Despre obligația implicită de informare – situația antreprenorilor care contribuie la aceeași finalitate economică

Studiu publicat în volumul In Honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept, tomul III, Ed. Hamangiu, 2021, p. 832-848.

---

„car s’obliger á faire avoir la chose, dans l’intention des parties, est s’obliger á la faire avoir utilement”^[1]

Ce au în comun antreprenorul însărcinat să repare partea mecanică a unui grup electrogen^[2], un operator economic care înlocuiește radiatoare electrice și instalații de încălzire^[3] și o societate care trebuie să vopsească balustradele unor imobile aflate la malul mării^[4]?

Potrivit jurisprudenței franceze și comentatorilor ei, inclusiv încălcarea obligației de a informa în mod corespunzător un alt antreprenor contractat în mod distinct de către beneficiar pentru a contribui la aceeași lucrare și a cărui specializare, chiar dacă, uneori, asemănătoare, nu era mai puțin distinctă^[5].

Soluția poate părea, la prima vedere, insolită și artificială. În considerarea calității prezumate de profesionist a antreprenorului, a fost demult admis, iar mai apoi consacrat legislativ prin art. 1858 C. civ., că în sarcina antreprenorului se află o obligație de informare a beneficiarului în legătură cu o serie de factori exogeni care, în mod contigent, ar putea primejdui executarea, trăinicia sau folosirea lucrării potrivit cu destinația acesteia.

Quid însă despre situația antreprenorilor care contribuie la aceeași finalitate economică dorită de beneficiar? Sunt aceștia într-adevăr ținuți reciproc de o obligație de informare, în vederea asigurării folosirii lucrării de către beneficiar potrivit cu destinația dorită sau fiecare antreprenor trebuie să gospodărească exclusiv misiunea care i-a fost consacrată expres, bucățica lui de proiect, chiar dacă știa sau ar fi trebuit să știe că o anumită informație este necesară unui alt participant la acțiunea concertată care tinde să satisfacă un scop comun pentru beneficiar?

Răspunsul la întrebare pare să corespundă unei cercetări în legătură cu „tăcerea în drept”^[6], un subiect vechi, dar încă neepuizat; mai precis legat de întrebarea „dacă tăcerea poate echivala cu neexecutarea unei obligații existente”^[7] și, în caz afirmativ, cum poate fi conturată geometria acestei obligații.

Așa cum am văzut, jurisprudența franceză oferă un răspuns parțial: există o obligație implicită de informare între antreprenorii care contribuie la aceeași operațiune. Răspunsul este parțial, întrucât casația franceză nu explică și mecanismul prin care se ajunge la această concluzie^[8]; jurisprudența română, consecventă, păstrează tăcerea.

Studiul nostru își propune să explice resorturile soluției jurisprudențiale adoptate în spațiul juridic francez și să examineze aplicabilitatea unei grefe în spațiul juridic român. Studiul concluzionează că poate fi identificată inclusiv în spațiul dreptului român o obligație implicită de informare între antreprenorii care contribuie la aceeași operațiune pe temeiul unei stipulații pentru altul incluse implicit în contractul dintre beneficiar și fiecare dintre antreprenorii care contribuie la aceeași operațiune. Odată identificată manifestarea obligației de informare, studiul continuă, ceva mai succint, prin a analiza modalitățile de executare și posibilele sancțiuni de avut în vedere în caz de neexecutare.

§1. Manifestarea unei obligații implicite de informare între antreprenorii care contribuie la aceeași finalitate economică

În reglementarea Codului civil, obligația caracteristică în contractul de antrepriză este obligația antreprenorului ca pe riscul său să execute o lucrare sau să presteze un serviciu.

Contract esențialmente versatil și generos, contractul de antrepriză poate impune calificarea unei varietăți impresionante de situații de la, așa cum am văzut, repararea unui grup electrogen, instalarea unei sistem de încălzire, zugrăvirea unor balustrade, la crearea de software sau baze de date, la oferirea de servicii de mentenanță, dar și la situații în care însăși furnizarea unei informații, a unei opinii ori a unei analize este esența acordului dintre părți, cum ar fi ipoteza contractării unei analize juridice sau a unor servicii de consultanță.

Firește, obiect al acestui studiu nu este obligația de informare ca prestație principală la care s-a angajat debitorul, căci este de domeniul evidenței că în aceste cazuri există o obligație de informare cât se poate de expresă, reprezentând chiar esența relației dintre părți.

Mai modest, studiul nostru dorește să exploreze situația nu mai puțin interesantă în care, pentru a putea obține rezultatul dorit, beneficiarul contractează serviciile mai multor antreprenori independenți care, fără a fi incluși într-o schemă tripartită clară, trebuie să contribuie la un produs final unitar, coerent. Este vorba, așadar, despre o potențială obligație de informare accesorie obligației caracteristice din contractul de antrepriză, manifestată în etapa executării contractului, iar nu momentul formării consimțământului. Obligație accesorie, dar și obligație implicită, pentru că studiul nu va analiza nici situațiile în care părțile (e.g. beneficiarul și antreprenorul A) prevăd, diligent, în mod expres o obligație de informare în favoarea antreprenorului B.

Vom privi mai întâi cu atenție ce anume ar trebui să facă obiectul informării și între ce persoane, ca mai apoi să căutăm un răspuns în legătură cu mecanismul juridic prin care existența unei astfel de informări ar putea fi fundamentată în dreptul român.

1.1. Natura obligației implicite de informare între antreprenori

O precizare terminologică se impune: studiul folosește în mod asumat termenul „obligație” (corespondentul termenului „obligation” din dreptul francez), anume „acea legătură de drept prin care una sau mai multe persoane, debitorul sau debitorii, sunt ținuți să ofere o prestație către una sau alte persoane, creditorul sau creditorii”^[9], ca noțiune distinctă de termenul „îndatorire” (echivalentul francezului „devoir”)^[10].

Odată punctată această precizare terminologică, o primă întrebare merită abordată: „în care ipoteze este posibil să fie admisă existența unei obligații de informare sau, mai exact, care sunt condițiile cerute în legătură cu obiectul informării”^[11]? Cu alte cuvinte, trebuie identificat cine și ce obligație ar urma să aibă.

1.1.1. Cine sunt creditorul și debitorul obligației de informare?

În spațiul juridic francez, chiar și în cazul absenței unei prevederi legale exprese, doctrina a observat tendința jurisprudenței de a identifica obligații de informare de fiecare dată atunci când interesul uneia dintre părți impune acest lucru^[12].

În spațiul juridic român, art. 1858 C. civ.^[13] prevede în sarcina antreprenorului, în considerarea calității prezumate de profesionist a acestuia, o obligație de informarea beneficiarului, „menită să răspundă în plan juridic decalajului informațional inițial între cele două părți”^[14].

Potrivit tezei finale a primului paragraf al art. 1858 C. civ., antreprenorul este obligat inclusiv să informeze beneficiarul dacă „folosirea potrivit cu destinația acesteia ar fi primejduită” de existența sau ivirea „unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ținut să răspundă” [teza expusă la lit. c) a art. 1858 C. civ.].

