Evoluția apelului în legislația procesual civilă din România

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 463-482.

§1. Introducere

Adoptarea în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea a Codului de procedură civilă prin urmarea, prin intermediul Codului cantonului Geneva, a modelului francez re­pre­zentat de Codul de procedură civilă napoleonian, a însemnat pentru sistemul procesul civil român trecerea în epoca modernă.

În ceea ce privește căile de atac, Codul de procedură civilă din 1865 a marcat insti­tuirea, în dreptul român, a dublului grad de jurisdicție în fond prin reglemen­tarea apelului.

Urmând, în mod firesc, modelul francez, după adoptarea Codului de procedură civilă 1865, în materie civilă, a fost consacrată Curtea de Casație ca unică instanță cu rolul de a unifica și controla interpretarea legii și deci instanța de drept comun competentă să statueze în recurs în casație. Mai mult decât atât, prin Constituția din 1923 (articolul 103) și Constituția din 1938 (articolul 75), dreptul de recurs în casație a fost ridicat la rang de drept constituțional^[1].

În fine, concepția Codului de procedură civilă napoleonian privind competența instanțelor și sistemul căilor de atac transpusă în sistemul procesual civil român prin Codul de procedură civilă din 1865 au determinat transformări și în ceea ce privește modul de organizare a instanțelor judecătorești, fiind înființate curțile de apel ca instanțe de drept comun competente să statueze în apel.

Acest sistem a fost în ființă până în anul 1952, când apelul a fost suprimat din legislația română și odată cu el și curțile de apel din sistemul judiciar. Trebuie însă menționat că reconfigurarea căilor de atac de reformare în materie civilă, în special a recursului, și a competenței instanțelor judecătorești începuse încă din 1948, odată cu modificarea de amploare a Codului de procedură civilă din 1865, care a avut loc în acel an. Însă, suprimarea apelului și a curților de apel a constituit ultima etapă în reconfigurarea căilor de atac și restructurarea competenței și a organizării instanțelor judecătorești pentru a corespunde unei noi concepții privind recursul care convenea realităților politice ale epocii. Astfel, acesta devenea singura cale de atac de reformare și, în plus, în cadrul său, putea fi examinată și temeinicia hotărârii, nu numai legalitatea acesteia.

Suprimarea apelului și a curților de apel în anul 1952 a marcat o ruptură drama­tică cu tradiția procesual civilă instituită începând cu data adoptării Codului de pro­ce­dură civilă din 1865, potrivit modelului Codului de procedură civilă napoleonian. Efectele acestei modificări a structurii căilor de atac de reformare au fost atât de profunde asupra sistemului procesual civil român încât ele s‑au resimțit și după modificarea Codului de procedură civilă din 1865 în anii de după Revoluția din 1989, începând cu anul 1993. Și aceasta chiar dacă reintroducerea apelului și reînființarea curților de apel au avut loc cu intenția revenirii la tradiția anterioară perioadei comuniste, și au fost, fără îndoială, un pas important în acest sens. Însă, mutările produse în sistemul procesual civil român în anul 1952 au fost atât de profunde și au marcat atât de adânc mentalitatea juridică timp de mai mult de 40 de ani încât reinstaurarea deplină a unui sistem coerent al competenței și al căilor de atac de reformare, care să corespundă concepției potrivit cu care apelul este singura cale ordinară de atac care, prin efectul său devolutiv, asigură dublul grad de jurisdicție, iar recursul este calea de atac de reformare și esențialmente nedevolutivă, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii atacate prin care instanța supremă asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii, a putut avea loc abia în anul 2013, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.

§2. Evoluția reglementării apelului în materie procesual civilă

2.1. Perioada 1865‑1952

În istoria Codului de procedură civilă din 1865, perioada 1865‑1952 s‑a caracte­rizat prin existența apelului cu trăsăturile sale clasice: cale de atac ordinară, devo­lutivă și suspensivă de executare, de competența curții de apel ca instanță de apel de drept comun și în cadrul căreia instanța de apel evoca fondul în toate cazurile, cu excepția cazului în care instanța de apel constata că prima instanță se declarase în mod greșit competentă.

În forma sa inițială, Codul de procedură civilă din 1865 reglementa apelul în cadrul Cărții a III‑a, intitulate „Despre curțile de apel”, în titlurile I și II ale acestei cărți, la articolele 316 la 338.

Astfel, în ceea ce privește hotărârile care puteau face obiectul apelului, art. 316 din Codul de procedură civilă din 1865, în versiunea sa inițială, prevedea că „partea nemulțumită pe sentința unui tribunal, într‑o cauză pe care acel tribunal nu o putea judeca în ultima instanță, se va putea porni cu apel la curtea de apel respectivă”.

Așadar, hotărârile susceptibile de apel erau hotărârile pronunțate în primă instan­­ță de tribunale. Sub acest aspect, trebuie indicat că, în 1865, instanțele jude­că­torești care judecau în primă instanță erau judecătoriile de plasă sau de ocol și tribunalele (de județ)^[2]. Din economia dispozițiilor Codului de procedură civilă din 1865, în forma sa la data intrării în vigoare, referitoare la competența de primă instanță rezultă că tribunalele erau instanțele de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță, judecătoriile de plasă sau de ocol judecau numai pricinile date în mod expres în competența lor[[3]]. Astfel, conform art. 54 din Codul de procedură civilă din 1865, „tribunalele de județe vor judeca toate afacerile civile, atât personale, cât și reale și mixte”.

Competența de a statua în apel aparținea curții de apel ca instanță de drept comun în materie. Trebuie menționat însă că, în mod excepțional, tribunalele erau competente să judece ca instanțe de apel în „cauzele venite de la judecătorii de plasă sau de ocol”. 

Termenul de apel era de două luni care curgea de la comunicare, pentru hotă­rârile date în contradictoriu și de la data expirării termenului de opoziție, pentru hotă­rârile date în lipsă[[4]]. Dacă cererea de opoziție era respinsă, termenul de apel curgea din ziua hotărârii, prin care se respingea opoziția.

Cererea de apel se introducea la curtea de apel, la cerere fiind obligatoriu să se anexeze o copie a hotărârii atacate. Nu era reglementat în mod expres conținutul cererii de apel, art. 326 prevăzând doar că „petițiunea va cuprinde în scurt mijlocele de apel”.

În ceea ce privește efectele apelului, încă din 1865, această cale de atac avea efect devolutiv și suspensiv de executare. Astfel, art. 332 prevedea că „toate proce­durile probatorii făcute la prima instanță, se vor repeta în apel, dacă judecătorii le află defectuose sau incomplecte. Curtea va putea asemenea, ordona orice alte instruc­­țiuni sau admite proceduri de probe noi, care vor putea lumina pe jude­cători”.

De asemenea, efectul devolutiv al apelului era limitat la ceea ce se judecase în primă instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). În acest sens, art. 327 prevedea că „în apel nu se va face nici o nouă cerere, care nu s‑a făcut la prima instanță, afară numai de cereri cari servesc ca mijloc de apărare la acțiunea principală. Se va putea însă cere în apel dobânzi, venituri de orice alte despăgubiri sau daune interese întâmplate după judecata de la prima instanță sau din cauza judecatei în apel”. Mai mult, orice formă de intervenție era interzisă în apel. 

Cât privește soluțiile pe care le putea pronunța instanța de apel, merită subliniat faptul că, în forma sa inițială, Codul de procedură civilă din 1865 prevedea posibi­litatea instanței de apel de a trimite cauza pentru soluționarea fondului la o altă instanță exclusiv în ipoteza în care instanța de apel constata că prima instanță se declarase în mod greșit competentă să soluționeze cauza. Astfel, conform art. 334, „curtea va putea confirma sau reforma, în tot sau în parte, sentințele ce s‑au atacat în apel”, iar potrivit art. 335, „când apelul a fost asupra cestiunei de incompetință, curtea se va pronunța numai asupra acestei cestiuni, și fondul se va transmite a se judeca de tribunalul competent”. 

