asigurată prin notarea în cartea funciară [art. 876 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 902 alin. (1) C. civ. şi art. 23 lit. b) pct. i) din Legea nr. 7/1996]. Prin urmare, dacă clauza de inalienabilitate nu a fost înscrisă în cartea funciară, ea îi rămâne inopozabilă terţului de bună-credinţă. Mai exact, terţul care a contractat cu încălcarea clauzei respective a avut o cunoaştere doar parţial corectă a situaţiei juridice preexistente: cel de la care a dobândit era într-adevăr adevăratul proprietar, dar dispoziţia juridică oferită de dreptul său fusese temporar blocată de clauza de inalienabilitate. 

Faţă de errans va fi opozabilă doar frântura de realitate juridică pe care a putut-o cunoaşte. Prin urmare, actul juridic translativ de propritate în beneficiul terţului de bună-credinţă nu va fi susceptibil de anulare, în pofida faptului că a fost încheiat cu încălcarea clauzei de inalienabilitate.

În materie mobiliară, clauzele de inalienabilitate sunt opozabile faţă de dobânditorul subsecvent al bunului independent de cunoaşterea lor de către acesta^[42]. Soluţia de protejare a terţului de bună-credinţă rămâne teoria aparenţei. Prin urmare, art. 628 alin. (3) C. civ. stabileşte că: „În cazul bunurilor mobile, sunt aplicabile, în mod corespunzător, regulile prevăzute pentru dobândirea proprietăţii prin posesia de bună-credinţă”, adică regulile presupuse de art. 937 C. civ., care face aplicaţia teoriei aparenţei în materie mobiliară.

Iată aşadar cum, în aceeaşi ipoteză, protecţia terţului aflat într-o eroare legitimă/scuzabilă poate fi asigurată fie prin inopozabilitatea frânturii de situaţie juridică necunoscută lui, fie prin aplicarea teoriei aparenţei, atunci când opozabilitatea este independentă de cunoaştere^[43].

§4. Ignorarea legitimă a revocării unui act juridic preexistent

Să presupunem că A i-a conferit lui B mandatul de a îl reprezenta la încheierea unui anumit act juridic cu C. În măsura în care A revocă ulterior acest mandat, fără ca revocarea să ajungă la cunoştinţa lui C înainte ca acesta să contracteze cu B, contractul astfel încheiat îl va ţine pe A, în calitate de parte. Explicaţia: actul unilateral de revocare a mandatului îi este inopozabil lui C. 

Remarcăm că, o dată în plus, este vorba despre un caz în care terţul (C) a avut o cunoaştere doar parţial exactă a situaţiei juridice preexistente: într-adevăr, mandatul i-a fost iniţial conferit lui B, însă între timp îi fusese şi revocat.

Paradigma se schimbă atunci când revocarea intervine în cazul unui testament anterior. Faţă de terţul de bună-credinţă care, ulterior deschiderii succesiunii, contractează cu moştenitorul aparent, va fi opozabil ultimul testament – care l-a revocat pe cel de care beneficiase autorul său – chiar dacă terţul a ignorat în mod legitim existenţa acestui testament la momentul la care a încheiat contractul^[44]. În faţa opozabilităţii independente de cunoaştere, terţul dobânditor de bună-credinţă îşi va putea proteja interesele doar prin invocarea teoriei aparenţei, făcând apel la aplicaţiile speciale ale acesteia [art. 909 alin. (2) C. civ., respectiv art. 937 C. civ.] sau chiar la norma generală, regăsită în art. 17 C. civ. 

În rezumat, dacă terţul de bună-credinţă a cunoscut în mod corect situaţia juridică preexistentă, dar a ignorat în mod legitim modificarea/stingerea cu efecte pentru viitor a acesteia, acesta va opta pentru unul dintre cele două mijloace de protecţie puse în discuţie, după cum actul care determină transformarea pentru viitor îi este sau nu opozabil independent de cunoaştere.

§5. Limitarea legală a posibilelor consecinţe ale ratificării şi ale confirmării faţă de terţi

Discuţia legată de zona de suprapunere între sfera de acţiune a opozabilităţii prin cunoaştere, respectiv cea a teoriei aparenţei nu putea ocoli reglementarea efectelor faţă de terţi, regăsite în materia ratificării şi a confirmării actului juridic.

Astfel, art. 1312 C. civ. stabileşte că: „Ratificarea are efect retroactiv, fără a afecta însă drepturile dobândite de terţi între timp (s.n.)”. La rândul său, art. 1265 alin. (1) C. civ. precizează că: „Confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă (s.n.)”.

Întrebarea care se ridică este dacă cele două texte legale fac aplicarea opozabilităţii prin cunoaştere sau a teoriei aparenţei în beneficiul terţilor. Înainte de a clarifica această chestiune, se impun a fi identificate atât tipologia situaţiilor vizate, cât şi categoria terţilor protejaţi.

Apreciem că ambele texte legale au în vedere cazul în care – ulterior încheierii actului, dar înainte de ratificarea sau confirmarea acestuia – se naşte în favoarea unui terţ un drept total sau parţial incompatibil cu dreptul generat de actul susceptibil de ratificare/confirmare. De regulă, un astfel de drept se va naşte dintr-un contract încheiat tocmai cu cel îndrituit la ratificare/confirmare (e.g. există un contract iniţial de vânzare a bunului mobil care îi aparţine lui A; contractul a fost încheiat de B, în numele şi pe seama lui A, în lipsa vreunui mandat în acest sens/contractul e anulabil pentru un viciu care a afectat consimţământul lui A; în aceste condiţii, proprietarul A constituie un drept de ipotecă asupra bunului mobil în favoarea lui B şi mai apoi ratifică/confirmă contractul originar de vânzare).

În ceea ce priveşte sfera terţilor protejaţi de cele două texte legale, e evident vorba despre avânzi-cauză cu titlu particular (succesorii universali, respectiv cu titlu universal ar fi ţinuţi de actele încheiate de autorul lor, deci inclusiv de ratificare/confirmare).

Odată clarificate aceste aspecte, e necesar a fi punctată o diferenţă între cele două ipoteze, esenţială din perspectiva analizei noastre. Astfel, în cazul contractului anulabil, partea care poate solicita anularea este de la bun început ţinută de forţa obligatorie a acestuia şi rămâne în postura respectivă cât timp nu pretinde desfiinţarea judidiciară. Confirmarea semnifică, în sensul legii române: „voinţa (…) de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea” [art. 1262 alin. (1) C. civ.)^[45]. Pe de altă parte, atunci când contractul a fost încheiat în lipsa puterii de reprezentare, propriul act unilateral îl transformă – cu efect retroactiv – pe cel care ratifică din terţ faţă de contract în parte. 