Există în dreptul român suplimentar față de obligația de a informa beneficiarul și o obligație de a informa direct pe ceilalți antreprenori care participă în mod complementar, dar distinct la realizarea rezultatului final urmărit de beneficiar? Răspunsul pare să fie de mult în sens pozitiv^[15].

Observăm că însăși Codul civil consideră destinația lucrării ca reprezentând deopotrivă o cheie de lectură a contractului și care caracterizează existența unor obligații. Soluția este firească întrucât contractul trebuie privit ca o operațiune juridică ce tinde să satisfacă o finalitate economică, actele încheiate de către beneficiar în vederea satisfacerii aceleași finalități economice reprezentând pentru acesta un ansamblu funcțional. Microcosmosul pe care îl formează contractanții, despre care vorbea Demogue, presupune o simbioză în vederea obținerii nu doar unui scop comun, ci și al unui scop final.

Să imaginăm următorul exemplu lămuritor: societatea X este un spital care dorește să ofere posibilitatea pacienților de a stabili online programările la consultații medicale, sens în care încheie simultan, dar distinct, câte un contract cu: i) operatorul economic „BDD SRL”, pentru ca acesta să dezvolte și să se ocupe de mentenanța unei baze de date conținând detalii despre medicii angajați ai spitalului și disponibilitățile lor orare și ii) operatorul economic „UXD SRL”, pentru ca acesta să dezvolte o platformă pe care utilizatorii finali (pacienții) să o poată utiliza pentru a realiza în mod efectiv programările. Atât BDD SRL, cât și UXD SRL sunt operatori economici independenți ale căror specialități, chiar dacă în sens larg similare, sunt nu mai puțin distincte, însă complementare în vederea obținerii rezultatului final dorit de către beneficiar.

În exemplul imaginat, finalitatea pe care o urmărește societatea X este o aplicație prin care pacienții să poată să programeze consultații. Pentru aceasta, atât partea de back-end (baza de date), cât și partea de front-end (interfața accesibilă pacienților) trebuie să comunice eficient și să fie apte să se sincronizeze către rezultatul dorit de spitalul X, pentru că beneficiarul nu contractează dorind să obțină 2 rezultate parțiale (prestațiile fiecăruia dintre antreprenori) magistral executate, dar inutilizabile, ci un rezultat final util; cu alte cuvinte, cei doi antreprenori nu trebuie doar să realizeze prestațiile la un nivel conform cu standardele tehnice din materie, ci și să execute contractul astfel încât beneficiarul să poată folosi aplicația. În acest sens, credem că, de exemplu, BDD SRL are obligația să informeze UXD SRL în legătură cu schimbarea limbajului de programare avut în vedere (chiar conform standardelor) sau în legătură cu anumite disfuncționalități pe care le-a observat în ceea ce privește datele transmise, în măsura în care aceste informații au un impact asupra modului în care UXD SRL trebuie să construiască platforma^[16].

Prin urmare, ca o primă concluzie, credem că rolul de creditor, respectiv debitor al obligației de informare este preluat de către toți antreprenorii a căror acțiune concertată tinde să satisfacă un scop comun pentru beneficiar^[17].

1.1.2. În ce constă obligația de informare și care este natura ei?

Răspunsul la întrebare poate fi aflat analizând elementul material al obligației de informare, prin mijlocirea noțiunii de pertinența informației^[18].

Pertinența informației în cazul antreprenorilor care contribuie la aceeași operațiune este o noțiune ce trebuie conturată în funcție de două criterii pozitive și un criteriu negativ.

În primul rând, o informație pertinentă este o informație în legătură cu finalitatea economică urmărită de beneficiar. În exemplu anterior, finalitatea economică urmărită este platforma care permite efectuarea online a programărilor. În al doilea rând, o informație pertinentă este o informație utilă creditorului acesteia, în sensul că interesează pe celălalt antreprenor în vederea executării prestației sale și pentru a se putea ajunge la rezultatul dorit de către beneficiar. Prin urmare, nu sunt incluse informații ce se cuvine a fi comunicate beneficiarului pe un alt temei și care nu au relevanță pentru celălalt antreprenor. În al treilea rând, desigur, divulgarea informației nu trebuie să echivaleze cu săvârșirea unei fapte ilicite.

Odată stabilită existența obligației de informare, ce se poate spune, în fine, despre natura juridică a acesteia^[19]?

Astfel cum s-a arătat în doctrină, „natura concretă a lucrării sau serviciului care-i constituie obiectul, obligația antreprenorului poate fi de rezultat sau de diligență”^[20]. Distincția dintre obligații de rezultat și obligații de mijloace este reglementată de Codul civil prin art. 1481^[21]. Are însă relevanță calificarea obligației principale din contractul de antrepriză ca fiind de rezultat sau de mijloace asupra calificării obligației de informare accesorii?

Suntem de părere că natura obligației de informare, obligație accesorie față de obligația caracteristică (de pildă, repararea părții mecanice a unui grup electrogen), este independentă de calificarea ca obligație de rezultat sau de mijloace a obligației caracteristice din contractul de antrepriză. Care este atunci natura juridică a obligației de informare?

Natura juridică a obligației de informare trebuie stabilită în concret în funcție de obiectul acesteia. De exemplu, așa cum a fost stabilit în doctrină, obligația de a transmite propriu-zis informația reprezintă o obligație de rezultat^[22], în timp ce obligația de a determina „sfatul adecvat” ce urmează a fi transmis reprezintă o obligație de mijloace^[23].

De asemenea, suntem de părere că nu există o obligație de a verifica în concret modalitatea în care informația transmisă de către antreprenor este folosită deoarece executarea depinde în mod intim de afacerea creditorului, care poate să o folosească cum crede de cuviință mai bine^[24], fără a transforma colaborarea dintre antreprenori într-o mascată „tutelă a profesionistului”^[25].

Așa cum am punctat, obligația de informare avută în vedere în acest studiu este cea care se manifestă în etapa executării contractului, în considerarea finalității economice dorite de către beneficiar, iar nu în etapa formării consimțământului, în considerarea unui iluzoriu sentiment de fraternitate. Aceasta deoarece nu vedem în obligația implicită de informare pe care am identificat-o în sarcina antreprenorilor reflexul unei candide concepții despre fraternitatea spontană care se manifestă între participanții la circuitul civil^[26] unde, de fapt, este urmărită o finalitate economică precisă care circumscrie și unește ansamblul de operațiuni distincte care sunt puse în scenă de către beneficiar pentru a regiza piesa de teatru dorită.

Ce mecanism coerent justifică și facilitează performanța artistică a beneficiarului, cu atât mai spectaculoasă cu cât acesta este adesea un profan depășit de nivelul informațional?

1.2. Mecanismul juridic al consacrării unei obligații implicite de informare între antreprenori

„Pe ce te bazezi?”, celebra formulă moromețiană întruchipează a doua întrebare principală la care ne propunem să răspundem, anume prin ce mecanism juridic poate fi explicată existența unei obligații implicite de informare direct între antreprenorii care contribuie la realizarea aceleiași finalități economice.

