Educația drepturilor omului și aspirația spre o lume liberă și dreaptă

Studiu publicat în volumul In honorem Corneliu Bîrsan, tomul III, Ed. Hamangiu, 2023, p. 605-615.

---

Drepturile omului au reprezentat dintotdeauna o preocupare pentru omenire, considerându-se că, în calitatea specială de ființe umane, oamenii dețin anumite drepturi, indiferent de naționalitate, loc de reședință, sex, origine națională sau etnică, religie, culoare, limbă sau orice alt statut. Drepturile omului sunt drepturile fără de care noi nu am putea trăi în demnitate ca ființe umane, ele fiind interdependente, indivizibile și intercorelate.

Din cele mai vechi timpuri, în toate epocile istoriei, legiuitorii naționali au determinat și, uneori, chiar definit, juridicește, drepturile și obligațiile membrilor săi, impunând unele limitări pentru a menține ordinea socială. Încă din antichitate sau din Evul Mediu au fost conturate idei despre drepturile omului, dar, astfel cum se subliniază în doctrină, „conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut în perioada de pregătire a revoluțiilor burgheze din Europa”^[1], acestea impunându-se și în practica socială.

Ideea drepturilor naturale a fost promovată intens în perioada respectivă, stând mărturie, în acest sens, Declarația drepturilor omului și cetățeanuluidin 26 august 1789, Declarația drepturilordin Constituția Statelor Unite ale Americii din 1791. Ceea ce se poate remarca din analiza documentelor din perioada respectivă este o oarecare limitare a respectivelor concepții de a depăși granițele statale.

Perioada cea mai prolifică pentru recunoașterea drepturilor omului, precum și a protecției acestora, a fost, desigur, perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial, când au fost adoptate, printre altele, Declarația universală a drepturilor omului de către Organizația Națiunilor Unite (adoptată la 16 decembrie 1948) și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale elaborată de Consiliul Europei (semnată la data de 4 noiembrie 1950).

Având în vedere atrocitățile din respectiva perioadă, din ce în ce mai mult s-a subliniat faptul că aceste drepturi sunt inerente naturii umane și că negarea acestora determină situația ca omul să fie sărăcit tocmai de atributele ființei umane, conducând spre conflicte armate între state și ostilități între popoare.

Tocmai din cauza cruzimilor celui de-Al Doilea Război Mondial, statele lumii au fost determinate să își dorească să coopereze pentru a stopa astfel de conflicte armate și ostilități.

Astfel, din consensul statelor că drepturile omului nu mai reprezintă un subiect care poate fi lăsat la discreția fiecărui stat în parte, în temeiul suveranității statelor, a apărut protecția internațională a drepturilor omului.

În cadrul protecției internaționale a drepturilor omului, în baza tratatelor internaționale care proclamă protecția drepturilor fundamentale ale omului, încheiate de către statele suverane, acestea trebuie să garanteze drepturile protejate față de toți indivizii care se află sub jurisdicția lor, indiferent dacă sunt cetățeni proprii, cetățeni străini sau apatrizi.

Ceea ce se poate constata dintr-o analiză diacronică a sistemelor de drept este că drepturile omului nu au un conținut imuabil, evoluând odată cu dinamica relațiilor internaționale și cu valorile consacrate. Mai mult, analizând drepturile omului consacrate în fiecare etapă istorică și având în vedere progresul științei, observăm că au apărut drepturi noi precum dreptul de acces la informație, dreptul la cuceririle tehnicii.

În ceea ce privește consacrarea și garantarea internațională a drepturilor omului, legislația internațională impune un standard minim de protecție, de la care, în plan intern, statele nu pot deroga în jos, ci doar în sus, putând asigura o protecție sporită a drepturilor omului. Astfel, statelor le este încredințată protecția primară a drepturilor omului, instanțele naționale (împreună cu puterea executivă și cu puterea legislativă) fiind solicitate să respecte și să garanteze drepturile individuale ale oamenilor. În cazul în care autoritățile statului eșuează în a proteja aceste drepturi, ar urma să intervină protecția internațională. Rezultă, așadar, că structura internațională intervine doar în mod subsidiar, în ultimă instanță, după ce au fost epuizate, în prealabil, toate căile interne de recurs.

Considerând că nu este suficient să avem doar principii, luptăm ca acestea să se transforme în acțiuni concrete, care să facă parte din viața noastră cotidiană, astfel încât atât drepturile noastre să fie respectate, cât și noi să respectăm, la rândul nostru, drepturile altor persoane, potrivit faimosului adagiu latin alieni abstinentia.