Deosebirea punctată mai sus se traduce într-o diferenţă de redactare a celor două texte. Astfel, art. 1312 C. civ. precizează că efectul retroactiv al ratificării nu poate afecta drepturile dobândite anterior de terţi, fără a impune condiţia bunei-credinţe a acestora din urmă. Aşadar, avânzii-cauză cu titlu particular vor fi protejaţi de ratificarea făcută ulterior de autorul lor, iar aceasta chiar dacă, la momentul la care au dobândit propriul drept, nu au ignorat existenţa actului anterior, încheiat în lipsa ori cu depăşirea puterii de reprezentare.

Independent de faptul evident că nu pretinde ca terţii să se fi aflat în eroare atunci când au dobândit propriul drept, textul legal rămâne aplicabil şi în situaţia în care aceştia au dobândit dreptul altfel decât prin încheierea unui act juridic [e.g. dreptul de ipotecă – la care am făcut referire în exemplul propus mai sus – a fost dobândit de terţ (B) în temeiul legii]. Aşadar, nu se regăsesc două dintre cerinţele centrale pentru aplicabilitatea teoriei aparenţei. Apreciem totodată că răspunsul la întrebarea de la care am pornit nu se situează nici la nivelul (in)opozabilităţii.

Explicaţia credem că e dată de regula relativităţii efectelor actului juridic (art. 1280 C. civ., coroborat cu art. 1325 C. civ.), care presupune şi că niciun act juridic nu poate transmite, modifica, desfiinţa sau restrânge drepturile preexistente ale terţilor. Într-adevăr, părţile au posibilitatea de a impune efecte retroactive propriului act, însă fără a afecta drepturile terţilor (e.g. vânzătorul şi cumpărătorul pot să decidă desfiinţarea retroactivă a propriului act (mutuus dissensus), dar neatingând drepturile conferite între timp de cumpărător unor subdobânditori). În acelaşi mod, retroactivitatea recunoscută de lege efectelor unui anumit act juridic nu poate influenţa în vreun fel drepturile anterior dobândite de terţi. În esenţă, relativitatea dictează că retroactivitatea – fie ea legală sau convenţională – nu poate fi folosită pentru a lipsi de eficacitate titlul anterior de dobândire al terţului. Discuţia nu se poartă în regim de (in)opozabilitate, pentru că opozabilitatea faţă de terţ a actului juridic poate fi luată în calcul doar în măsura în care actul respectiv nu urmăreşte producerea de efecte juridice direct în patrimoniul acestuia. Cu alte cuvinte, va fi verificată obligaţia negativă de a nu face nimic prin care să împiedice/îngreuneze executarea contractului doar în cazul terţului căruia contractul nu urmăreşte să îi limiteze/desfiinţeze drepturi, respectiv să îi impună obligaţii^[46].

Dacă soluţia e relativ clară în ceea ce priveşte ratificarea, lucrurile par a fi mai puţin limpezi în materia confirmării. De această dată, art. 1265 alin. (1) C. civ. detaliază în sensul că sunt feriţi de consecinţele nefaste ale confirmării doar terţii de bună-credinţă. Sunt aşadar vizaţi avânzii-cauză cu titlu particular care au dobândit propriul drept fără a fi cunoscut şi fără a fi trebuit să cunoască existenţa actului anulabil^[47].

În aceste condiţii, dacă legea condiţionează de cunoaştere opozabilitatea actului anulabil, acesta din urmă – chiar confirmat – este inopozabil faţă de beneficiarul unui titlu concurent, provenit de la autorul comun (cel care a realizat și confirmarea): nu mai interesează eficacitatea confirmării în sine față de terţ.

Dacă actul anulabil şi necunoscut de terţ la momentul la care a contractat este opozabil de plin drept, terţul de bună-credinţă va putea invoca în ceea ce îl priveşte ineficacitatea confirmării, pentru argumentele legate de relativitate, expuse atunci când am discutat despre ratificare. Explicaţia rămâne valabilă chiar dacă privim confirmarea ca pe un act pur abdicativ: „par une renonciation unilatérale, on ne saurait porter atteinte aux droits des tiers”^[48]. Aşadar, nici de această dată nu îşi va găsi aplicabilitatea teoria aparenţei.

Interpretarea art. 1265 alin. (1) C. civ. apreciem că poate fi numai în sensul că, dacă terţul cunoaşte (doar) existenţa actului anterior, el nu poate fi protejat, deoarece încalcă cu bună-ştiinţă un act care îi este opozabil. Dacă, mai mult, terţul cunoaşte şi cauza de anulabilitate, acesta contractează pe riscul propriu, asumând posibilitatea ca cel cu care a contractat să nu invoce nulitatea actului anterior şi concurent în termenul de prescripţie sau chiar să opteze pentru confirmarea explicită a acestuia. Iată de ce terţul care nu a fost în eroare nu va putea susţine că prin confirmarea survenită ulterior i s-ar restrânge propriul drept. 

5.1. Art. 909 C. civ. ca ipoteză de aplicare concomitentă a opozabilităţii prin cunoaştere şi a teoriei aparenţei

Probabil că textul legal care oglindeşte cel mai bine diferenţele dintre modul de operare a teoriei aparenţei, respectiv al opozabilităţii prin cunoaştere este art. 909 C. civ. De ce? Pentru că textul menţionat face în paralel – desigur, pentru ipoteze diferite – aplicaţia celor două mecanisme juridice. Să detaliem.

Articolul 909 alin. (3) C. civ. stabileşte că: „(…) sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2^[49], se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros (s.n.) sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. În aceste cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia”.

Deducem de aici că: (i) subdobânditorii cu titlu oneros, care au fost de bună-credinţă, vor fi protejaţi în faţa acţiunii în rectificare, în ipoteza în care titulul autorului lor este ulterior anulat, însă doar cu respectarea ceriţelor impuse de textul legal; (ii) subdobânditorii cu titlu oneros, care au fost de bună-credinţă, vor fi la rândul lor protejaţi, în ipoteza în care titlul autorului lor a fost rezoluţionat, prin aceea că faţă de ei nu va fi posibilă niciodată formularea unei acţiuni în rectificare. De unde reiese această distincţie? Din constatarea că – spre deosebire de alin. (2) al art. 909 C. civ. – textul legal reprodus mai sus precizează în mod expres că va putea fi îndreptată împotriva terţilor subdobânditori de bună-credinţă şi printr-un act cu titlu oneros: „acţiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2 (s.n.)”. Per a contrario, rectificarea vizată de art. 908 alin. (1), pct. 3 şi 4 C. civ.^[50] nu va putea afecta înscrierile făcute în beneficiul acestor subdobânditori.

Aşadar, în amblele ipoteze terţii subdobânditori de bună-credinţă printr-un act cu titlu oneros beneficiază de protecţie, dar intensitatea acesteia variază. Care să fie explicaţia? Apreciem că distincţia se justifică tocmai prin aceea că art. 909 C. civ. face atât aplicaţia teoriei aparenţei, cât şi aplicaţia opozabilităţii prin cunoaştere. 