Un prim^[27] mecanism care ar putea să fundamenteze mecanismul existenței obligației de informare îl reprezintă teoria grupului de contracte. În doctrina franceză, teoria grupului de contracte intuitus operis a fost susținută în principal încă începând din anii 1970. Interesul pentru grupul de contracte a fost explicat prin faptul că unele contracte conduc doar împreună la rezultatul economic și juridic dorit^[28], întrucât pe lângă obiectivele particulare, am zice de etapă, ale fiecărui contract din grup, există și alte obiective mai îndepărtate ce constituie adevăratul scop^[29]. În doctrina română, grupul de contracte a fost definit ca „o sumă de contracte pe care le leagă scopul general pentru care au fost încheiate – realizarea unei operații unice, cu păstrarea individualității fiecărui contract”^[30].

Astfel definită, teoria grupului de contracte pare la prima vedere să prezinte argumente seducătoare pentru a fi desemnată a explica mecanismul prin care ia naștere obligația de informare. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, se constată caracterul inadaptat pentru a îndeplini o asemenea funcție. Motivul? Funcționarea grupului de contracte presupune recurgerea la mecanismul acțiunii directe, adică acel „mecanism de excepție”^[31] ce „constă în dreptul unui terț de a invoca împotriva uneia dintre părțile unui contract obligații contractuale ale acesteia direct în beneficiul său”^[32], mecanism profund marcat de un legalism strict ce împiedică identificarea unei obligații implicite. Jurisprudența franceză^[33] și comentatorii acesteia par să confirme inaplicabilitatea teoriei grupului de contracte.

Subsecvent dezavuării teoriei grupului de contracte de către casația franceză, s-a afirmat în doctrină că a avut loc o revalorizare a stipulației pentru altul ca excepție veritabilă a principiului relativității efectelor contractului, aptă să permită unor terți să beneficieze de o serie de efecte prevăzute într-un contract în care nu au luat parte^[34].

Într-adevăr, și în opinia noastră, mecanismul optim pentru a putea fundamenta existența obligației de informare între antreprenorii care contribuie la aceeași finalitate economică este mecanismul stipulației pentru altul, operațiune esențialmente practică, plină de vitalitate și orientată către utilitățile zilnice^[35], o instituție cu relative veleități de ubicuitate în special în legătură cu identificarea judicioasă a unor obligații față de terți^[36].

După ce la art. 1280 C. civ. („Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel”) redactorii Codului civil au enunțat principiul relativității efectelor contractului („[p]our s’engager, il faut être deux”^[37]), în Cartea a V-a, Titlul al II-lea, Secțiunea a 6-a, Sub-secțiunea a 2-a „Efectele față de terți”, redactorii au reglementat stipulația pentru altul alături de promisiunea faptei altuia și de simulație.

Așa cum s-a arătat, stipulația pentru altul este un mecanism bilateral în formare, dar triangular în ceea ce privește efectele^[38], o veritabilă excepție de la principiul relativității efectelor contractului^[39], un acord de voințe între două persoane, stipulant și promitent, din care se nasc două serii de obligații: pe de o parte, între stipulant și promitent, pe de altă parte, în sarcina promitentului și în profitul unui terț beneficiar^[40] în patrimoniul căruia dreptul se naște în mod direct, din chiar momentul încheierii stipulației, nașterea dreptului nefiind condiționată de manifestarea unilaterală de voință a terțului în sensul acceptări sau nu a stipulației^[41].

Mai exact, „[a]cceptarea sau respingerea stipulației nu afectează însăși înțelegerea dintre stipulant și promitent, aceasta rămânând valabilă, fie tot ca stipulație pentru altul, dar prestația prevăzută va fi executată de promitent în folosul unui terț beneficiar secundar indicat de stipulant, fie ca înțelegere fără clauza stipulației pentru altul (sub acest aspect, clauza devine caducă), caz în care prestația promitentului va fi executată în folosul stipulantului, soluție care rezultă din dispozițiile art. 1.285 fraza a II-a și ale art. 1.287 alin. (2) fraza a II-a C. civ., aplicabile prin asemănare”^[42]. Se observă, deci, că mecanismul stipulației pentru altul este încă o dată convenabil: chiar dacă stipulația ar deveni caducă, antreprenorul-promitent ar urma să execute prestația (informarea) direct în favoarea stipulantului.

Mai trebuie observat și un alt avantaj fundamental: spre deosebire de acțiunea directă, „instituirea pe cale convențională a unei stipulații în favoarea unei terțe persoane reprezintă o concretizare a facultății recunoscute legislativ prin art. 1284 și urm. C. civ.”^[43], în timp ce „dreptul subiectiv derivat, protejat printr-un drept special la acțiune directă, se naște în patrimoniul titularului ca efect pe care legea îl leagă de încheierea celor două contracte preexistente”^[44].

Nu doar că stipulația pentru altul poate fi inclusă în mod expres în contracte, dar este admisă și existența unei stipulații pentru altul tacite, implicite în contract^[45], în măsură în care aceasta este neîndoielnică^[46], fără a fi nevoie de „formule sacramentale”^[47], „orice element de natură să stabilească cu o certitudine rezonabilă existența stipulației pentru altul fiind admisibil”^[48], ceea ce favorizează în mod evident domeniul de aplicare al acestei instituții^[49]. Trebuie remarcat că natura implicită a stipulației pentru altul este consecventă inclusiv cu natura obligației de informare ce este cel mai adesea o creație pretoriană^[50].

Concludem pentru moment că poate fi identificată o obligație implicită de informare între antreprenorii care contribuie la aceeași finalitate economică. În ce parametri este această executată? Există particularități în ceea ce privește sancțiunea neexecutării sau executării neconforme?

§2. Executarea obligației implicite de informare între antreprenorii care contribuie la aceeași finalitate economică

Am demonstrat în prima parte că finalitatea economică, rezultatul final urmărit de beneficiar, justifică existența unei obligații de informare reciproce între antreprenorii care contribuie la aceeași operațiune, obligația fiind întemeiată pe mecanismul unei stipulații pentru altul implicite.

A se limita însă doar la a proclama existența unei obligații ar fi insuficient, iar a spune că obligația se execută prin transmiterea unei obligații ar fi excesiv de reductor, fiind nevoie a fi analizate și modalitățile în care această obligație trebuie comunicată, pentru a încheia prin prezentarea mecanismului sancționator în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligației de informare.

2.1. Modalitățile de executare a obligației de informare

Debitorul obligației de informare execută obligația prin transmiterea informației către creditor^[51]. Sub aparența amăgitoare a simplității, executarea obligației de informare, prin ipoteză implicită, nu beneficiază de un contur clar și face necesară o serie de minime explicații suplimentare. „Cum trebuie executată obligația de informare?” – iată a treia întrebare la care ne propunem să răspundem.

