Opiniile separate și concurente – garanție a calității motivării hotărârilor judecătorești

Radu Ciobanu, Motivarea hotărârilor judecătorești, garanție a dreptului la un proces echitabil, Editura Hamangiu, 2025, p. 100-118.

New opinions in law are often suspect and are opposed for the sole reason that they are not already shared by a majority of the profession^[1]. Acest citat reușește să ne descrie, în doar câteva cuvinte, relația dintre opiniile separate și sistemul judiciar în ansamblul său. Istoric vorbind, instanțele judecătorești compuse din mai mulți judecători au luat deciziile în trei modalități. Prima dintre aceste modalități presupunea pronunțarea, în mod public, pe rând și individual de către fiecare judecător a deciziei, precum și a motivelor care au stat la baza acesteia. În această situație nu ne aflăm, în realitate, în fața unei singure hotărâri judecătorești, ci în prezența mai multor hotărâri, în funcție de numărul membrilor care intră în componența instanței. Această practică a predominat în Marea Britanie și era întâlnită și în cadrul instanțelor americane (atât statale, cât și federale) la înființarea Statelor Unite ale Americii.

O a doua modalitate de luare a deciziilor în cadrul instanțelor colegiale presupunea luarea unei hotărâri a instanței, în ansamblul său, fără posibilitatea membrilor de a formula opinii separate. În această situație deliberările nu erau publice. Această practică a fost folosită cel mai des de către judecătorii-șefi ai Lordului Mansfield în cadrul King’s Bench din Anglia și în perioada mandatului judecătorului șef John Marshall din cadrul Curții Supreme a Statelor Unite.

 În sfârșit, cea de-a treia modalitate de luare a hotărârilor judecătorești este o combinație a celorlalte două modalități, aceasta presupunând emiterea opiniei majoritare a membrilor completului de judecată, cu posibilitatea judecătorilor care apreciază corectă o altă soluție, de a emite opinie separată.

În cadrul anumitor instanțe este permisă și emiterea unor opinii concordante. Acestea sunt emise în situația în care unul sau mai mulți dintre judecători sunt de acord cu soluția majorității, dar nu și cu raționamentul juridic prin care majoritatea a ajuns la această soluție. Avizul concurent oferă judecătorului oportunitatea de a explica propria argumentație juridică, ce poate fi apropiată de cea a majorității sau de a oferi un raționament juridic complet diferit pentru aceeași soluție.

În Germania, opiniile divergente au fost introduse în anul 1970, la aproape douăzeci de ani de la înființarea Curții Constituționale Federale. Spania a urmat exemplul german, implementând opiniile separate în Constituția sa post-Franco din anul 1975, exemplul fiind urmat și de unele dintre fostele țări socialiste, în perioada postcomunistă. Unele state, cum ar fi Austria, Franța și Italia nu cunosc o reglementare a opiniilor divergente.

Din totalul de 27 de state membre ale Uniunii Europene, doar șapte nu permit niciodată judecătorilor să publice opinii individuale (Austria, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda), fără ca apartenența la dreptul continental sau common law să influențeze, în mod decisiv, posibilitatea de a emite opinii separate^[2]. În restul statelor membre este permisă publicarea de opinii separate, fie în orice jurisdicție, fie numai în probleme constituționale.

În cadrul Curții Europene a Drepturilor Omului sunt permise atât opiniile separate, cât și opiniile concurente. În schimb, în cadrul Curții de Justiție a Uniunii Europene nu este permisă emiterea de opinii separate. În doctrină, s-a arătat că această situație se poate datora structurii unice a sistemului judiciar european și rolului Curții de Justiție în cadrul acestuia^[3]. De asemenea, s-a apreciat că reglementarea opiniilor separate ar afecta dramatic forma unică și de neegalat de cooperare și coeziune, care privilegiază și caracterizează instanțele Uniunii Europene, în comparație cu alte instanțe internaționale^[4].

6.1. Scopul opiniilor separate din cadrul hotărârilor judecătorești

Posibilitatea judecătorilor de a emite opinii separate reprezintă o formă de protecție a libertății de exprimare a magistraților. Această posibilitate permite judecătorilor să își îndeplinească rolul fără presiunea de a fi supuși unui proces menit să producă unanimitate artificială. În acest fel, posibilitatea de a emite opinii separate asigură independența judecătorilor față de colegii lor.

Reglementarea opiniilor separate poate conduce la îmbunătățirea calității sistemului judiciar, prin recunoașterea și gestionarea proactivă a opiniilor separate între membrii săi. În acest sens, reținem că publicarea opiniilor separate, alături de opinia majoritară, oferă posibilitatea judecătorului, aflat în minoritate, de a influența indirect calitatea motivării hotărârii, deoarece opinia majoritară trebuie să combată și punctul de vedere minoritar, conducând astfel la o hotărâre mai complex motivată. Existența unei pluralități de idei nu face decât să deschidă calea unor dezbateri, menite să conducă la întărirea relațiilor de muncă existente între membrii aceleiași instanțe.

Prezența opiniilor separate poate semnala existența unor carențe sau inconsecvențe legislative și, pe cale de consecință, poate conduce legislativul la înlăturarea acestora, prin modificarea legii. De asemenea, existența unor opinii separate poate ajuta la evoluția dreptului, prin propunerea unor opinii noi, care, mai apoi, să fie adoptate pe cale legislativă, pentru a ține pasul cu nevoile sociale actuale.

