Din nou despre întreruperea cursului prescripției executării silite și incidența acesteia în cazul special al popririi – probleme recent apărute în jurisprudență

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul II, Ed. Hamangiu, 2023, p. 328-349.

Scurte considerații introductive. Planul studiului

La mai bine de o decadă de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă^[1], viziunea novatoare asupra anumitor instituții juridice pe care acesta a impus-o a trezit unele dubii și ezitări în interpretarea dispozițiilor legale. O astfel de situație a apărut în practica instanțelor din ultimii ani cu privire la incidența prescripției dreptului de a obține executarea silită. Recent, în cuprinsul Minutei^[2] întâlnirii Președinților Secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curților de Apel, s-a exprimat opinia^[3] potrivit căreia: „pe parcursul executării silite nu se mai poate împlini prescripția dreptului de a obține executarea silită, efectul întreruptiv de prescripție al cererii de executare silită fiind continuu de la data înregistrării acesteia la biroul executorului judecătoresc și până la finalizarea executării silite. Articolul 709 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a preluat întocmai reglementarea art. 405² alin. (1) lit. d) C. proc. civ. 1865, reglementare care, la rândul său, a reținut, în mod neriguros, drept cauze de întrerupere a prescripției dreptului de a obține executarea silită, atât ipoteza depunerii cererii de executare silită la organul de executare, cât și pe aceea a îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare; astfel, art. 405² alin. (1) lit. d) C. proc. civ. 1865 a preluat ipoteza îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare drept cauză de întrerupere a prescripției dreptului de a obține executarea silită din art. 16 alin. (1) lit. c) al Decretului nr. 167/1958, republicat, privitor la prescripția extinctivă (în decret singura cauză de întrerupere a prescripției dreptului de a obține executarea silită era ipoteza efectuării unui act de executare, iar nu și aceea a depunerii cererii de executare silită la organul de executare), dar a adăugat și ipoteza depunerii cererii de executare silită la organul de executare, fără a se mai evalua de către legiuitor necesitatea păstrării sau a circumstanțierii celorlalte cazuri”.

Această opinie, care aduce în prim-plan o revizitare a instituției prescripției extinctive a dreptului de a obține (sau de a cere)^[4] executarea silită, ne-a inspirat să procedăm la analiza instituției din perspectivă istorică. O altă sursă de inspirație este chiar problema jurisprudențială ce a ocazionat citarea acestei opinii^[5] în cadrul Minutei antereferite^[6]. Concluziile prezentei incursiuni teoretice vor fi însă relevante atât pentru aplicarea formei actuale a legii în materia prescripției executării silite, cât și cu privire la problema efectului întreruptiv al înființării popririi. În final, vor rezulta și unele soluții legislative de natură să îndepărteze dificultățile de interpretare și aplicare a acestor instituții.

§1. Evoluția în timp a reglementării cu privire la prescripția executării silite

Ca regulă generală, în sistemul juridic românesc, executarea silită a unui titlu executoriu nu se poate face oricând, ci într-un anumit termen de prescripție. Astfel, atât Codul de procedură civilă de la 1865, succedat de Decretul-Lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, cât și noul Cod de procedură civilă, au prevăzut această regulă de principiu, în pofida faptului că anumite drepturi subiective civile ar fi, fie prin natura lor, fie prin voința legiuitorului, imprescriptibile extinctiv.

În funcție de dispozițiile legale relevante și de succesiunea în timp a modificărilor legislative, analiza prescripției executării silite va urma structura perioadelor de timp în care fiecare formă a reglementărilor a fost aplicabilă, cu unele explicații și concluzii intermediare, potrivit celor ce vor fi expuse în continuare. Vom acorda atenție în special asupra cursului prescripției și asupra cazurilor de întrerupere a acestuia, întrucât obiectivul prezentului studiu este acela de a verifica efectul declanșării și derulării procedurii execuționale asupra cursului prescripției extinctive.

1.1. Perioada anterioară intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (până la 20 aprilie 1958)

Sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, potrivit art. 372 executarea se făcea prin mijlocirea primei instanțe, urmare a unei cereri formulate de creditor. Titlurile executorii constau în hotărârile judecătorești definitive ale instanței de executare (sau reformate de instanța superioară în grad) și actele de executare erau aduse la îndeplinire de „agenții de esecutare, alăturați pe lîngă tribunale și curți, conform regulamentului lor”. Prin Legea nr. 5/1952 privind organizarea judecătorească este introdusă denumirea de executori judecătorești.

Sediul materiei cu privire la prescripția extinctivă era reprezentat de dispozițiile Codului civil de la 1864, dispozițiile art. 1837 fiind relevante: „prescripțiunea este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligațiune sub condițiunile determinate prin această lege”.

Remarcăm și împrejurarea că, potrivit art. 1865 C. civ. 1864, prescripția se întrerupea „printr-un act începător de executare, precum sechestrul (saisie) sau cererea execuțiunei unui titlu căruia legea recunoaște puterea executorie”.

Efectul întreruperii (denumită întrerupere civilă a prescripției în cazul arătat) este reglementat de art. 1867 C. civ. 1864, în sensul că aceasta „șterge cu totul orice prescripțiune începută înaintea sa”. Mai important, teza finală a acestui articol menționează că debitorul poate începe o nouă prescripție după ce actele întreruptive încetează. Or, în materia întreruperii civile prin efectul actului începător de executare, efectul întreruptiv nu putea înceta decât odată cu finalizarea executării silite.

Întrucât prescripția extinctivă reprezintă o sancțiune cu privire la pasivitatea titularului dreptului, împotriva căruia curge termenul prescripției, este evident faptul că lipsa de acțiune din partea creditorului, care omite să pornească executarea în termenul arătat de lege, se sancționa prin prescripția dreptului de a cere și de a obține executarea titlului său. Însă, odată începută executarea, care se bucura de o oarecare oficialitate prin faptul că instanța realiza actele de executare în mod direct, cu concursul funcționarilor competenți, orice eventuală temporizare a acestor acte nu era sancționată cu prescripția, întrucât aceasta nu putea interveni pe durata procedurii de executare.

Însă, în aceeași perioadă, erau aplicabile dispozițiile art. 389 C. proc. civ. 1865, prin care legiuitorul sancționa cu perimarea executării silite lipsa de stăruință a creditorului pe o durată mai mare de 6 luni („dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept”).