2.1.1. Cine trebuie să aibă inițiativa informării?

Jurisprudența a hotărât că executarea obligației de informare trebuie să fie execută în mod spontan de către debitor^[52], care trebuie să își asume inițiativa transmiterii informației având în vedere natura particulară a obligației de informare^[53] (explicată prin aceea că, pe de o parte, debitorul informării este specialistul din domeniul, iar, pe de altă parte, că informarea este adesea mai degrabă reactivă sau, altfel spus, că existența obligației de informare este revelată creditorului ei ulterior încălcării).

Deși antreprenorul-promitent trebuie să aibă inițiativa executării obligației de informare, nu este mai puțin adevărat că antreprenorul aflat în poziția de terț beneficiar al stipulației are la dispoziție o acțiune în executare prin care poate să ceară antreprenorului-promitent să execute obligația de informare pe care acesta și-a asumat-o. De pildă, UXD SRL are dreptul să solicite BDD SRL să îi comunice informații pertinente (e.g. limbajul de programare folosit) chiar înainte de a începe executarea propriei prestații, astfel încât să poată alege modalitatea potrivită de executare.

2.1.2. Care este forma adecvată în care trebuie să fie transmisă informația?

Jurisprudența nu oferă indicii în acest sens. Constatarea nu este surprinzătoare față de lipsa manifestă de formalism din materie, precum și având în vedere că antreprenorii sunt profesioniști și că există o varietate bogată de modalități prin care informația poate fi transmisă (ce pot fi clasificate totuși generic între forme de transmitere orală sau scrisă). În ceea ce ne privește, apreciem că forma adecvată de transmitere trebuie apreciată în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei spețe; de pildă, în unele situații, o comunicare orală poate fi considerată suficientă, în timp ce în altele ar trebui preferată transmiterea de informații prin email ori alteori prin servicii de mesagerie rapidă. În orice caz, suplimentar față de forma de transmitere, subzistă problematica distinctă a probării executării obligației.

2.1.3. Unde trebuie trimisă informarea?

Contractele cuprind, cel mai adesea, clauze privitoare la comunicarea/notificările dintre părți. În mod evident, această posibilitate nu există în cazul unei stipulații pentru altul implicite. Credem că soluția care se impune este următoarea: dacă debitorul obligației de informare nu identifică datele de contact ale creditorului (obligație de mijloace), acesta are obligația, potrivit art. 1858 C. civ., să informeze beneficiarul antreprizei (obligație de rezultat) în legătură cu faptul că unui alt antreprenor care contribuie la aceeași operațiune trebuie să îi fie transmise unele informații pertinente. Dacă beneficiarul antreprizei nu ia măsurile potrivite într-un termen potrivit cu împrejurările, de pildă nu pune în contact pe cei doi antreprenori, antreprenorul-promitent are acces la remediile prevăzute la art. 1859 alin. (1) C. civ. (e.g. poate continua executarea pe riscul beneficiarului).

2.1.4. Ce „intensitate” trebuie să aibă informația?

Despre intensitatea informației sau gradul de preciziei al acesteia trebuie spus mai întâi că diferitele grade de intensitate ale informației poartă denumiri diverse în spațiul juridic francez, pe lângă „obligation d’information”, cele mai întâlnite fiind, „obligation de renseignement”, „obligation de mise en garde”, „obligation de conseil”. Deși clasificate în mod judicios prin studii aprofundate^[54], aceste noțiuni continuă să fie în bună măsură utilizate aproximativ și alternativ.

În spațiul juridic român, pare că există în majoritatea ramurilor de drept o preferință pentru noțiunea umbrelă de „obligație de informare”^[55].

Este totuși posibil și util să decelăm diferite grade ale intensității obligației de informare între antreprenorii care contribuie la aceeași operațiune? Da, deoarece distincția prezintă utilitate pentru a identifica diligența de care trebuie să dea dovadă debitorul obligației^[56].

Între „obligation de renseignement” și „obligation de conseil” există mai degrabă o „diferență de grad decât de natură”, „obligation de conseil” reprezentând „une obligation de renseignement renforcée”^[57]. S-a reținut că „sfatul corespunde punerii în relație a informației în stare brută cu obiectivul urmărit de creditorul obligației de informare”^[58] și „permite o „imixtiune mai penetrantă în afacerile altuia”^[59]. Similar, obligația de „mise en garde” constă în transmiterea unei informații, „dar atrăgând atenția destinatarului asupra pericolului, aspectelor negative ale unui lucru, a unui comportament”^[60], asupra riscurilor potențiale. Cu alte cuvinte, mise en garde este un „sfat negativ”^[61] sau o deconsiliere.

Dacă față de beneficiarul antreprizei intensitatea obligației de informare a antreprenorului pare să corespundă unei „obligation de conseil”^[62], adică cel mai complex grad de informare, între antreprenorii care contribuie la aceeași operațiune, față de împrejurarea că, deși au specialități distincte, antreprenorii sunt totuși profesioniști, la o primă vedere pare că intensitatea informației ar trebui să tindă exclusiv către transmiterea unor elemente obiective, în stadiu brut^[63], pe care creditorul obligației să le pună singur în relație cu prestația pe care o datorează^[64], ceea ce corespunde noțiunii de „obligation de renseignement”^[65].

Totuși, admitem că distincția poate să devină în unele cazuri difuză, în special atunci când informația ar urma să aibă un pronunțat caracter tehnic în domeniul în care este specialist debitorul acesteia, deci mai greu accesibilă creditorului informației. Prin urmare, credem că un criteriu potrivit pentru a stabili intensitatea informației este cel al competențelor de care dispun în concret debitorul și creditorul obligației de informare^[66].

2.2. Sancțiunea neexecutării obligației de informare

Raportul obligațional cuprinde în structura sa internă patru elemente, anume subiectele, conținutul, obiectul și sancțiunea^[67]. Prin urmare, obligațiile trebuie să fie însoțite de o sancțiune în caz de neexecutare^[68], întrucât respectul regulii de drept are loc, adesea, în funcție de sancțiunea atașată^[69].

Iată deci a patra, și ultima întrebare convenabil a fi adresată, succint, de acest studiu: „ce se întâmplă dacă obligația de informare nu este executată sau este executată în mod necorespunzător”?

Stipulația pentru altul este o instituție originală. Ca efect al stipulației pentru altul este conferit un drept „direct și propriu împotriva promitentului”^[70] unei persoane care „nu este nici parte, nici reprezentată, terțul beneficiar devenind în mod direct creditorul promitentului”^[71]. Cu alte cuvinte, încă din momentul încheierii stipulației, antreprenorul beneficiar poate să urmărească în mod direct antreprenorul-promitent, fără a fi nevoie să se adrese mai întâi beneficiarului antreprizei.

Cu titlu general, apreciem că terțul beneficiar dispune de o acțiune în justiție^[72], cu caracter contractual^[73], pentru a reclama din partea promitentului executarea promisiunii^[74], precum și are la dispoziție în vederea executării dreptului său „toate mijloacele juridice pe care le are la dispoziție orice creditor – acțiunea oblică, acțiunea pauliană etc”^[75]. Similar, promitentul poate opune beneficiarului nulitatea, caducitatea sau rezoluțiunea contractului dintre el și stipulant, precum și alte apărări și excepții născute din contractul de antrepriză (art. 1288 C. civ. – Mijloacele de apărare ale promitentului: „Promitentul poate opune beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulația”), cum ar fi excepția de neexecutare invocată față de stipulant.