Educația drepturilor omului a devenit în ultimele decenii una dintre temele predilecte ale dreptului internațional al drepturilor omului^[2].

În acest sens merită să amintim faptul că în cadrul Conferinței internaționale privind drepturile omului din anul 1993 s-a subliniat că educația în domeniul drepturilor omului este „esențială pentru promovarea și realizarea unor relații stabile și armonioase între comunități și pentru promovarea înțelegerii reciproce, a toleranței și a păcii”^[3].

Un an mai târziu, în 1994, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a declarat deceniul 1995-2004 ca fiind Deceniul ONU pentru educația în domeniul drepturilor omului, îndemnând, totodată, ca toate statele membre ale ONU să promoveze „diseminarea formării și informarea în vederea construirii unei culturi universale a drepturilor omului”^[4] (s.n.).

În ciuda faptului că expresia „educația drepturilor omului” este destul de vagă, ea este foarte complexă, depinzând de cunoștințele persoanei care este întrebată ce înțelege prin această expresie. De exemplu, o persoană care face parte dintr-o organizație non-guvernamentală, promotoare a drepturilor omului, va interpreta expresia în contextul activismului drepturilor omului, în timp ce un diplomat va interpreta expresia în context politic sau juridic, iar un reprezentant al unui guvern va interpreta expresia într-un sens restrâns, punând accent pe democrație și pe drepturile cetățenilor.

Consider că educația drepturilor omului reprezintă, alături de demnitatea umană, un pilon al unei societăți democratice, care trebuie să fie caracterizată de libertate, de egalitate și de solidaritate. Recunoașterea drepturilor omului presupune existența unui stat liber, democratic, care să fie supus separației puterilor în stat, fiind recunoscut totodată principiul legalității.

Precum Domnul Profesor Corneliu Bîrsan, personal îmi doresc ca educația drepturilor omului să nu rămână doar un slogan în așteptarea unei definiții universale, motiv pentru care abordez în cadrul prezentei cercetări științifice una dintre cele mai arzătoare provocări actuale din lumea întreagă – ce se întâmplă când aceste valori ale societății democratice sunt nesocotite de un stat sau chiar de o entitate nestatală?

Părea inimaginabil ca în secolul XXI să fim martorii unor noi războaie, iar istoria să se repete, dar în prezent asistăm șocați la (re)lansarea unor războaie.

Pe de o parte, în Europa, asistăm la relansarea unui război de agresiune neprovocat, nejustificat și ilegal, declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei, la 24 februarie 2022 și care este în curs de desfășurare chiar și în prezent.

Ceea ce este tragic și nu poate fi justificat politic sau istoric este faptul că, în această dorință de extindere teritorială, Federația Rusă și reprezentanții săi, de la începutul invadării Ucrainei, au comis sistematic încălcări masive și grave ale drepturilor omului, precum și crime de război, care nu vor putea rămâne nepedepsite. În acest sens, au fost raportate ucideri în masă ale populației civile și ale prizonierilor de război, acte de tortură, deportări și dispariții forțate, acte de violență sexuală, jafuri și acte de împiedicare a evacuării și a convoaielor umanitare.

Considerăm că acțiunile Federației Ruse în Ucraina reprezintă în același timp o încălcare a Cartei ONU, „o crimă împotriva păcii” conform Cartei Tribunalului de la Nuremberg, o „agresiune” conform Rezoluției nr. 3314 (XXIX) a Adunării Generale a ONU adoptate în 1974 și o încălcare serioasă a art. 3 din Statutul Consiliului Europei, fapt pentru care întreaga comunitate internațională condamnă în cei mai duri termeni agresiunea statului rus împotriva Ucrainei.

Din acest punct de vedere, ceea ce șochează și mai tare este imposibilitatea comunității internaționale de a se impune, care condamnă războiul de agresiune dus de Federația Rusă împotriva Ucrainei și care cere acesteia, fără folos, pe de o parte, să înceteze imediat toate activitățile militare din Ucraina și, pe de altă parte, să retragă necondiționat toate forțele și echipamentele militare din Ucraina^[5].

Astfel, în ciuda a mai multor apeluri de a înceta ostilitățile și de a respecta dreptul internațional, conducerea Federației Ruse persistă în agresiunea sa, escaladând violența în Ucraina și proliferând amenințări dacă alte state intervin în respectiva problemă juridică.