Astfel, atunci când art. 909 alin. (3) C. civ. stabileşte că, în cazul anulării titlului autorului său, rectificarea va putea fi exercitată împotriva subdobânditorului de bună-credinţă în termenul legal de 3 ani, textul legal utilizează teoria aparenţei ca mijloc de protecţie a terţului. După cum am aratat mai sus – în contextul observaţiilor legate de art. 901 C. civ. – acţiunea în rectificare întemeiată pe dispoziţiile pct. 1 şi 2 din alin. (1) al art. 908 C. civ. este admisibilă faţă de subdobânditor tocmai pentru că desfiinţarea retroactivă a titului autorului său prin efectul anulării îi este opozabilă acestuia chiar dacă nu a putut cunoaşte cauzele de nulitate. Terţul de bună-credinţă este aşadar confruntat cu opozabilitatea faţă de el a unei situaţii juridice (generate de efectele retroactive ale nulităţii) care nu i-a fost şi nu i-a putut fi cunoscută. Legea îl protejează tocmai prin aceea că, după expirarea termenului de 3 ani, asigură extinderea faţă de proprietarul veritabil a efectelor actului încheiat de terţ, făcând aplicaţia teoriei aparenţei.

Pe de altă parte, extinderea efectelor propriului titlu de dobândire, prin efectul aparenţei, în favoarea terţului devine inutilă atunci când rectificarea ar fi întemeiată pe desfiinţarea titlului autorului său ca urmare a rezoluţiunii.

Pentru a formula explicaţia, pornim de la observaţia că acţiunea în rectificare însoţeşte (mai) mereu o acţiune de fond, care: „poate fi, după caz, o acţiune în anulare, rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului juridic” [art. 907 alin. (3) C. civ.]. După cum e şi firesc, rectificarea unei înscrieri intervine atunci când titlul care a întemeiat înscrierea a fost la rândul său desfiinţat, lipsit de eficacitate etc.

Aşadar, pentru ca rectificarea să poată fi îndreptată împotriva terţului subdobânditor, este esenţial ca hotărârea prin care a fost admisă acţiunea de fond să îi fie opozabilă şi acestuia. Prin urmare, în ipotezele în care rectificarea nu poate fi exercitată în contra subdobânditorilor de bună-credinţă explicaţia e dată tocmai de faptul că faţă de aceştia este inopozabilă desfiinţarea retroactivă a titlului vizat.

Să presupunem că A vinde un imobil către B, iar mai apoi acesta îl vinde lui C. Ulterior înscrierii dreptului în beneficiul lui C, contractul dintre A şi B este desfiinţat cu efect retroactiv prin rezoluţiune (sau ca urmare a caducităţii). S-ar zice că C a dobândit de la un neproprietar şi înscrierea făcută în beneficiul său urmează a fi radiată. Da, dacă pornim de la premisa că desfiinţarea retroactivă a titlului lui B îi este opozabilă, în pofida faptului că nu îi erau cunoscute cauzele de desfiinţare la data la care a contractat cu acesta din urmă.

În măsura în care efectele rezoluţiunii sau ale caducităţii nu se produc şi faţă de terţul subdobânditor de bună-credinţă printr-un act cu titlu oneros, rezultă că acesta a dobândit de la cel care, din perspectiva lui, avea calitatea de proprietar. Prin urmare, terţul nu are nevoie de extinderea efectelor propriului titlu şi este totodată exclusă admisibilitatea oricărei cereri de radiere din cartea funciară a înscrierii făcute în beneficiul său (în exemplul de mai sus, C rămâne pe mai departe avândul-cauză cu titlu particular al lui B, spre deosebire de situaţia în care ar fi intervenit anularea contractului iniţial dintre A şi B, iar C ar fi fost nevoit să se prevaleze de teoria aparenţei). Întregul eşafodaj se întemeiază pe ideea că faţă de subiectul de drept este opozabilă realitatea juridică doar astfel cum a cunoscut-o în mod legitim atunci când a acţionat juridic. 

Subliniem o dată în plus: opozabilitatea prin cunoaştere şi dedublarea realităţii juridice pe care o generează sunt eficiente tocmai pentru că este posibilă în acest mod, conectarea dobândirii de care a beneficiat subdobânditorul la realitatea juridică care i se impune şi acestuia. Reluând exemplul nostru, inclusiv din perspectiva lui C este de necontestat că proprietar al bunului a fost A. Odată ce rezoluţiunea/ caducitatea titlului intermediarului B este inopozabilă faţă de C, rezultă că acesta se găseşte la finalul unui şir de dobândiri pornit de la proprietarul iniţial necontestat (A)^[51].

De regulă, se apreciază că buna-credinţă a terţului dobânditor care se prevalează de prevederile art. 909 C. civ. trebuie să fi subzistat – în condiţiile art. 901 C. civ. – până la momentul înregistrării cererii de intabulare a dreptului în beneficiul său. Analiza comparativă a celor două mecanisme de protecţie a terţului subdobânditor exploatate de art. 909 alin. (3) C. civ. poate reprezenta (şi) punctul de pornire cel puţin pentru punerea în discuţie a unei posibile nuanţări legate de momentul la care se impune verificarea bunei-credinţe. Astfel, dacă suntem în prezenţa vreunuia din cazurile de rectificare reglementate de art. 908 alin. (1), pct. 1 şi 2 C. civ., terţul subdobânditor va fi protejat prin aplicarea teoriei aparenţei, imediat ce a dobândit posesia tabulară, fiind aşadar firesc ca buna lui credinţă să fie verificată la momentul la care a solicitat înscrierea în beneficiul său în cartea funciară.

Pe de altă parte, dacă suntem în prezenţa vreunuia din cazurile de rectificare instituite art. 908 alin. (1), pct. 3 şi 4 C. civ., terţul subdobânditor va fi protejat prin aceea că îi va fi inopozabilă modificarea situaţiei juridice (ca efect al rezoluţiunii) pe care nu a putut-o cunoaşte la momentul la care a contractat. Suntem aşadar în prezenţa ipotezei în care legea blochează posibilitatea de a asigura opozabilitatea prin cunoaştere faţă de terţ ulterior momentului la care acesta a contractat. Într-o atare situaţie, ar părea firesc să intereseze existenţa bunei-credinţe la momentul la care subdobânditorul a încheiat propriul act şi să nu fie pretinsă menţinerea acestei erori legitime până la data la care s-a solicitat înscrierea dreptului în beneficiul său în registrul de publicitate. 