Așadar, în perioada anterioară intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 167/1958, prescripția executării silite se întrerupea prin actul începător de executare, efectul întreruptiv se menținea pe toată durata executării silite, iar lipsa de diligență a creditorului pe parcursul executării se sancționa cu perimarea procedurii. Cele două sancțiuni nu se puteau suprapune, iar odată începută executarea, doar perimarea putea fi invocată de debitor în beneficiul său, până la încetarea procedurii, pentru a obține stingerea demersului execuțional.

1.2. Intervalul dintre intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și reforma operată prin O.U.G. nr. 138/2000^[7] (21 aprilie 1958 – 01 octombrie 2000)

Potrivit art. 373 C. proc. civ. 1865, executarea se făcea prin mijlocirea primei instanțe, urmare a unei cereri formulate de creditor, actele fiind îndeplinite de portărei ai instanței, ulterior fiind introdusă reglementarea referitoare la executorii judecătorești, în continuare funcționari în cadrul acestei instituții. Prin urmare, instanța și executorii rămân principalii actori ai procedurii execuționale, creditorului revenindu-i rolul de a formula cererea de executare și ulterioare solicitări de stăruință în executare, dacă este cazul.

În ceea ce privește stingerea dreptului de a cere executarea silită, potrivit art. 16 din Decretul-Lege nr. 167/1958 – prescripția se întrerupe „printr-un act începător de executare” – doctrina și jurisprudența interpretând această noțiune, în general, în sens restrictiv. Se menționa, de exemplu, în doctrina mai veche^[8], că au valoare de acte începătoare de executare cu efect întreruptiv comandamentul, în materia urmăririi imobiliare [art. 492 alin. (1) C. proc. civ. 1865], somația în cazul predării silite a bunurilor (art. 572 și art. 575 C. proc. civ. 1865), poprirea executorie și sechestrul executoriu. Același autor nu recunoștea efectul întreruptiv al somației în cazul executării silite indirecte, respingând și teoria supraviețuirii dispozițiilor art. 1865 C. civ. care se refereau la efectul întreruptiv de prescripție al cererii de executare^[9], aducând argumentul că normele introduse prin Decretul-Lege nr. 167/1958 sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse prin coroborarea cu Codul civil^[10]. Cu toate acestea, prin Decizia de îndrumare nr. 5/16.06.1966 a Tribunalului Suprem, a fost recunoscut efectul întreruptiv de prescripție și cererii de executare, fiind astfel accentuată necesitatea ocrotirii intereselor creditorului care a făcut demersul necesar pornirii executării silite^[11].

Totodată, potrivit art. 17 din Decretul-Lege nr. 167/1958, „în cazul cînd prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripție nu începe să curgă cît timp hotărîrea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, pînă la îndeplinirea ultimului act de executare”.

Concluzionând, noua reglementare referitoare la prescripția executării silite clarifica efectul întreruptiv de prescripție sub aspectul remanenței acestuia până la încetarea executării silite, în timp ce art. 389 C. proc. civ. 1865 prevedea în continuare sancțiunea perimării în cazul lipsei de stăruință a creditorului pe o durată mai mare de 6 luni.

Pentru perioada în discuție, așadar, se menținea efectul întreruptiv al prescripției executării silite în raport de actul începător de executare, efect întreruptiv care se menținea pe toată durata executării silite. Odată începută executarea, prescripția nu putea opera, ci numai perimarea executării.

1.3. Intervalul dintre intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 și intrarea în vigoare a Codului civil actual (01 octombrie 2000 – 30 septembrie 2011)

Ordonanța de urgență nr. 138/2000 (cu formele sale amendate ulterior) a operat importante modificări de concepție privind instituția executării silite, însă acea reglementare, într-adevăr mult mai substanțială, nu era totuși, pe fond, cu mult mai deosebită față de cea cuprinsă în decretul sus-menționat și, de aceea, s-a apreciat^[12] cu deplin temei că analizele teoretice și practice emise sub imperiul Decretului-Lege nr. 167/1958, având ca obiect prescripția dreptului de a cere executarea silită, au rămas în principiu valabile și sub imperiul regimului prescripției dreptului de a cere executarea silită reglementat de O.U.G. nr. 138/2000. Poate că cea mai importantă dintre modificări a fost cea referitoare la liberalizarea profesiei de executor judecătoresc (în corelație cu adoptarea Legii nr. 188/2000^[13]).

Potrivit formei amendate a art. 373 C. proc. civ. 1865, executarea se face prin executorul judecătoresc. Rămâne aplicabil art. 16 din Decretul-Lege nr. 167/1958 (prescripția se întrerupe „printr-un act începător de executare”), însă este introdus și art. 405² alin. (1) C. proc. civ. 1865 – prescripția dreptului de a cere executarea silită se întrerupe „pe data depunerii cererii de executare, însoțită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent” [lit. b)], dar și „pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare” [lit. d)].

Prin urmare, grație acestei modificări, nu numai cererea de executare^[14] produce efect întreruptiv cu privire la prescripția dreptului de a cere executarea silită, ci și fiecare act de executare îndeplinit ulterior, în cadrul procedurii astfel demarate.

Desigur, poate fi vorba despre o inadvertență legislativă, din moment ce nu fusese abrogat art. 17 din Decretul-Lege nr. 167/1958, potrivit căruia, dacă prescripția a fost întreruptă printr-un act începător de executare, noua prescripție nu începe să curgă până la îndeplinirea ultimului act de executare. Așadar, efectul întreruptiv al actelor de executare nu s-ar justifica, din moment ce efectul similar al cererii de executare s-ar menține oricum pe întreaga durată a executării, grație art. 17 din Decret. Pot exista însă și explicații alternative. De exemplu, forma art. 405² alin. (1) poate exprima intenția legiuitorului de a sublinia importanța actelor executorului, acte care trebuie îndeplinite în ritm constant și ca expresie a rolului activ al acestuia. Nemaifiind apanajul instanței de executare, care era percepută drept mai riguroasă cu urmărirea scopului executării silite, preocuparea legiuitorului pentru conservarea dreptului creditorului pare evidentă. Însă, în continuare, art. 389 C. proc. civ. sancționa cu perimarea lipsa de stăruință a creditorului pe o durată mai mare de 6 luni, ceea ce pare că asigură acest nivel de protecție, în echilibru cu interesele debitorului.