De asemenea, pe de altă parte, în Orientul Mijlociu,în ultimele zile asistăm neputincioși la declanșarea unui război în Israel, de către gruparea militantă palestiniană Hamas, cu privire la controlarea Fâșiei Gaza. Războiul a debutat chiar în mod simbolic, pe de o parte, într-o zi de Sabbath (i.e. în religia iudaică ziua odihnei săptămânale, care semnifică „semnul lui Dumnezeu”), iar, pe de altă parte, la o zi după comemorarea a 50 de ani de la atacul Egiptului și Siriei din 1973, care a declanșat un război important în Orientul Mijlociu. Sunt condamnate de către comunitatea internațională, cu fermitate, atacurile teroriste cu rachete ale grupării Hamas asupra teritoriului Statului Israel, inclusiv asupra populației civile, precum și infiltrările teroriste și luarea de ostatici.

Dincolo de orice motivații sau justificări politice care sunt aduse acestor evenimente, trebuie observat că, în ambele cazuri, consecințele sunt devastatoare în ceea ce privește drepturile omului. Deși statele sunt suverane și independente, încălcarea flagrantă a drepturilor omului poate și trebuie să atragă răspunderea internațională a statelor, conform instrumentelor internaționale la care acestea au devenit parte de-a lungul anilor. Domeniul drepturilor omului nu mai este de competența exclusivă a statelor, comunitatea internațională fiind foarte preocupată de promovarea unei atitudini ferme din partea statelor cu privire la respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale oamenilor.

Astfel, având în vedere importanța incontestabilă a respectării drepturilor omului, dincolo de granițele naționale, statelor le revine obligația de a coopera la nivel internațional. Una dintre formele cele mai evidente de cooperare în acest sens o constituie chiar cooperarea statelor pentru reprimarea celor mai grave infracțiuni internaționale (e.g. crimele împotriva păcii, crimele de război, crimele contra umanității, actele de agresiune) – cooperare care a condus și la crearea unor jurisdicții penale speciale (e.g. Tribunalul internațional pentru fosta Iugoslavie, Tribunalul internațional pentru Ruanda), desprinzându-se astfel chiar o nouă ramură de drept internațional – dreptul internațional penal.

Prin atitudinea și acțiunile lor, conducerea Federației Ruse și cea a grupării militante palestiniene Hamas reprezintă o amenințare flagrantă la adresa securității întregii lumi, nu doar o amenințare regională, Ucraina și Israel având dreptul suveran de a se autoapăra.

Este inimaginabil cum în anii 2022-2023 se mai pot produce încălcări flagrante ale dreptului internațional public, în Ucraina și în Israel existând indicii temeinice că ar fi fost săvârșite încălcări grave ale drepturilor omului.

Întreaga comunitate internațională ar trebui să lupte pentru a nu mai exista lume în război, sărăcie, boală sau ignoranță, deoarece este responsabilitatea noastră de a asigura un nivel minim de viață pentru ca drepturile și libertățile omului să fie într-adevăr respectate, acest lucru putându-se realiza doar prin promovarea unei educații sănătoase a drepturilor omului.

În ciuda acestor realități, speranța noastră sinceră este că într-o zi (nu foarte îndepărtată de momentul scrierii prezentului studiu), Federația Rusă și gruparea Hamas vor respecta, din nou, suveranitatea, independența și integritatea teritorială ale statelor vecine, și că vor reveni spre democrație și vor respecta drepturile omului.

Într-o lume modernă precum cea în care trăim, acțiuni precum cele ale Federației Ruse sau ale grupării Hamas nu fac decât să ne tragă înapoi din drumul spre o evoluție socială normală și sănătoasă, încălcând grav atât drepturi individuale precum dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus torturii și relelor tratamente, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la viață privată, cât și drepturi colective precum dreptul la dezvoltare, dreptul la pace și dreptul la patrimoniul comun al umanității.

Astfel, deși pare pesimist viitorul, considerăm că trebuie să rămânem optimiști. Din această perspectivă, ne rămâne doar să așteptăm și să vedem cum și când se vor opri Federația Rusă și gruparea Hamas din drumul pe care au pornit… sau cine și când va reuși să le oprească și să le ajute (determine) să (re)vină pe drumul democrației?!

În final, din aceste considerente, nu putem decât conchide că, pe lângă educația drepturilor omului pe care încercăm să o inoculăm în grădiniță, în școală, în liceu sau în facultate, rămâne ca fiecare dintre noi să ne construim adevărata educație a drepturilor omului… pur și simplu trecând prin viață!

Personal, gândindu-mă acum la unele evenimente din copilăria mea, conștientizez faptul că mi-aș fi dorit să cunosc ATUNCI mai multe despre drepturile omului și chiar să dobândesc o „educație a drepturilor omului”. Nu cred că era prea devreme ATUNCI, dar nu cred nici că este prea târziu ACUM. Pur și simplu conștientizez că această educație trebuie construită piesă cu piesă, ca un puzzle format din foarte multe piese.