În acest context, întrucât, după reintroducerea apelului în legislația română în anul 1993, reglementarea retrimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță de către instanța de apel a constituit perpetuarea unui reflex nefericit dobândit în cursul perioadei cât a fost aplicat sistemul instituit în anul 1952, considerăm util să menționăm că regula evocării fondului de către instanța de apel constituie unul din pilonii pe care se sprijinea concepția Codului de procedură civilă din 1865 asupra apelului în forma sa de până în 1952. 

De inspirație franceză, regula evocării fondului de către instanța de apel a avut și are ca fundament caracterul devolutiv al apelului care presupune că judecata în această cale de atac este o nouă judecată de fond. Dreptul instanței de apel de a evoca fondul ține de chiar esența apelului și nu aduce atingere principiului dublului grad de jurisdicție. De altfel, cu referire la regula evocării fondului de către instanța de apel, după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă din 1865, în doctrina vremii^[5], s‑a arătat că cererea era analizată de două instanțe de fond, iar prin trimiterea cauzei la prima instanță s‑ar ajunge la parcurgerea mai multor grade de jurisdicție, lucru ce nu poate fi decât dăunător pentru părți^[6].

După intrarea sa în vigoare, Codul de procedură civilă din 1865 a suferit prima sa modificare în anul 1900.

Prin reforma din anul 1900 au fost abrogate o parte din textele din materia ape­lului, respectiv art. 325, 331, 336‑337, însă configurația apelului a rămas, în esență, aceeași.

Modificările aduse dispozițiilor privitoare la apel în anul 1900 au vizat, în primul rând, clarificarea anumitor reguli aplicabile în apel.

Astfel, a fost reglementat conținutul cererii de apel cu privire la care s‑a prevăzut în mod expres că trebuie să includă numele, pronumele, profesia și domiciliul ape­lantului și al intimatului, precum și mijloacele de apel. De asemenea, s‑a prevăzut în mod expres că apelul va fi „iscălit de apelant, sau de împuternicitul său cu procura ce se va alătura la dosar în copie”.

De asemenea, s‑au precizat mult mai clar limitele efectului devolutiv al apelului, indicându‑se în mod expres că, în apel, pe lângă faptul că nu se pot formula cereri noi, nu se va putea schimba nici cauza, nici obiectul pricinei și nici calitatea părților.

În fine, prin reforma Codului de procedură civilă din 1865 intervenită în anul 1900, art. 335 dobândește o nouă redactare. Subliniem că soluția legislativă nu se schimba față de forma anterioară a textului, ci doar devenea mai clară, în sensul exprimat în doctrină și jurisprudență^[7], și anume că trimiterea la prima instanță putea fi dispusă de instanța de apel numai în cazul în care aceasta constata că, în mod greșit, prima instanță se declarase competentă să soluționeze cauza^[8]. Astfel, art. 335 dobândea următoarea redactare: „când se face apel în contra hotărîrei prin care întâia instanță s‑a declarat incompetinte, dacă instanța de apel găsește apelul întemeiat, va schimba hotărîrea apelată și, declarându‑se competinte, va judeca pricina în fond. Dacă însă întâia instanță se va fi declarat competinte, iar judecata în apel va găsi că era incompetinte, reformând hotărârea apelată, ea va arăta instanța competinte, căreia îi va trimite pricina spre cercetare”^[9].

În al doilea rând, reforma din anul 1900 a Codului de procedură civilă din 1865 a constituit prilejul pentru introducerea unor reguli noi în apel.

Astfel, s‑a atenuat interdicția formulării oricărei cereri de intervenție în apel prin reglementarea posibilității formulării unei cereri de intervenție voluntare accesorie direct în apel. De asemenea, s‑a prevăzut posibilitatea de a solicita direct în apel compensația fără a se distinge după cum era vorba de compensația legală sau judiciară^[10].

În fine, a fost introdusă regula potrivit cu care înscrisurile noi trebuie depuse de apelant odată cu apelul, iar de intimat cu cel mult 15 zile înaintea termenului de judecată în apel.

Codul de procedură civilă din 1865 a mai fost modificat ulterior în anul 1921 fără ca aceste modificări să afecteze dispozițiile referitoare la apel.

O modificare substanțială însă a acestor dispoziții a intervenit în anul 1943, prin Legea privind accelerarea judecăților^[11], aceste modificări fiind integrate ulterior în Codul de procedură civilă în anul 1948^[12], an în care a avut loc ultima reformă de amploare a Codului de procedură civilă din 1865 înainte de suprimarea apelului în 1952^[13]. Această reformă a constituit ocazia unei restructurări a Codului de proce­dură civilă din 1865 și a unei renumerotări a articolelor sale, care au fost menținute până la abrogarea acestui cod în 2013.

Astfel, în anul 1948, apelul dobândește deja fizionomia cunoscută după anul 1993, dispozițiile Codului de procedură civilă din 1865 în forma în vigoare între 1948 și 1952 fiind modelul urmat, în parte, de legiuitor în anul 1993 pentru reglementarea apelului în momentul reintroducerii acestei căi de atac în legislația procesual civilă.

Apelul era reglementat în Titlul IV al Codului, intitulat „Căile ordinare de atac”, împreună cu recursul. Capitolul I din acest titlu era dedicat apelului, articolele 282 la 298, iar capitolul II recursului, articolele 299 la 316.

Principalele trăsături ale apelului în anul 1948 erau următoarele:

• hotărârile susceptibile de apel erau cărțile de judecată pronunțate de jude­că­torii și sentințele pronunțate de tribunale în primă instanță^[14]. 
• competența de a statua în apel ca instanță de drept comun aparținea tribu­nalului, curtea de apel fiind instanță de excepție în această materie și instanță de drept comun în materie de recurs. Într‑adevăr, trebuie subliniat că în anul 1948 s‑a produs o modificare majoră în ceea ce privește compe­tența instanțelor de judecată în primă instanță și în căile de atac de refor­mare, care a continuat să afecteze configurația sistemului procesual român și după 1993^[15]. Astfel, în 1948 a fost consacrat principiul plenitudinii de competență al judecătoriei în ceea ce privește judecata în primă instanță. Această modificare a avut drept consecință că tribunalul a devenit instanța de drept comun în materie de judecată în apel, iar curtea de apel instanță de drept comun să statueze în recurs^[16]. 

•      termenul de apel a fost redus la 15 zile, care curgea de la comunicare, dacă legea nu dispunea altfel^[17].

•      dispozițiile privind cererea de apel sunt completate prin reglementarea sancțiunilor care intervin în cazul nerespectării cerințelor privitoare la conți­nutul cererii de apel. Astfel, este prevăzut pentru prima dată că lipsa indică­rii hotărârii atacate și a semnăturii atrage nulitatea cererii de apel, iar lipsa indicării motivelor de fapt și de drept pe care întemeiază apelul și a probelor pe care acesta se sprijină atrage decăderea.

Tot în legătură cu cererea de apel, reforma din 1948 reia dispozițiile din Legea accelerării judecăților din 1943, prin care se schimba regula în vigoare din 1865 privind depunerea cererii de apel la instanța de apel. Astfel, potrivit art. 288 alin. (2) C.proc.civ. 1865, în versiunea din 1948, apelul se depunea la instanța a cărei hotă­râre se ataca sub pedeapsa de nulitate^[18].

