Echitate și independență între soți – dreptul la compensație

Studiu publicat în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, tomul I, Ed. Hamangiu, 2023, p. 92-113.

§1. Preliminarii. Noțiune

Noul Cod civil reglementează, cu titlu de noutate în materia raporturilor patrimoniale de familie dreptul la compensație, instituție preluată din dreptul francez și care a produs efecte nebănuite în restabilirea situației patrimoniale a soților, atunci când ajutorul oferit în timpul căsătoriei de către unul dintre soți, în vederea desfășurării activității profesionale a celuilalt soț, a devenit un excedent față de normala contribuție la cheltuielile căsătoriei ori la obligația de sprijin material reciproc^[1]. Astfel, art. 328 C. civ. dispune că participarea efectivă a unuia dintre soți la activitatea profesională a celuilalt soț, în măsura îmbogățirii acestuia din urmă, îi conferă primului dreptul de a obține o compensație, dacă participarea sa a depășit limitele obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei.

S-a afirmat că textul ar fi similar Codului civil din Quebec, care, la art. 427, sub denumirea de „prestation compensatoire”, la alin. (1) se referă la compensația ce poate fi primită în caz de divorț, separare sau nulitate a căsătoriei și în cel de al doilea alineat se referă la contribuția unuia dintre soți la activitatea celuilalt^[2]. Este adevărat că legiuitorul român a avut ca sursă de inspirație, în general, Codul civil din Quebec, numai că terminologia poate fi înșelătoare, atât prestația compensatorie, cât și dreptul la compensație urmărind să restabilească un echilibru, care, în timpul căsătoriei, s-a „decompensat”. Ipoteza desfacerii căsătoriei duce cu gândul către prestația compensatorie prevăzută de art. 390 C. civ. Spre deosebire de această reglementare, Codul civil român permite valorificarea dreptului la compensație și în timpul căsătoriei, independent de divorț sau de partaj.

Inserat la Capitolul VI, Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților, din Cartea a doua, Despre familie, Titlul II, Căsătoria, dreptul la compensație este tratat în cadrul regimului primar imperativ al soților, dar nu în sensul de obligatoriu, exercitarea acestuia fiind, evident, facultativă, un beneficiu al soțului care îl poate invoca. Cu toate acestea, locul atribuit este potrivit, în secțiunea dedicată cheltuielilor căsătoriei și obligației reciproce de sprijin material între soți, alăturarea fiind justificată și de faptul că regimul primar imperativ reprezintă trunchiul comun, aplicabil în cazul tuturor celor trei regimuri reglementate în Codul civil^[3]. Din perspectiva dreptului la compensație și nu numai, regimul primar asigură independența economică și socială a soților, precum și echilibrul și echitatea între soți^[4].

Sediul materiei: În Capitolul VI, intitulat „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”, la Secțiunea 1, §3, se reglementează, în articolele 325-328, cheltuielile căsătoriei, dar și alte drepturi și obligații patrimoniale dintre soți. Potrivit art. 328, cu denumirea marginală Dreptul la compensație: „Soțul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soț poate obține o compensație, în măsura îmbogățirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depășit limitele obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei”.

Dreptul comun îl reprezintă îmbogățirea fără justă cauză, reglementată la art. 1345-1348 C. civ.^[5], ipoteză în care soții nu pot beneficia de dispozițiile speciale ale art. 328 C. civ., neexcluzând posibilitatea invocării acestor texte, spre exemplu, în cazul ajutorului acordat anterior intrării în vigoare a Codului civil^[6]. Este criticabilă, din acest punct de vedere, o soluție a instanței de respingere a cererii, fără a pune în discuția părților precizarea temeiului juridic, motivată de aplicarea în timp a noii reglementări^[7]. Pe fond, soluția de respingere este motivată corect, aspect de reținut în privința aplicării în timp a dispozițiilor art. 328 C. civ. Apreciem însă că rolul activ al judecătorului impunea punerea în discuție a acestui aspect.

Cu toate că legiuitorul le conferă soților o independență patrimonială, potrivit art. 325 C. civ. aceștia au, în același timp, și obligația de a-și acorda sprijin material reciproc. Această dispoziție, prevăzută la alin. (1) din art. 325 C. civ., are caracter imperativ, soții neputând deroga de la ea în nicio situație, spre deosebire de prevederile alin. (2), cel care prevede obligația soților de a contribui, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, care permit derogarea atunci când soții prevăd altfel prin convenția matrimonială. Este, astfel, considerată nescrisă acea convenție prin care soții stabilesc faptul că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine numai unuia dintre aceștia. Toate aceste dispoziții prevăzute în cadrul regimului matrimonial primar nu fac decât să asigure coeziunea soților în cadrul familiei, indiferent dacă aceștia au optat pentru un regim matrimonial de comunitate ori de separație.

Prin aceste dispoziții, legiuitorul a încercat să limiteze și, mai mult, să elimine posibilitatea soților de a opta pentru un regim matrimonial extremist, fie el cel al comunității universale de bunuri ori cel al separației totale de bunuri.

Dreptul la compensație reprezintă o aplicație a principiului îmbogățirii fără justă cauză, precum și a principiului egalității dintre sexe în exercitarea profesiei și în dispunerea liberă a veniturilor din profesie^[8].

Cauza-pilot în materia dreptului la compensație o regăsim în jurisprudența franceză^[9] care, ulterior, s-a dovedit constantă în acest sens. Astfel, este vorba de bine-cunoscuta hotărâre luată în cazul Yvonnei Printemps ce avea ca obiect plata indemnizației pe care aceasta trebuia să o primească după rolurile deținute în piesele lui Sacha Guitry, în care nu a fost remunerată, ci doar susținea activitatea profesională a soțului său, și care i-au adus acestuia din urmă o îmbogățire semnificativă.

§2. Condiții

Din textul de lege ce reglementează dreptul la compensație putem observa condițiile în care acesta se realizează^[10], dar și anumite ipostaze care nu îndreptățesc la prestație compensatorie, cum ar fi o activitate întreprinsă de unul dintre soți ce se încadrează în îndeplinirea obligației de sprijin material reciproc și de contribuire la cheltuielile căsătoriei, o contribuție care nu conduce la îmbogățirea celuilalt soț, sau situația în care între soți s-a încheiat un contract de muncă, ce îi conferă soțului prestator un drept la remunerație.

Condițiile de admisibilitate pentru dreptul la compensație sunt, pe de o parte, condițiile generale^[11] din materia îmbogățirii fără justă cauză, iar, pe de altă parte, condiții speciale, în cazul dreptului la compensație, ca aplicație specială a acestui principiu:

a) Reclamantul să fi participat la activitatea profesională a soțului său, prin îndeplinirea unor activități specifice acelei profesii, și nu de altă natură;

b) Contribuția să fi depășit limitele obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei;

c) Între soți să nu existe un alt raport juridic contractual sau de muncă în temeiul căruia să se fi prestat activitățile care reclamă contraprestație.