În mod similar, în opinia doctrinară citată anterior^[15] se sublinia că dispozițiile art. 405² alin. (1) lit. d) sunt inutile și inaplicabile, autorul considerând preferabil efectul prevăzut de art. 17 din Decretul-Lege nr. 167/1958, cu argumentul că o eventuală anulare a actelor de executare ar atrage ștergerea efectului întreruptiv al acestora. Prin urmare, acest autor propunea lăsarea lor fără efect.

Cu toate că această opinie surprinde mai bine mecanismul întreruperii prescripției și îl valorifică în mod optim, poate fi ridicat contraargumentul de interpretare în sensul ca legea nouă să producă efecte; în practică, dimpotrivă, dispozițiile art. 17 din Decretul-Lege nr. 167/1958 au căzut rapid în desuetudine, nefiind identificate hotărâri judecătorești care să le valorifice. În plus, art. 17 din Decretul-Lege nu mai este aplicabil de facto, pentru că art. 405² alin. (2) C. proc. civ. 1865 prevedea în mod expres că „după întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție”, prin urmare art. 17 devenea incompatibil relativ la noua formă a Codului de procedură civilă. Se poate vorbi, așadar, și despre o abrogare implicită a art. 17 din Decretul-Lege.

Mai remarcăm împrejurarea că, în continuare, regula în materie de executare silită era pornirea acesteia la cererea creditorului, cu câteva excepții (de exemplu, punerea în executare a hotărârilor civile prin care s-au aplicat sancțiuni contravenționale sau prin care s-a înlocuit sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității – art. 124 din Regulamentul^[16] de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 24.09.2004 menținut până în prezent prin Regulamentele ulterioare). Așadar, în toate celelalte cazuri, efectul întreruptiv al cererii de executare silită, dublat de menținerea acestuia prin aplicarea fie a art. 17 din Decretul-Lege nr. 167/1958, fie a efectului actelor de executare grație art. 405² alin. (1) lit. d) C. proc. civ. 1865, concurau la conservarea intereselor creditorului care a ieșit din pasivitate, acționând în mod articulat alături de instituția perimării executării silite.

Așadar, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 și până la intrarea în vigoare a Codului civil actual (02 octombrie 2000 – 01 octombrie 2011), deși apare inadvertența de reglementare generată de introducerea art. 405² alin. (1) lit. b) și lit. d) C. proc. civ. 1865, efectul este același. Ieșirea din pasivitate a creditorului prin formularea cererii întrerupe prescripția, apoi îndeplinirea actelor de executare menține efectul întreruptiv, deși acesta este de asemenea recunoscut pe toată durata executării silite grație art. 17 din Decretul-Lege nr. 167/1958 care nu a fost abrogat nici explicit, nici implicit. Ulterior începerii executării silite, eventuala lipsă de diligență a creditorului se sancționează cu perimarea executării, prin împlinirea termenului de 6 luni în absența actelor de executare. În continuare, așadar, odată începută executarea, prescripția nu operează, ci numai perimarea executării.

1.4. Intervalul dintre intrarea în vigoare a Noului Cod civil și intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă (01 octombrie 2011 – 15 februarie 2013)

Prin intrarea în vigoare a actualului Cod civil^[17], pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011^[18], operează prima modificare semnificativă asupra instituției prescripției, inclusiv în ceea ce privește prescripția executării silite. În primul rând, sunt abrogate atât Codul civil de la 1864, cât și Decretul-Lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, iar instituția prescripției civile este regândită, devenind o instituție sancționată de norme de ordine privată, iar nu publică, așa cum erau în precedent.

În al doilea rând, Noul Cod civil încetează să mai constituie sediul materiei în ceea ce privește prescripția executării silite. Mai precis, art. 2537 C. civ. (privitor la cazurile de întrerupere a prescripției) nu se mai referă și la cazul depunerii cererii de executare sau al actelor începătoare de executare (ci doar la depunerea cererii de intervenție în cadrul executării silite, însă această normă se referă tot la prescripția dreptului material la acțiune).

Urmarea acestor modificări, art. 405² C. proc. civ., rămas în vigoare – devine sediul materiei privind prescripția dreptului de a cere executarea silită – așadar, ca și în precedenta perioadă analizată, prescripția se întrerupe „pe data depunerii cererii de executare, însoțită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent”, dar și „pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare”.

Urmare a abrogării exprese a Decretului-Lege nr. 167/1958, a dispărut efectul întreruptiv perpetuu al procedurii execuționale (reglementat prin art. 17 din Decretul-Lege nr. 167/1958, normă abrogată). Cu toate aceste rămâne incident art. 389 C. proc. civ. 1865, care sancționează cu perimarea lipsa de stăruință a creditorului pe o durată mai mare de 6 luni.

Așadar, în perioada de după intrarea în vigoare a Noului Cod civil – 01 octombrie 2011, dar înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă – 15 februarie 2013, prescripția executării silite se întrerupea atât prin cererea de executare, cât și la momentul îndeplinirii fiecărui act de executare.

Din perspectiva duratei efectului întreruptiv, acesta este strict instantaneu, însă în concret se menține pe toată durata executării silite, dacă actele de executare se succed la perioade mai scurte de 3 ani. Această prelungire a efectului întreruptiv este însă numai aparentă. Urmare a modificărilor legislative, în special a ieșirii din vigoare a art. 17 din Decretul-Lege nr. 167/1958, pentru a nu opera prescripția executării silite, actele de executare trebuie îndeplinite la intervale mai scurte de 3 ani.

Trebuie subliniat însă că, în realitate, prescripția este puțin probabil să poată fi invocată, întrucât lipsa de diligență a creditorului după începerea executării se sancționează în continuare cu perimarea executării – care presupune o lipsă a actelor de executare în intervalul de 6 luni prevăzut de lege. Perimarea executării silite, prevăzută de Codul de procedură civilă de la 1865, nu este guvernată de norme de ordine privată, ci este de ordine publică, ea operând de drept, fiind doar constatată de instanță la cererea părții interesate. Așadar, debitorul este obligat să urmărească efectul perimării, pentru ca apoi să poată invoca prescripția executării silite, în ipoteza în care după operarea efectului perimării asupra cauzei de întrerupere a prescripției, termenul de prescripție este socotit ca împlinit.