•      în ceea ce privește efectele, apelul și‑a conservat efectul devolutiv și cel sus­pensiv de executare. Reforma din 1948 a clarificat limitele efectului devo­lutiv al apelului în sensul care a fost ulterior preluat în dispozițiile Codului de procedură civilă din 1865 după reintroducerea apelului în 1993.

•      cât privește soluțiile pe care le putea pronunța instanța de apel, a fost men­ținută regula evocării fondului de către instanța de apel, prevăzută de vechiul art. 335^[19]. Astfel, după ce art. 296 prevedea că „instanța de apel poate păstra sau schimba în tot sau în parte hotărîrea atacată”, art. 297 dis­punea că, atunci „când se face apel împotriva hotărîrii prin care întâia instan­­ță s‑a declarat necompetentă, dacă instanța de apel găsește apelul întemeiat, va schimba hotărîrea atacată și, declarându‑se competentă, va judeca pricina în fond. Daca însă prima instanță se va fi declarat compe­tentă, iar instanța de apel va găsi că era necompetentă, schimbând hotărî­rea atacată, va arăta instanța competentă, căreia îi va trimite pricina spre cercetare”.

•      în fine, reforma din 1948 a introdus în Codul de procedură civilă din 1865 insti­­tuția apelului incident, sub denumirea „însușirea apelului”. Astfel, aceas­­tă instituție juridică, prevăzută pentru prima dată în Legea privind accelerarea judecăților din 1943, devine obiectul de reglementare al art. 293 C.proc.civ. 1865^[20].

2.2. Perioada 1952‑1993

Această perioadă se caracterizează prin lipsa apelului și a curților de apel supri­mate prin Decretul nr. 132 din 1952^[21], a unei reconfigurări a recursului în singura cale ordinară de atac de reformare, dar și prin introducerea, sub denumirea de „cerere de îndreptare”, a unei noi căi extraordinare de atac necunoscute în legis­lația noastră până la epoca respectivă, și anume „recursul în supraveghere”, pre­cursorul a ceea ce va deveni ulterior „recursul extraordinar” și, în fine, după 1993 până în 2003^[22], recursul în anulare.

Întrucât modul în care în această perioadă au fost concepute competența instan­țelor de judecată, organizarea judiciară și regimul juridic al recursului s‑a repercutat asupra instituției apelului astfel cum a fost reglementată după Revoluția din 1989, considerăm util să prezentăm pe scurt aceste aspecte în această etapă a prezentului articol.

În ceea ce privește competența de primă instanță, a fost consolidat principiul plenitudinii de competență al judecătoriei. Tribunalul devine instanța competentă de control judiciar de drept comun, deoarece judecă recursurile împotriva hotă­rârilor pronunțate în prima instanța de judecătorie. Cu toate acestea, se menține și competența de primă instanță a tribunalului, dar numai în materiile expres pre­văzute de lege. Instanța supremă care, începând cu anul 1952, devine Tribunalul Suprem, își pierde rolul de unică instanță de recurs. Astfel, conform art. 35 din Legea nr. 58/1968^[23], Tribunalul Suprem are următoarele atribuții:

1. Exercită controlul general asupra activității de judecată a tuturor tribunalelor și judecătoriilor, prin: a) judecarea recursurilor extraordinare, de competența sa, declarate de ministrul justiției sau procurorul general împotriva hotărârilor jude­căto­rești definitive; b) judecarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pro­nun­țate în prima instanța de tribunalele județene, Tribunalul municipiului București și tribunalele militare teritoriale, precum și împotriva hotărârilor pronunțate în prima instanța de secțiile Tribunalului Suprem; c) studierea practicii judiciare a tribunalelor și judecătoriilor și luarea măsurilor ce s‑ar învedera necesare potrivit art. 36 pct. 2 lit. b), c) și d).

2. Emite decizii de îndrumare, în vederea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată.

3. Judecă în primă instanță pricinile date prin lege în competența sa.

4. Judecă orice alte cereri pe care legea i le dă în competență.

În ceea ce privește recursul, art. 304 C.proc.civ. 1865^[24], în versiunile în vigoare între 1952‑1993, prevedea în mod expres că această cale de atac putea fi exercitată nu numai pentru motive de nelegalitate reglementate la pct. 1‑4 ale acestui text, dar și atunci când hotărârea atacată era neîntemeiată. Potrivit aceluiași text, hotă­rârea era neîntemeiată: 1. când era în contradicție cu faptele stabilite de instanță; 2. când instanța nu a lămurit toate faptele din care ar fi putut trage o concluzie justă cu privire la raporturile și drepturile reciproce ale părților; 3. când instanța a declarat ca stabilite anumite fapte fără a avea dovezi suficiente sau, deși existau dovezi suficiente, a considerat ca nefiind stabilite anumite fapte.

Deși concepută ca o cale de atac în cadrul căreia instanța de control judiciar putea exercita și controlul de temeinicie al hotărârii atacate, ceea ce ar corespunde unei căi devolutive de atac, soluțiile pe care le putea pronunța instanța de recurs nu reflectau această caracteristică a recursului. Astfel, în ceea ce privește soluțiile pe care instanța de recurs putea să le pronunțe, dispozițiile art. 312 C.proc.civ. 1865, în perioada 1952‑1993, consacrau o soluție legislativă care este caracteristică unei căi de atac nedevolutive prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate al hotă­rârii atacate.

Astfel, art. 312 prevedea că „instanța judecînd în recurs: 1. respinge recursul și menține hotărîrea atacată, dacă aceasta este legală și temeinică; 2. admite recursul dacă hotărîrea atacată este nelegală sau netemeinică și: a) modifică hotărîrea atacată în cazul cînd, deși faptele au fost bine stabilite, s‑a făcut o aplicare greșită a legii sau cînd soluția este în contrazicere cu faptele stabilite și, în ambele cazuri, nu este necesară administrarea de probe noi; b) în celelalte cazuri casează hotărîrea atacată în întregul ei sau în parte și rejudecă ea însăși fondul.

Cu toate acestea, în cazul în care prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, ori judecata s‑a făcut în lipsa părții care nu a fost regulat citată la administrarea probelor și la dezbaterea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărîrea casată sau altei instanțe de același grad. În cazul casării pentru lipsă de competență, cauza se trimite spre rejudecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdic­țională competent potrivit legii.

Tribunalul Suprem, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărîrea casată ori altei instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, cînd trimite cauza instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii”.

Această configurație hibridă a recursului cu caracteristici specifice atât unei căi de devolutive de atac, dar și unei căi de reformare nedevolutive și modul în care era concepută competența de primă instanță a instanțelor judecătorești au fost premi­sele existente la data reintroducerii apelului și a curților de apel în legislația română în 1993. Din păcate, menținerea principiului plenitudinii de competență a judecă­toriei în ceea ce privește judecata în primă instanță și neobservarea faptului că fizio­no­mia recursului în perioada 1952‑1993 era profund tributară epocii în care ea fusese desenată și‑au pus amprenta pe modul în care atât apelul, cât și recursul au fost concepute în perioada de după Revoluția din 1989, astfel încât, deși intenția a fost revenirea la sistemul procesual existent anterior anului 1952, în realitate, s‑a realizat perpetuarea cu ajustări a sistemului existent între 1952 și 1993. Abia prin intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă în 2013 au fost restabilite în cadrul lor firesc cele două instituții juridice esențiale din acest punct de vedere și anume competența de primă instanță și configurarea căilor de atac de reformare: apelul, drept cale devolutivă de atac prin care se realizează dublul grad de jurisdicție, și recursul, drept calea de atac de reformare, nedevolutivă, limitată exclusiv la con­tro­lul de legalitate al hotărârii atacate.

2.3. Perioada 1993‑2000

Apelul este reintrodus în Codul de procedură civilă din 1865 prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii conten­ciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcțio­narea Curții de Conturi^[25].