Vom încerca să detaliem aceste condiții, pentru a identifica exact ipoteza în care dreptul la compensație este admisibil.

În ce privește prima condiție, s-a apreciat în literatura de specialitate că textul de lege se referă la o participare efectivă la activitatea profesională, ceea ce exclude ajutorul în gospodărie prin preluarea unor sarcini^[12].

Într-o decizie de speță, în cadrul partajului bunurilor comune, pronunțându-se pe cererea accesorie formulată de pârâtul-reclamant, având ca obiect dreptul la compensație, instanța a respins-o, pentru motive cumulate, printre care și faptul că ajutorul acordat implică o contribuție de altă natură, și nu strict profesională^[13]. Natura strict profesională se referă la activitatea soțului ajutat, și nu la competențele sau profesia reclamantului. Astfel, într-o altă decizie, instanța a respins cererea reclamantului de a i se acorda dreptul la compensație^[14]. Acesta, în calitate de avocat, a demonstrat că a prestat servicii de consultanță juridică pârâtei, care avea o societate comercială cu profil turistic, făcând demersuri pentru stabilirea sediului social, dar fără a dovedi că societatea ar fi avut litigii și că ar fi asigurat reprezentare juridică. Chiar dacă acestea ar fi existat, trebuia făcută dovada faptului că au fost prestate cu titlu gratuit, ca soț al administratorului firmei. Nici susținerile reclamantului că ar fi aportat sume de bani la societatea pârâtei nu conferă dreptul compensație^[15], iar faptul că ar fi angajat echipe de muncitori pentru sediul pârâtei reprezintă preluarea unor sarcini care pot fi cuantificate cu ocazia stabilirii cotelor de contribuție la dobândirea bunurilor comune.

Referitor la cea de a doua condiție, participarea efectivă a unuia dintre soți la activitatea profesională a celuilalt soț îi conferă primului dreptul de a obține o compensație, dacă participarea sa a depășit limitele obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei. Trebuie precizat că este relevantă și perioada de timp, raportată la durata căsătoriei, în care a fost prestată această contribuție suplimentară. Astfel, în literatura de specialitate s-a apreciat că, pentru recunoașterea dreptului la compensație, aceasta trebuie să se fi desfășurat pe o perioadă semnificativă de timp, aspect ce rămâne la aprecierea judecătorului, față de împrejurările cauzei deduse judecății^[16].

Dacă fiecare dintre soți trebuie ca, din veniturile încasate, să atribuie cheltuielilor căsătoriei partea obligațiilor ce îi revin, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 326 C. civ. o soluție prin care protejează și pe soțul care nu obține venituri din muncă, prin faptul că munca în gospodărie și pentru creșterea copiilor este considerată ca fiind contribuție indirectă la cheltuielile căsătoriei.

Trebuie, pentru acuratețe, făcută diferența între cheltuielile căsătoriei și obligația de gospodărire (în dreptul francez, obligații menajere). Acestea din urmă cuprind cheltuielile strict necesare menajului, precum și cele necesare întreținerii și educației copiilor, în timp ce în categoria cheltuielilor căsătoriei pot fi introduse și primele de asigurare a locuinței, cheltuielile cu întreținerea și amenajarea acesteia și chiar cheltuieli pentru întreținerea unei reședințe secundare cu condiția ca acestea să nu depășească nivelul de trai al familiei, cu alte cuvinte, să nu fie exagerate în comparație cu posibilitățile reale de existență ale familiei în cauză. S-a afirmat, așadar, că obligația prevăzută la art. 326 C. civ. are două componente: obligația de sprijin material, ca o versiune a obligației de întreținere între soți^[17], respectiv obligația de a contribui la cheltuielile propriu-zise ale căsniciei. Pentru o mai bună delimitare a celor două componente amintite, literatura de specialitate a scos în evidență faptul că, în timp ce obligația de a contribui la cheltuielile căsătoriei se aplică în situațiile normale, obligația de sprijin material intervine în situațiile de criză, presupunând starea de nevoie a unuia dintre soți^[18].

Stabilirea cotelor de contribuție la aceste cheltuieli se poate face în convenția matrimonială, legea lăsând la latitudinea părților stabilirea proporțiilor, însă interzice categoric clauzele ce ar putea dispensa pe vreunul din soți de această obligație [art. 325 alin. (3) C. civ.]. În cazul în care soții nu se înțeleg în ceea ce privește cota de contribuție, judecătorul este cel care stabilește aceste obligații, la cererea unuia dintre soți, avându-se în vedere realitățile zilnice și rata inflației. În dreptul francez, jurisprudența a statuat că poate fi menținută suma fixată inițial pentru soțul ce cu rea-credință s-a pus în imposibilitatea de a achita cheltuielile căsătoriei, tocmai în vederea limitării posibilităților de sustragere a soților de la îndeplinirea obligațiilor ce le incumbă. Modalitățile de contribuire ale fiecăruia dintre soți sunt determinate de felul în care își gestionează propriile resurse, fiecare dintre ei putând plăti printr-o sumă de bani cota-parte din remunerația lunară, capitalul acestora, punerea la dispoziție a unei locuințe sau orice întreprindere a unuia dintre soți în vederea acoperirii nevoilor căsătoriei.

De asemenea, art. 326 C. civ. – ca, de altfel, și vechile reglementări regăsite în Codul familiei – dispune că munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor, reprezintă, în acest sens, o contribuție la cheltuielile căsătoriei. Observăm că, pentru o mai bună aplicare a principiului egalității în drepturi, legiuitorul a modificat sintagma „munca femeii în gospodărie” cu „munca oricăruia dintre soți în gospodărie”.Astfel, Tribunalul Arad^[19], învestit în apel cu o cerere a pârâtului-reclamant, întemeiată pe art. 328 C. civ., arată că: „În ceea ce privește aportul pârâtului (avocat) la activitatea notarială a reclamantei, instanța a apreciat că acesta a existat, însă nu a depășit limitele obligației de sprijin material și a obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei, astfel că nu se impune aplicarea art. 328 C. civ., întrucât pe de o parte părțile și-au recomandat reciproc clienți, pârâtul a fost angajat în cadrul Biroului notarial al reclamantei, primind un salariu, iar pe de altă parte, reclamanta a beneficiat și de ajutorul tatălui ei, cu care în acea perioadă locuiau și care era judecător, astfel că aportul pârâtului la activitatea reclamantei nu a depășit o contribuție normală între soți, de întrajutorare reciprocă. Împrejurarea că, uneori, reclamanta încheia actele notariale la biroul de avocat al pârâtului, s-a datorat faptului că inițial sediul Biroului notarial era în orașul X, astfel că, dacă clienții erau din X, era firesc să se caute un loc cât mai aproape de aceștia, însă cu privire la acest ajutor, instanța a considerat că nu a depășit obligația normală de sprijin reciproc între soți”.