În concluzie, chiar și după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, prescripția executării silite este mai puțin probabil să fie invocată, întrucât este mult mai energică perimarea executării. Desigur, strict în raport de dreptul de creanță cu privire la care este necesară procedura execuțională, efectul extinctiv se produce doar prin împlinirea termenului de prescripție. Perimarea are capacitatea de a atrage ineficiența actelor cu efect întreruptiv asupra termenului de prescripție, ceea ce implicit presupune că incidența prescripției este cu atât mai posibilă cu cât se poate reține perimarea executării silite. În orice caz, începând de la 01 octombrie 2011, de lege lata nu poate fi demonstrat caracterul perpetuu al prescripției executării silite.

În acest punct, credem că este util să deschidem o paranteză, care ne ocazionează o remarcă terminologică. Codul de procedură civilă 1865 (după modificările operate prin O.U.G. nr. 138/2000) utiliza noțiunea de „prescripția dreptului de a cere executarea silită”. Grație istoricului de reglementare expus mai sus, exprimarea este deosebit de sugestivă. Dreptul de a cere executarea silită se prescrie dacă nu este exercitat într-un anumit termen, însă odată pus în practică, perimarea este principala sancțiune ce poate fi invocată de către debitor împotriva creditorului inactiv, cu efectul indirect al prescrierii dreptului de a mai cere executarea silită (în funcție de momentul realizării actelor întreruptive în interiorul termenului de prescripție).

Vom arăta, mai jos, că terminologia utilizată de Noul Cod de procedură civilă cu privire la prescripția executării silite reflectă schimbarea de optică legislativă în această materie.

1.5. După intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă (începând cu 15 februarie 2013 și până în prezent)

Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010^[19], pus în aplicare prin Legea nr. 76/2012^[20], a continuat procesul de regândire a unora dintre instituțiile fundamentale ale procedurii civile, printre care și prescripția executării silite.

A fost abrogat expres Codul de procedură civilă de la 1865, iar sediul materiei cu privire la prescripția executării silite se găsește la art. 706-711.

Articolul 709 C. proc. civ. reglementează întreruperea termenului de prescripție privind dreptul de a obține executarea silită, dispozițiile relevante pentru scopul studiului de față fiind următoarele: [prescripția se întrerupe] „pe data depunerii cererii de executare, însoțită de titlul executoriu” [alin. (1) pct. 2] și „pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare” [alin. (1) pct. 4].

Nu se regăsește în Codul de procedură civilă actual nicio dispoziție referitoare la prelungirea efectului întreruptiv de prescripție cu privire la vreunul dintre cazurile reglementate. Așadar, preluând reglementarea anterioară, legiuitorul a păstrat incidența efectului întreruptiv instantaneu, urmat de curgerea unui nou termen de prescripție de la data actului întreruptiv (și cu beneficiul ștergerii termenului scurs anterior efectuării acestui act).

Însă, tot prin actualul Cod de procedură civilă, legiuitorul a socotit necesar să modifice substanțial paradigma din perspectiva incidenței perimării executării silite^[21]. Astfel, art. 697 C. proc. civ. schimbă total modalitatea în care devine incidentă sancțiunea perimării, respectiv trecerea unui termen de 6 luni de la solicitarea scrisă a executorului, adresată creditorului, în sensul de a îndeplini un act sau demers necesar executării silite. Actuala reglementare a perimării executării silite, am putea spune, face mult mai rar aplicabilă această sancțiune^[22].

Așa fiind, și pentru că în continuare perimarea beneficiază de regim de ordine publică^[23] (operează de drept, este constatată la cererea părții interesate sau chiar a executorului însuși^[24]), debitorul este în continuare nevoit să îi invoce efectul (ori să îl accepte, dacă nu l-a invocat), însă incidența practică a acestei sancțiuni este redusă aproape la zero.

Prin urmare, pentru că rareori mai poate obține perimarea executării silite, debitorul este nevoit să se reorienteze spre singura sancțiune care mai poate opera cu privire la conduita unui creditor pasiv, care preferă să lase în desfășurare o executare silită fără rezultate în direcția realizării obligației din titlul executoriu. Această sancțiune este, de lege lata, doar prescripția executării silite. Ea poate opera și după data începerii executării silite, dacă actele de executare se succed la intervale mai mari de 3 ani sau dacă se rămâne în pasivitate totală, fără a mai fi invocată sancțiunea perimării.

Revenind la paranteza terminologică anterior deschisă, remarcăm că legiuitorul se referă, în actualul Cod, la prescripția dreptului de a obține executarea silită. În mod necesar, exprimarea reflectă mutarea centrului de greutate al instituției prescripției și înspre perioada ulterioară demarării procedurii execuționale, în sensul că ieșirea din pasivitate a creditorului este esențială nu numai pentru a conserva dreptul de a cere executarea, ci se menține astfel și pe parcursul executării, până la atingerea obiectivului obținerii executării obligației din titlu. Așadar, legea este acum mai drastică față de creditor, ale cărui obligații de a porni, de a urmări și de a sprijini în termene scurte demersul execuțional sunt privite drept esențiale, cu corolarul că încălcarea oricărei dintre aceste obligații atrage efectul stingerii dreptului inclusiv în dimensiunea lui substanțială, titlul executoriu devenind astfel ineficace. Pentru a ajunge la acest efect, creditorul nu mai beneficiază de dublul filtru oferit de perimare și de prescripție (așa cum se întâmpla înainte de 15 februarie 2013, când prima sancțiunea procedurală a perimării, cu efect indirect și asupra calculului termenului de prescripție), ci doar de beneficiul relativ scurtului (în majoritatea cazurilor) termen de prescripție. Desigur, singura atenuare a acestui regim legal drastic este cea legată de invocarea prescripției extinctive, acum pusă exclusiv la dispoziția părților și în termene stricte, cu posibilitatea constatării decăderii sau chiar a renunțării la beneficiul acestei instituții, potrivit regulilor^[25] cuprinse în Codul civil, la care art. 711 C. proc. civ. face trimitere în mod expres.