Așa cum am arătat deja, dispozițiile referitoare la apel au reprezentat, în mare parte, o preluare a celor care existaseră în Codul de procedură civilă din 1865 în versiunea în vigoare după reforma din anul 1948. În linii generale, apelul și‑a păstrat, în esență, aceeași configurație în perioada de după 1993, inclusiv în reglementarea actuală în noul Cod de procedură civilă.

În evoluția acestei instituții după anul 1993, se remarcă însă modul în care, în timp, legiuitorul a reglementat soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel. Asupra evoluției sub acest aspect a instituției apelului ne vom opri în cele ce urmea­ză, deoarece ea a reflectat perpetuarea în ceea ce privește această instituție proce­suală a concepției existente în perioada 1952‑1993 asupra căilor de atac de refor­mare ceea ce a fost în disonanță profundă cu caracterul devolutiv al apelului și a con­dus chiar la suprimarea dreptului de apel în atât de multe materii încât, deși era conceput drept calea comună de atac de reformare, apelul a devenit practic o cale de atac care se putea exercita doar în rare materii sau cazuri, calea de atac de reformare „obișnuită” fiind, în fapt, recursul.

Astfel, în 1993, deși au fost preluate integral prevederile din Codul de procedură civilă din 1865 în versiunea din 1948, care consacrau caracterul devolutiv al apelului, nu a fost preluată și soluția legislativă a evocării fondului de către instanța de apel, în toate cazurile, cu excepția în care prima instanță s‑a declarat în mod greșit com­petentă să soluționeze cauza. Astfel, în anul 1993, art. 297 alin. (1) C.proc.civ. 1865 i s‑a dat următoarea redactare: „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s‑a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”.

În doctrină^[26], imediat după intrarea în vigoare a prevederilor art. 297 C.proc.civ. 1865, în forma dată prin Legea nr. 59/1993, s‑a arătat, în mod întemeiat, că o atare soluție nu era justificată în contextul caracterului devolutiv al apelul, cu atât mai mult cu cât, așa cum de altfel practica judiciară ulterioară a demonstrat‑o cu priso­sință, această soluție nu făcea decât să conducă la prelungirea termenului de soluționare a cauzelor civile, întrucât hotărârea pronunțată după trimitere era din nou susceptibilă de apel.

Dacă îndepărtarea de soluția legislativă din anul 1948 cu privire la soluțiile pe care le putea pronunța instanța de apel ar fi putut avea ca explicație faptul că după peste 40 de ani de existență a unei căi de atac de reformare cu o constituție nefe­ricită, care cuprindea atât elemente specifice ale unei căi devolutive de atac, cât și unele specifice unei căi de atac nedevolutive, a fost dificil să se înțeleagă în mod corect diferența esențială dintre apel și recurs, referitoare la efectele esențiale devolutive ale acestora, devolutiv al primului și nedevolutiv al celui de‑al doilea, fără însă ca aceasta să fie o justificare corectă a dispozițiilor art. 297 C.proc.civ. 1865, în forma dată prin Legea nr. 59/1993, în schimb, lipsa reintroducerii în anul 1993 a instituției aderării la apel nu a putut fi niciodată explicată.

2.4. Perioada 2000‑2005

Având în vedere neajunsurile soluției legislative prevăzute de art. 297 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, în redactarea dată prin Legea nr. 59/1993, textul de lege a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și com­ple­tarea Codului de procedură civilă^[27], dându‑i‑se următoarea redactare: „în cazul în care prima instanța s‑a declarat necompetentă ori a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului și instanța de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul și va judeca procesul, pronunțând o hotărâre definitivă”.

Se revenea astfel, după aproape 7 de ani de la reintroducerea apelului în legis­lația procesual civilă din România, la soluția legislativă tradițională din perioada de până în anul 1952 în ceea ce privește evocarea fondului de către instanța de apel în cazurile în care prima instanță a judecat cauza fără a intra în cercetarea fondului sau atunci când judecata a avut loc în lipsa părții nelegal citate, soluție care nu era, de altfel, decât soluția naturală a caracterului devolutiv al apelului.

În plus, așa cum s‑a arătat în literatura de specialitate^[28], această soluție legisla­tivă avea și rolul de a asigura „celeritatea judecății cauzei, scurtând durata proce­sului și evitând astfel tergiversarea judecății prin reluarea ciclului procesual, iar pentru părți economie de timp și bani. Totodată, soluția judecății cauzei în fond numai de către instanța de apel face ca greșelile de judecată imputabile primei instanțe să nu se răsfrângă asupra părților, obligându‑le să suporte reluarea ciclului procesual din motive străine conduitei lor procesuale”.

Trebuie menționat, în acest context, că nerespectarea caracterului devolutiv al apelului în anul 1993, prin îndepărtarea de la principiul evocării fondului de către instanța de apel în cazurile în care prima instanță a soluționat cauza fără a intra în fond, a avut ca efect restrângerea domeniului de aplicare a apelului, deși aceasta era calea de atac de reformare ordinară și devolutivă. Într‑adevăr, urmărind scopul scurtării duratei procesului, în perioada 1993‑2000, legiuitorul a suprimat calea de atac a apelului în numeroase situații^[29], ajungându‑se, practic, ca hotărârile date în primă instanță să fie supuse doar recursului, iar nu și apelului.

Din păcate, acest efect al soluției legislative prevăzute de art. 297 alin. (1) C.proc.civ. 1865, în redactarea dată prin Legea nr. 59/1993, nu a mai putut fi stopat sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, chiar prin O.U.G. nr. 138/2000 fiind introdus în acest cod art. 282¹, care reintroducea, după 1993, pragul valoric pentru delimitarea hotărârilor care sunt supuse apelului și al cărui scop era de asemenea limitarea dreptului de apel^[30].

Referitor la modificarea Codului de procedură civilă din 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000, mai trebuie indicat că prin acest act normativ a fost reintrodusă în legislația procesual civilă instituția aderării la apel^[31] și introdusă pentru prima dată instituția așa‑numitului „apel provocat”^[32]. 

2.5. Perioada 2005‑2010

În mod surprinzător, după aproape 5 ani de aplicare a soluției evocării fondului de către instanța de apel, legiuitorul revine la soluția legislativă din anul 1993 și, prin Legea nr. 219/2005^[33], art. 297 alin. (1) C.proc.civ. 1865 redobândește o redactare identică cu cea dată prin Legea nr. 59/1993.

Modificarea dispozițiilor art. 297 din Codul de procedură civilă din 1865 prin Legea nr. 219/2005 a reprezentat un mare pas înapoi pentru legislația procesual civilă, cu impact major asupra dreptului la un proces echitabil, într‑un termen rezonabil, și a atras în literatura de specialitate, în mod justificat, critici referitoare la prelungirea nejustificată a procesului, raportat și la lipsa altor garanții cu privire la durata procedurii judiciare, în special, în contextul absenței unei reglementări exprese care să consacre obligativitatea hotărârii instanței de apel cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept și necesitatea administrării unor probe noi^[34].

Ca și în cazul reglementării din anul 1993, soluția legislativă menționată denota o neînțelegere a efectului devolutiv al apelului și a principiului dublului grad de jurisdicție și a reinstaurat un sistem procesual greoi, lent și de natură să slăbească încrederea cetățenilor în actul de justiție.

2.6. Perioada 2010‑2013

Efectele negative ale soluției legislative prin care se înlătură dreptul instanței de apel de a evoca fondul atunci când prima instanță a soluționat cauza fără a cerceta fondul au determinat adoptarea, începând cu anul 2010, a unei soluții legislative intermediare, care să răspundă atât necesității asigurării unui dublu grad de jurisdic­ție, cât și obiectului scurtării duratei de soluționare a cauzelor civile.