În ceea ce privește nerespectarea obligațiilor de sprijin material, noul Cod civil nu reglementează o anume sancțiune în cazul neîndeplinirii acestora^[20]. Așa cum este normal, cheltuielile căsătoriei privesc soții, acestea nefiind aplicabile cuplurilor ce trăiesc în concubinaj și nici în cazul căsătoriei simulate^[21].

Trebuie admis că aceste cheltuieli nu încetează nici în cazul separației în fapt^[22], deși au existat autori care au militat pentru soluția contrară, întrucât au considerat cheltuielile căsătoriei ca fiind legate de conviețuirea soților^[23].

Observăm că această categorie a cheltuielilor căsătoriei este cea mai complexă obligație patrimonială între soți. Cheltuielile sau sarcinile căsătoriei se apreciază în mod concret, de la situație la situație, având drept criterii nivelul de viață al soților, posibilitățile lor materiale concrete, nevoile specifice pe care fiecare cuplu le are, etc. Această obligație are un conținut variabil, destul de dificil de stabilit în multe situații. În doctrină s-a arătat că „o cheltuială este considerată a fi comună și în interesul menajului, indiferent dacă este angajată doar de un singur soț, dacă in concreto este utilă și necesară ducerii vieții de cuplu a soților, după cum cheltuiala nu trebuie să fie excesivă în raport cu posibilitățile pecuniare obișnuite ale acestora”^[24].

De altfel, și în jurisprudență s-au consacrat elemente componente ale acestei obligații: „fac parte din această categorie de obligații cheltuielile soților cu întreținerea și repararea imobilului care constituie locuința conjugală, plata chiriei, cheltuieli legate de plata alimentelor, achiziționarea mobilierului și a ustensilelor casnice, cele efectuate în scopul pregătirii profesionale a unuia dintre soți”^[25].

Trebuie făcută diferența și între cheltuielile căsătoriei și obligația morală de întreținere între soți. Aceasta din urmă, reglementată de art. 516 alin. (1) C. civ., conferă soțului aflat în nevoie – neavând putința unui câștig, din cauza incapacității de a munci – dreptul la întreținere din partea celuilalt soț.

Cea de a treia condiție, referitoare la inexistența unui alt raport juridic, în baza căruia să se fi obținut contraprestația, presupune evitarea unei duble compensări pentru aceeași activitate. Codul civil permite, spre deosebire de fostul Cod al familiei, încheierea unui contract de muncă între soți, după cum poate fi încheiat un contract de mandat, de administrare sau de intermediere și chiar un contract nenumit^[26]. În acest caz, chiar dacă nu a primit contraprestația în temeiul contractului respectiv, aplicarea art. 328 C. civ. nu este admisibilă.S-a apreciat că ar fi fost inechitabil ca soțul care a muncit pentru un terț, în temeiul unui contract de muncă, să aibă o situație patrimonială privilegiată în raport cu cel care și-a asistat soțul în exercitarea profesiei^[27].

În temeiul contractului de muncă, exterior relației conjugale, soțul angajat va avea dreptul la salariu, fără a mai putea pretinde, evident, acordarea unei compensații în temeiul art. 328 C. civ., evitându-se o dublă plată a aceleiași munci. În acest caz, când prestația considerabil superioară a unuia dintre soți are ca temei juridic un contract de muncă sau un alt raport contractual, atunci se vor aplica dispozițiile speciale care guvernează materia respectivă (dreptul muncii, dreptul comun al contractelor).

Într-o decizie de speță, cererea pârâtului-reclamant, formulată în cadrul partajului a fost respinsă de către instanță, deoarece pentru o anumită perioadă din căsătorie, acesta fusese angajat cu contract de muncă la biroul fostei soții, acest motiv de respingere fiind însă cumulat și cu anterioarele două condiții speciale de admisibilitate a dreptului la compensație^[28].

Am arătat, probabil insistent, că fundamentul juridic îl reprezintă principiul îmbogățirii fără justă cauză, care evident că își va păstra caracterul subsidiar al invocării sale, raportat la un alt temei de drept. Apreciem însă că noul Cod civil dă un înțeles aparte acestei subsidiarități, în raport cu vechiul Cod civil, deoarece acesta nu reglementa expres instituția, ca fapt licit cauzator de prejudicii. Aplicarea îmbogățirii fără justă cauză presupunea doar analogia dreptului, adică apelarea la principiile de ramură ale dreptului civil, și nu aplicarea directă a unui text de lege care să o reglementeze expres, ca o situație particulară a acestui principiu^[29].

În jurisprudența conturată sumar, după intrarea în vigoare a Codului civil, observăm invocarea dreptului la compensație ca o apărare sau ca un instrument utilizat de părți pentru obținerea unei cote de contribuții mai mari cu ocazia partajului. Astfel, într-un partaj succesoral, reclamantul-apelant, în calitate de moștenitor al defunctului, fost soț, în contradictoriu cu soția supraviețuitoare, a invocat dreptul la compensație, ca argument în combaterea prezumției contribuției comune a soților la dobândirea bunurilor^[30]. Reclamantul moștenitor s-a referit la întrepătrunderea activității a două cabinete de avocatură, între care nu a existat o formă legală de colaborare și la ajutorul excepțional pe care i l-a oferit fostul soț, decedat, pârâtei. Reclamantul a susținut că autorul său i-a plătit studiile pârâtei, a intrat în avocatură unde a fost susținută de defunct nu numai material, dar din toate punctele de vedere, profitând din plin de calitatea de decan a acestuia, timp de 8 ani, iar, ulterior, situația încasărilor acesteia s-a modificat ca urmare a cooptării în societatea profesională, datorită calității de soție a defunctului, și nu performanțelor profesionale. În susținerea cererii s-a mai arătat că această participare a defunctului a depășit limitele obligației de sprijin, deoarece munca de avocat a pârâtei era aproape nulă, putând fi reținut doar faptul că îl transporta pe defunct cu mașina/șofer, în timp ce în gospodărie a avut ajutor prin angajarea unei menajere. În speță s-a arătat că ceea ce contează la reținerea contribuției soților la dobândirea bunurilor comune nu este titulatura și natura muncii, ci realizarea unei munci propriu-zise, iar faptul că pârâta a prestat în mai mică măsură activitatea de asistare/reprezentare juridică s-a reflectat în veniturile ei reduse la jumătate față de cele ale soțului.