Concluzionând, efectul articulat al modificărilor legislative analizate în paginile ce precedă este acela al posibilității intervenirii prescripției extinctive a dreptului de a obține executarea silită, inclusiv după începerea executării silite. Nu se poate vorbi despre o întrerupere continuă a termenului de prescripție, ci aceasta poate fi un efect aparent, generat de succesiunea actelor de executare întreruptive de prescripție la intervale mai scurte de 3 ani, ca regulă.

§2. Consecința efectului instantaneu al întreruperii prescripției extinctive în materia popririi

Așa cum arătam în debutul prezentului studiu, principalul punct de interes apărut în practică în legătură cu întreruperea prescripției extinctive este cel generat de efectul comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit.

Potrivit premisei acestei dezbateri, „executorul judecătoresc a comunicat terțului poprit adresa de înființare a popririi, care însă nu este urmată de consemnarea vreunei sume de bani, fie pentru că nu sunt alimentate conturile respective, fie pentru că terțul poprit, chiar dacă ar fi datorat bani debitorului la momentul înființării popririi, nu dă curs popririi; ulterior acestei popriri, executorul judecătoresc nu mai îndeplinește niciun act de executare, deși din cuprinsul dosarului de executare a reieșit că debitorul avea bunuri urmăribile; după împlinirea unui termen de 3 ani de la data îndeplinirii ultimului act de executare, respectiv de la data comunicării adresei de înființare a popririi specificate anterior, executorul judecătoresc îndeplinește un act nou de executare pentru anularea căruia debitorul formulează contestație la executare, invocând împlinirea, pe parcursul executării silite, a termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită^[26]”.

În esență, dilema exprimată se referă la durata în timp a efectului întreruptiv al adresei de înființare a popririi, în funcție de eficiența acestui act. Cu alte cuvinte, autorii problemei puse în dezbatere pun în legătură directă nu doar conceptul de prescripție cu cel de act întreruptiv al termenului de prescripție, ci și efectul actului de executare alăturat eficienței actului de executare.

De la bun început se cuvine să remarcăm împrejurarea că, interpretate literal, dispozițiile art. 709 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. atașează efect întreruptiv de prescripție nu actului de executare însuși, ci se referă la „data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare”. Fiind vorba despre o normă care se referă în concret la calculul termenului de prescripție, este firesc ca exprimarea legiuitorului să se raporteze la un reper esențialmente temporal, fără a atașa alte condiții actului întreruptiv.

Aceste condiții sunt însă reglementate de art. 709 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora prescripția nu este întreruptă dacă executarea silită a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea. Transpunând la scară redusă această dispoziție, raportat la un demersul execuțional privit ut singuli, rezultă că actul de executare are efect întreruptiv dacă acesta nu este anulat ori nu este afectat de prescripție^[27].

Aceste două cerințe sunt însă singurele expuse de lege, ele nefiind în vreun fel echivalente noțiunii de „eficiență”. Altfel spus, art. 709 alin. (3) nu impune ca actul de executare să fie eficient pentru a opera efectul întreruptiv instantaneu asupra termenului prescripției extinctive, ci impune doar ca actul să rămână neanulat și cu efecte nestinse prin perimare.

Eficiența la care se raportează opinia pe care o punem în dezbatere este însă de altă natură. Ea nu pornește nici de la ipoteza anulării actului de înființare a popririi și nici de la un act stins prin perimare, ci de la o ipoteză complet diferită, respectiv aceea a lipsei bunurilor afectate indisponibilizării, a lipsei sumelor de bani în cont în ipoteza popririi conturilor bancare.

Or, așa cum se remarcă din economia textului art. 709 alin. (1) și (3), coroborate, cerința eficienței (sau a eficacității practice, concrete) a actului de înființare a popririi, în sensul aducerii unui beneficiu în sensul stingerii creanței, nu este prevăzută de lege și nici nu poate fi adăugată de interpretul legii.

Rezultă, în opinia noastră, că simpla emitere și comunicare a adresei de înființare a popririi produce efect întreruptiv cu privire la termenul de prescripție extinctivă a dreptului de a obține executarea silită, independent de rezultatul concret al acestui demers execuțional. Efectul întreruptiv este instantaneu și se produce la data îndeplinirii actului în cauză, cu consecința că, de la data respectivă, începe să curgă un nou termen de prescripție.

Cu titlu de remarcă suplimentară și deosebit de importantă în economia acestei discuții, apreciem că noțiunea de „îndeplinire” a actului de executare trebuie interpretată, în cazul popririi, prin aplicarea dispozițiilor art. 784 C. proc. civ., care reglementează efectul înființării popririi. Potrivit alin. (1) al normei antereferite, din momentul comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit sunt indisponibilizate toate sumele și bunurile poprite, iar de la indisponibilizare și până la achitarea integrală a obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terțul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operațiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, dacă legea nu prevede altfel. Trebuie remarcat și alin. (5) al art. 784 C. proc. civ., potrivit căruia poprirea întrerupe prescripția nu numai cu privire la creanța poprită, dar și în ceea ce privește creanța pentru acoperirea căreia ea a fost înființată^[28].

Coroborând aceste dispoziții, rezultă că efectul instantaneu întreruptiv de prescripție se produce la data la care adresa de înființare a popririi este comunicată terțului poprit, indiferent dacă acesta datorează, va datora, nu datorează ori nu va datora sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile, în temeiul unor raporturi juridice existente la același moment al comunicării adresei.

Corelativ acestei concluzii, se ridică întrebarea dacă efectul întreruptiv se șterge totuși și în cazul în care adresa de înființare a popririi a fost comunicată unui terț poprit care nu datorează și nici nu va datora sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile, cu alte cuvinte în cazul unei adrese de înființare a popririi neurmată de un efect concret pe plan execuțional. Această ipoteză nu este cuprinsă în dispozițiile art. 709 alin. (3) C. proc. civ., citat mai sus, însă această omisiune nu are semnificația unui răspuns negativ. Dimpotrivă, apreciem că această ipoteză trebuie asimilată noțiunii de „respingere” a actului, pentru a putea primi consecința corectă principial, aceea de menținere a cursului termenului de prescripție anterior.