Terțul beneficiar nu are însă la dispoziție remediul rezoluțiunii contractului dintre stipulant și promitent, întrucât acesta nu este parte la contract și nu poate poate justifica un interes în acest sens. Tot astfel, jurisprudența a refuzat^[76] unui terț beneficiar posibilitatea de a se prevala de clauzele contractuale, fie ele și o clauză penală^[77] sau o clauză compromisorie^[78].

Poate, totuși, unul dintre antreprenori să invoce și o excepție de neexecutare în contra antreprenorului-promitent?

Am arătat că fiecare dintre antreprenorii a căror acțiune concertată tinde să satisfacă un scop comun pentru beneficiar este pe rând debitor și creditor al unei obligații de informare față de ceilalți antreprenori. Altfel spus, obligația de informare este reciprocă între antreprenori. Reciprocă, însă nu și interdependentă^[79]. Pentru a fi interdependentă, „obligația ce revine uneia dintre părți își are cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte părți, astfel încât ele nu pot exista una fără cealaltă”^[80]. Or dreptul terțului beneficiar împotriva promitentului are drept cauză „l’obligation du stipulant envers le promettant et l’intérêt du stipulant”^[81]. Prin urmare, față de dispozițiile art. 1556 C. civ.^[82], considerăm că antreprenorul beneficiar al stipulației nu dispune și de posibilitatea de a invoca excepția de neexecutare, în lipsa îndeplinirii caracterului sinalagmatic.

Având în vedere natura particulară a obligației de informare^[83], principalul drept de care însă beneficiază creditorul^[84] obligației de informare este dreptul de a pretinde din partea promitentului repararea daunelor și indemnizarea prejudiciului ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligației^[85]. Despre dauna reparabilă și prejudiciul indemnizabil în cazul neexecutării unei obligații de informare, doctrina se ocupă în amănunt și nu credem că este oportun să insistăm aici. Vom preciza doar că sunt aplicabile regulile de drept comun^[86]. Iar cine zice drept comun, zice damnum emergens, lucrum cessans, pierderea unei șanse, expunerea la un risc, operațiuni complexe de cuantificare a daunelor-interese etc.

Note de subsol

^[1]  Oeuvres de Pothier, adnotate de Bugnet, Traité du contrat de vente. Traité des retraits. Traité du contrat de constitution de rente, T III, 1847, n° 202.

^[2] Cass. com., 6 decembrie 1983, n° 82-13924, în Bull. civ., n° 339, p. 294; RTDC 1984, 523, obs. Ph. Rémy (în continuare Cass. com. 1983). A se vedea și M. Fabre-Magnan, De l’obligation d’information dans les contrats, Essai d’une théorie, colecția Anthologie du droit, LGDJ, 2014, p. 208.

^[3] Cass. civ. 3^e, 4 iunie 1986, în Bull. civ., n° 88, p. 69; RTDC 1987, p. 365, obs. Ph. Rémy; Rev. dr. immob., 1986, p. 468, obs Ph. Malinvaud și B. Boubli (în continuare Cass. civ. 1986).

^[4] Cass. Civ 3^e, 31 ianuarie 2007, n° 05-18.311 05-19.334, în Bull. civ. 2007, III, n° 13, p. 10 (în continuare Cass. civ. 2007).

^[5] Cass. com. 1983: „dont la spécialité pour être voisine de la sienne n’en était pas moins distincte”.

^[6] M. Fabre-Magnan, De l’obligation d’information dans les contrats, Essai d’une théorie, colecția Anthologie du droit, LGDJ, 2014, p. 2-3 și bogata doctrină citată acolo. „Tăcerea în drept” a produs unele ecouri și în cadrul doctrinei române recente. Pentru un studiul în legătură cu incidența obligației de informare asupra formării consimțământului cocontractantului, a se vedea C. Paziuc, Tăcerea este de aur? Despre îndatorirea de informare ca premisă a dolului prin reticență, în R.R.D.P. nr. 1/2019.

^[7] M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 3.

^[8] „La troisième Chambre civile n’explique pas comment l’un des entrepreneurs peut se trouver ainsi contractuellement tenu á regard de l’autre. Ce silence est notable”, Ph. Rémy, în observațiile pe marginea Cass. com. 1983, RTDC 1984, 523.

^[9] M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 6 (t.a.). A se vedea și definiția adoptată de către Codul civil prin art. 1164: „Obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată”. În doctrina din România, obligația a fost definită ca „raportul juridic în care o parte, numită creditor, are dreptul de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute prestația sau prestațiile la care este îndatorat, sub sancțiunea constrângerii de stat” (L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 12). Totuși, autorii afirmă în continuare că termenul „obligație” ar avea în limbajul juridic curent și o a doua semnificație, anume „termenul de obligație desemnează orice îndatorire juridică, noțiune generică, prin care înțelegem atât îndatoririle juridice generale, cât și cele speciale, particulare”.

^[10] Pentru o analiză detaliată asupra distincției, a se vedea N. Hage-Chahine, La distinction de l’obligation et du devoir en droit privé, pref. Y. Lequette, Éditions Panthéon-Assas, 2017, unde autorul concluzionează că „le devoir ne dérive jamais de l’intervention du débiteur. Ainsi, le contrat, le délit, le quasi-délit et quasi-contrat ne peuvent pas donner naissance à des devoirs. Leur existence caractérise l’obligation et exclut le devoir” (p. 420).

^[11] M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 122 (t.a.).

^[12] Y. Picod, Le devoir de loyauté dans l’exécution du contrat, op. cit., p. 114: „En dehors de cas spécifique où le législateur a imposé une obligation de renseignement dans l’exécution du contrat, la jurisprudence a élaboré un véritable devoir d’information toutes les fois que l’intérêt du contractant l’exigeait”. În același sens, a se vedea și Ph. Rémy, în observațiile pe marginea Cass. com. 1983, RTDC 1984, 523: „L’observation des développements jurisprudentiels de ces obligations accessoires d’information (renseignement, conseils ou mise en garde), est devenue aujourd’hui un véritable genre doctrinale”.

^[13] Art. 1858. Informarea beneficiarului. Antreprenorul este obligat să îl informeze fără întârziere pe beneficiar dacă normala executare a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit cu destinația acesteia ar fi primejduită din cauza: a) materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le-a pus la dispoziție; b) instrucțiunilor necorespunzătoare date de beneficiar; c) existenței sau ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ținut să răspundă.

^[14] R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil. Note de curs, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 210.

^[15] F. Llorens, Le devoir de conseil entre entrepreneurs, Rev. dr. immob. 1986.1, p. 2: „Il concerne naturellement au premier chef les rapports entre le maître de l’ouvrage et les constructeurs. Mais il commence également à pénétrer les rapports entre professionnels”. A se vedea și observațiile lui Ph. Malinvaud și B. Boubli asupra Cass. civ. 1986 în Rev. dr. immob., 1986, p. 468, e.g.: „L’obligation de conseil entre constructeurs s’avère d’autant plus capitale que la réalisation d’un ouvrage ou de partie d’ouvrage nécessite une action concertée des divers participants”.