5.2. Art. 1306 C. civ. şi urm. ca ipoteză de aplicare concomitentă a opozabilităţii prin cunoaştere şi a teoriei aparenţei^[52]

Articolul 1306 C. civ. ne anunţă că: „Modificarea şi revocarea împuternicirii trebuie aduse la cunoştinţa terţilor (s.n.) prin mijloace corespunzătoare. În caz contrar, acestea nu sunt opozabile terţilor (s.n.) decât dacă se dovedeşte că aceştia le cunoşteau ori puteau să le cunoască în momentul încheierii contractului”. La rândul său, art. 1307 alin. (40 C. civ. insistă asupra faptului că: „Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privinţa terţilor care, în momentul încheierii contractului, nu cunoşteau şi nici nu trebuiau să cunoască (s.n.) această împrejurare”. În rezumat, modificarea, revocarea şi încetarea puterii de reprezentare convenţională a altuia sunt inopozabile terţilor care au contractat cu reprezentantul (mai mult sau mai puţin aparent) în lipsa cunoaşterii efective, a cunoaşterii impuse sau, după caz, a cunoaşterii posibile legate de aceste schimbări ale situaţiei juridice. Aşadar, faţă de terţii vizaţi rămâne opozabilă realitatea juridică originară, singura pe care au putut-o cunoaşte.

S-ar părea că acelaşi raţionament ar trebui să se regăsească şi în spatele art. 1309 C. civ. (Lipsa sau depăşirea puterii de reprezentare). Şi totuşi, textul precizează destul de tranşant în alin. (1) că: „Contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat şi terţ”. Legiuitorul revine mai apoi [alin. (2)], pentru a mai îndulci situaţia terţului care a contractat cu reprezentantul aparent: „Dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite (s.n.), reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta”.

De ce nu îl mai protejează de această dată necondiţionat legiuitorul pe terţul de bună-credinţă, edictând inopozabilitatea faţă de el a situaţiei juridice pe care nu a putut-o cunoaşte? Răspunsul e foarte simplu: pentru că inopozabilitatea i-ar fi cu totul insuficientă terţului. Explicaţia: acum nu există o altă situaţie juridică – concurentă – de care terţul să se prevaleze. Mai exact, protecţia eficientă a terţului de bună-credinţă presupune de acestă dată extinderea efectelor propriului titlu. Aceasta pentru că opozabilitatea întemeiată pe cunoaştere nu poate masca realitatea că de facto a lipsit (de la bun început) puterea de reprezentare pe care s-a întemeiat terţul atunci când a contractat. Cât timp această putere de reprezentare nu a existat niciodată, terţul nu se mai poate prevala de inopozabilitatea faţă de el a unei modificări ulterioare a situaţiei juridice. 

Aşadar, dacă situaţia juridică în care s-a încrezut terţul de bună-credinţă este lipsită de chiar titlul originar de generare a ei va fi necesar apelul la teoria aparenţei pentru a îl proteja pe acesta. Remarcăm şi că art. 1309 C. civ. introduce o condiţie suplimentară, oarecum atipică, pentru aplicarea teoriei aparenţei. E vorba despre cerinţa ca tocmai cel ale cărui interese vor fi sacrificate (presupusul reprezentat) să se fi aflat la originea aparenţei inexacte, la a cărei generare a contribuit. 

****

Cele detaliate până aici, apreciem că întemeiază concluzia că binomul opozabilitate/inopozabilitate având drept criteriu cunoaşterea poate opera în mod eficient doar atât timp cât eroarea terţului a fost cauzată exclusiv de necunoaşterea unor titluri derivate, care s-au mulţumit să modifice sau să stingă o situaţie juridică preexistentă şi care nu poate fi contestată cu succes de adversarul terţului. Ori de câte ori situaţia juridică presupusă de errans a lipsit cu desăvârşire sau a fost desfiinţată cu efect retroactiv opozabil de plin drept, terţului de bună-credinţă nu îi rămâne decât să apeleze la teoria aparenţei.

Note de subsol

^[1] Studiul de faţă reprezintă un fragment din cercetarea întreprinsă în cadrul monografiei Eseu asupra cunoaşterii în dreptul civil. Aparenţă. Opozabilitate. Formalism. Publicitate (Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017), publicate în urma susţinerii publice a tezei de doctorat cu titlul Aparenţa în dreptul privat (2014),în faţa unei comisii în cadrul căreia am avut onoarea de a îl avea ca unul dintre referenţi pe dl. prof. Flavius A. Baias. 

^[2] Desigur că procesul de cunoaştere presupune o reconstrucţie mentală, însă atunci când ne referim la situaţii juridice convenţionale în relaţie cu cunoaşterea avem în vedere eventuale limitări/modificări ale eficacităţii actelor juridice în funcţie de limitele cunoaşterii terţilor în legătură cu cele dintâi. 

^[3] Inclusiv în cazul în care ar fi susceptibilă de aplicare prezumţia relativă de simulare a datei – instituită prin reglementarea datei certe a înscrisurilor sub semnătură privată (art. 278 C. proc. civ.) – terţii pot fi interesaţi în a nu se prevala de acest beneficiu legal. Să ne imaginăm, spre exemplu, ipostaza ingrată în care s-ar afla beneficiarul unei clauze de inalienabilitate a unui bun mobil: dacă ar înţelege să invoce dobândirea datei certe de către actul de înstrăinare la un moment ulterior datei menţionate în înscris, ar putea apărea riscul ca faţă de el actul să fie considerat încheiat ulterior expirării perioadei în care era eficace clauza de inalienabilitate.

^[4] Nu este invariabil vorba despre o ineficacitate automată, astfel cum se întâmplă în cazul unei înstrăinări ulterioare a aceluiaşi drept, în beneficiul unui al doilea dobânditor, pe care părţile ar antedata-o pentru a ascunde ineficacitatea acesteia în raport cu dobânditorul iniţial. 

Astfel, poate fi amintită deghizarea de către debitor a actului de înstrăinare gratuit sub forma unei înstrăinări oneroase, pentru a reduce şansele creditorilor de a ataca cu succes actul prin intermediul acţiunii pauliene.

^[5] Fl.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 178 şi urm.; J. Ghestin, C. Jamin, M. Billiau, Traité de droit civil. Les effets du contrat, 3^e éd., Ed. LGDJ, Paris, 2001, p. 957 şi urm.; H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil. Obligations, 9^e éd, Ed. Montchrestien, Paris, 1998, p. 929 şi urm.; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 11^e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2013,p. 598 şi urm.

^[6] A se vedea, spre exemplu, Fl.A. Baias, Simulaţia…, p. 66 şi urm.

^[7] „Suivant notre système consensualiste, la volonté est créatrice d’engagements juridiques. (…) Réciproquement, la volonté des parties peut se proposer de maintenir hors du droit, dans le non-droit, la relation envisagée. L’autonomie de la volonté n’est pas seulement la liberté de créer du droit: elle est aussi la liberté, largement ouverte aux hommes, de demeurer dans la pure absence qu’est le non-droit” (J. Carbonnier, Flexible droit. Pour une sociologie du droit sans rigueur, 10^e éd., Ed. LGDJ, Paris, 2001, pp. 37-38). 

^[8] Fl.A. Baias, Simulaţia…, p. 99.