Teza propusă în opinia luată în dezbatere, deși pare mult mai analitică și aplicat funcțională, urmărește în realitate să ajungă la același rezultat, respectiv acela de a conserva beneficiul prescripției în favoarea debitorului, în ipoteza unei adrese de înființare a popririi lipsită de un suport de drept substanțial concret (fără un raport juridic obligațional pe care să se grefeze indisponibilizarea).

Argumentul suplimentar adus în cadrul acestei opinii, referitor la aplicabilitatea art. 708 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (suspendarea cursului prescripției cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori își sustrage veniturile și bunurile de la urmărire) nu poate fi primit în majoritatea cazurilor. Pentru a opera efectul suspensiv, dincolo de inconvenientele modalității procedurale de constatare a îndeplinirii condițiilor din text, considerăm că absența bunurilor^[29] trebuie să fie totală (în prima teză a textului), respectiv sustragerea bunurilor și veniturilor urmăribile trebuie să fie totală și dovedită (în cea de a doua teză). Or, pentru a constata îndeplinirea acestor condiții, cel interesat (creditorul) trebuie să administreze un probatoriu semnificativ. Aceasta presupune că suspendarea cursului prescripției nu poate fi aplicată de plano, în orice situație în care o adresă de înființare a popririi nu produce efect concret, iar argumentul în sine este ușor de înlăturat.

Motivul pentru care apreciem că interpretarea mai permisivă a art. 709 alin. (3) C. proc. civ. este preferabilă, în sensul de a extinde noțiunea de „respingere” a executării și la ipoteza unei popriri neurmate de efect concret, este acela că această soluție este mai aptă să conducă la un rezultat echitabil, decât o interpretare care utilizează noțiuni neevidente în cuprinsul textului legal. Mai mult decât atât, nu subscriem teoriei dezvoltate în cuprinsul acestei opinii și în cadrul demonstrației utilizate, în sensul că efectul indisponibilizator al adresei de înființare a popririi nu se menține pentru viitor decât în măsura în care în contul poprit sunt creditate sume de bani. Consecința acestei teorii este aceea că efectul întreruptiv al termenului de prescripție nu mai este legat, așa cum impune art. 709 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., de simpla îndeplinire a actului de executare (fapt pe deplin aflat în controlul executorului judecătoresc și, implicit, și al creditorului, cel în favoarea căruia operează întreruperea prescripției), ci de acte sau fapte extranee executării silite și legate principial doar de raportul juridic dintre terțul poprit și debitor ori alte persoane străine de executare (e.g. terți care transmit sume de bani în contul debitorului, deschis la unitatea bancară terț poprit), care scapă, așadar, controlului executorului și creditorului. Or, prin esența lor, actele sau faptele cărora legea le conferă efect întreruptiv de prescripție aparțin fie debitorului, fie creditorului, în considerarea caracterului esențialmente privat al intereselor protejate (mai ales în cadrul reglementării actuale a prescripției), niciodată unor terți.

În vederea celor deja expuse, așadar, considerăm că efectul întreruptiv de prescripție al adresei de înființare a popririi, în orice ipoteză factuală, este unul instantaneu și se produce la data comunicării către terțul poprit a adresei în cauză. Împrejurările care pot conduce la o lipsire de eficiență a popririi constituie cel mult temeiuri pentru a face aplicarea art. 709 alin. (3) C. proc. civ. (lipsirea de efect întreruptiv), însă numai prin invocarea împrejurărilor prevăzute de respectivul text legal (anularea, perimarea ori renunțarea la act), la care se poate adăuga pe cale de interpretare și cazul popririi înființate eronat cu privire la o persoană care nu are în concret calitatea de terț poprit cerută de lege (ipoteza respingerii actului).

În loc de concluzii

În ceea ce privește prima parte a prezentului studiu, referitoare la continuitatea efectului întreruptiv de prescripție pe durata desfășurării procedurii execuționale, credem că argumentele oferite sunt suficiente pentru a susține că, de lege lata, un astfel de beneficiu nu este oferit creditorului. Dimpotrivă, practica judiciară^[30] de după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă a confirmat rapid teza efectului întreruptiv instantaneu al actelor de executare, efect întreruptiv care se poate menține în mod aparent doar dacă succesiunea actelor întreruptive este una constantă și în interiorul fiecărui termen de prescripție declanșat succesiv.

Deși aceasta este situația sesizabilă în mod obiectiv, socotim că opinia care a servit drept punct de pornire este principial corectă și ar trebui să constituie o variantă ce poate fi susținută de lege ferenda. Lipsa mecanismului perimării în forma sa anterioară, care presupunea concursul exclusiv al creditorului, respectiv înlocuirea acestui mecanism cu o instituție semnificativ diferită și care se reduce de fapt la o anumită conduită a executorului, au ca efect conjugat o presiune suplimentară asupra creditorului, în scopul de a nu-și pierde dreptul. Este semnificativă și împrejurarea că multe dintre actele și faptele relevante și care pot conduce la o executare silită eficientă sunt plasate în mod obiectiv în afara posibilității de acțiune a creditorului, astfel că acesta este nevoit să facă eforturi suplimentare pentru a-și realiza creanța.

O astfel de optică, prin care drepturile și interesele debitorului ajung să primească o poziție mai favorabilă din punct de vedere legislativ, ca urmare a efectului conjugat al mai multor mecanisme distincte din lege, trebuie să fie temperată de nevoia de a proteja și interesele economice ale creditorului. Dreptul acestuia de a obține valorificarea unui activ patrimonial ce constă într-o creanță a fost deja principial încălcat, prin simplul fapt al refuzului debitorului de a executa de bunăvoie obligația proprie. Efortul de a porni o executare silită (în interiorul termenului de prescripție) reprezintă o necesitate pentru creditor, în timp ce atitudinea mereu pasivă și defensivă a debitorului trebuie privită ca fiind justificată, însă nu în asemenea măsură încât realizarea dreptului creditorului să devină deosebit de dificilă. Existența titlului executoriu reprezintă, în definitiv, o prezumție de existență și legalitate a dreptului, până la o decizie contrară a unei instanțe.