Astfel, prin Legea nr. 202/2010^[35], art. 297 din Codul de procedură civilă din 1865 a fost modificat după cum urmează: „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s‑a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași cir­cum­scripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care judecata în primă instanță s‑a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, ca și necesitatea administrării unor probe sunt obli­gatorii pentru judecătorii fondului”.

Soluția legislativă adoptată prin Legea nr. 202/2010 a fost o soluție de com­promis.

Astfel, pe de o parte, s‑a revenit la regula evocării fondului de către instanța de apel în cazul în care aceasta constata că, în mod greșit, prima instanță a soluționat cauza fără a cerceta fondul ori în condițiile nelegalei citări a părții, regulă aflată în concordanță cu efectul devolutiv al apelului care presupune o judecată în fond a cauzei.

Pe de altă parte, s‑a introdus pentru prima dată în legislația procesual civilă româ­nă posibilitatea pentru părți de a deroga de la această regulă. Astfel, spre deose­bire de soluția tradițională a evocării fondului de către instanța de apel, care, așa cum am arătat, era de ordine publică, părțile neavând dreptul niciodată să con­vină asupra retrimiterii spre rejudecare la prima instanță, în anul 2010, legiuitorul a înțeles să lase o marjă de apreciere părților cu privire la raportul dintre celeritate și asigurarea dublului grad de jurisdicție, dând posibilitatea acestora ca, o singură dată în cursul judecății, să solicite instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță^[36].

În ipoteza nesoluționării fondului de către prima instanță, cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare putea fi făcută atât de apelant, cât și de intimat, pe când în ipoteza nelegalei citări a părții, cererea putea fi făcută doar de apelant.

În ceea ce privește modificările aduse Codului de procedură civilă din 1865 prin Legea nr. 202/2010 mai trebuie menționat că a fost reglementată pentru prima dată și în cazul apelului posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare unei alte instanțe de grad egal cu cea care a pronunțat sentința în primul ciclu procesual, precum și caracterul obligatoriu al soluției date de instanța de apel cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept și necesitatea administrării de probe^[37].

2.7. Perioada de după 2013. Noul Cod de procedură civilă

Instituția apelului în noul Cod de procedură civilă este reglementată în Capitolul II, articolele 466 la 482, în cadrul Titlului II, intitulat „Căile de atac”, al Cărții a II‑a, „Procedura contencioasă”.

Fizionomia apelului în noul Cod de procedură civilă nu s‑a schimbat în mod fundamental față de Codul de procedură civilă din 1865, în forma în vigoare la data abrogării sale în 2013, singura modificare față de legislația anterioară fiind cea privitoare la termenul de exercitare a apelului, care a fost prelungit la 30 de zile de la comunicare, dacă legea nu dispune altfel.

În ceea ce privește soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel, art. 480 C.proc.civ. a menținut soluțiile legislative anterioare.

În sistemul noului Cod de procedură civilă, regula, în privința instanței de apel, este aceea că aceasta rejudecă în fond cauza, dispozițiile art. 480 din acest act normativ fiind o expresie a efectului devolutiv al apelului, efect care ține de esența acestei căi de atac de reformare, întrucât scopul apelului este acela de a permite asigurarea dublului grad de jurisdicție prin judecarea din nou a cauzei cu privire la situația de fapt dedusă judecății. Într‑adevăr, în virtutea efectului devolutiv al ape­lului, părțile au posibilitatea de a supune judecării din nou în apel a litigiului dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în primă instanță, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.

Devoluțiunea provocată prin cererea de apel asupra fondului cauzei presupune că rejudecarea fondului are loc în cadrul judecării căii de atac însăși. Așa fiind, instan­ța de apel va respinge sau va admite apelul în funcție de cum, rejudecând cauza, se oprește la aceeași soluție ca și prima instanță sau, dimpotrivă, constată că prima instanță a pronunțat o soluție greșită fie ca urmare a stabilirii incorecte a situației de fapt, fie ca urmare a aplicării sau interpretării greșite a legii.

Așa cum s‑a arătat în literatura de specialitate^[38], în anumite situații, în mod excepțional, apelul poate să nu aibă efect devolutiv, deci să nu se solicite judecata în fond sau rejudecarea, și anume atunci când, prin cererea de exercitare a căii de atac, se solicită anularea hotărârii de primă instanță și respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepții (de exemplu, prin cererea de apel se invocă prescripția dreptului de a obține condamnarea pârâtului, autoritatea de lucru judecat, lipsa plângerii prealabile într‑un litigiu de contencios administrativ, inadmisibilitatea cererii în constatare etc.) sau trimiterea dosarului la instanța competentă [art. 476 alin. (3) C.proc.civ.].

Desigur, în asemenea situații nu se mai realizează nici o dublă judecată în fond a cauzei, întrucât, prin ipoteză, în cadrul apelului, se solicită instanței de control judi­ciar, reformarea hotărârii atacate în sensul respingerii ori anulării cererii de chemare în judecată în temeiul unui motiv despre care apelantul susține că împiedică în mod peremptoriu intrarea în cercetarea fondului cauzei și care, în mod greșit, nu a fost reținut de prima instanță. În mod similar, în cazul necompetenței primei instanțe, apelul nu are efect devolutiv, întrucât apelantul solicită anularea sentinței primei instanțe pentru acest motiv, anularea fiind și în acest caz solicitată, fără a se pune în vreun fel în discuție temeinicia soluției pronunțate pe fond de prima instanță prin hotărârea a cărei reformare se cere. De altfel, în aceste situații, cu excepția situației în care se cere trimiterea cauzei la instanța competentă ca urmare a admiterii apelului, nici nu este de conceput realizarea dublei judecăți în fond.

În egală măsură, nu se realizează o dublă judecată în fond nici în ipoteza inversă, anume aceea în care prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, iar instanța de apel, găsind apelul întemeiat, procedează la evocarea fon­dului, ceea ce echivalează cu judecarea o singură dată a cauzei în fond de către instanța de control judiciar.

Desigur, în această ipoteză, poate fi concepută trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță pentru a se asigura o dublă judecată în fond, însă, așa cum a relevat expunerea evoluției reglementării privind soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, o atare soluție legislativă este de natură a conduce la neajunsuri majore în practica judiciară și asupra securității circuitului civil.

Aceste neajunsuri constituie motivul pentru care a fost recunoscut în mod tradițional instanței de apel dreptul de a evoca fondul atunci când prima instanță a soluționat procesul fără a cerceta pricina în fond, această soluție legislativă fiind cunoscută și în legislația franceză, care a constituit modelul reglementării și pentru Codul de procedură civilă român în anul 1865, Codul de procedură civilă al canto­nului Geneva având la rândul său ca sursă de inspirație Codul de procedură civilă napoleonian adoptat în anul 1806^[39]. 

În egală măsură, trebuie subliniat că evocarea fondului direct de către instanța de apel, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a cerceta cauza în fond, nu contravine niciunui principiu constituțional, întrucât, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, regulile privind procedura de judecată sunt stabilite prin lege, iar conform art. 129 din legea fundamentală, împotriva hotărârilor judecă­to­rești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Așa fiind, prin lege se poate deroga de la principiul dublului grad de jurisdicție, ceea este cazul în ipotezele reglementate actualmente de art. 480 alin. (3) C.proc.civ.

În fine, evocarea fondului de către instanța de apel în ipoteza menționată, precum și atunci când prima instanță a soluționat cauza în lipsa părții care nu a fost legal citată, este o soluție legislativă compatibilă și cu exigențele dreptului la un proces echitabil, astfel cum sunt acestea instituite de articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și jurisprudența Curții de la Strasbourg. Într‑adevăr, sub acest aspect, este suficient să amintim faptul că articolul 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție instituie dreptul la nivel dublu de jurisdicție doar în materie penală.