^[9] H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Obligations…, p. 923.

^[10] Între diferitele forme de simulaţie nu există o diferenţă calitativă, ci doar una cantitativă: orice clauze contrazise de actul secret nu produc efecte juridice, pentru că lipseşte voinţa părţilor în acest sens.

^[11] J. Ghestin, C. Jamin, M. Billiau, Les effets…, p. 957. Ne rezumăm aici la a puncta faptul că opozabilitatea prin cunoaştere şi teoria aparenţei sunt două mecanisme juridice distincte, care – deşi valorifică deopotrivă cunoaşterea efectivă, cunoaşterea impusă şi cunoaşterea posibilă – devin aplicabile în ipoteze distincte. Sferele lor, vom vedea, au doar câteva puncte de suprapunere.

Nu se poate aşadar afirma cu temei că inopozabilitatea actului care nu a putut fi cunoscut este o consecinţă a teoriei aparenţei: am arătat că aceasta din urmă nu apelează la inopozabilitatea vreunui act juridic faţă de errans, ci la extinderea faţă de titularul veritabil a efectelor actului încheiat de errans.

^[12] Spre exemplu, atunci când deghizarea are ca finalitate mascarea realităţii că puterile oferite mandatarului cu care a contractat terţul de bună-credinţă erau mai restrânse decât cele declarate în actul public.

^[13] Dacă cesionarul unei creanţe află ulterior că actul constitutiv al acesteia a fost simulat prin deghizare parţială, în sensul că cuantumul real a sumei datorate de debitor e mai mic decât cel declarat, cesionarul nu va putea să se prevaleze de teoria aparenţei: eroarea a purtat exclusiv asupra valorii economice a dreptului subiectiv.

Pe de altă parte, dacă cesionarul unui drept care îi conferă posibilitatea de a pretinde debitorului executarea unei lucrări află ulterior că, urmare a unei deghizări, acest drept presupune exclusiv posibilitatea de a pretinde plata unei sume de bani, el va putea să invoce teoria aparenţei.

Rămâne aplicabilă teoria aparenţei şi atunci când deghizarea a urmărit ascunderea faţă de terţi a unei modalităţi care afectează existenţa sau exercitarea dreptului subiectiv.

^[14] A ipotechează în favoarea lui B un teren, deşi proprietar al imobilului e C. Contractul de ipotecă e ineficace faţă de C, chiar în măsura în care acesta nu şi-ar fi intabulat dreptul anterior constituirii ipotecii. Aceasta pentru că A nu este proprietar al terenului, deci nu poate dispune de el, căci nemo dat qoud non habet. Jocul opozabilităţii ar deveni relevant doar în măsura în care C ar fi dobândit terenul de la A, deci doar dacă între situaţia aparentă (terenul ar fi în proprietatea lui A) şi situaţia juridică propriu-zisă (terenul se află în proprietatea lui C) ar fi existat la un moment dat un punct de contact.

^[15] Legitime în sensul că sunt încheiate cu respectarea condiţiilor legale generale, impuse pentru formarea lor valabilă.

^[16] Pentru o abordare diferită a relaţiei dintre teoria aparenţei şi realităţile juridice, a se vedea D. Deroussin, Réalité vécue, réalité juridique et verité judiciaire à Rome et dans l’ancien droit français. Contribution historique à l’étude de la théorie de l’apparence, în Droits 37/2003, p. 191 şi urm.

^[17] Tocmai de aceea am spus că în timp ce opozabilitatea soluţionează conflictul între drepturi concurente, teoria aparenţei soluţionează conflictul dintre fapt (interes) şi drept: într-adevăr, terţul de bună-credinţă a încheiat un act juridic, generând astfel o situaţie juridică, dar acel act juridic – prin ipoteză – nu e susceptibil de a crea dreptul dorit de terţ (pentru că e încheiat cu proprietarul aparent, creditorul aparent, reprezentantul aparent, prepusul aparent etc.).

^[18] Evident că un contract de vânzare, chiar valabil încheiat de terţul de bună-credinţă cu succesorul aparent, fiind o vânzare a lucrului altuia, nu poate fi eficace în ceea ce priveşte transferul de proprietate. În condiţii normale, o astfel de vânzare nu are cum să îl lipsească pe proprietar de dreptul său: D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Vânzarea şi schimbul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 69 şi urm.; J. Huet, Traité de droit civil. Les principaux contrats spéciaux, ed. a 2-a, Ed. LGDJ, Paris, 2001, p. 96 şi urm.; O. Barret, Vente (2º formation), în Rép. civ. Dalloz, 2007,p. 394 şi urm.

^[19] Starea de fapt poate oferi o mai mică sau mai mare garanţie a exactităţii informaţiei cu privire la situaţia juridică căreia îi este asociată doar în măsura în care chiar acea stare de fapt condiţionează un mod de generare sau este ea însăşi ridicată la statutul de izvor al situaţiei juridice (e.g. fapt juridic), de unde şi consecinţa: „l’acte (s.n.) prouve la propriété jusqu’à la preuve d’un droit plus fort. (…) La preuve la plus forte de la propriété foncière est la prescription ou longue possession (s.n.)”, E. Levy, Les droits sont des croyances, în R.T.D. civ., 1924, p. 59. 

^[20] Retroactivitatea oferă un astfel de exemplu: A, care încheie cu B un contract de locaţiune, se informează prin intermediul unui înscris (e.g. înscrisul constatator al contractului translativ de proprietate) că B e proprietarul bunului respectiv. Ulterior, contractul în temeiul căruia B a devenit proprietar este anulat din cauza unui viciu de consimţământ. Prin jocul retroactivităţii, se va considera că A a contractat cu un neproprietar, în pofida stării de fapt: înscrisul, posesia exercitată de B asupra bunului etc. Pentru dezvoltări cu privire la retroactivitate în contextul abordat, a se vedea R. Jambou-Merlin, Essai sur la rétroactivité dans les actes juridiques, în R.T.D. civ., 1948, p. 276 şi urm.; P. Ancel, La rétroactivité et la sécurité des tiers, în R.D.C. nr. 1/2008, p. 35, unde se remarcă şi faptul că: „ce qui est essentiel, au-delà de la rétroactivité, c’est que, en droit français, la résolution (et, a fortiori, la nullité) produit un effet réel, qu’elle agit sur le transfert de droits réalisé par l’acte, et que cet effet réel de l’anéantissement est, comme le contrat lui-même, opposable au tiers”. Observaţia, valabilă şi pentru dreptul român, e făcută în contextul unei paralele cu dreptul german, unde principiul separaţiei şi cel al abstracţiunii fac ca desfiinţarea, chiar retroactivă, a actului obligaţional să nu afecteze transferul dreptului real, realizat printr-un act distinct. De subliniat de asemenea faptul că, în sistemul german, rezoluţiunea nu atrage desfiinţarea retroactivă a contractului.