Noi oamenii suntem un șir de experiențe care ne caracterizează ființa, existența, care ne ajută să evoluăm în viață. Cu cât vom obține mai repede și mai bine această experiență, cu atât va fi mai bine pentru noi ca oameni.

Dintotdeauna am fost o promotoare a drepturilor omului, susținând egalitatea în drepturi în fața legii, a autorităților publice, precum și a oricăror persoane fizice sau juridice, fără privilegii și fără discriminări^[6], simțind că am o responsabilitate socială să inoculez și altor persoane că este nevoie să asigurăm anumite standarde ale drepturilor omului.

Consider că ar trebui să ne surprindem permanent că vrem să știm mult mai multe despre oamenii din jurul nostru, despre viața lor, chiar dacă timpul nostru este, din nefericire, limitat… limitat de familie, limitat de obligațiile profesionale și personale, limitat de activitățile didactice sau de cercetare științifică pe care le desfășurăm.

Ceea ce îmi doresc cel mai mult după parcurgerea acestui studiu este ca fiecare dintre noi să devenim mai conștienți de valoarea drepturilor noastre și să nu (mai) permitem altor persoane, fizice sau juridice, să ne încalce drepturile pentru care predecesorii noștri au luptat. Este foarte important să ne integrăm drepturile în viața de zi cu zi și să devenim conștienți de rolul nostru în a-i ajuta pe ceilalți să-și afirme și să-și atingă drepturile.

Și ajungem la vorbele înțelepte ale distinsei Doamne Eleanor Roosevelt, pronunțate în cadrul discursului din anul 1958, cu ocazia celei de-a zecea aniversări a Declarației Universale a Drepturilor Omului:

„Unde, la urma urmei, încep, de fapt, drepturile universale ale omului? În locuri banale, aproape de casă – atât de aproape și atât de banale încât nu pot fi văzute pe nicio hartă a lumii. Ele fac parte din cotidianul fiecărei persoane în parte: cartierul în care locuiește; școala sau liceul unde învață; fabrica, ferma sau biroul unde lucrează. Sunt locurile unde orice bărbat, femeie și copil speră să se bucure de egalitate în fața justiției, șanse egale și demnitate în măsură egală, fără discriminare. Sunt locurile unde drepturile trebuie să capete însemnătate pentru a avea însemnătate pretutindeni. Dacă cetățenii nu se preocupă să respecte aceste drepturi în locurile din jurul lor, vom încerca în zadar să realizăm progrese în lumea largă”^[7].

Tocmai din aceste considerente, sunt de părere că, prin promovarea unei educații sănătoase a drepturilor omului, vom putea aspira către o lume liberă și dreaptă, fiind incontestabil faptul că educația drepturilor omului reprezintă un mijloc de promovare a păcii, democrației și ordinii sociale! Și de ce nu, vom putea chiar aspira către o cultură a drepturilor omului… în care diferențele sunt permise, cuvântul de ordine fiind „toleranța”.

Note de subsol

^[1] N. Purdă, N. Diaconu, Protecția juridică a drepturilor omului, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 17.

^[2] A se vedea, de exemplu, G. Alfredsson, The Right to Human Rights Education, în A. Eide, C. Krause, A. Rosas (eds.), Economic, Social and Cultural Rights: A Textbook, a doua ediție revizuită, Ed. Kluwer Law International, Haga, 2001, cap. 15; A. Mihr, Human Rights Education: Methods, Institutions, Culture and Evaluation, Ed. Institut für Politikwissenschaft, Magdeburg, 2004.

^[3] A se vedea https://www.coe.int/en/web/compass/introducing-human-rights-education.

^[4] Ibidem.

^[5] A se vedea, în acest sens, C. Bîrsan, L.-C. Spătaru-Negură, Russia’s Exclusion From The Regional Human Rights Mechanism Or How Human Rights Are Endangered In A Sensitive International Context?!, în CKS (Challenges of the Knowledge Society) Proceedings, Ed. Universității „Nicolae Titulescu”, București, 2023, p. 224 și urm.

^[6] Prin „discriminare” înțelegând situațiile în care autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage și comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă și obiectivă”, acordând astfel unei persoane un tratament nejustificat – în acest sens a se vedea C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 962.

^[7] Citatul original în limba engleză este disponibil la https://www.coe.int/en/web/interculturalcities/-/where-do-universal-human-rights-begin-in-small-places-close-to-home-intercultural-cities-thematic-seminar-on-human-rights-in-the-intercultural-city-.