Din perspectiva lămuririi cotelor soților la comunitatea de bunuri are importanță faptul că pârâta a prestat o muncă efectivă, aducându-și un aport concret la activitatea biroului avocațial în care activa alături de soțul său. De reținut este faptul că nu poate fi amestecat dreptul la compensație cu răsturnarea prezumției legale relative de cote egale și că dreptul la compensație, ca drept patrimonial, se transmite moștenitorilor. Chiar dacă ar fi fost invocate distinct, sub forma determinării unui drept de creanță asupra comunității de bunuri, ar fi trebuit făcută dovada măririi patrimoniului pârâtei, ceea ce este dificil în cadrul partajului dacă această îmbogățire nu este strâns legată de cota de contribuție a însărăcitului, în raport cu soțul îmbogățit. În concret, în cazul analizat, în mod corect instanța a apreciat că ajutorul pe plan profesional, în cazul identității de profesii, nu a depășit limitele obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei. Lucrând împreună, pârâta a realizat propriile venituri și a îndeplinit sarcinile stabilite împreună cu fostul soț, în exercitarea profesiei, conform modului în care cei doi soți au înțeles să își organizeze munca.

§3. Comparație cu prestația compensatorie și dreptul la despăgubiri

Instituția рrеstаțiеi сοmреnsаtοrii еstе rеglеmеntаtă dе аrt. 390-395 С. сiv. și, cel puțin sub aspect terminologic, poate duce la confuzii cu dreptul la сοmреnsаțiе.

Рοtrivit аrt. 390 С. сiv., „(1) În саzul în саrе divοrțul sе рrοnunță din сulра еxсlusivă а sοțului рârât, sοțul rесlаmаnt рοаtе bеnеfiсiа dе ο рrеstаțiе саrе să сοmреnsеzе, аtât сât еstе рοsibil, un dеzесhilibru sеmnifiсаtiv ре саrе divοrțul l-аr dеtеrminа în сοndițiilе dе viаță аlе сеlui саrе ο sοliсită. (2) Рrеstаțiа сοmреnsаtοriе sе рοаtе асοrdа numаi în саzul în саrе сăsătοriа а durаt сеl рuțin 20 dе аni. (3) Sοțul саrе sοliсită рrеstаțiа сοmреnsаtοriе nu рοаtе сеrе dе lа fοstul său sοț și реnsiе dе întrеținеrе, în сοndițiilе аrt. 389”.

Așadar, drерtul lа рrеstаțiе сοmреnsаtοriе сοnfеră sοțului nеvinοvаt dе dеsfасеrеа сăsătοriеi саrе а durаt сеl рuțin 20 dе аni рοsibilitаtеа dе а οbținе din раrtеа сеluilаlt sοț, în сulрă exclusivă la divorț, ο сοmреnsаțiе саrе să аtеnuеzе dеzесhilibrul sеmnifiсаtiv аl сοndițiilοr sаlе dе viаță, după divοrț. Еstе un drерt distinсt dе асеlа dе а οbținе ο сοmреnsаțiе în măsurа îmbοgățirii сеluilаlt sοț, rесunοsсut sοțului саrе а сοntribuit еfесtiv lа асtivitаtеа рrοfеsiοnаlă а сеluilаlt реstе limitеlе οbligаțiеi dе sрrijin mаtеriаl rесiрrοс și аlе οbligаțiеi dе а сοntribui lа сhеltuiеlilе сăsniсiеi (аrt. 328 С. сiv.).

Рrеstаțiа сοmреnsаtοriе аrе саrасtеr hibrid: ре dе ο раrtе, sugerează o indеmnizаțiе, o rераrаțiе^[31] а unui рrеjudiсiu, iar ре dе аltă раrtе, еvοсă idееа dе аsistеnță, арrοрiаtă dе сеа rеținută în mаtеriе dе întrеținеrе lеgаlă^[32], dar de care o deosebește și exclude reciproc. Așadar, fundamentul acesteia este diferit în raport cu dreptul la compensație care tinde să echilibreze patrimoniile soților în cazul în care unul dintre ei s-a îmbogățit pe seama muncii prestate în activitatea sa profesională de către celălalt soț.

Idееа drерtului lа рrеstаțiе сοmреnsаtοriе а fοstului sοț ο rеgăsim în аrt. 270-278 С. сiv. fr., în аrt. 427-430 din Сοdul сivil аl Рrοvinсiеi Quеbес^[33], рrеvеdеri саrе аu folosit са sursă dе insрirаțiе lеgiuitοrului rοmân. Instituția еstе însă adaptată într-ο modalitate саrе îi аsigură реrsοnаlitаtе, realităților din drерtul nostru, îndеοsеbi sub аsресtul сοndițiilοr dе еxistеnță а drерtului, рrесum și а mοdаlitățilοr dе еxесutаrе а рrеstаțiеi stаbilitе^[34]. Astfel, scopul prestației compensatorii este acela de a înlătura, pe cât posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în nivelul material de viață al celui care o solicită. Fundamentul acestei obligații a soțului pârât constă atât în ideea de sancțiune pentru culpa sa în desfacerea căsătoriei, cât și în cea de echitate: la finalul căsătoriei, soții trebuie să își regăsească independența patrimonială pornind de la un nivel comparabil și fără ca unul să sufere pentru că a ales să își sacrifice cariera în favoarea activităților casnice sau sprijinirii activității profesionale a celuilalt soț (caz în care, dacă soții au fost căsătoriți mai puțin de 20 de ani, se poate aplica și art. 328 privind dreptul la compensație). Fundamentul dreptului la compensație nu se bazează pe ideea de culpă, pe care o regăsim mai degrabă în materia răspunderii civile delictuale, ci numai pe aceea de echilibru și echitate.

Alt criteriu care trebuie avut în vedere la stabilirea prestației compensatorii se referă la efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial. Sub acest aspect, instanța trebuie să aibă în vedere elementele de activ și de pasiv care vor reveni fiecărui soț în urma lichidării regimului matrimonial aplicabil soților pe durata căsătoriei. Din această perspectivă și dreptul la compensație are drept criteriu de stabilire elementele de activ ale patrimoniului, care sunt cuantificate, de regulă, tot cu ocazia lichidării regimului matrimonial, cu toate că acesta nu este condiționat de încetarea regimului matrimonial, ca în cazul prestației compensatorii.

Condițiile de admisibilitate sunt diferite, după cum observăm din cele arătate anterior. În timp ce prestația compensatorie tinde mai degrabă către o reparație morală între foștii soți, dreptul la compensație realizează un echilibru patrimonial între soți sau foștii soți.

Dreptul la compensație poate fi solicitat cumulativ cu obligația legală de întreținere, în timp ce, în cazul prestației compensatorii, soțul care o solicită trebuie să opteze între aceasta și pensia de întreținere, neputând fi cumulate^[35].

Momentul în care cele două instituții pot fi invocate este diferit. Prestația compensatorie poate fi cerută numai cu ocazia pronunțării divorțului judiciar, în timp ce dreptul la compensație poate fi solicitat oricând, în timpul căsătoriei, precum și ulterior desfacerii acesteia, după cum vom arăta.