^[21] G. Virassamy, La connaissance et l’opposabilite, în Les effets du contrat à l’égard des tiers – comparaison franco-belge, în LGDJ, Paris, 1992.

^[22] Pentru o discuţie legată de raportul dintre opozabilitate, cunoaştere efectivă şi cunoaştere reputată, a se vedea J. Duclos, L’opposabilité. Essai d’une théorie générale, Ed. LGDJ, Paris, 1984, pp. 319-355, respectiv pp. 367-398.

^[23] Avem în vedere atât opozabilitatea de plin drept, cât şi opozabilitatea care, deşi condiţionată de un anumit formalism legal, rămâne în esenţă independentă de cunoaştere.

Art. 169 alin. (2) C. civ. poate fi relevant pentru această a doua ipoteză. În esenţă, textul legal admite că cunoaşterea efectivă, obţinută accidental de terţ, atrage opozabilitatea punerii sub interdicţie faţă de terţul respectiv. Pe de altă parte, textul nu alege să condiţioneze invariabil opozabilitatea erga omnes de o cunoaştere accesibilă şi impusă tuturor terţilor. Într-adevăr, art. 169 alin. (2) C. civ. stabileşte că: „(…) lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei terţe persoane decât de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie pe altă cale”. Nu trebuie să inducă în eroare paralela cu cunoaşterea efectivă (asemănătoare celei regăsite în art. 22 C. civ.): formalităţile de publicitate instituite de art. 941 C. proc. civ. nu presupun invariabil efectuarea de înscrieri în registre publice pe care terţii sunt ţinuţi a le consulta. Astfel, cu titlu general, punerea sub interdicţie va fi întotdeauna menţionată (doar) în actul de naştere al interzisului, cuprins în registrul de stare civilă. În ceea ce îi priveşte, terţii nu au îndatorirea de a se informa prin solicitarea prealabilă de informaţii din actele de stare civilă ale potenţialilor cocontractanţi.

Prin urmare, punerea sub interdicţie menţionată doar în registrul de stare civilă le este opozabilă terţilor independent de cunoaşterea ei de către aceştia. Faptul că terţii nu sunt ţinuţi să cunoască punerea sub interdicţie menţionată în registrul de stare civilă e confirmat de prevederile art. 45 C. civ., care le permite acestora să se prevaleze de eroarea legitimă/ scuzabilă cu privire la capacitatea de exerciţiu a cocontractantului. Situaţia se va modifica doar pentru terţii în contra cărora pot fi invocate prevederile art. 941, alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. civ.

^[24] Dacă A înstrăinează acelaşi bun imobil lui B şi apoi lui C, pentru a-şi proteja interesele, acesta din urmă nu are decât să asigure cu prioritate opozabilitatea dreptului său prin publicitate, fără a fi nevoit să se justifice prin aceea că, deşi transferase anterior proprietatea, A rămăsese titular aparent al dreptului la momentul încheierii contractului dintre cei doi.

^[25] Art. 306 alin. (2) C. civ. stabileşte că: „Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi (s.n.), în afară de cazul în care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acţiunea în constatarea nulităţii ori în anulare sau terţul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei (…)”. Prin urmare, s-ar părea că terţul care a cumpărat sau a închiriat de la unul dintre soţi un bun mobil dobândit de aceştia în timpul căsătoriei nu va fi nevoit să se prevaleze de teoria aparenţei pentru salvarea efectelor propriului act. De ce? Pentru că se va putea pur şi simplu folosi de inopozabilitatea faţă de el a situaţiei juridice concurente, rezultate din desfiinţarea căsătoriei, rămânând aplicabile în ceea ce îl priveşte prevederile art. 339 C. civ., respectiv ale art. 345 alin. (2) C. civ. şi art. 346 alin. (2) C. civ. Inopozabilitatea efectelor nulităţii faţă de terţ ar face ca, în ce îl priveşte, bunul mobil să rămână un bun comun, ca fiind dobândit în timpul căsătoriei.

Dincolo de formularea textului legal, exprimăm rezerve faţă de o atare interpretare a lui. Simpla inopozabilitate a hotărârii judecătoreşti nu schimbă faptul că terţul de bună-credinţă s-a întemeiat, atunci când a contractat, pe un act afectat de un viciu originar, care l-a împiedicat să producă efecte juridice. Se poate face o paralelă cu situaţia fictivităţii: inopozabilitatea actului secret nu schimbă faptul că actul public nu este, în sine, un act juridic. Aşadar, tocmai pentru că situaţia juridică în care s-a încrezut terţul nu a existat niciodată, protejarea acestuia impune aplicarea teoriei aparenţei. Simpla inopozabilitate a hotărârii judecătoreşti de anulare nu este de natură a conferi efecte juridice actului nevalabil.

^[26] Pentru o analiză critică a modului în care este de multe ori înţeleasă răsfrângerea efectelor nulităţii asupra actelor subsecvente, G.-A. Ilie, Resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis – mit şi realitate în materia efectelor nulităţii actului juridic civil, în Actul juridic în Noul Cod civil (coord. M. Nicolae), Ed. Solomon, Bucureşti, 2020, p. 311 şi urm. 

^[27] O ipoteză precum cea vizată de art. 347 alin. (2) C. civ. nu poate fi calificată drept derogare veritabilă de la regula expusă aici. Într-adevăr, terţului de bună-credinţă i se va permite să invoce faptul de a nu fi cunoscut calitatea de bun comun, generată de regimul comunităţii legale, dar aceasta tocmai pentru că eroarea iniţială a terţului dobânditor a purtat asupra situaţiei juridice convenţionale – aceea de persoană căsătorită – a autorului său.

^[28] Situaţia se schimbă în cazul preempţiunii convenţionale. În materie imobiliară aceasta este opozabilă doar condiţionat de (posibilitatea de) cunoaştere, iar în materie mobiliară – deşi opozabilă de plin drept – îşi poate vedea înfrânte efectele prin invocarea art. 937 C. civ.

^[29] Este puternică tentaţia de a considera că în orice astfel de ipoteză, în care cauza de desfiinţare apare ulterior încheierii actului juridic (e.g. rezoluţiunea unei vânzări; revocarea unei donaţii), retroactivitatea operează în regim de ficţiune juridică. Au fost însă aduse şi contraargumente temeinice: a se vedea G. Wicker, Les fictions juridiques. Contribution à l’analyse de l’acte juridique, Ed. LGDJ, Paris, 1996, p. 283 şi urm.

^[30] Dacă desfiinţarea retroactivă e consecinţa nulităţii, simpla inopozabilitate faţă de terţ a hotărârii pronunţate de instanţă nu schimbă realitatea că actul pe care acesta s-a întemeiat e afectat de un viciu originar, care îl împiedică să producă efecte juridice, tot astfel cum o eventuală inopozabilitate faţă de terţ a dreptului adevăratului proprietar nu ar fi suficientă atunci când terţul a cumpărat bunul de la un hoţ. 