Prescripția extinctivă are un efect atât de important asupra patrimoniului creditorului, încât, odată acceptată nevoia de a-i proteja și acestuia interesele, este necesară o optică legislativă coerentă și aptă să îi asigure realizarea creanței, dacă acest creditor este diligent. Așadar, nu este lipsit de justificare să afirmăm că revenirea la caracterul continuu al efectului întreruptiv de prescripție, atașat ope legis simplului fapt al deschiderii procedurii execuționale, ar fi de natură să asigure o mai bună protecție a intereselor creditorului. În opinia noastră, avantajoasă pentru debitor era mai degrabă instituția perimării executării silite în forma sa anterioară, întrucât reprezenta un instrument procedural accesibil în mod efectiv debitorului, pe de o parte, dar și eficient cu privire la situația patrimoniului său, pe de cealaltă parte. În plus, nu putem să nu remarcăm faptul că actuala reglementare a renunțat la simetria instituției perimării privită din perspectiva procedurii de judecată și a procedurii execuționale. Dacă perimarea judecății nu este limitată ca și condiție esențială doar la ipoteza în care instanța pune în vedere părților (ori uneia dintre ele, respectiv reclamantului) să îndeplinească un act necesar judecății, este dificil de justificat o astfel de limitare pentru etapa executării silite. Caracterul obiectiv al rămânerii pricinii în nelucrare, condiționat doar de culpă în sens general, consacrat de reglementarea perimării judecății, se reflecta simetric, în vechea reglementare, în caracterul obiectiv al rămânerii în nelucrare a executării (culpa creditorului fiind subînțeleasă). Revenirea la o astfel de reglementare, care și-a demonstrat în timp eficiența, ar putea pune capăt tuturor acestor probleme de interpretare și aplicare a legii.

În privința celei de a doua dificultăți de interpretare a legii, circumstanțiată instituției popririi, credem că este suficient să recurgem la metoda de interpretare literală, cu privire la efectul întreruptiv de prescripție al adresei de înființare a popririi. Neajunsul creat prin omisiunea de reglementare a situației popririi netemeinic înființate, mai ales cu privire la ștergerea efectului întreruptiv de prescripție, poate fi surmontat printr-o interpretare mai largă a dispozițiilor referitoare la respingerea executării. Astfel, nu este necesară crearea de condiții noi în privința efectului întreruptiv de prescripție, precum eficiența actului de executare.

În parametrii de interpretare oferiți prin acest studiu, considerăm că instituția prescripției extinctive a dreptului de a obține executarea silită poate reveni la titulatura de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, armonizând interesele celor implicați în raportul obligațional și respectând principiile expuse în partea generală a Codului de procedură civilă.

Conchidem apreciind că noul Cod de procedură civilă păstrează substanța elementelor din vechea reglementare, perfecționând regimul prescripției extinctive, transformând-o într-o instituție modernă, guvernată de norme dispozitive, flexibile și proporționale, urmărind în mod manifest îmbinarea benefică a interesului general al consolidării raporturilor juridice litigioase cu interesul particular al protecției reale a drepturilor subiective.

Note de subsol

^[1] Noul Cod de procedură civilă a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicat în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012, a intrat în vigoare la 15 februarie 2013 (cf. art. 81 din Legea nr. 76/2012, modificat prin O.U.G. nr. 4/2013), republicat în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015.

^[2] Documentul poate fi accesat online la adresa https://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2022/07/Minuta-intalnire-sectii-civile-Craiova-26-27-mai-2022.pdf (consultat la 22 octombrie 2023).

^[3] Punct de vedere exprimat de prof. univ. dr. Traian C. Briciu, formator în cadrul catedrei de drept civil și drept procesual civil a Institutului Național al Magistraturii, a se vedea https://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2022/07/Minuta-intalnire-sectii-civile-Craiova-26-27-mai-2022.pdf, p. 55.

^[4] Din perspectivă terminologică, observăm că, în noul Cod de procedură civilă, sintagma „prescripția dreptului de a cere executarea silită” a fost înlocuită cu „prescripția dreptului de a obține executarea silită”. Pentru detalii a se vedea P. Pop, Câteva considerații practice despre invocarea, constatarea și efectele prescripției dreptului de a obține executarea silită, în E. Oprina, V. Bozeșan (coord.), Executarea silită – Dificultăți și soluții practice, vol. 2, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 384-385.

^[5] Opinia exprimată de Institutul Național al Magistraturii cu privire la efectul comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit asupra termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită.

^[6] Ibidem.

^[7] O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000.

^[8] Gr. Porumb, Teoria generală a executării silite și unele proceduri speciale, Ed. Științifică, București, 1964, p. 153 și urm.

^[9] Autorul susține că, „dacă s-ar atribui cererii de executare efectul întrerupător de prescripție, efect care – potrivit legii – durează pînă la împlinirea ultimului act de executare, aceasta ar însemna să se dea creditorului posibilitatea ca, beneficiind de acest efect întrerupător al cererii sale, să mențină întrerupt cursul prescripției și astfel să zădărnicească efectele legii, oricît ar dori. Nerecunoscîndu-se cererii de executare efectul întrerupător de prescripție și atribuind acest efect numai actului începător de executare, se asigură ritmul normal al desfășurării executării silite, deoarece, o dată ce primul act de executare a fost îndeplinit, el va trebui să fie urmat, în termen de 6 luni, de actele de executare succesive, sub sancțiunea perimării (art. 389 C. proc civ.). În acest fel, creditorul nu mai poate zădărnici efectele instituției prescripției extinctive. (…) Din textul art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 rezultă, de asemenea, că intenția legii a fost ca numai actul începător de executare să întrerupă prescripția; acest text exprimă o continuare a ideii din articolul precedent, iar în el se reproduc drept cazuri de întrerupere numai cele care sînt prevăzute în art. 16, lit. b și c. În același text observăm că cererea de chemare în judecată este amintită o dată cu cererea de arbitrare. În concluzie, arătăm că, în noul regim al prescripției extinctive, cererea de executare silită sau un act similar nu produc efectul întrerupător al prescripției dreptului de a cere executarea silită” – Gr. Porumb, loc. cit.

^[10] În doctrina relativ mai recentă, s-a mers mai departe cu cercetarea în domeniu, fiind exprimată chiar interpretarea potrivit căreia actul începător de executare îl reprezintă chiar cererea de executare, astfel încât, cu această calificare juridică, ea întrerupe prescripția – a se vedea G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, ed. a II-a, Ed. ALL, București, 1994, p. 659.