Prin intermediul opiniilor separate pe care le emit, judecătorii pot comunica propriile teorii juridice și altor actori ai dreptului, avocați, consilieri juridici, justițiabili sau chiar studenți, care pot dezvolta aceste teorii pentru a le susține sau, de ce nu, a le combate.

Publicarea opiniilor separate și aducerea acestora la cunoștința publicului contribuie la îmbunătățirea autorității instituționale și a legitimității instanțelor de judecată, prin dezvăluirea atât a mecanismului deliberativ, prin care se ajunge la luarea deciziilor în interiorul completelor de judecată, cât și a libertății de opinie de care se bucură fiecare judecător în parte.

În opinia noastră, existența unor opinii separate contribuie la calitatea hotărârilor judecătorești. Pe lângă faptul că judecătorii, aflați în minoritate, vin cu explicații mult mai complexe decât în situația soluțiilor adoptate cu unanimitate de voturi, chiar și judecătorii, aflați în majoritate, depun un efort mai mare pentru a explica de ce soluția adoptată de aceștia din urmă este cea corectă.

Prezența divergenței de opinie în cadrul instanțelor are un impact pozitiv asupra modului în care majoritatea opiniilor sunt elaborate, astfel încât acestea sunt mai precise în privința deciziei și mai cuprinzătoare în ceea ce privește motivarea. Adesea, studierea opiniei separate poate ajuta la clarificarea poziției majoritare, astfel că nu greșim atunci când spunem că cele două opinii se completează reciproc.

Chiar dacă existența unor opinii separate poate conduce uneori la ambiguități sau la speranțe de schimbare, care nu tot timpul se materializează, acești doi factori conduc, adesea, la dezbateri juridice asupra unor problemele controversate, dezbateri care nu fac decât să contribuie la dezvoltarea dreptului. Reglementarea opiniilor separate în cadrul justiției poate avea efecte și dincolo de sistemul judiciar. Un sistem care permite și încurajează opiniile separate este mai potrivit pentru a aborda probleme socio-economice, socio-politice și cvasi moraliste, fără a fi afectată integritatea instanțelor de judecată.

Nu de puține ori, instanțele judecătorești sunt chemate să se pronunțe asupra unor aspecte care fie nu sunt reglementate legislativ, fie vizează o temă mai sensibilă. În general, opiniile separate nu arată societății doar că procesul de luare a deciziilor este legitim, ci permite și celor care se opun unui anumit rezultat să păstreze speranța că acesta poate fi inversat cu o altă ocazie.   

6.2. Argumente care susțin reglementarea opiniilor separate ca garanție a motivării hotărârilor judecătorești

Din conținutul scopului opiniilor separate putem extrage mai multe argumente care să ne conducă la concluzia că reglementarea opiniilor separate reprezintă un aspect benefic sistemului judiciar. Cu toate acestea, cele extrase din subpunctul anterior nu sunt, după cum vom vedea în continuare, singurele argumente care sprijină reglementarea opiniilor separate.

În acest sens, mai putem reține și faptul că prin formularea opiniilor separate, mai multe argumente sunt aduse la cunoștința justițiabililor și opiniei publice^[5]. Publicarea argumentelor care pledează pentru decizie, alături de argumente care intenționează să contrazică aceste argumente poate conduce la o motivare mai detaliată a deciziei finale. Astfel, apreciem că publicitatea opiniilor separate poate să încurajeze judecătorii să depună eforturi mai mari pentru a formula hotărâri judecătorești de calitate. Dacă opiniile divergente nu ar fi publicate, justițiabilii nu ar putea cunoaște argumentele asupra cărora nu s-a ajuns la o înțelegere finală.

În condițiile reglementării opiniilor separate, responsabilitatea individuală a fiecărui judecător este îmbunătățită. Pe de-o parte, va fi mai dificil pentru un judecător, care se află în minoritate, să urmeze opinia colegilor, pentru simplul fapt că aceștia au personalitățile mai puternice în cadrul instanțelor, fără a-și exprima în mod expres propriul punct de vedere. Pe de altă parte, va fi clar pentru orice persoană interesată că judecătorul aflat în minoritate nu își asumă responsabilitatea pentru o decizie la care se opune.

În condițiile în care, la nivelul actual al dezvoltării sociale, libertatea de opinie este un drept fundamental al omului, opiniile separate ar trebui să fie, în principiu, posibile. În situația interzicerii opiniilor separate, judecătorii care sunt în minoritate pot deveni, în timp, frustrați de faptul că nu au ocazia de a-și exprima propriile idei în cuprinsul hotărârilor judecătorești.

Opiniile separate pot contribui la dezvoltarea viitoare a legislației și a conceptelor juridice^[6]. În acele domenii în care dispozițiile legale nu au avut timp să se sedimenteze, o opinie separată poate fi un stimulent pentru a introduce un nou caz în fața instanțelor. În acest sens, putem reține un exemplu din practica judiciară națională, respectiv situația proceselor-verbale de contravenție întocmite și semnate în format electronic de către Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere. În acest domeniu, inițial, opinia conform căreia existența semnăturii electronice a agentului constatator, în detrimentul celei olografe, nu este de natură să atragă nulitatea procesului-verbal de contravenție a fost una majoritară. Treptat, a fost îmbrățișată și opinia minoritară, în sensul că lipsa semnăturii olografe a agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal de contravenție. Această opinie minoritară a fost stabilită ca fiind cea corectă, prin Decizia RIL nr. 6 din 16 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte^[7].