^[31] Pentru dezvoltări, a se vedea A. Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 136-138; N. Fricero, Autorité du jugement, în Droit et pratique de la procédure civile – coordonator, S. Guinchard, ed. a 5-a, Ed. Dalloz, Paris, 2006, p. 868.

^[32] Dacă instanţa s-a pronunţat iniţial în sensul nulităţii actului juridic, terţul interesat va avea posibilitatea să demonstreze, într-un litigiu viitor, că actul este valabil, aducând argumente care nu au fost formulate de părţile contractante în procesul iniţial (e.g. ipoteza a doua vânzări succesive din care prima este anulată, iar mai apoi vânzătorul iniţial revendică bunul de la subdobânditor: acesta din urmă va avea posibilitatea de a demonstra, în procesul de revendicare, că vânzarea dintre reclamant şi autorul său este valabilă, în pofida a ceea ce a stabilit prima instanţă). Tot astfel, faptul că acţiunea în anularea contractului formulată de una dintre părţile contractante a fost respinsă nu îl împiedică pe terţul interesat să invoce el însuşi într-un alt proces nulitatea actului respectiv.

Într-adevăr, art. 39 alin. (3) C. proc. civ. stabileşte că: „Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului (…) va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular”. De remarcat însă că textul are în vedere ipoteza particulară în care „în cursul procesului (s.n.) dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular” [art. 39 alin. (1) C. proc. civ.], nicidecum cazul în care subdobânditorul ar fi contractat anterior litigiului judiciar care vizează titlul autorului său. 

Art. 39 alin. (1) C.civ. dictează continuarea procesului între părţile iniţiale pentru situaţia în care dreptul litigios e transmis cu titlu particular în cursul procesului. În aceste condiţii, alin. (3) al textului legal poate fi eventual interpretat – în pofida referirii exprese pe care o face la opozabilitate – ca extinzând obligativitatea, respectiv autoritatea de lucru judecat a hotărârii exclusiv faţă de avândul-cauză cu titlu particular care a contractat cu partea litigantă în timp ce acţiunea se afla pe rolul instanţei de judecată. 

^[33] Dorim aici să punctăm faptul că aplicaţia teoriei aparenţei presupune extinderea efectelor juridice ale titlului iniţial şi faţă de alţi subiecţi de drept. Doar printr-o astfel de suplimentare poate fi atins dezideratul unui act care să susţină situaţia juridică urmărită de terţul de bună-credinţă. Aceasta deoarece – prin ipoteză – titlul pe care terţul îl are este lipsit de eficacitate (e.g. contractul de vânzare încheiat cu un neproprietar nu e susceptibil de a transfera proprietatea; contractul încheiat cu cel căruia îi lipseşte o împuternicire în acest sens nu îl va obliga pe presupusul mandant).

^[34] Am precizat deja semnificaţia existenţei în universul juridic.

^[35] A cunoaşte doar situaţia juridică iniţială, generată de contractul de mandat. Îi este însă necunoscută modificarea acesteia prin actul de revocare a mandatului. Dacă admitem că revocarea este inopozabilă în lipsa cunoaşterii, se cheamă că faţă de A subzistă pe mai departe mandatul conferit lui B.

^[36] Distincţia pe care dorim să o punctăm aici poate fi reliefată şi de paralela între (i) anularea ulterioară a titlului autorului de la care terţul de bună-credinţă a dobândit un teren şi (ii) rezoluţiunea judiciară/ respectiv rezoluţiunea convenţională în temeiul unui pact comisoriu neînscris în cartea funciară a titlului aceluiaşi autor. În primul caz, desfiinţarea retroactivă a titlului autorului său îi va fi opozabilă dobânditorului de bună-credinţă, în pofida faptului că acesta nu a cunoscut cauza de nulitate. Consecinţa: terţul de bună-credinţă va putea fi protejat doar prin aplicarea teoriei aparenţei. În cel de-al doilea caz, desfiinţarea retroactivă a titlului autorului său îi va fi inopozabilă dobânditorului de bună-credinţă. Consecinţa: acesta rămâne proprietar pentru simplul fapt că a dobândit de la cel care – exclusiv faţă de el – este considerat în continuare proprietar. 

^[37] A cunoaşte doar situaţia juridică generată de contractul de mandat. Desfiinţarea ulterioară a acesteia, prin hotărârea de anulare a contractului, se va produce retroactiv, cu efecte erga omnes chiar de la momentul iniţial al acordării mandatului. Se cheamă că A a contractat cu B în lipsa unui mandat al acestuia din urmă. Protejarea lui A va fi posibilă doar prin suplinirea lipsei titlului care să întemeieze situaţia juridică în care acesta s-a încrezut.

^[38] Notăm, pe marginea exemplului oferit, că efectele hotărârii judecătoreşti de anulare a actului juridic se produc retroactiv erga omnes, independent de imposibilitatea terţilor interesaţi de a cunoaşte cauza de nulitate la momentul la care au acţionat juridic. Aceasta deoarece tranşarea adevărului juridic prin hotărârea judecătorească nu ţine cont de reprezentarea subiectivă a terţilor asupra realităţii juridice.

^[39] Iată de ce numeroase texte legale care fac aplicaţia teoriei aparenţei se mulţumesc cu menţiuni de felul: terţul nu a cunoscut, respectiv nu putea şi/sau nu trebuia să cunoască situaţia juridică reală.

^[40] Dacă reprezentantul aparent a contractat cu terţul de bună-credinţă în lipsa oricărui mandat, nu va intra în discuţie un soi de „inopozabilitate” faţă de errans a lipsei mandatului. Soluţia va fi aceea de extindere faţă de presupusul mandant a efectelor unui act juridic la a cărui încheiere acesta nu a consimţit şi nici nu a fost legal reprezentat.

^[41] Cass. civ. 3^e, 11 juin 1980 (disponibilă online la adresa: http://www.legifrance.gouv.fr/). Apreciem speţa ca fiind relevantă pentru cele susţinute de noi, cu rezerva că, după cum am arătat, nu considerăm că e vorba despre simpla opozabilitate faţă de titularul veritabil a actului încheiat de terţul de bună-credinţă.

^[42] Desigur, clauzele de inalienabilitate sunt susceptibile de înscriere în AEGRM, însă doar creditorii, titulari la rândul lor ai altor drepturi care fac obiectul înscrierii în Arhivă, sunt ţinuţi de îndatorirea de a se infrorma prin consultarea acesteia. Ceilalţi terţi rămân de bună-credinţă dacă au ignorat drepturile menţionate în AEGRM, eroarea lor putânt fi chiar în aceste condiţii scuzabilă.