^[16] „que «le besoin d’assistance technique» du second entrepreneur suffise à fonder l’obligation d’information du premier – voilà une suite naturelle du contrat d’entreprise, quand l’ouvrage promis implique, comme le savent les contractants, la collaboration de plusieurs entrepreneurs de spécialités complémentaires”, Ph. Rémy, în observațiile pe marginea Cass. com. 1983, RTDC 1984, 523.

^[17] A se vedea și Ph. Rémy, Obligation de renseignement entre constructeurs d’un même ouvrage, obs. sub Cass. civ. 1986, în RTDC 1987, p. 365: „Dès lors que la réalisation de l’ouvrage ou d’une partie d’ouvrage exige «une action concertée de tous les participants», chacun des constructeurs, «en l’absence d’un organe de coordination», est débiteur d’une «obligation de renseignement à l’égard de tous les autres intervenants»”.

^[18] Conceput admirabil de către M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 132 și urm., de exemplu: „L’élément matériel de l’obligation d’information peut être défini comme étant tout élément susceptible d’entraîner chez le créancier une réaction, en ce sens que si ce dernier avait connu l’information, il aurait agi différemment” sau „le fait pertinent serait á notre sens «le rapport qui doit exister entre l’information á transmettre et le contrat considéré» ou, plus précisément, «la relation dont on vérifie l’existence ou le défaut en supposant transmise l’information et en se demandant si cette transmission supposée peut permettre d’éviter le préjudice subi par le créancier»”.

Semnalăm că elementul material al obligației de informare nu trebuie confundat cu elementul material al executării obligației de informare care urmărește, odată stabilită existența unei obligații de informare, să analizeze cum debitorul acesteia trebuie să se achite de executarea ei, pentru a determina dacă se impune sancționarea acestuia. A se vedea, în acest sens, M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 122.

^[19] Ph. Rémy, Obligation de renseignement entre constructeurs d’un même ouvrage, obs. sub Cass. civ. 1986, în R.T.D.C. 1987, p. 365.

^[20] R. Dincă, op. cit., p. 207.

^[21] Art. 1481 C. civ.: „(1) În cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis. (2) În cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis. (3) Pentru a stabili dacă o obligație este de mijloace sau de rezultat se va ține seama îndeosebi de: a) modul în care obligația este stipulată în contract; b) existența și natura contraprestației și celelalte elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului; d) influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației”.

^[22] M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 402.

^[23] Ibidem, p. 403.

^[24] Ibidem, p. 407.

^[25] Îngrijorarea nu este nouă. A. Rouast, în Le contrat dirigé, Mélanges dédies á M. Sugyama, 1940, argumenta deja împotriva caracterului „tutelar” al contractelor.

^[26] Pentru o critică plastică împotriva reținerii cu titlu general a unei atitudini naive în materia contractelor, a se vedea F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, ed. a 11-a, 2013, n° 42, spec. p. 47-48: „Prétendre que l’individualisme et ses corollaires, notamment l’idée que chaque homme doit veiller par priorité à la défense de ses intérêts, seraient supplantés dans la première catégorie de contrat (contrat-échange) par la solidarité ou la fraternité qui uniraient naturellement tous les membres du genre humain ne témoigne pas d’une connaissance approfondie des ressorts de l’âme humaine. Le droit des contrats doit être conçu en fonction de l’homme tel qu’il est et non tel qu’on voudrait qu’il fût ; il n’a, au reste, pas pour objet la perfectibilité de l’être humain laquelle relève de la morale (…) Aussi bien les vertus évangéliques de patience, d’indulgence et d’oubli de soi restent-elles étrangères au monde du contrat”. În același sens, J. Hauser, Rapport de synthèse. Le solidarisme contractuel, mythe ou réalité, în Le solidarisme contractuel, L. Grynbaum, M. Nicod (coord.), Economica, Paris, 2004, p. 193, spéc. n^o 8, p. 198: „le contrat «après tout, (…) n’est pas œuvre de sainteté et les contractants ne font pas vœu de pauvreté avant d’entrer dans un couvent contractuel”, apud. M. Mehanna, La prise en compte de l’intérêt du cocontractant, teză, Université Panthéon-Assas, 2014, p. 18-19.

^[27] În doctrina franceză au fost exprimate și opinii conform cărora acțiunea ar fi cvasi-delictuală, ca urmare a unei reguli cutumiare (F. Llorens, op. cit., p. 7) sau delictuală (P. Jourdain, Responsabilité délictuelle et responsabilité contractuelle, R.T.D. civ. aprilie-iunie 1990, p. 287 și urm).

^[28] B. Teyssié, Les groupes de contrats, LGDJ, 1975, n° 66, p. 35: „quoique lointain, médiat, par rapport à chacun d’eux pris isolément, constitue leur cause profonde, leur véritable raison d’être économique et juridique”.

^[29] B. Teyssié, op. cit., n° 176, p. 95: „tout accord assure non seulement la réalisation d’un objectif particulier, directement visé par les parties, mais contribue aussi à l’exécution d’autres buts, plus lointains, qui en constituent la véritable raison d’être” sau p. 96: „si les conventions ont, chacune, une «causa proxima» différente qui les caractérise, leur confère originalité au sein du groupe, elles sont unies par une «causa remota» du complexe contractuel, globalement envisagé”.

^[30] I.-Fl. Popa, Geometria grupurilor de contracte, în C.J. nr 6/2013.

^[31] I.-Fl. Popa, Statutul actual al acțiunilor directe, în R.R.D.P. nr. 1/2020.

^[32] Ibidem. A se vedea și L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 198-199, unde se insistă de asemenea asupra legalismului strict impus de acțiunile directe.

^[33] Dacă prin hotărârea Cass. Civ. 1^e din 21 iunie 1988 fusese admisă și o altă excepție de la principiul relativității contractelor, alături de stipulația pentru altul, dar fondată pe teoria grupului de contracte, doar câțiva ani mai târziu, ca urmare a opoziției fervente a secției a 3-a Curții de casație franceze, prin hotărârea Besse et autre c/ Protois, Cass. Ass. Plen. no 90-13602, 12 iulie 1991, curtea de casație franceză a dezavuat semnificativ teoria grupului de contracte. În același sens, în doctrina franceză s-a reținut că „Affirmer qu’il existe de sérieuses résistances à la jurisprudence de la Cour de cassation sur la responsabilité contractuelle directe dans les groupes de contrats n’est certes pas de nature à surprendre ceux qui suivent l’évolution de la jurisprudence sur cette question” (p. 287) sau „Ainsi, l’hostilité de la troisième chambre civile à l’endroit des actions contractuelles directes trouve-t-elle à s’exprimer à chaque fois que les actions ne sont pas imposées par la loi (…) ou par l’Assemblée pléniere” (p. 289), P. Jourdain, op. cit., autorul concluzionând în același loc că în lipsa unui prevederi exprese, „le principe de l’effet relative du contrat retrouve son empire et impose de se placer sur le terrain délictuel”. A se vedea și D. Bakouche, La nature de la responsabilité civile dans les groupes de contrats, Rev. Responsabilité civile et Assurances, n° 2, februarie 2019. Este totuși de remarcat noul art. 1186 C. civ. fr. care codifică proiecte doctrinare în legătură cu executarea mai multor contracte care sunt necesare pentru realizarea aceleași operațiuni.