6.3. Argumente împotriva opiniilor separate

Un prim argument împotriva opiniilor separate ar fi acela că acestea ar afecta imaginea instanțelor, prin expunerea în mod public a diviziunilor interne, fiind de preferat ca instanțele să emită într-un caz dat o singură opinie juridică, având astfel o singură voce. Nu susținem acest argument, în condițiile în care, în opinia noastră, existența unor opinii separate nu face decât să arate faptul că judecătorii care au compus completul de judecată s-au aplecat cu atenție asupra problemelor puse în discuție, îndeplinindu-și astfel rolul deliberativ.

În legătură cu argumentul anterior, ar mai fi și acela că, prin publicarea opiniilor separate, se poate crea o presiune exterioară asupra judecătorului care se află în minoritate, în condițiile în care secretul deliberărilor nu mai este respectat^[8]. Un alt argument împotriva opiniilor separate este acela că promovează ego-urile individuale și că recunoașterea personală a judecătorului ar putea fi cel mai adesea forța motivantă din spatele tendinței de a se opune opiniilor majorității^[9]. Împotriva publicării opiniilor separate poate fi invocată și necesitatea de a respecta autoritatea hotărârilor definitive, considerându-se că publicarea unor opinii separate ar încuraja partea care a pierdut procesul să nu dea curs obligațiilor stabilite în sarcina sa. În sprijinul interzicerii opiniilor separate vine și necesitatea de a încuraja un spirit de cooperare și colaborare în cadrul instanțelor de judecată^[10], susținându-se ideea că opiniile separate creează o stare de animozitate între judecători. Cu toate acestea, studiile recente au demonstrat că acest argument este fals, posibilitatea de a formula opinii separate neafectând relația dintre magistrați^[11]. Tot în sprijinul interzicerii opiniilor separate au fost aduse și argumente care vizează crearea unor costuri suplimentare pentru instanțe, dar și prelungirea duratei proceselor^[12]. Sub acest aspect, apreciem că trebuie avut în vedere faptul că sistemul judiciar nu este un sistem care are la baza principii economice. Astfel, de cele mai multe ori, taxele judiciare de timbru stabilite de către legiuitor nu acoperă costul real al procesului: în acest sens, putem da exemplul plângerilor contravenționale, care se timbrează cu 20 lei, sumă care, de cele mai multe ori, depășește chiar și costurile poștale. Scopul acestor taxe este, în realitate, de a descuraja cauzele pur șicanatorii sau vădit neîntemeiate, însă, de multe ori, taxele judiciare mult prea mici par să nu-și îndeplinească nici această funcție.

Având în vedere că legiuitorul nu a urmărit aspectele economice când a reglementat sistemul judiciar, considerăm că acestea nu trebuie avute în vedere atunci când judecătorul apreciază asupra necesității emiterii unei opinii separate.

Un factor, în realitate, descurajant pentru judecătorii naționali în emiterea opiniilor separate este încărcătura foarte mare de cauze pe care aceștia le au de soluționat. Apreciem faptul că lipsa timpului este un factor care, de multe ori, îi poate determina pe judecători să își limiteze opiniile separate la cauzele care ridică, în mod cert, probleme de interpretare a dreptului.         

6.4. Opiniile separate în dreptul național

Chiar dacă dreptul național nu conferă forță juridică opiniilor formulate de judecătorii care rămân în minoritate, considerăm că aceste opinii au o importanță aparte în dezvoltarea culturii juridice naționale, după cum vom prezenta în cele ce urmează.

În doctrina de specialitate s-a subliniat faptul că opinii separate, cu sensul de disidență, au existat în procedurile judiciare românești încă de la crearea României moderne și, mai degrabă paradoxal, ele par să fi fost inspirate din tehnicile folosite în jurisdicțiile common law^[13].

Conform art. 426 alin. (2) C. proc. civ., „În cazul în care unul dintre judecători sau asistenți judiciari a rămas în minoritate la deliberare, el își va redacta opinia separată, care va cuprinde expunerea considerentelor, soluția pe care a propus-o și semnătura acestuia. De asemenea, judecătorul care este de acord cu soluția, dar pentru considerente diferite, va redacta separat opinia concurentă”. Astfel, se poate observa faptul că dreptul procesual civil național reglementează atât opinia separată, cât și opinia concurentă, aceasta din urmă fiind întâlnită atunci când judecătorul este de acord cu soluția majorității, dar pentru considerente diferite. Este foarte important de subliniat faptul că și magistrații asistenți pot formula o opinie separată, însă, din același text de lege, rezultă faptul că opinia concurentă este deschisă doar judecătorilor.

În procesul penal, când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. Potrivit art. 394 alin. (4) C. proc. pen., „Motivarea opiniei separate este obligatorie”. Procedura penală are însă o anumită particularitate în situația în care din deliberare rezultă mai mult de două păreri, judecătorul care opinează pentru soluția cea mai severă trebuind, în acest caz, să se alăture celei mai apropiate de părerea sa.

În practică, cele mai frecvente opinii separate se regăsesc în deciziile Curții Constituționale, dar și în cele pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în materie penală^[14], însă pot fi regăsite și în materie civilă^[15].

Opiniile separate și concurente sunt reglementate și de art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale^[16], care prevede faptul că „Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată și, după caz, cea concurentă, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia”.