^[43] Am putea fi tentaţi să apreciem că dublul standard expus mai sus ar fi aplicabil şi în cazul ipotezei avute în vedere de art. 347 alin. (2) C. civ., atunci când stabileşte că: „Terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se (s.n.) informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulităţii (pronunţate de instanţă la cererea celuilalt soţ, al cărui consimţământ la încheierea actului de înstrăinare/ grevare a bunului comun a lipsit, deşi era necesar, în condiţiile legii – art. 346 C. civ., n.n.)”. Astfel, ar urma să fie aplicabilă inopozabilitatea a ceea ce nu a putut fi cunoscut sau însăşi teoria aparenţei, după cum în discuţie se află un bun imobil, menţionat în cartea funciară, respectiv un bun mobil, nesupus formalităţilor de publicitate.

Apreciem că paralela cu situaţia clauzelor de inalienabilitate este exclusă, pentru motivele pe care le vom detalia.

În materie mobiliară, prevederile art. 346 alin. (2) C.civ. – referitoare la posibilitatea soţului de a „dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate” – fac inutil apelul la teoria aparenţei, datorită identităţii consecinţelor. Mai exact, legea alege să extindă de plano efectele actului de dispoziţie faţă de soţul care nu a consimţit, tocmai în considerarea dificultăţii terţilor de a se informa asupra calităţii de bun comun a mobilului pe care îl achiziţionează. Extinderea efectelor este reglementată cu titlu general, fără a fi în vreun fel condiţionată de eroarea legitimă/ scuzabilă a cocontractantului asupra calităţii de bun comun a mobilului dobândit, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă aplicabilă era teoria aparenţei. Este adevărat că textul legal are în vedere doar actele cu titlu oneros, dar aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru textele care valorifică aparenţa şi care ar fi eventual susceptibile de aplicare (e.g. art. 937 C. civ.; art. 17 C. civ.).

În materie imobiliară, de regulă se menţionează cu ocazia intabulării dreptului de proprietate că acesta a fost dobândit cu titlu de bun comun. Mai mult, oricare dintre soţi are posibilitatea de a solicita să se facă în cartea funciară precizarea „despre apartenenţa unui bun la comunitate” (art. 344 C. civ.). Cu toate acestea, în lipsa menţiunii din cartea funciară nu se poate vorbi despre inopozabilitatea faţă de terţ a calităţii de bun comun. Explicaţia: apartenenţa la comunitate a bunului dobândit în timpul căsătoriei este atrasă de aplicabilitatea regimului comunităţii legale, iar acest regim este generat legal şi ca atare opozabil erga omnes de plin drept [apreciere implicit confirmată şi de art. 313 alin. (3) C. civ.].

Prin urmare, posibilitatea de a menţiona într-un registru de publicitate calitatea de bun comun nu este nicidecum un argument în sensul că regimul de coproprietate atras de comunitatea legală şi-ar vedea opozabilitatea faţă de terţi condiţionată de cunoaşterea efectivă sau de cunoaşterea impusă. Art. 347 alin. (2) C. civ. face invariabil aplicaţia teoriei aparenţei, iar eventuala menţionare a calităţii de bun comun într-un registru de publicitate are exclusiv valoare de informare: înlătură posibilitatea terţilor ţinuţi a se informa (inclusiv) prin consultarea registrului respectiv de a mai invoca buna lor credinţă. Elementul de autenticitate al art. 347 alin. (2) C. civ. constă în faptul că permite terţului de bună-credinţă să invoce ignorarea legitimă a unui regim juridic generat de lege (comunitatea matrimonială). Explicaţia e dată de faptul că legea asociază acest regim juridic unei situaţii generate convenţional, prin actul căsătoriei, iar eroarea originară a terţului de bună-credinţă vizează tocmai existenţa acestuia din urmă.

^[44] Sublinem că singurele pentru care legea instituie cerinţa înscrierii într-un registru sunt testamentele autentice (art. 1046 C. civ.). Nici măcar în cazul acestora nu se pune însă problema condiţionării efectelor faţă de terţi de o atare înscriere. Nu este nicidecum vorba despre instituirea unui sistem de publicitate propriu-zis.

^[45] Dincolo de formularea textului legal, cel care confirmă actul anulabil nu se rezumă la a renunţa la dreptul său de a critica actul respectiv, ci exprimă şi intenţia de a îl transforma într-un act valabil (a se vedea D. d’Ambra, Confirmation, în Rép. Civ. Dalloz, 2009, p. 4).

^[46] Vânzarea de către proprietar a bunului imobil este inopozabilă faţă de terţ cât timp nu s-au îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară, dar e susceptibilă de a deveni eficace şi faţă de acesta. Pe de altă parte, vânzarea lucrului altuia este lipsită de orice efect translativ de proprietate, atât inter partes, cât şi faţă de terţi (incluzându-l pe adevăratul proprietar), iar asta indiferent de îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

^[47] Cei care, atunci când au contractat, cunoşteau existenţa actului anulabil anterior nu pot fi calificaţi ca fiind de bună-credinţă, indiferent că le era sau nu cunoscută cauza de anulabilitate. Cât timp au cunoscut existenţa actului anterior le-a fost evident că propriul act contravine situaţiei juridice preexistente.

Ne ferim totodată să luăm în calcul eventuala bună-credinţă a terţului care a cunoscut atât actul anterior, cât şi cauza de nulitate a acestuia, bună-credinţă fundamentată pe o presupusă convingere (eronată, dar legitimă) că autorul său va înţelege să invoce nulitatea relativă a actului iniţial, în condiţiile în care a ales să încheie un al doilea contract, care contravine celui anulabil. Soluţia fundamentată pe voinţa prezumată a beneficiarului dreptului de a solicita anularea ne pare a fi una arbitrară: să presupunem că proprietarul A încheie cu B un contract de ipotecă asupra terenului său; ulterior, A încheie cu C un al doilea contract de ipotecă asupra aceluiaşi teren. Chiar dacă C şi A cunosc cauza de anulabilitate a primului contract, nu se poate deduce în mod rezonabil că A ar fi dorit, prin contractul încheiat cu C, constituirea unei ipoteci de rangul I şi nu de rangul II. 

^[48] G. Couturier, La confirmation des actes nuls, Ed. LGDJ, Paris, 1972, p. 76.

^[49] „Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă: 1. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui; 2. dreptul înscris a fost greşit calificat”.

^[50] „Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă: (…) 3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; 4. înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă cu situaţia juridică reală a imobilului”.

^[51] Cât timp potenţialul reclamant este tocmai A, în mod evident acesta nu va contesta faptul că dreptul de proprietate i-a aparţinut.

^[52] Pentru analiza legată de rolul aparenţei în ipoteze asociate care depăşesc limitele studiului nostru, a se vedea F.I. Mangu, O formă, mai multe fonduri: între interpunerea de persoane, contractul de prête-nom, mandatul fără reprezentare şi angajamentul reprezentantului (mandatarului) reticent, în R.R.D.P. nr. 1/2001, p. 551 şi urm.