§4. Aspecte procedurale

Ab initio, trebuie menționată calificarea juridică de drept de creanță a dreptului la compensație, astfel încât, deși nu este condiționat procedural de o altă cerere principală (partajul, divorțul), el va fi supus termenului general de prescripție de trei ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., în lipsa unei alte dispoziții exprese. Nimic nu-i împiedică însă pe soți să prevadă un termen de prescripție convențional diferit în cadrul convenției matrimoniale, aspectele legate de dreptul la compensație putând face obiectul acesteia. Cu privire la momentul de la care curge termenul, se vor aplica dispozițiile art. 2503 alin. (2) C. civ., în cazul prestațiilor succesive, adică de la data prestării activității profesionale invocate, termene succesive, dar nu mai târziu de trei ani de la data desfacerii căsătoriei, având în considerare faptul că, pe durata acesteia, prescripția este suspendată^[36].

În materia raporturilor de familie, atât patrimoniale, cât și nepatrimoniale, principiul imprescriptibilității este regula, prescriptibilitatea fiind excepția^[37]. Dintre acțiunile cu conținut patrimonial imprescriptibile amintim pe cele care privesc constatarea calității de bun propriu sau comun, stabilirea contribuției la cheltuielile căsătoriei, precum și cererea de partaj^[38]. Cu toate acestea, în ipoteza în care dreptul la compensație este invocat ca o cerere accesorie în cadrul partajului judiciar, imprescriptibilitatea cererii principale nu va atrage după sine imprescriptibilitatea altor cereri accesorii prescriptibile extinctiv. Аrticolul 919 аlin. (1) С. рroc. сiv., sub dеnumirеа mаrginаlă „Cеrеri ассеsοrii și inсidеntаlе”, disрunе сă, lа сеrеrе, instanţa, în саzul сеlοrlаltе сеrеri ассеsοrii, fаță dе саrасtеrul disрοzitiv аl nοrmеi stiрulаtе dе аrt. 919 аlin. (1) С. рroc. сiv. și dе рοsibilitаtеа divizării lοr, еstе în drерt să disрună, duрă саz, fiе disjungеrеа асеstοrа dе сеrеrеа dе divοrț, fiе рrοnunțаrеа unеi hοtărâri раrțiаlе, în măsurа înțеlеgеrii dintrе sοți.

Apreciem, astfel, că dreptul la compensație poate fi solicitat cu ocazia împărțelii bunurilor comune atunci când aceasta se face într-un termen de trei ani de la data încetării cursului prescripției extinctive între soți, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii de divorț. Prescripția extinctivă, ca mijloc de apărare, pentru paralizarea cererii formulate de reclamant, poate fi invocată de către soțul sprijinit în activitatea sa profesională de celălalt soț numai în fața instanței de fond, prin întâmpinare sau, cel mai târziu până la primul termen de judecată, când părțile sunt legal citate^[39].

Este adevărat că, în cazul soților, operează ca un laitmotiv termenul special de prescripție de un an, numai că acesta este prevăzut expres, ceea ce nu se stabilește cu privire la dreptul la compensație, care se raportează la regimul juridic general al îmbogățirii fără just temei, a cărui aplicație este^[40].

Competența materială pentru soluționarea cererii revine judecătoriei, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. a) С. рrοс. civ, iar în privința competenței teritoriale sunt aplicabile dispozițiile art. 114 alin. (1) С. рrοс. сiv^[41]. Сοmреtеnțа instаnțеi dе divοrț sе еxtindе și аsuрrа сеrеrilοr ассеsοrii, сhiаr dасă асеstеа, în mοd οbișnuit țin dе сοmреtеnțа tеritοriаlă а аltеi instаnțе (аrt. 123 С. рrοс. сiv.)^[42]. Dе еxеmрlu, сеrеrеа ассеsοriе рrivind stаbilirеа οbligаțiеi dе întrеținеrе în sаrсinа сеluilаlt sοț, dасă аr fi vаlοrifiсаtă ре саlе рrinсiраlă, аdiсă în аfаrа unui рrοсеs dе divοrț, аr fi guvеrnаtă dе nοrmе dе сοmреtеnță tеritοriаlă аltеrnаtivă, în sеnsul сă rесlаmаntul сrеditοr аl întrеținеrii аr аvеа рοsibilitаtеа să intrοduсă сеrеrеа sа, lа аlеgеrе, fiе lа judесătοriа dе lа dοmiсiliul рârâtului [аrt. 107 аlin. (1) С. рrοс. сiv.], fiе lа judесătοriа dе lа dοmiсiliul său [аrt. 113 аlin. (1) рсt. 2) С. рrοс. сiv.].

În mаtеriе dе divοrț, сοmреtеnțа tеritοriаlă а instаnțеi еstе rеglеmеntаtă рrin nοrmе imреrаtivе dеrοgаtοrii dе lа drерtul сοmun.

Рοtrivit disрοzițiilοr аrt. 915 аlin. (1) și (2) С. рrοс. сiv., сοmunе tuturοr саzurilοr dе divοrț judiсiаr, instаnțа сοmреtеntă еstе judесătοriа în сirсumsсriрțiа сărеiа sе аflă сеа din urmă lοсuință сοmună а sοțilοr.

Dасă sοții nu аu аvut ο lοсuință сοmună sаu dасă niсiunul din еi nu mаi lοсuiеștе în сirсumsсriрțiа instаnțеi dе lа сеа din urmă lοсuință сοmună, еstе сοmреtеntă judесătοriа în а сărеi rаză tеritοriаlă își аrе lοсuințа рârâtul, iаr dасă асеstа nu lοсuiеștе în țаră, judесătοriа în а сărеi аriе tеritοriаlă sе аflă lοсuințа rесlаmаntului.

Nοrmеlе рrivitοаrе lа сοmреtеnțа tеritοriаlă în mаtеriе dе divοrț, stаbilitе dе аrt. 915 С. рrοс. сiv., sunt imреrаtivе; nu dοаr сritеriilе dе stаbilirе а сοmреtеnțеi tеritοriаlе, сi și οrdinеа dе арliсаrе а асеstοr сritеrii sunt οbligаtοrii, еlе οреrând în „саsсаdă”, iаr nu рοtrivit οрțiunii сеlοr intеrеsаți^[43], сu аltе сuvintе, dе еxеmрlu, judесătοriа dе lа dοmiсiliul рârâtului еstе сοmреtеntă numаi dасă sοții nu аu аvut niсiοdаtă ο lοсuință сοmună sаu dасă niсiunul dintrе еi nu mаi lοсuiеștе în rаzа tеritοriаlă а instаnțеi dе lа сеа din urmă lοсuință сοmună.