În cadrul unei opinii separate emise în cuprinsul unei decizii pronunțate de către Curtea Constituțională a României, judecătorii, aflați în minoritate, au definit opiniile separate și au subliniat importanța acestora arătând că „opinia separată, cunoscută și sub denumirea de opinie discordantă, divergentă sau dizidentă, prezintă soluția deosebită/diferită la care au ajuns judecătorii, rămași în minoritate, la deliberarea asupra unei pricini, comparativ cu opinia majorității judecătorilor din cadrul aceluiași complet de judecată. Spre deosebire de opinia separată, opinia concurentă reprezintă o opinie concordantă cu soluția concretă adoptată prin hotărârea pronunțată într-o cauză și care aduce un plus la motivarea acesteia. Opinia separată a judecătorului, fiind anexată hotărârii adoptate de Plenul Curții Constituționale, constituie parte integrantă și integrată a practicii jurisdicției constituționale și, din această perspectivă, reprezintă o concretizare a independenței, imparțialității judecătorului constituțional și supunerii lui numai legii – principiu de bază în procesul judiciar și care trebuie să rămână mereu în epicentrul activității judecătorești, în general, și al activității Curții Constituționale, în special. Totodată, opinia separată a judecătorului are menirea de a fi o supapă pentru semnalizarea problemelor de drept cu care se confruntă plenul Curții la deliberare, de natură să influențeze pozitiv legislația, jurisprudența și doctrina juridică care, în mod cert, vor aprecia valoarea argumentelor prezentate în susținerea soluțiilor promovate pentru rezolvarea acelor probleme de drept”^[17].

Curtea Constituțională a României a trecut, în anul 2017, printr-un episod temporar nefericit^[18], atunci când a supus opiniile separate cenzurii președintelui Curții Constituționale. Astfel, prin Hotărârea nr. 1/2017, emisă de plenul Curții Constituționale, au fost stabilite reguli de redactare, de către judecătorii Curții, a opiniilor separate și concurente, prevăzându-se totodată și că, în cazul în care judecătorul Curții Constituționale nu se conformează acestor reguli, președintele Curții Constituționale, prin rezoluție, dispune ca opinia separată sau concurentă, după caz, să nu se publice în Monitorul Oficial al României, Partea I sau pe pagina de internet a Curții Constituționale și nici să nu se atașeze la dosarul cauzei.

Prin hotărârea nr. 2924/2018 emisă în dosarul nr. 1290/2/2018, Curtea de Apel București a anulat Hotărârea plenului Curții Constituționale a României nr. 1/2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente^[19] în ceea ce privește prevederile art. 1 alin. (2)-(5), ale art. 2 și ale art. 3.

Primul termen în recursul împotriva acestei decizii a fost stabilit la data de 12.05.2021, acest aspect ridicând multe semne de întrebare cu privire la respectarea termenului rezonabil pentru soluționarea cauzelor chiar de către Înalta Curte de Casație și Justiție din România. Derapajul Curții Constituționale sub aspectul cenzurării opiniilor separate de către președintele Curții a fost subliniat și de către Comisia de la Veneția^[20], fiind privit ca un „aspect de îngrijorare”.

După pronunțarea hotărârii Curții de Apel București, prin Hotărârea nr. 1/2018^[21], plenul Curții Constituționale a revenit asupra celor decise prin Hotărârea nr. 1/2017, fiind modificate art. 2 și art. 3, în sensul că președintele Curții Constituționale nu mai poate solicita refacerea opiniei separate sau concurente și nu mai poate dispune nepublicarea acesteia, opiniile separate publicându-se în Monitorul Oficial odată cu decizia. Mai mult decât atât, în doctrina de specialitate s-a subliniat faptul că noua procedură de deliberare implementată în cadrul Curții Constituționale prin Ordinul nr. 52/2020 al președintelui Curții Constituționale vizează optimizarea procesului de redactare și optimizarea circulației actelor de jurisdicție în cadrul Curții Constituționale și încurajează exprimarea opiniei fiecărui judecător^[22].

După cum am arătat în cuprinsul prezentei lucrări, există atât argumente în favoarea, cât și argumente în defavoarea reglementării opiniilor separate. Apreciem că legiuitorul național a ales corect la momentul la care a decis să le ofere judecătorilor aflați la toate nivelurile de jurisdicție posibilitatea de a emite opinii separate și concurente.

În doctrina de specialitate s-a arătat că alături de opiniile majoritare, cele separate stimulează reflecția, dialogul și transparența și ajută la explicarea interesului publicului larg față de delicatețele raționamentului juridic. Sincronizată cu această tendință generală, Curtea Constituțională a României susține și discursul public prin deciziile sale^[23]. Același autor a subliniat faptul că raționamentul judiciar joacă un rol important de construire a legitimității dincolo de argumentarea juridică simplă, așa cum expunerea de motive a unui act normativ joacă un rol important pentru respectarea deplină a statului de drept, dincolo de valoarea sa inerentă de expunere și clarificare. Prezentarea în exterior, în fața publicului, a tuturor argumentelor expuse în interiorul unei instanțe este, exact, ceea ce fac opiniile separate.

Spre deosebire de opiniile separate pe care le regăsim în deciziile Curții Constituționale, unde acestea vizează aspectele de neconstituționalitate cu care Curtea a fost sesizată, opiniile separate formulate în cadrul instanțelor naționale vizează atât interpretarea diferită a situației de fapt prin prisma probelor administrate^[24], cât și interpretarea diferită a dispozițiilor legale^[25].