§3. În loc de concluzii

Scurta trecere în revistă de mai sus a evoluției dispozițiilor referitoare la instituția apelului în legislația procesual civilă din România de la adoptarea Codului de proce­dură civilă din 1865 până în prezent permite concluzia că, prin noul Cod de proce­dură civilă, s‑a revenit la tradiția juridică existentă în România anterior transfor­mărilor din anii 1948‑1952, caracterizată de așezarea competenței instanțelor de judecată pe principiul plenitudinii de competență a tribunalului să statueze în primă instanță (și deci a curții de apel ca instanță de drept comun în materie de apel).

De asemenea, în cazul apelului, efectul devolutiv al acestuia se exprimă inclusiv în ceea ce privește soluțiile pe care le poate pronunța instanța în special în cazul în care prima instanță, în mod greșit, a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului ori cu citarea nelegală a părții care a lipsit. Compromisul reprezentat de atenuarea caracterului de ordine publică al regulii evocării fondului de către instanța de apel, în ipotezele menționate anterior, este acceptabil, părțile având posibilitatea de a decide dacă este sau nu în interesul lor să solicite trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În fine, reglementarea recursului corespunde în întregime naturii acestuia de cale de atac nedevolutivă prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate al hotărârii atacate. Astfel, după 20 de ani de la reintroducerea apelului în legislația română, a fost, în cele din urmă, suprimată forma hibridă de recurs reglementată de fostul art. 304¹ C.proc.civ. 1865, o reminiscență a recursului existent în perioada cuprinsă între anii 1952‑1993^[40], care ajunsese, în timp, să fie, în fapt, calea de atac de reformare mai frecventă decât apelul însuși.

Desigur, drumul nu este în întregime parcurs, fiind în continuare necesar să se redea, așa cum este firesc, celei mai înalte instanțe din ierarhia sistemului judiciar în întregime rolul său tradițional de instanță menită să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii prin soluționarea recursului în casație.

Note de subsol

^[1] Aceasta este, de altfel, explicația pentru care, în perioada dintre 1923 și 1948, în legislația română, dreptul de recurs nu putea fi suprimat, deoarece, prin ipoteză, actul normativ în speță ar fi avut o forță juridică inferioară Constituției. În cazurile în care legiuitorul intenționa suprimarea unei căi de atac, singura posibilitatea era suprimarea apelului, deoarece dreptul de apel nu era de ordin constituțional. Subliniem însă că, în cazurile în care era suprimat dreptul de apel, recursul era de competența Curții de Casație, chiar dacă, prin ipoteză, hotărârea atacată era pronunțată în primă instanță de o instanță inferioară curții de apel. În acest sens, de altfel, articolul 2 din Legea nr. 144 din 1925 pentru Curtea de casație și justiție prevedea că „[d]eciziunile Curților de apel și ale Curților cu jurați, precum și sentințele tribunalelor ordinare date ca instanțe de apel, sentințele jurisdicțiilor speciale și ale tribunalelor militare, în cazurile și modul stabilit de lege, vor fi pronunțate cu recurs la înaltă Curte de casație. Se exceptează cazurile în care, prin derogare de la competința generală a acestei Curți ca instanța de recurs, legea va fi atribuit altei instanțe acea competința” (s.n.).

^[2] Curțile de apel nu aveau nicio competență de a statua în primă instanță sau în recurs. 

^[3] Trebuie remarcat însă că, deși o concepție similară este, în mod formal, consacrată în noul Cod de procedură civilă, totuși, prin Codul de procedură civilă din 1865, la data intrării sale în vigoare, judecătoriilor de plasă sau de ocol le fuseseră rezervate doar cauze care nu presupuneau nicio valoare ridicată (maxim 1500 lei valoare care poate fi apreciată prin comparație cu cea de 250 lei a obiectului actului juridic până la care Codul civil din 1864 permitea proba cu martori) și nici materii foarte variate (în general, litigii de proximitate. Astfel, cu titlu de exemplu menționăm: cererile pentru strămutarea hotarelor; acțiunile posesorii; pretențiile asupra lucrătorilor făcute pe ape curgătoare pentru udare de țarini sau mișcare de fabrici, mori etc. reclamațiunile pentru eser­cițiul servituților, pentru zidurile și șanțurile comune, pentru distantele de construcțiuni și planta­țiuni a se observa între vecini, cu precizarea că, în toate aceste cazuri, judecătorul de plasă nu era competent a judeca, dacă se contesta însuși dreptul proprietății sau titlul constitutiv al ser­­vi­tuții. A se vedea pe larg, art. 1‑5 C.proc.civ. 1865, în forma sa la data intrării în vigoare dis­ponibil pe https://legislatie.just.ro

^[4] Opoziția reprezenta un mijloc procesual care putea fi exercitat exclusiv împotriva hotărârilor (cărților de judecată) pronunțate de judecătoria de plasă sau de ocol de către partea care nu fu­sese prezentă la judecarea cauzei (deci care fusese judecată în lipsă). Opoziția tindea la redes­chi­derea judecății în fața aceleiași instanțe și deci nu era o cale de atac de reformare. Din acest motiv, opoziția se introducea la instanța care pronunțase hotărârea vizată prin opoziție. Partea trebuia să indice motivele pentru care nu a putut veni la înfățișare. Dacă instanța aprecia motivele justi­ficate sau constata că partea care a lipsit nu cunoscuse termenul de judecată sau existența proce­sului, opoziția era admisă cu efectul reluării judecății. 

^[5] În acest sens, în doctrina elaborată în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea pe baza practicii Curții de Casație s‑a reținut că: „[d]in combinațiunea art. 334, 336 cu art. 335, rezultă că instanțele de apel, chemate de lege a controla hotărârile judecătorilor primei instanțe și a face ceea ce dânșii trebuiau să facă și n‑au făcut, au dreptul, în regulă generală, să judece și să hotărască asupra cererii făcute la prima instanță, nu numai în cazul când judecătorii acelei instanțe, fără să cerceteze fondul contestațiunii, au respins, prin o escepțiune peremptorie (prescripțiune, lucru judecat, tăgă­d­uirea calității reclamantului etc.), ci, încă și în cazul când ei s‑au oprit de a judeca acțiunea pentru nulitate sau incompetință. În toate aceste cazuri, dacă instanța de apel găsește că, fără cuvânt legal, acei judecători n‑au judecat fondul contestațiunii, ceea ce ei puteau și trebuiau să facă, ea urmează să evoce acel fond, și judecându‑l, să reformeze hotărârea primilor judecători și să substituie pe a sa. Cu chipul acesta, nu se derogă de la principiul celor două grade de jurisdic­țiune; căci acțiunea a parcurs cele două grade, prin introducerea sa regulată înaintea judecătorului competinte. A sili pe părți, în asemenea caz, a se întoarce la primii judecători este a‑i face să par­curgă mai mult decât două grade, din cauza erorii judecătorului. Singura excepțiune adusă de lege, la această regulă generală de evocațiune, este cea prevăzută la art. 335, după care, când apelul a fost asupra cestiunii de necompetință, Curtea se va pronunța numai asupra acestei cestiuni, și fondul se va trimite a se judeca de tribunalul competinte” (I.G. Săndulescu‑Nănoveanu, Explica­țiu­nea teoretică și practică a Codicelui de procedură civilă, Tipografia Ștefan Mihăilescu, București, 1879, p. 780). 