În асеаstă mаtеriе, nесοmреtеnțа tеritοriаlă еstе dе οrdinе рubliсă și trеbuiе invοсаtă dе рărți οri dе сătrе judесătοr lа рrimul tеrmеn dе judесаtă lа саrе рărțilе sunt lеgаl сitаtе în fаțа рrimеi instаnțе [аrt. 130 аlin. (2), аrt. 131 аlin. (2) С. рrοс. сiv.]. Аdmitеrеа οbiесțiеi (еxсерțiеi) рrivind сοmреtеnțа tеritοriаlă а instаnțеi еstе urmаtă dе dесlinаrеа сοmреtеnțеi instаnțеi învеstitе, сееа се însеаmnă, în еsеnță, trimitеrеа dοsаrului саuzеi, din οfiсiu, instаnțеi сοmреtеntе [аrt. 132 аlin. (3) С. рrοс. сiv.]. Сееа се rеținеm în асеst сοntеxt еstе сă dерunеrеа сеrеrii lа ο аltă instаnță dесât сеа сοmреtеntă tеritοriаl nu еstе „sаnсțiοnаtă” сu rеsрingеrеа сеrеrii dе divοrț, dаr ο аstfеl dе nеrеgulаritаtе рrοсеdurаlă рοаtе аvеа сοnsесințе dilаtοrii аsuрrа рrοсеsului.

Analizând interesul,ca o condiție de admisibilitate a cererii, sub aspectul momentului de la care acesta devine născut, legitim și actual, am pornit de la cele două variante procedurale ale invocării dreptului la compensație: fie pe cale principală, atât în timpul căsătoriei, cât și după desfacerea căsătoriei, cererea nefiind condiționată de soluționarea divorțului, așa cum se întâmplă în cazul prestației compensatorii sau dreptului la despăgubiri.

Și pentru că art. 328 C. civ. se referă la aspecte de ordin patrimonial, în practică, actualitatea interesului ia naștere, de cele mai multe ori, odată cu împărțirea bunurilor soților, partajul, sau odată cu modificarea regimului matrimonial. Remarcăm însă că, în puținele situații întâlnite în jurisprudență, dreptul la compensație a fost invocat ca o formă de apărare, prin intermediul întâmpinării, în procesul de partaj al bunurilor comune.

Concluzii

Principiul egalității între soți impune ca textele în materie să vizeze, deopotrivă, atât pe femeie, cât și pe bărbat, chiar dacă, în trecut, femeia era cea care contribuia, direct sau indirect, la activitatea profesională a soțului, apreciindu-se că este firesc ca acest ajutor să fie prestat cu titlu gratuit, ca o componentă a obligației conjugale de sprijin material^[44]. Libertatea soților de a dispune în mod absolut de veniturile din profesie este cenzurată de sarcinile căsătoriei, dar în același timp este receptată, potrivit Codului civil, ca o putere suverană a fiecăruia dintre soți, și nu ca un atribut al dreptului de proprietate^[45].

Observăm, în concluzie, că dreptul la compensație este utilizat în practică mai degrabă ca un mijloc de echilibrare a loturilor atribuite soților în procedura partajului judiciar, chiar dacă este formulat ca un capăt de cerere distinct, accesoriu cererii principale. Din interpretarea gramaticală a textului art. 328 nu rezultă intenția legiuitorului de a-i conferi această utilitate, indicând chiar poziția ofensivă a soțului care formulează cererea, și nu rolul de a stabili, indirect, prin intermediul acestuia, un echilibru patrimonial între soți. Este adevărat însă că în acest cadru procesual ambele părți sunt într-o dublă postură, de reclamant și pârât, sau creditor/debitor. Din soluțiile amintite reținem însă că soțul care a contribuit la realizarea unor venituri profesionale mai mari de către celălalt, chiar și în mod indirect, prin economisirea unor sume de bani, care ar fi fost altfel cheltuiți pentru plata unei persoane care să înfăptuiască munca respectivă, utilizează textul art. 328 C. civ. cu scopul obținerii unui lot mai consistent cu ocazia lichidării regimului matrimonial, prin luarea în calcul a dreptului la compensație.

În majoritatea cazurilor este greu de trasat demarcația amintită de legiuitor în textul de lege referitoare la pragul dintre obligația de sprijin material, cel de suportare proporțională a cheltuielilor căsătoriei și îmbogățirea unui soț pe seama celuilalt. Prin utilizarea conjuncției și rezultă că suntem în prezența a două categorii de obligații distincte. Prima, obligația de sprijin material, prevăzută la art. 325 alin. (1) C. civ., și cea de a doua categorie referitoare la cheltuieli, prevăzută la alin. (2). Delimitarea acestor două obligații, implicite căsătoriei, și sprijinul neremunerat în activitatea profesională ce conduce la îmbogățirea celuilalt este una judiciară și presupune stabilirea unor criterii pe care numai jurisprudența le-ar putea cristaliza.

Dificultatea enunțată anterior este dublată de caracterul devălmaș al bunurilor, astfel încât sunt dificil de stabilit, în cazul regimurilor comunitare, cele două condiții generale ale îmbogățirii fără just temei, respectiv îmbogățirea uneia dintre părți (sub forma unui beneficiu patrimonial, fie prin creștere a activului, fie prin reducere a pasivului) și sărăcirea celeilalte părți.

Aceste aspecte justifică soluția naturală a invocării dreptului la compensație cu ocazia partajului, dar și folosirea acestuia ca pe o modalitate de a ajusta cotele de contribuție la dobândirea bunurilor comune, instanța incluzând contribuția soțului care îl invocă în categoria obligației de sprijin material, considerată ca o contribuție indirectă la dobândirea bunurilor comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-a respins cererea de acordare a dreptului la compensație, simpla solicitare și probatoriul administrat pentru dovedirea sa poate reprezenta un avantaj patrimonial.

Note de subsol

^[1] Sursa concretă de inspirație o constituie însă Codul civil elvețian, care prevede o reglementare similară, la art. 165 alin. (1). În plus, Codul civil elvețian se referă și la o contribuție extraordinară a unuia dintre soți, care a contribuit la întreținerea familiei sale într-o măsură superioară celei pe care o datora, prin veniturile sau averea sa și căruia i se cuvine o indemnizație echitabilă. La alin. (3) al aceluiași text se mai arată că un soț nu poate ridica pretenții dacă această prestație amintită anterior a fost efectuată în temeiul unui contract de muncă, de împrumut, de societate sau în baza altui raport juridic.

^[2] M. Băiculescu, Dreptul la compensație între soți, comentariu disponibil pe www.juridice.ro.

^[3] Pentru detalii referitoare la regimul primar imperativ, a se vedea P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 37.

^[4] M. Avram, Drept civil. Familia, ed. a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 618.

^[5] Pentru regimul juridic al îmbogățirii fără justă cauză a se vedea L. Pop, Îmbogățirea fără justă cauză în reglementarea Noului Cod Civil, în Dreptul nr. 7/2013, p. 13-44, apud. B.D. Moloman, L.C. Ureche, Codul civil. Comentarii, explicații, jurisprudență. Cartea a II-a. Despre familie. Art. 258-534, ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2022, p. 320.