^[34] M. Tchendjou, Les applications contemporaines de la stipulation pour autrui, teză, 1995, p. 9: „stipulation pour autrui qui en est sortie confortée en tant qu’exception au principe posé par l’article 1165 du Code civil. Autrement dit, la finalité de cette institution est de permettre à une personne qui n’est ni partie, ni représentée à une convention, de pouvoir bénéficier des effets prévus à son profit par les parties contractantes”.

^[35] J. Boyer-Driot, Du fondement juridique de la stipulation pour autrui, Impr. Andrau et Laporte, Toulouse, 1933, p. 1.

^[36] A se vedea și J. Mestre, în prefața lucrării J.M. Roux, Le rôle créateur de la stipulation pour autrui, PUAM, 2001: „Il est vrai que la stipulation pour autrui est partout, toujours prête à réunir des relations contractuelles que l’on croyait de prime abord indépendantes, à créer des droits dérivés, à faire naître des obligations envers les tiers”.

^[37] R. Saleilles, La théorie générale de l’obligation, La Mémoire du Droit, 2001, p. 142, n°. 138 : „La volonté est l’agent principal destiné á former l’engagement juridique. Mais, en règle générale, il n’y a engagement véritable, susceptible de produire un lien de droit et par suite de donner action á autrui, que s’il y a eu accord de volontés. Pour s’engager, il faut être deux”.

^[38] „Bilatérale dans sa formation, triangulaire dans ses effets”, L. Josserand, Cours de droit civil positif français: conforme aux programmes officiels des facultés de droit. Tome deuxième. Théorie générale des obligations, les principaux contrats du droit civil, les sûretés, ed. a 3-a, n° 297, apud. J.M. Roux, Le rôle créateur de la stipulation pour autrui, op. cit., p. 31.

^[39] L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 193.

^[40] J. Boyer-Driot, op. cit., p. 20. În doctrină a mai fost propusă și formula „stipulation de prestation pour autrui”, a se vedea D.R. Martin, Consécration d’une figure : la stipulation de contrat pour autrui, D. 2008, p. 1954.

^[41] V. Stoica, Au terții un veșmânt logic comun în Codul civil?, în R.R.D.P. nr. 1/2020.

^[42] V. Stoica, op. cit.

^[43] V. Terzea, Răspunderea civilă contractuală, Ed. Solomon, București, 2021, p. 202.

^[44] V. Stoica, op. cit.

^[45] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Droit civil. Droit des obligations, ed. a 11-a, LGDJ, Paris, 2020, p. 450.

^[46] Este îndeplinită condiția de valabilitate a caracterul neîndoielnic al stipulației? De ce ar dori beneficiarul ca antreprenorii să dobândească reciproc dreptul subiectiv de a pretinde să fie informați în legătură cu informațiile pertinente? Și de ce ar accepta antreprenorii astfel de obligații reciproce?

În ceea ce îl privește pe stipulant, am arătat deja că răspunsul poate fi identificat simplu pe tărâmul finalității economice pe care o urmărește. În ceea ce privește pe antreprenorii-promitenți, răspunsul se regăsește, în primul rând, pe tărâmul contractului de antrepriză, mai exact cauza stipulației este cauza antreprenorului la contractul de antrepriză; în al doilea rând, antreprenorii-promitenți acceptă aceste obligații reciproce într-o „logică de executare a contractului”. A se vedea, J.M. Roux, op. cit., p. 381-382: „Lorsqu’elle vient s’adjoindre aux autres prévisions des parties, la stipulation de contrat pour autrui se voit assigner un rôle bien déterminé (…) Grâce à elle, les parties et en premier lieu le stipulant, organisent la manière dont l’objectif qu’elles se sont fixées peut être réalisé. Accessoire, la stipulation de contrat pour autrui s’insère dans une logique d’exécution du contrat de base puisque les obligations arrêtées par les parties supposent le concours d’un ou plusieurs tiers”.

^[47] J.M. Roux, op. cit., p. 99.

^[48] Ibidem, p. 101. A se vedea și Cass. civ. 1re, 2 februarie 1988, Bull. civ. I, n° 30.

^[49] J.M. Roux, op. cit., p. 100.

^[50] M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 11, nota 48.

^[51] M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 370.

^[52] Cass. com. 1983: „elle avait commis une faute en ne donnant pas spontanément à la société Romeni les notices techniques et directives nécessaires à une exécution correcte du travail”.

^[53] M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 375 și urm.

^[54] M. Fabre-Magnan, op. cit., spec. p. 379 și urm. De exemplu, autoarea reține că „il y a une différence entre l’obligation de renseignement – fournir un renseignement brut –, l’obligation de mise en garde – attirer l’attention sur les risques ou au moins les inconvénients á ne pas adopter un certain comportement – et l’obligation de conseil – mettre en relation un renseignement avec l’objectif poursuivi par le créancier pour faire apparaître l’opportunité d’un certain comportement” (p. 391). Într-o altă opinie, F. Llorens, op. cit., p. 2: „le devoir de conseil peut se définir comme l’obligation accessoire en vertu de laquelle les constructeurs sont tenus de signaler au maître de l’ouvrage- ou, le cas échant, à un autre participant à l’opération de construction – les risques et inconvénients présentés par celle-ci, sous des aspects qui ne relèvent pas normalement de leur responsabilité. Le devoir de conseil se caractérise donc par trois traits : il constitue, tout d’abord, une obligation accessoire; il consiste, ensuite, en une mise en garde contre ce qui pourrait nuire à la qualité de la construction; enfin, il conduit ses débiteurs à s’immiscer dans des missions ou des décisions qui normalement ne leur incombent pas”.

^[55] La o căutare superficială, regăsim obligația de a informa utilizatorii finali din domeniul comunicațiilor sau clienții finali din domeniul energiei, obligații de informare a consumatorilor, obligația de informare de către administratorul unui fond de pensii a participanților și autorităților, obligația de informare a acționarilor, obligația de informare a persoanei selectate în vederea angajării sau a salariaților, asigurarea informării străinilor cu privire la drepturi și obligații și oportunități de integrare în societatea românească, obligația autorităților de a organiza compartimente specializate de informare…

^[56] M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 391.

^[57] Y. Picod, op. cit., p. 123; M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 385.

^[58] M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 385.

^[59] F. Llorens, op. cit., p. 3.

^[60] M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 385 (t.a.).

^[61] Ibidem, p. 390.