^[6] Mai mult decât atât, în doctrina vremii, art. 334 și 335 C.proc.civ. 1865, citate în text, au fost interpretate în sensul că soluția evocării fondului de către instanța de apel se aplică și în cazul în care prima instanță și‑a declinat competența, la acea dată declinatorul de competență fiind supus controlului judiciar pe calea apelului. Astfel, s‑a arătat că „[e]xcepțiunea conținută în art. 335 prevede nu cazul când judecătorii primei instanțe, fără cuvânt, și‑au declinat competența de a judeca fondul; ci numai cazul invers, când acei judecători, în contra legii și‑au însușit dreptul de a judeca o afacere ce nu era de competența lor și apelul este întemeiat pe lipsa lor de compe­tență. În adevăr, numai în asemenea caz este rațional a se trimite la tribunalul competent de instanța superioară, când ea va găsi că judecătorii inferiori, fără cuvânt legal, au reținut și au judecat cauza ce nu era de competința lor” (I.G. Săndulescu‑Nănoveanu, op. cit., p. 780‑781). Interpretarea a fost îmbrățișată și în practica judiciară care a decis că, „apelul fiind devolutiv, instanța de apel sesizată a se pronunța în apel asupra declinatorului de competență propus și admis la prima instanță, de îndată ce găsește că această instanță rău și‑a declinat competința, are dreptul să evoce fondul și să decidă asupra reclamațiunii în primă și ultimă instanță” (Cas. I, 29 sept. 1899, B. p. 1002, în Em. Dan, Codul de procedură civilă adnotat, Ed. Librăriei Socec & Comp, București, 1921, p. 517).

^[7] A se vedea notele de subsol 5 și 6 de mai sus. 

^[8] În acest sens, în expunerea de motive a Codului de procedură civilă adoptat în anul 1900 se reținea că, „dacă tribunalul s‑a declarat de drept incompetinte, dreptul de apel se naște eo ipso pentru partea nemulțumită. Curtea găsind apelul întemeiat, reformează hotărârea apelată, se declară ea competinte și prin substituțiunea sa primei instanțe evocă fondul și îl judecă” (Em. Dan, op. cit., p. 515).

^[9] Soluția legislativă avea, așadar, în vedere soluționarea de către instanța de apel a litigiului atât în situațiile în care prima instanță a analizat fondul și a pronunțat o hotărâre pe care instanța de apel o găsește neîntemeiată, cât și în cele în care prima instanță nu a analizat fondul pricinii, inclusiv atunci când aceasta s‑a declarat necompetentă. În practica judiciară dezvoltată sub impe­riul acestei reglementări, textul de lege și‑a găsit o largă aplicare, atât în situațiile în care prima instanță s‑a dezînvestit ca urmare a anulării cererii de chemare în judecată, cât și atunci când prima instanță și‑a declinat competența, reținându‑se că instanțele de apel nu au dreptul de a trimite cauza spre rejudecare la prima instanță ori la instanța competentă, cu excepția situației în care apelul este întemeiat pe necompetența primei instanțe. „Dreptul instanței de apel de a evoca fondul are loc nu numai în cazul unui declinator de competență nefundat al judecătorilor primei instanțe, dar și ori de câte ori acești judecători, fără un motiv legal, anulează o acțiune și astfel se desesizează de afacere, căci pe de o parte nu se poate impune părței vătămate prin o astfel de judecată de a suporta consecințele unei nedreptăți, și pe de altă parte nici Curtea de Apel nu are dreptul de trimitere” (C. Buc. II, 2 fevr. 1908, Dr. 57/908, apud Em. Dan, op. cit., p. 515‑516). „Ase­mă­nat art. 335 din pr. civ., când se face apel în contra hotărârei prin care întâia instanță s‑a decla­rat necompetentă, dacă instanța de apel găsește apelul întemeiat va schimba hotărârea apelată și declarându‑se competinte, va judeca pricina în fond. Astfel, tribunalul este singur competinte a judeca pricina, evocând fondul, din momentul ce a primit ca întemeiat apelul făcut contra unei cărți de judecată, prin care judecătorul de ocol s‑a declarat necompetent (Cas. I, 23 sept. 1903, B. p. 1085, apud Em. Dan, op. cit., p. 516). 

^[10] A se vedea și V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. II, Judecata în primă instanță, căile de atac, proceduri speciale, arbitrajul, activitatea notarială, Ed. Național, București, 1997 (citat în continuare Tratat, vol. II), p. 357, nota de subsol nr. 125.

^[11] Legea nr. 394 din 22 iunie 1943 pentru accelerarea judecăților în materie civilă și comer­cială, publicată în M. Of. nr. 143 din 23 iunie 1943.

^[12] Legea nr. 18 din 12 februarie 1948 pentru modificarea Codului de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 35 din 12 februarie 1948. 

^[13] Reforma din anul 1948 a Codului de procedură civilă din 1865 a fost prima introdusă după instaurarea deplină a regimului comunist în România în anul 1947. Impregnată deja de o viziune diferită asupra modului de organizare a procesului civil, în special în ceea ce privește competența în primă instanță și în căile de atac, și mai ales configurația recursului, reforma din 1948 a pregătit modificarea substanțială de viziune asupra căilor de atac intervenită în patru ani mai târziu ca urmare a suprimării apelului. 

^[14] Conform art. 255, hotărârile prin care instanțele puneau capăt pricinilor se numeau la judecătorie, cărți de judecată, la tribunal sentințe, iar la Curte și Curtea de Casație, deciziuni. Toate celelalte dispozițiuni luate în cursul judecații se numeau încheieri.

^[15] Această concepție, total opusă celei existente până în anul 1948, menținută și după 1993, a avut consecințe nefericite după reintroducerea apelului în legislația română, deoarece a condus la subminarea rolului instanței supreme de unică instanță care asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele din România. A fost nevoie de 20 de ani după reintrodu­cerea apelului în legislația română pentru a se accepta, prin adoptarea noului Cod de procedură civilă, revenirea la concepția anterioară anului 1948 a Codului de procedură din 1865, concepție potrivit cu care tribunalul este instanța de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță, iar curtea de apel instanța de drept comun să statueze în apel. 

^[16] Se observă că deja la acel moment denumirea instanței nu mai corespundea cu funcția sa principală care devenise aceea de instanță de recurs de drept comun. Cu toate acestea, trebuie subliniat că, în niciun caz, nu fuseseră conferite curții de apel competențe de primă instanță. 

^[17] Trebuie însă menționat că reducerea duratei termenului de apel avusese deja loc prin legea privind accelerarea judecăților din 1943. 

^[18] Această schimbare a regulii privind instanța la care se depune cererea de apel a justificat prevederea sancțiunii nulității în caz de nerespectare. 

^[19] A se vedea și V.M. Ciobanu, Modificările aduse Codului de procedură civilă în materia căilor de atac prin Legea nr. 59/1993 (I), în Dreptul nr. 2/1994, p. 13. 

^[20] Conținutul acestei dispoziții legale era următorul: „Intimatul este în drept, chiar după împli­nirea termenului de apel, să‑și însușească cererea de apel făcută de partea potrivnică, printr‑o cerere proprie, care să tindă la reformarea hotărârii primei instanțe. 
Însușirea cererii de apel se face prin întâmpinare sau la prima zi de înfățișare în formele pre­văzute pentru cererea de apel.
Însușirea cererii de apel nu este primită când s‑a făcut apel numai pentru cheltuieli de jude­cată.
Însușirea cererii de apel va fi respinsă când apelul a fost retras cel mai târziu la prima zi de înfățișare sau când a fost respins pentru motive care nu atrag cercetarea fondului.
Această dispoziție nu se aplică dacă însușirea apelului s‑a făcut înăuntrul termenului de apel”.