În primul exemplu, judecătorul aflat în minoritate a apreciat că se impune achitarea a doi dintre inculpați, deoarece lipseau probele care să confirme acuzația punctuală formulată împotriva inculpaților Z. și Y. care vizează strict anumite comportamente (în raport cu care trebuie analizată îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 48 C. pen.), chiar dacă existau probe care vizează alte situații de fapt și care ar demonstra un comportament ce s-ar putea circumscrie unui act de complicitate la infracțiunea de trafic de persoane.

În cel de-al doilea exemplu, deși a reținut aceeași situație de fapt cu cea a majorității, judecătorul aflat în minoritate a apreciat că se impune pronunțarea unei soluții de achitare, arătând că semnarea contractelor de închiriere de către inculpatul A., în calitate de reprezentant al autorității administrativ-teritoriale Reghin, nu este o atribuție de serviciu prevăzută de lege în sarcina sa, în sensul că reprezintă o activitate de punere în aplicare a art. 8 alin. (3) din Legea nr. 152/1998^[26], și nici o activitate de verificare a legalității contractelor de închiriere semnate, sub aspectul conformității acestora cu dispozițiile legale menționate și cu hotărârile consiliului local, adoptate în aplicarea dispozițiilor legale, nefiind întrunit elementul material al tipicității obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. art. 13² din Legea nr. 78/2000^[27], raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 și art. 35 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale), iar inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Deși mai rar întâlnite, opiniile separate pot fi regăsite și în hotărârile pronunțate în materie civilă de completele colegiale. Acestea vizează, în principal, temeinicia motivelor invocate de partea care a formulat calea de atac^[28] și interpretarea diferită a legii^[29], însă acestea pot viza și incidente procesuale, cum sunt calitatea procesuală a unora dintre părți^[30].

Cu toate că reglementare opiniilor separate este un aspect pozitiv pentru dreptul național, acestea nu dau naștere la drepturi și obligații în sarcina părților, deoarece nu constituie un element al autorității lucrului judecat^[31].

6.5. Opiniile separate în unele state europene

În rândul statelor membre ale Uniunii Europene se poate observa o mare deschidere spre opiniile separate, însă nu toate statele recunosc posibilitatea judecătorilor naționali de a emite astfel de opinii.

Sistemul juridic din Austria nu recunoaște judecătorilor posibilitatea de a publica opinii separate, aplicând cu strictețe principiul secretului deliberării, atât în cazul instanței constituționale, cât și a instanțelor de drept comun^[32]. Cu toate acestea, judecătorii care nu sunt de acord cu decizia pot formula opinii separate, însă acestea nu pot fi publicate, fiind accesibile numai instanțelor superioare și colegilor judecătorului disident^[33]. Secretul deliberării este un principiu de bază și în cazul sistemului judiciar belgian, publicarea opiniilor separate fiind interzisă de legislația belgiană. Curtea de Casație a Belgiei a subliniat faptul că judecătorii sunt obligați să păstreze secretul deliberărilor, acesta fiind un principiu al dreptului belgian. Curtea a considerat că orice încălcarea unui astfel de secret, inclusiv prin publicarea opiniilor separate ale judecătorilor, se pedepsește în conformitate cu art. 458 C. pen.^[34].

Bulgaria recunoaște, cu unele excepții, posibilitatea ca judecătorii din cadrul Curții sale Constituționale să emită atât opinii separate, cât și concurente^[35]. Totodată, posibilitatea de a emite opinii separate este recunoscută și instanțelor de drept comun, judecătorii minoritari trebuie însă să semneze hotărârea adoptată de majoritate, hotărâre la care pot atașa o opinie separată motivată^[36]. Cehia recunoaște posibilitatea judecătorilor constituționali de a emite opinii separat^[37], însă nu și judecătorilor din cadrul celorlalte instanțe^[38]. În schimb, Cipru permite, atât judecătorilor din cadrul Curții constituționale, cât și judecătorilor din cadrul celorlalte instanțe să formuleze opinii separate^[39].

Cu toate că sistemul danez permite emiterea de opinii separate, atât la nivelul instanței supreme, cât și la nivelul instanțelor inferioare, acestea din urmă apelează mai rar la emiterea de opinii separate și, în consecință, disensiunile lor sunt deseori interpretate ca o invitație de a face apel la Curtea Supremă^[40]. Opiniile separate sunt publicate ca parte integrantă a hotărârii, fiind indicat numele judecătorului care le emite.

Sistemul juridic din Estonia este unul atipic în privința emiterii opiniilor separate. Estonia nu are o instanță constituțională, iar posibilitatea de e emite opinii separate este recunoscută tuturor judecătorilor, însă opiniile separate sunt publicate doar în cauzele civile și administrative, nu și în cele penale^[41]. Atât judecătorii finlandezi, cât și cei suedezi au posibilitatea de a formula opinii separate, indiferent dacă îndeplinesc funcții judiciare comune sau controlul constituțional, Finlanda și Suedia neavând o curte constituțională distinctă^[42].

Sistemul juridic francez interzice publicarea opiniilor separate la toate nivelurile de jurisdicție^[43]. Tribunalul administrativ suprem francez (Conseil d’État) a stabilit că principiul secretului deliberării este un principiu general al dreptului public francez, interzicând publicarea opiniilor separate și chiar prezentarea unei decizii ca fiind „unanimă”, deoarece aceasta ar avea drept rezultat dezvăluirea votului individual al fiecăruia dintre judecătorii care participă la deliberare^[44]. Sistemul juridic german recunoaște judecătorilor Curții constituționale posibilitatea de a emite opinii separate, însă principiul secretului deliberării interzice judecătorilor din cadrul celorlalte instanțe să emită opinii separate^[45].