^[62] S. Moreil, Les obligations nées du contrat d’entreprise, Thèse de Doctorat. Droit privé, Paris 2, 2009, p. 297.

^[63] Ibidem., p. 296.

^[64] M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 385.

^[65] Ph. Malinvaud, B. Boubli, în Rev. dr. immob., 1985, p. 60 „L’obligation de conseil à l’égard du maître de l’ouvrage se double d’une obligation de renseignement au profit de tiers” sau p. 377 : „Bien que peu fréquentes, les décisions relatives à l’obligation de conseil ou d’information entre entreprises concourant à la réalisation d’un ouvrage sont des plus nettes. La jurisprudence édicte ici, implicitement mais nécessairement, une obligation de renseignement”.

^[66] M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 418: „Les compétences respectives du créancier et du débiteur de l’obligation d’information déterminent la portée exacte de l’obligation d’information imposée”.

^[67] L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 14.

^[68] A se vedea și M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 465.

^[69] N.-J. Mazen, Le recours collectif: réalité québécoise et projet français, RIDC n° 2-1987, p. 373, 394, apud. G. de Moncuit de Boiscuillé, La faute lucrative en droit de la concurrence, Concurrences, Paris, 2000, p. 1.

^[70] J.M. Roux, op. cit., p. 233: „l’obligation née sur la tête de celui-ci n’est pas facultative et porte en germe toute la force contraignante que l’on est en droit d’attendre de n’importe quelle créance (…) C’est d’ailleurs l’un des traits essentiels de l’institution. Le droit de créance né hors la présence de son bénéficiaire n’en est pas moins une créance au sens plein du terme”. Concluzia este valabilă și în cazul în care contractul dintre stipulant și promitent nu prevede expres dreptul beneficiarului de a acționa în justiție, deci concluzia este perfect valabilă și în cazul stipulației pentru altul implicită.

^[71] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 451.

^[72] V. Stoica, op. cit.: „terțul beneficiar are un drept material la acțiune propriu împotriva promitentului pentru executarea datoriei (…) întrucât dreptul de creanță născut în patrimoniul terțului beneficiar are în conținutul său juridic nu numai prerogativele substanțiale, ci și elementul virtual de protecție juridică care permite solicitarea intervenției unei instanțe de judecată pentru realizarea prerogativelor substanțiale; odată ce dreptul subiectiv a fost încălcat, elementul virtual de protecție juridică se transformă într-un drept material la acțiune concret, care poate fi exercitat printr-o cerere de chemare în judecată”. A se vedea și J.M. Roux, op. cit., p. 231; J. François, Les opérations juridiques triangulaires attributives (stipulation pour autrui et délégation), teză, Paris II, 1994, p. 376.

^[73] J.M. Roux, op. cit., p. 247. A se vedea și M. Tchendjou, op. cit., p. 160.

^[74] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 455.

^[75] L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 213.

^[76] Cass. com., 23 mai 1989, 86-14.936.

^[77] În doctrină au fost exprimate rezerve în legătură cu soluția pe care ar fi adoptat-o instanța în cazul în care clauza penală nu ar fi acoperit „ansamblul de obligații prevăzute în contractul principal, care includeau de asemenea unele dispoziții specifice stipulantului”, J. Mazeaud, H. Mazeaud, Fr. Chabas, L. Mazeaud, Leçons de droit civil, Tome II, vol. 1, Obligations, Théorie générale, ed. a 9-a, p. 909 (t.a.). În același sens, J.M. Roux, op. cit., p. 252, este de părere că soluția ar fi putut fi diferită, în măsura în care clauza penală care „servea la asigurarea eficacității creanței stipulantului și, prin ricoșeu creanței beneficiarului, promitentul se expunea la acțiunea acestuia din urmă pentru încălcarea obligațiilor sale contractuale” (t.a.).

^[78] Cass. com., 4 iunie 1985, Bull. civ. IV, n. 178, RTD civ. 1986.593, obs. Mestre.

^[79] Potrivit art. 1171 C. civ. „Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente”.

^[80] L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 71.

^[81] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 451. A se vedea și A. Bénabent, Droit des obligations, ed. a 18-a, LGDJ, 2019, p. 228: „il peut réclamer l’exécution de la promesse ou, à défaut, des dommages-intérêts”; P. Ancel, Droit des obligations en 12 thèmes, ed. a 2-a, Ed. Dalloz, 2020, p. 335.

^[82] Art. 1.556. Excepția de neexecutare: „(1) Atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi. (2) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credințe” (s.a.).

^[83] M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 375 și urm.

^[84] În doctrină s-a afirmat că acest drept ar fi disponibil și creditorilor beneficiarului, prin intermediul acțiunii oblice, a se vedea J.M. Roux, op. cit., p. 235.

^[85] J.M. Roux, op. cit., p. 233, nota 720, autorul evocă opinia lui Demogue în sensul în care este admisibil un cumul de acțiuni în despăgubiri, respectiv cea a stipulantului și cea a terțului. Ideea este reluată exemplar în doctrina română recentă: „Într-o formulare sintetică, se poate spune că dreptul subiectiv al terțului beneficiar și datoria corespunzătoare a promitentului au ca obiect principal prestația ce trebuie să fie executată de promitent direct către terțul beneficiar, în timp ce stipulantul are un drept derivat din dreptul subiectiv al terțului beneficiar, iar promitentul are o datorie corespunzătoare către stipulant, care derivă din datoria pe care o are față de terțul beneficiar. Dacă promitentul execută întocmai și la timp prestația către terțul beneficiar, el își îndeplinește atât datoria față de acesta din urmă, cât și datoria față de stipulant, astfel încât se sting simultan și raportul juridic dintre promitent și terțul beneficiar, și raportul juridic dintre promitent și stipulant, dar numai în legătură cu acest aspect. Dacă promitentul nu execută voluntar prestația către terțul beneficiar, el încalcă și datoria pe care o are față de acesta, și datoria pe care o are față de stipulant. În acest moment se nasc și dreptul material la acțiune al terțului beneficiar de a cere executarea silită a prestației către el, și dreptul material la acțiune al stipulantului de a cere executarea aceleiași prestații către terțul beneficiar. Altfel spus, neexecutarea unei unice prestații semnifică încălcarea a două datorii, cu consecința nașterii a două raporturi de răspundere civilă contractuală, unul care îl leagă pe promitent de terțul beneficiar și altul care îl leagă pe promitent de stipulant.

Cele două drepturi materiale la acțiune pot fi exercitate în procese diferite sau în același proces. Desigur, promitentul nu poate fi obligat de două ori la executarea prestației. Tot astfel, dacă el va fi obligat la daune-interese ca echivalent al prestației datorate față de terțul beneficiar, el nu va putea fi obligat la aceleași daune-interese și către stipulant. În schimb, neexecutarea prestației ar putea să cauzeze prejudicii distincte, suplimentare, în patrimoniul terțului beneficiar și în patrimoniul stipulantului, caz în care promitentul va fi obligat la daune-interese distincte față de stipulant și față de terțul beneficiar” (V. Stoica, op. cit.).

^[86] Ibidem, p. 486.