^[21] Decretul pentru modificarea codurilor de procedură civilă, procedură penală și procedură fiscală, în legătură cu restructurarea organizării judecătorești, publicat în B. Of. nr. 31 din 19 iunie 1952. Prin Decretul nr. 132 din 1952 s‑au abrogat art. 282‑298 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum fusese modificat și renumerotat în anul 1948. Hotărârile pronunțate înainte de intra­rea în vigoare a Decretului‑lege nr. 132/1952 (1 august 1952) au rămas supuse apelului, con­form art. IV din acest decret. A se vedea G. Porumb, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Științifică, București, 1962, p. 14‑15. 

^[22] Dispozițiile din Codul de procedură civilă din 1865 privind recursul în anulare au fost abro­gate prin O.U.G. nr. 58/2003, publicată în M. Of. nr. 460 din 28 iunie 2003.

^[23] Publicată în B. Of. nr. 169 din 27 decembrie 1968.

^[24] Art. 304 din Codul de procedură civilă din 1865 prevedea, în perioada 1952‑1993, că se poate cere casarea:
„1. cînd instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale sau cînd hotărîrea s‑a dat de alți judecători, decît acei care au judecat fondul pricinii;
2. cînd instanța a depășit competența sa;
3. cînd prin hotărîrea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2);
4. cînd a încălcat sau aplicat greșit legea;
5. cînd hotărîrea este neîntemeiată”.

^[25] Publicată în M. Of. nr. 177 din 26 iulie 1993.

^[26] V.M. Ciobanu, Tratat, Vol. II, p. 361.

^[27] Publicată în M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000.

^[28] V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000, în Dreptul nr. 4/2001, p. 14‑15. 

^[29] După reintroducerea apelului prin Legea nr. 59/1993, legiuitorul a căutat în mod frecvent să scurteze durata proceselor prin suprimarea dreptului la apel, atât prin modificări ale preve­de­rilor Codului de procedură civilă din 1865, cât și prin modificări cuprinse în legi speciale. Din păcate, în perioada 1993‑2013, legiuitorul nu a observat două aspecte. Pe de o parte, că durata proceselor avea drept cauză limitarea posibilității instanței de apel de a evoca fondul în situațiile în care prima instanță respinsese cererea fără a se pronunța pe fond, iar pe de altă parte, că, spre deosebire de perioada în care au fost în vigoare Constituțiile din 1923 și 1938, dreptul la recurs nu mai era de ordin constituțional, astfel încât acesta ar fi putut fi suprimat prin lege în același mod ca și apelul. Mai mult, suprimarea recursului ar fi fost o soluție mult mai coerentă în raport cu natura celor două căi de atac. Într‑adevăr, cel puțin începând din anul 2001, recursul era calificat drept cale extraordinară de atac, apelul fiind calea de atac ordinară și, în plus, devolutivă. Această opțiune a fost corectată abia sub imperiul noului Cod de procedură civilă, care restabilește în mod just apelul ca o veritabilă cale ordinară de atac (adesea singura cale de atac de reformare).

^[30] Efectele în practica judiciară a reintroducerii pragului valoric pentru delimitarea căii de atac, în cei aproape 17 ani de existență, sunt cunoscute, precum și sfârșitul acestuia în urma decla­rării neconstituționalității sale în 2017. A se vedea, C.C.R., Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publi­cată în M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017. Pentru o analiză a acestei decizii a se vedea Tr.C. Briciu, C.C. Dinu, M. Stancu, Gh.L. Zidaru, Analiza deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoa­re de până la 1.000.000 lei inclusiv”. Sfârșitul epocii „pragului valoric” și speranțele într‑o Curte de Casație unificatoare a jurisprudenței, publicat pe www.juridice.ro. 

^[31] Aderarea la apel a făcut obiectul de reglementare al art. 293 din Codul de procedură civilă din 1865, potrivit cu care „(1) Intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr‑o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Cererea se poate face până la prima zi de înfățișare. (2) Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel prevăzută la alin. (1) rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s‑a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se considera apel principal”.

^[32] Art. 293¹, introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, avea următoarea redactare: „În caz de copar­ti­ci­pare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces. Dispozițiile art. 293 se aplică în mod corespunzător”.

^[33] Publicată în M. Of. nr. 609 din 14 iulie 2005.

^[34] V.M. Ciobanu, M. Tăbârcă, Tr.C. Briciu, Comentariu asupra modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, în Dreptul nr. 12/2005, p. 29; I. Dragne, Observații cu privire la soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel, prin prisma modificărilor aduse prin Legea nr. 219/2005 art. 296 și 297 C.proc.civ., în C.J. nr. 9/2005, p. 117. 

^[35] Publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010.

^[36] V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, C.C. Dinu, Reforma sistemului judiciar. Modificările Codului de procedură civilă și ale legislației conexe prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru acce­lerarea soluționării proceselor, în R.R.D.P. nr. 6/2010, p. 54‑55. 

^[37] Pentru dezvoltări, a se vedea D. Atasiei, N.H. Țiț, Mica Reformă în Justiție – Legea nr. 202/2010 comentată, ed. a 2‑a, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 80‑87; M. Tăbârcă, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 116‑122. 

^[38] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5‑a, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 755. Pentru aceeași soluție în dreptul francez, a se vedea S. Guinchard, F. Ferrand, C. Chanais, L. Mayer, Procédure civile, 6^ème éd., Dalloz, 2019,p. 656. 

^[39] Astfel, Codul de procedură civilă napoleonian prevedea în art. 473 după cum urmează: „lorsqu’il y aura appel d’un jugement interlocutoire; si le jugement est infirmé, et que la matière soit disposée à recevoir une décision définitive, les cours royales et autre tribunaux d’appel pourront statuer même temps sur le fond définitivement, par un seul et même jugement”. În același sens, în prezent, art. 568 din Codul de procedură civilă francez prevede după cum urmează: „lorsque la cour d’appel infirme ou annule un jugement (…) qui, statuant sur une exception de procédure, a mis fin à l’instance, elle peut évoquer les points non jugés si elle estime de bonne justice de donner à l’affaire une solution définitive, après avoir ordonné elle‑même, le cas échéant, une mesure d’instruction”. Pentru rațiunile dispozițiilor art. 473 din Codul de procedură civilă francez napoleonian, a se vedea J.A. Rogron, Code de procédure civile expliqué par ses motifs et par des exemples, quatrième édition, Paris, 1833, p. 381. Pentru dezvoltări cu privire la art. 568 din Codul de procedură civila francez, a se vedea J. Héron, Th. Le Bars, Droit judiciaire privé, 4^ème éd., L.G.D.J., 2010, p. 603‑607; S. Guinchard, F. Ferrand, C. Chanais, L. Mayer, Procédure civile, 6^ème éd., Dalloz, 2019,p. 656. 

^[40] Forma recursului reglementată de fostul art. 304¹ din Codul de procedură civilă din 1865, în perioada 1993‑2013, era cu totul anacronică în contextul reintroducerii apelului în legislația română. Într‑adevăr, nu se justifica să mai existe posibilitatea controlului temeiniciei hotărârii în cadrul recursului, atâta vreme cât după reintroducerea sa în legislație, apelul era calea de atac care avea acest rol. Anacronismul era cu atât mai evident cu cât controlul de temeinicie avea loc în recurs în cazurile în care apelul era suprimat, scopul acestei suprimări fiind tocmai acela al scur­tării duratei procesului prin înlăturarea controlului de temeinicie a hotărârii în cadrul căii devol­utive de atac a apelului. Astfel, apărea ilogic ca, în cazurile în care legiuitorul urmărea scur­tarea duratei procesului prin suprimarea apelului, întrucât această cale de atac implica devolu­țiunea fondului, recursul să permită reanalizarea fondului de către instanța de control judiciar în recurs.