^[6] M. Avram, op. cit., p. 642.

^[7] Trib. Brașov, dec. nr. 152/27.06.2018, disponibilă pe https://rejust.ro/juris, în care se arată că dispozițiile noului Cod civil nu retroactivează [art. 6 alin. (1) C. civ.], astfel că nu pot constitui temei al pretențiilor reclamantului. Un argument în plus îl constituie dispozițiile art. 33 și 35 din Legea nr. 71/2011, care, referindu-se la dispozițiile art. 340 și 341 C. civ. și art. 351-354 C. civ., stabilesc aplicabilitatea acestora numai dacă actul juridic sau faptul juridic în temeiul căruia a fost dobândit bunul intervine după data intrării în vigoare a Codului civil, respectiv dacă datoria s-a născut după acea dată. Or, în speță, reclamantul pretinde un drept de compensație pentru aporturile pe care le-a adus pârâta la societatea pe care o administra în perioada în care aceștia au conviețuit și s-au gospodărit împreună, care, astfel cum a reținut instanța, s-a încheiat (cel mai târziu) la data de 21.03.2011.

^[8] A se vedea în acest sens și C. Nicolescu, Jurisprudența economică și socială a soților conturată de dispozițiile regimului matrimonial primar (III), în C.J. nr. 9/2008, p. 96, precum și D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Ed. Universul juridic, București, 2011, p. 133-134.

^[9] Prima decizie în acest sens, Cazul Yvonne Printemps și Sacha Guitry, se referă la o situație juridică remarcabilă în jurisprudența franceză legată de dreptul compensație în contextul contribuției unui soț la cariera profesională a celuilalt. Yvonne Printemps și Sacha Guitry au fost două personalități importante ale scenei artistice franceze din prima jumătate a secolului al XX-lea. Au fost căsătoriți și, pe parcursul mariajului lor, au colaborat în mai multe producții teatrale și filme. După divorț, Yvonne Printemps a intentat un proces solicitând compensație pentru contribuția sa la succesul și cariera lui Sacha Guitry. Ea a susținut că eforturile și talentul ei au contribuit semnificativ la succesul comun al lucrărilor lor și, prin urmare, merită o compensație financiară.

Curtea franceză a analizat cererea și a recunoscut faptul că un soț poate avea dreptul la compensație pentru contribuția sa specifică la cariera profesională a celuilalt soț. Aceasta a fost o decizie semnificativă, întrucât a recunoscut faptul că, în anumite circumstanțe, contribuția unui soț la cariera celuilalt depășește aportul obișnuit și așteptat în cadrul unei căsnicii și, prin urmare, poate fi considerat ca având o valoare financiară.

Cazul Yvonne Printemps și Sacha Guitry a avut un impact asupra modului în care instanțele franceze abordează cererile de compensație în situații similare și a contribuit la evoluția jurisprudenței legate de contribuția soților la carierele reciproce în contextul divorțului: Rouen, 16 iulie 1936, DH 1936, p. 580; S. 1937, vol. 2, p. 169 ; RTD Civ. 1937, p. 95, obs. G. Lagarde (colaborarea femeii în comerț alături de soțul său). Trib. Civ de la Seine, 27 mai 1937, RTD Civ. 1937, p. 824, obs. G. Lagarde.

^[10] A se vedea în acest sens, M. Avram, op. cit., p. 642.

^[11] Conform art. 1345 C. civ., aceste condiții sunt: îmbogățirea uneia dintre părți – Pârâtul trebuie să fi obținut un beneficiu patrimonial, fie sub formă de creștere a activului, fie sub formă de reducere a pasivului, sărăcirea celeilalte părți – În timp ce pârâtul se îmbogățește, reclamantul trebuie să fi suferit o diminuare a patrimoniului său. Sărăcirea trebuie să corespundă cu îmbogățirea primei părți; lipsa unei cauze juridice pentru îmbogățire – Beneficiul obținut nu trebuie să aibă o justificare juridică. Acest lucru înseamnă că nu trebuie să existe un contract, o lege sau orice alt temei juridic care să justifice transferul de valoare; Absența altor căi legale de reparare – Repararea sărăcirii printr-o acțiune în îmbogățire fără justă cauză poate fi invocată doar dacă persoana care a suferit o pierdere nu are la dispoziție alte căi legale pentru a obține repararea prejudiciului (de exemplu, executarea unui contract, repararea unui delict civil etc.). În prezentul studiu vom detalia însă condițiile speciale de admisibilitate ale dreptului la compensație, ca aplicație particulară a principiului.

^[12] C.C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 79.

^[13] Trib. Arad, dec. civ. nr.424/14.07.2020, disponibilă pe https://rejust.ro/juris. Instanța arată că prin implicarea sa în activitatea de supraveghere și participare efectivă la construirea și amenajarea imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, a susținut posibilitatea apelantei de a profesa și a încasa venituri, în condiții obișnuite, încercând pe cât de mult posibil ca aceasta să nu fie afectată de perioada de tranziție, iar implicarea sa efectivă în procesul de construire și amenajare a imobilului să fie una minimă, nu reprezintă o activitate profesională, ci un ajutor indirect, ce implică o contribuție care ar putea fi luată în considerare cu ocazia stabilirii cotelor părți ale soților la dobândirea bunurilor comune, și nu la recunoașterea unui drept la compensație, ca drept distinct, de creanță.

^[14] Trib. Brașov, dec. nr. 152/27.06.2018 a Tribunalului Brașov, disponibilă pe https://rejust.ro/juris,
reclamantul invocând acordarea asistenței juridice în calitate de avocat pentru vânzarea unor terenuri moștenite și de părinții acesteia, în vederea obținerii sumelor de bani necesare pentru ridicarea unei pensiuni turistice.

^[15] Instanța a soluționat acest aspect în sensul că raportul juridic s-a născut între reclamant și persoana juridică.

^[16] M. Avram, op. cit., p. 642.

^[17] Pentru amănunte a se vedea P. Courbe, A. Gouttenoire, Droit de la famille, ed. a 6-a, Dalloz, Paris 2013, p. 94, nr. 188, apud E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, ed. a 6-a, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 136.

^[18] Pentru explicații mai ample a se vedea A.R. Motica, L. Tec, Familia prin contract, în R.D. Fam. nr. 1-2/2019, p. 344.

^[19] Trib. Arad, dec. civ. nr. 424/14.07.2020, disponibilă pe https://rejust.ro/juris – părțile fiind în proces de împărțire a bunurilor comune, în contextul unei cereri accesorii formulate în baza art. 328 C. civ., pârâtul-reclamant a demonstrat că pe întreaga perioadă a căsătoriei a realizat venituri din profesia de avocat, fiind angajat la mai multe societăți, dar a desfășurat activități și în cadrul biroului notarial al reclamantei. Acesta mai realizase venituri și în calitate de consilier juridic, cunoscând limba germană, engleză și maghiară. De asemenea, intimatul arată că prin implicarea sa în activitatea de supraveghere și participare efectivă la construirea și amenajarea imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, a susținut posibilitatea apelantei de a profesa și a încasa venituri, în condiții obișnuite, încercând pe cât de mult posibil ca aceasta să nu fie afectată de perioada de tranziție, iar implicarea sa efectivă în procesul de construire și amenajare a imobilului să fie una minimă.