Legislația Greciei prevede posibilitatea de a emite opinii separate, indiferent de instanță sau gradul de jurisdicție. Opiniile separate sunt anonime, iar hotărârea trebuie să includă numărul voturilor contrare și motivele acestora, fără a menționa identitatea judecătorilor minoritari^[46].

Dreptul irlandez conferă posibilitatea judecătorilor din cadrul instanței supreme și a instanțelor inferioare de a emite opinii separate^[47], însă această posibilitate nu este, de regulă, conferită în cazul deciziilor pronunțate în materie constituțională^[48].

Italia se numără printre statele care nu permit publicarea opiniilor separate, indiferent de natura deciziei sau instanța la care funcționează judecătorul^[49]. În Letonia judecătorii de la instanțele de drept comun nu au posibilitatea de a publica opiniile separate atunci când decid în mod colegial, însă judecătorii constituționali pot face acest lucru^[50]. Dacă Lituania permitea, inițial, doar judecătorilor din cadrul instanțelor de drept comun să emită opinii separate, în prezent, acest lucru este permis și judecătorilor din cadrul curții constituționale^[51].

Principiul secretului deliberării este un principiu esențial în dreptul din Luxembourg. Secretul deliberărilor, interpretat ca extinzându-se și la opiniile individuale, se aplică tuturor tribunalelor din Luxemburg, dar și judecătorilor Curții Constituționale a Luxemburgului^[52].

Nici sistemul juridic maltez nu cunoaște reglementarea opiniilor separate^[53]. Deciziile pronunțate atât de către instanțele de drept comun, cât și de Curtea Constituțională a Maltei sunt protejate de secretul deliberării, hotărârile sunt luate cu majoritate de voturi, iar decizia majorității formează hotărârea care va fi pronunțată ca fiind a întregii instanțe.

Principiul secretului deliberărilor interzice instanțelor olandeze, indiferent de natura acestora sau gradul de jurisdicție, publicarea opiniilor separate^[54]. În schimb, Polonia recunoaște atât judecătorilor constituționali^[55], cât și judecătorilor din cadrul instanțelor de drept comun^[56] posibilitatea de a emite opinii separate cu mențiunea că acestea sunt publicate odată cu hotărârea majorității. Totodată, legislația portugheză permite atât judecătorilor constituționali, cât și celor care funcționează în cadrul instanțelor de drept comun posibilitatea de a formula opinii separate, acestea fiind publicate alături de decizia majorității^[57].

România permite judecătorilor care funcționează în cadrul sistemului judiciar să emită opinii separate. Cu toate că sunt mai des utilizate în cadrul Curții Constituționale, opiniile separate pot fi întâlnite și în deciziile emise de completele colegiale din cadrul instanțelor de drept comun, în special în materie penală.

Deși Slovacia permite judecătorilor din cadrul instanțelor ordinare posibilitatea de a emite opinii separate, în practică nu se apelează la acest procedeu^[58]. Posibilitatea de a emite opinii separate este conferită și judecătorilor constituționali care, însă, uzitează de aceasta^[59]. Slovenia conferă judecătorilor constituționali posibilitatea de a formula opinie separată sau concurentă cu cea a majorității^[60]. În schimb, această posibilitate nu este deschisă celorlalți judecători din cadrul sistemului judiciar^[61].

Sistemul juridic spaniol recunoaște posibilitatea de a emite opinii separate atât judecătorilor din cadrul instanțelor judiciare ordinare^[62], cât și judecătorilor constituționali^[63], aceștia din urmă putând emite atât opinii separate, cât și opinii concurente. Ungaria permite judecătorilor constituționali să emită opinii separate sau concurente^[64]. Cu toate că posibilitatea de a emite opinii separate este recunoscută și judecătorilor din cadrul instanțelor de drept comun, acestea nu se publică, fiind introduse într-un plic sigilat la care au acces doar instanțele superioare^[65].

Din expunerea anterioară putem observa că 7 state (Austria, Belgia, Franța, Italia, Luxembourg, Malta, Olanda) din cele 27 membre ale Uniunii Europene nu permit, în nicio situație, publicarea opiniilor separate. Șase state permit publicarea opiniilor separate doar de către judecătorii curților constituționale (Cehia, Germania, Letonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia), Irlanda permite publicarea opiniilor separate doar atunci când nu privesc hotărâri ale Curții Constituționale, iar celelalte state membre permit publicarea opiniilor separate, indiferent de instanța la care funcționează judecătorul sau gradul de jurisdicție.

Din prezentarea anterioară rezultă, cu claritate, că premisa întâlnită în anumite studii^[66], și anume faptul că opiniile separate se întâlnesc în principiu în sistemele juridice de tip common law, fiind o excepție în sistemele de drept continental, este una falsă. În timp ce majoritatea sistemelor de drept continental permit cel puțin judecătorilor din cadrul jurisdicțiilor constituționale să publice opinii separate, putem observa că unele sisteme de tip common law fie le interzic, cum este cazul Maltei, fie limitează posibilitatea judecătorilor de a le emite, cum este cazul Irlandei.

Totodată, ținând cont de faptul că majoritatea statelor Uniunii Europene permit emiterea opiniilor separate, ipoteza tradițională cu privire la faptul că opiniile separate sunt o excepție de la regula generală a secretului deliberării este, în mod evident, depășită. Trendul înregistrat în ultimii ani este unul favorabil opiniilor separate, tot mai multe state europene reconsiderându-și, cel puțin parțial, poziția față de posibilitatea judecătorilor naționali de a emite opinii separate.