În egală măsură, s-a reiterat și faptul că doar actul prin care se făcea un început de executare efectivă, împotriva bunurilor debitorului, ar fi putut fi considerat ca act începător de executare. În acest fel, erau socotite acte începătoare de executare sechestrul execuțional aplicat asupra bunurilor mobile ale debitorului, poprirea înființată pe baza unui titlu executoriu, comandamentul, în reglementarea anterioară a urmăririi silite imobiliare, comunicat debitorului și transcris în cartea funciară, deci acte care, indisponibilizând bunurile debitorului, ca prim pas în executarea silită, constituiau acte efective începătoare de executare, care învederau intenția creditorului de a săvârși executarea silită, avertizând pe debitor despre această intenție. La actele menționate se adăuga însă și un alt act, care nu avea consecința de a indisponibiliza bunurile debitorului, și anume somația de predare, în cadrul executării silite directe, a unui bun mobil sau imobil, somație care preceda predarea silită în natură a bunului respectiv. Rațiunea invocată, pentru a considera această somație, ca act începător de executare, consta în aceea că ea era urmată direct de executarea propriu-zisă, nemaiexistând în lanțul procedurii execuționale nicio verigă intermediară între ea și executare. Dimpotrivă, nu era considerată act începător de executare, fiind considerată ca fiind premergătoare executării, somația pregătitoare a executării mobiliare, prin vânzare silită – a se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 227, nota nr. 45.

^[11] Publicată în Actele normative și practica judiciară în materia executării silite, autor colectiv, editată de Ministerul Justiției, București, 1984.

^[12] A se vedea pentru o analiză civilistă a prescripției executării silite, M. Nicolae, Prescripția dreptului de a obține executarea silită în dreptul civil român, în R.R.D.P. nr. 2/2015, p. 117-192.

^[13] Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, publicată în M. Of. nr. 559 din 10 noiembrie 2000, republicată în M. Of. nr. 738 din 20 octombrie 2011.

^[14] Soluția adoptată de legiuitor nu face, în opinia noastră, decât să încorporeze Codului de procedură civilă decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem, citată anterior. Nu putem să nu remarcăm totuși că o parte importantă a argumentelor invocate în motivarea respectivei decizii țineau de interesele politice ale epocii, respectiv de protejarea patrimoniului „organizațiilor socialiste”. Desigur, argumentul principal, legat de încurajarea creditorului de a adopta o atitudine activă, de urgentare a demersului execuțional, se menține și în epoca adoptării O.U.G. nr. 138/2000.

^[15] Gr. Porumb, op. cit., p. 158.

^[16] Hotărârea C.S.M. nr. 159/2004 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești, M. Of. nr. 881 din 27 septembrie 2004.

^[17] Adoptat prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.

^[18] Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.

^[19] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, M. Of. nr. 545 din 3 august 2012.

^[20] Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012.

^[21] Doctrina explică această schimbare prin considerente de ordin obiectiv, respectiv neajunsuri ale vechii legislații. A se vedea, în acest sens, E. Oprina, I. Gârbuleț, Tratat teoretic și practic de executare silită, Vol. I – Teoria generală și procedurile execuționale, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 455. Autorii menționează ca argumente obligația executorului de a manifesta rol activ și necesitatea clarificării rolului creditorului în cadrul procedurii execuționale, mai ales din perspectiva cerinței culpei în materia perimării.

^[22] Pentru o analiză extinsă a perimării executării silite, a se vedea P. Pop, O încercare de deslușire a unor aspecte practice ale perimării executării silite, în E. Oprina, V. Bozeșan (coord.), Executarea silită – Dificultăți și soluții practice, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 325-341.

^[23] Ibidem, p. 334, cu nota critică a autorului.

^[24] Observăm că, cel puțin principial, instituția perimării executării a fost reglementată în favoarea executorului, pentru ca acesta să poată ajunge la o închidere a dosarului execuțional în cazurile în care, teoretic, creditorul ar putea să sprijine executarea silită în mod activ, însă nu face acest lucru. Concluzia menționată pornește tocmai de la mecanismul perimării, care presupune în mod necesar ca executorul să solicite în scris creditorului să îndeplinească un act ori un demers necesar. Dacă executorul nu emite o astfel de solicitare scrisă, oricât de pasivă ar fi atitudinea creditorului, debitorul nu mai poate invoca perimarea. Această inovație legislativă prezintă, așadar, inconvenientul că nu mai protejează în mod obiectiv interesele debitorului, ci implică și contribuția decisivă a executorului prin demersul de a cere în scris creditorului să iasă din pasivitate.

^[25] A se vedea art. 2.500 și urm. C. civ.

^[26] Cit. supra, nota nr. 3.

^[27] Apreciem că teza respingerii actului poate fi incidentă, deopotrivă, în situația pe care o vom analiza în cele ce urmează.

^[28] În doctrină s-a exprimat și opinia, care nu este la adăpost de orice critică, potrivit căreia înființarea popririi întrerupe cursul prescripției pe toată durata pe care aceasta rămâne înființată, atât cu privire la creanța poprită, cât și cu privire la creanța pentru acoperirea căreia poprirea a fost înființată, a se vedea N.H. Țiț, Executarea silită. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 319.

^[29] Remarcăm și faptul că teza lipsei patrimoniului urmăribil este limitată de legiuitor la bunuri, cu toate că în teza următoare sunt menționate expres și veniturile. Această nuanță de redactare a textului poate sugera faptul că prima teză – lipsa bunurilor urmăribile – trebuie interpretată restrictiv și literal, așadar că nu ar putea fi extinsă și la ipoteza lipsei de venituri popribile. Pe de altă parte, noțiunea de „sustragere” din cea de a doua teză nu poate fi înțeleasă decât în sensul unei fapte comisive cu intenție. Or, o astfel de atitudine subiectivă, corelată unor fapte temeinic dovedite, este destul de greu de dovedit de către creditor. Așadar, și din aceste perspective de interpretare ar trebui privit cu rezervă argumentul suspendării termenului de prescripție în cazul popririi ineficiente.

^[30] Exemplificativ a se vedea – Trib. București, s. a IV-a civ., dec. civ. nr. 2771 A din 6 noiembrie 2020, în R.R.E.S. nr. 3/2020, p. 166-169.