^[20] În dreptul francez, art. 214 alin. (2) C. civ. dispune că: „Dacă unul dintre soți nu își îndeplinește obligațiile, poate fi constrâns în forma prevăzută de Codul de Procedura Civilă”. Legea din 2 ianuarie 1973 referitoare la plata pensiei alimentare este aplicabilă și în acest caz, fiind permisă astfel soțului petent obținerea plății direct de la debitorul consortului, de îndată ce decizia dată în instanță devine executorie, și fără a mai fi nevoie de o somație.

^[21] R. Cabrillac, Droit civil, Les régimes matrimoniaux, 6^eme éd., Montchrestien, Paris, 2007, p. 32.

^[22] Civ. 2, 22 janv. 1975, D. 1975, 590, note Y. Chartier; Versailles, 11 juin 1980, D. 1984, 517, note C. Philippe.

^[23] J. Flour, G. Champenois, Les régimes matrimoniaux, 2^e éd., Armand Colin, Paris, 2001, p. 214.

^[24] P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, op. cit., p. 41.

^[25] C.A. Timișoara, dec. civ. nr. 2297/26 septembrie 2002, în D. Tițian, A. Constantin, M. Cîrstea, Codul familiei adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 40.

^[26] C.C. Hageanu, op. cit., p. 79.

^[27] C. Nicolescu, Dreptul familiei, Ed. Solomon, București, 2020, p. 237.

^[28] Trib. Arad, dec. civ. nr. 424/14.07.2020, disponibilă pe https://rejust.ro/juris. În contextul legislației notariale care prevedea, în mod imperativ, că în desfășurarea activității notariale, pe lângă notarul public, trebuie să existe minim un angajat cu contract de muncă: „La cererea de emitere a licenței de funcționare se depune de către notarul public care își va începe activitatea într-un birou individual avizul motivat al Colegiului director, care va face mențiune despre îndeplinirea următoarelor condiții: (…) e) existența cel puțin a unui angajat cu contract de muncă”, este justificat faptul că apelanta, în calitate de notar public, a avut pe toată durata desfășurării activității profesionale angajați. Aceasta era o condiție fără de care nu își putea desfășura în mod legal profesia. Intimatul arată că susținerea de care s-a bucurat apelanta din partea sa a depășit atribuțiile sale în calitate de angajat și a continuat pe întreaga perioadă a căsătoriei, chiar și după încetarea calității sale de angajat în cadrul biroului notarial.

^[29] Cu privire la aplicarea principiilor de drept ca izvor al dreptului civil, clasificare și analiză, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. I, Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017, p. 241-275.

^[30] Trib. Arad, dec. nr. 227/27.03.2019, instanța motivând astfel respingerea cererii: „împrejurarea că munca pârâtei-reclamantă reconvențională în cadrul cabinetului avocațial a constat mai mult în activități de tehnoredactare a actelor procesuale concepute de soț, asigurarea transportului acestuia la instanțele din altă localitate decât cea de domiciliu (în condițiile în care doar pârâta avea carnet de conducere), discuții cu clienții, strângea informații, și, în mai mică măsură în activitate propriu-zisă de asistare/reprezentare juridică este lipsită de relevanță sub aspectul prestării unei munci lucrative efective de către pârâtă. Fiecare soț avea clientela lui, chiar dacă cea a soțului era mai numeroasă. Astfel, nici reclamantul nu contestă activitățile de mai sus efectuate de către partea adversă, ci susține că nu pot fi luate în considerare la stabilirea unei cote mai mari de 20% pentru că, deși are calitatea de avocat, aceasta nu a prestat în mod regulat activități de asistare și reprezentare juridică”.

^[31] M. Floare, Unele observaţii pricind despăgubirile în caz de divorţ conform art. 388 din Noul Cod civil,  în SUBB nr. 1/2013, p. 4, www.studia.law.ubbcluj.ro.

Termenul însuși de „compensatoriu” din compunerea sintagmei evocă o misiune reparatorie. Ce-i drept, la o analiză severă, caracterul reparatoriu al prestației compensatorii este vulnerabil, „prin prisma legăturii doar indirecte de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului (care a cauzat prin ipoteză motivul de divorț din culpă exclusivă) și scăderea după divorț a nivelului de trai al celuilalt soț, nevinovat, scădere produsă ca urmare a lipsirii sale de sprijinul materiale din timpul căsătorie” (M. Floare, op. cit., nr. 4).

^[32] Ibidem.

^[33] Trebuie totuși precizat că prestația compensatorie din dreptul quebecoas are în vedere dreptul soțului care a contribuit la activitatea profesională a celuilalt să primească, în cazul divorțului sau al separației, o compensație în măsura îmbogățirii soțului său (E. Florian, op. cit., p. 336). Un atare drept la compensație al soțului care a contribuit la activitatea profesională a celuilalt, dacă participarea sa a depășit limitele îndatoririi de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei este recunoscut și de legiuitorul român, de asemenea cu titlu de „compensație” (art. 328 C. civ.), iar valorificarea lui este posibilă inclusiv în timpul căsătoriei.

^[34] În dreptul francez, dreptul la prestație compensatorie a fost introdus prin Legea din 11 iulie 1975 după modelul Ausgleichsleitung-ului din dreptul german.

^[35] Conform art. 389 C. civ.

^[36] Conform art. 2532 pct. 1 C. civ.

^[37] M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 691-696.

^[38] C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 239-240, pentru critica dispozițiilor art. 671 C. civ. referitoare la inadmisibilitatea partajului proprietății devălmașe a soților, corelat cu art. 358 C. civ. care prevede împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, în totalitate sau parțial.

^[39] Cf. art. 2513 C. civ.

^[40] Pentru termenul special de 1 an exemplificăm: art. 322 alin. (4) C. civ., referitor la anularea actelor încheiate în privința locuinței de familie de către un soț, fără consimțământul celuilalt, art. 337 alin. (3), referitor la nulitatea convenției matrimoniale încheiate de un minor, art. 369 alin. (3) C. civ. – acțiunea revocatorie a creditorilor prejudiciați prin schimbarea regimului matrimonial.

^[41] Potrivit acestui text va fi competentă instanța de la domiciliul/reședința persoanei ocrotite, reclamantului.

^[42] F. Măgureanu, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 429.

^[43] I. Deleanu, Tratat, op. cit., vol. II, p. 722.

^[44] C. Nicolescu, op. cit., p. 237.

^[45] E. Florian, op. cit., p. 140.