După cum însăși Comisia de la Veneția a subliniat, paradoxul opiniilor separate este acela că dacă acestea pot fi văzute ca subminând autoritatea unei hotărâri judecătorești, în egală măsură pot fi văzute ca jucând un rol constructiv în consolidarea legitimității instanțelor, tocmai prin acest mecanism^[67]. Concluzionând, apreciem că atunci când sunt folosite cu înțelepciune, opiniile separate pot fi utile, nu dăunătoare, autorității instanțelor judecătorești într-o societate democratică. Acestea promovează libertatea de exprimare și independența judecătorilor, încurajează transparența în cadrul instanțelor și conduc la pronunțarea unor soluții mult mai clare și mai bine argumentate, conținând cel puțin două opinii asupra aceleiași probleme.

Note de subsol

^[1] J. Locke, An Essay Concerning Human Understanding, Clarendon Press, Oxford, 1894, p. 96.

^[2] R. Raffaelli, Dissenting Opinions in the Supreme Courts of the Member States, Parlamentul European, Bruxelles, 2012, p. 6.

^[3] Ibidem.

^[4] J. Azizi, Unveiling the EU Courts’ Internal Decision-Making Process: a Case for Dissenting Opinions?, în ERA Forum, vol. 12/2011, p. 66.

^[5] H.G. Schermers, D.F. Waelbroeck, Dissenting Opinions,în Global Constitutionalism, Yale Law School, 2008, p. 5.

^[6] C. L’Heureux-Dube, The Dissenting Opinion: Voice of the Future?, în Osgoode Hall Law Journal vol. 38, nr. 3/2000, p. 496.

^[7] M. Of. nr. 199 din 25 martie 2015.

^[8] J. Laffranque, Dissenting Opinion and Judicial Independence, în Juridica International, vol. 8/2003, p. 168; M. Kirby,Judicial Dissent – Common Law and Civil Law Traditions, în Law Quarterly Review, 2007, p. 386.

^[9] J. Malenovsky, Les opinions séparées et leurs répercussions sur l’indépendance du juge international, în Anuario Colombiano de Derecho Constitucional, vol. 3/2010, p. 61-66.

^[10] J. Azizi, op. cit., p. 66.

^[11] D. Grimm, Some Remarks on the Use of Dissenting Opinions in Continental Europe, Global Constitutionalism, Yale Law School, 2008, p. 1-5.

^[12] Pentru mai multe detalii, a se vedea R. Raffaelli, op. cit., p. 11-12.

^[13] Pentru mai multe detalii, sub acest aspect, a se vedea E.S. Tănăsescu, On Separate Opinions and their Impact on Constitutional Courts, 2021, https://www.juridice.ro/essentials/4385/on-separate-opinions-and-their-impact-on-constitutional-courts, accesat în 18.11.2021.

^[14] A se vedea, spre exemplu, I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 195/2019.

^[15] A se vedea, spre exemplu, I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 4032/2019 sau dec. nr. 594/2018.

^[16] Republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.

^[17] C.C.R., Decizia nr. 609 din 14 septembrie 2020 (M. Of. nr. 980 din 23 octombrie 2020).

^[18] Pentru mai multe detalii privind rolul opiniilor separate ale judecătorilor Curții Constituționale, a se vedea V. Perju, De ce contează opiniile individuale ale judecătorilor Curții Constituționale?, 2017, https://www.contributors.ro/de-ce-conteaza-opiniile-individuale-ale-judecatorilor-cur%C8%9Bii-constitu%C8%9Bionale/.

^[19] M. Of. nr. 477 din 23 iunie 2017.

^[20] Comisia de la Veneția, Report on separate opinions of constitutional courts, Veneția, 2018, p. 14.

^[21] C.C.R., Hotărârea nr. 1 din 5 iulie 2018 (M. Of. nr. 579 din 9 iulie 2018).

^[22] E.S. Tănăsescu, On Separate Opinion…, op. cit.

^[23] Ibidem.

^[24] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 174/2022.

^[25] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 125/2022.

^[26] Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe (republicată în M. Of. nr. 740 din 21 octombrie 2011).

^[27] Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000).

^[28] I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 836/2022.

^[29] I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc. dec. nr. 838/2022.

^[30] I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc. dec. nr. 700/2022.

^[31] I.C.C.J., s. I. civ., dec. nr. 815/2020.

^[32] H. Schäffer, Die Einführung der “Dissenting Opinion” am Verfassungsgerichtshof aus Sicht der österreichischen Verfassungslehre, în Journal für Rechtspolitik nr. 7/1999, p. 33-39.

^[33] R. Machacek, Die Einrichtung der “Dissenting Opinion” im internationalen Vergleich, în Journal für Rechtspolitik nr. 7/1999, p. 1-9.

^[34] B. Nelissen, Judicial Loyalty through Dissent or Why the Timing is Perfect for Belgium to Embrace Separate Opinions, în Electronic Journal of Comparative Law, vol. 15, nr. 1/2011.

^[35] A se vedea art. 32 din Regulamentul privind organizarea activității Curții Constituționale a Bulgariei.

^[36] Consiliul consultativ al judecătorilor europeni, Questionnaire for 2008 CCJE Opinion concerning the quality of judicial decisions: reply submitted by the delegation of Bulgaria, https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1242255&Site=COE, accesat în 17.08.2021.

^[37] K. Kelemen, The Road from Common Law to East-Central Europe: the Case of the Dissenting Opinion, în P. Cserne, M. Könczöl, Legal and Political Theory in the Post-National Age, Peter Lang, Frankfurt, 2011, p. 130.

^[38] ACA-Europe, Administrative Justice in Europe. Report for Czech Republic, http://www.aca-europe.eu/en/eurtour/i/countries/czech/czech_en.pdf, accesat în 17.08.2021.

^[39] ACA-Europe, Administrative Justice in Europe. Report for Cyprus, http://www.aca-europe.eu/en/eurtour/i/countries/cyprus/cyprus_en.pdf, accesat în 17.08.2021.

^[40] O. Due, Danish Preliminary References, în D. O’Keeffe, A. Bavasso (eds.), Judicial Review in European Union Law, Kluwer, Haga, 2000, p. 366.

^[41] J. Laffranque, Dissenting Opinion in the European Court of Justice – Estonia’s Possible Contribution to the Democratisation of the European Union Judicial System, în Juridica International nr. 9/2004, p. 14-23.

^[42] R.M. Mosk, T. Ginsburg, Dissenting Opinions in International Arbitration, în M. Tupamäki (ed.), Liber amicorum Bengt Broms, Pms Print Oy, 1999, p. 259-284, http://home.uchicago.edu/~tginsburg/pdf/articles/DissentsInInternationalArbitration.pdf, accesat în 17.08.2021.

^[43] W. Mastor, Les opinions séparées des juges constitutionnels, Presse Universitaire d’Aix-Marseille, Paris, 2005, p. 171.

^[44] Conseil d’Etat, 17 nov. 1922, Lebon 849, în J.-P. Ancel, Les opinions dissidentes, http://www.courdecassation.fr/IMG/File/opinions_dissidentes_jp_ancel.pdf, accesat în 18.08.2021.

^[45] W. Mastor, op. cit., p. 122.

^[46] A.M. Mavčič, The Importance of the Dissenting and Concurring Opinions (Separate Opinions) in the Development of the Constitutional and Judicial Review with a Special Reference to the Slovenian Practice, p. 6, https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-JU(2010)016-e, accesat în 12.08.2021.

^[47] G.P.J. McGinley, The Search for Unity: The Impact of Consensus Seeking Procedures in Appellate Courts, în Adelaide Law Review nr. 11/1987, p. 203-214.

^[48] L. Prakke, C. Kortmann, Constitutional Law of 15 EU Member States, Kluwer, Deventer, 2004, p. 465.

^[49] G. Zagrebelsky,La pratique des opinions dissidentes en Italie, în Nouveaux Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 8/2000, https://www.conseil-constitutionnel.fr/nouveaux-cahiers-du-conseil-constitutionnel/la-pratique-des-opinions-dissidentes-en-italie, accesat în 16.08.2021.

^[50] K. Kelemen, op. cit., p. 126.

^[51] J. Laffranque, op. cit.,2004, p. 165.

^[52] N. Kuhn, E. Rousseaux, La Cour constitutionnelle luxembourgeoise, în Revue Internationale de Droit Comparé nr. 53/2001, p. 467.

^[53] A se vedea art. 217 din Codul de Organizare și Procedură Civilă al Maltei.

^[54] N.F. van Manen, The Secret of the Court in the Netherlands, în Seattle University Law Review nr. 24/2000, p. 568-576.

^[55] Constitutional Tribunal Act of 1 August 1997, https://www.refworld.org/docid/3ae6b53b10.html, accesat în 17.08.2021.

^[56] Consiliul consultativ al judecătorilor europeni, Questionnaire for 2008 CCJE Opinion concerning the quality of judicial decisions: reply submitted by the delegation of Poland, https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1263345&Site=COE, accesat în 12.08.2021.

^[57] A se vedea, în acest sens, Legea nr. 28 din 15 Noiembrie 1982, Organização, Funcionamento e Processo do Tribunal Constitucional și art. 653 alin. (3) și art. 713 alin. (1) din Código de Processo Civil, precum și art. 372 din Código de Processo Penal.

^[58] ACA-Europe, Administrative Justice in Europe, Report from the Slovak Republic, http://www.aca-europe.eu/en/eurtour/i/countries/slovakia/slovakia_en.pdf, accesat în 17.08.2021.

^[59] A se vedea art. 32 din Legea privind organizarea Curții Constituționale a Slovaciei.

^[60] Art. 40 din Legea privind organizarea Curții Constituționale a Sloveniei.

^[61] ACA-Europe, Administrative Justice in Europe, Report for the Republic of Slovenia, http://www.aca-europe.eu/en/eurtour/i/countries/slovenia/slovenia_en.pdf, accesat în 17.08.2021.

^[62] A se vedea, în acest sens, art. 260 din Ley Orgánica 6/1985 del Poder Judicial.

^[63] T. Freixes, La pratique des opinions dissidentes en Espagne, în Nouveaux Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 8/2000.

^[64] A se vedea art. 66 din Constituția Ungariei, http://www.mkab.hu/jog/ab-torveny, accesat în 16.08.2021.

^[65] P. Darak, Report for Hungary. Administrative Justice in Europe, http://www.aca-europe.eu/en/eurtour/i/countries/hungary/hungary_en.pdf.

^[66] M. Kirby, op. cit., p. 379-400.

^[67] Comisia de la Veneția, Report on separate opinions of constitutional courts, Veneția, 2018, p. 17.