Evoluția legislației și practicii judiciare cu privire la regimul juridic al incidentelor procedurale referitoare la competența instanței (excepția de necompetență, conflictul de competență)

Studiu publicat în volumul 30 de ani de INM. 30 de ani de Drept, Ed. Hamangiu, 2022, p. 502-515.

În procesul de trecere de la regimul comunist la sistemul democratic consacrat juridic prin Constituția României din 1991, s‑a pus și problema supraviețuirii legisla­ției anterioare. Astfel, cea mai mare parte din legislația de drept privat adoptată sub regimul Constituției din 1965, al celorlalte constituții din perioada guvernării comu­niste sau chiar sub regimul constituțiilor anterioare, a rămas în vigoare. În acest sens, cu privire la aceste acte normative, Constituția României din anul 1991 a statuat, prin art. 150 alin. (1) că „rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contra­vin prezentei Constituții”.

În acest cadru a continuat să se aplice și Codul de procedură civilă, adoptat sub regimul Constituției din 1864 și modificat ulterior, sub toate celelalte constituții. 

O primă etapă în modernizarea Codului de procedură civilă a constituit‑o modi­ficarea adusă prin Legea nr. 59/1993^[1], impusă de restructurarea sistemului judiciar prin Legea de organizare judiciară nr. 92/1992^[2]. Cu această ocazie, s‑a reintrodus apelul, cale de atac devolutivă, s‑a restructurat recursul, s‑a introdus recursul în inte­resul legii și au avut loc ample modificări ale competenței materiale.

Din punctul de vedere al regimului juridic al incidentelor privitoare la compe­tență, singurele modificări au fost generate de reintroducerea apelului, sens în care s‑a prevăzut că soluția dată asupra excepției de necompetență va putea face obiect al apelului, sau, după caz al recursului, odată cu fondul [pentru cazul soluției de res­pin­gere a excepției – art. 158 alin. (2) C.proc.civ. 1865], respectiv pe cale separată [pentru ipoteza soluției de admitere a excepției de necompetență – art. 158 alin. (3) C.proc.civ. 1865]; în acest din urmă caz, s‑a prevăzut că dosarul va fi înaintat instan­ței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a devenit irevocabilă.

Menționăm, de asemenea, următoarele aspecte de interes pentru prezentul studiu, astfel cum acestea se găseau reglementate în legislația procesual civilă în vigoare la acel moment:

– depunerea întâmpinării nu era obligatorie, în lipsa acesteia președintele urmând a‑i pune în vedere pârâtului, la prima zi de înfățișare, să arate excepțiile, dove­zile și toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în în­cheierea de ședință (art. 118 C.proc.civ. 1865);

– conform art. 136 C.proc.civ. 1865, excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și 132 (adică prin întâmpinările la cererea principală sau, după caz, modificatoare) nu mai puteau fi invocate în cursul judecații, afară de cele de ordine publică;

– în ceea ce privește caracterul normelor de competență, potrivit art. 159 C.proc.civ. 1865, erau definite ca fiind de ordine publică cele care vizau competența generală (art. 159 pct. 1), competența materială (art. 159 pct. 2), respectiv compe­tența teritorială exclusivă (art. 159 pct. 3); aceasta din urmă era incidentă în cazurile prevăzute de art. 13‑16 C.proc.civ.^[3], în pricinile care nu erau privitoare la bunuri^[4], precum și ori de câte ori printr‑o lege specială era prevăzută o anumită compe­tență^[5];

– referitor la conflictul de competență, legislația procesuală (art. 20 C.proc.civ. 1865) stabilea că există conflict de competență: 1. când două sau mai multe instanțe se declarau deopotrivă competente să judece aceeași pricină; 2. când două sau mai multe instanțe, prin hotărâri irevocabile, s‑au declarat necompetente de a judeca aceeași pricină. În reglementarea în discuție, în literatura de specialitate se aprecia că, întrucât competența se raportează numai la instanțe, conflictele de competență nu puteau apărea între secțiile sau completele de judecată ale aceleiași instanțe. Dacă un complet sau o secție aprecia că pricina trebuie judecată de un alt complet sau secție din cadrul aceleiași instanțe, lua act de această împrejurare prin încheiere, urmând ca președintele de secție sau președintele instanței să rezolve administrativ această problemă^[6]. În ceea ce privește soluționarea conflictelor de competență art. 22 alin. (1)‑(3) C.proc.civ. 1865 dădea prerogativa de soluționare a acestora instanței superioare și comune instanțelor aflate în conflict^[7], care urma să hotă­rască în camera de consiliu printr‑o hotărâre supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare potrivit art. 22 alin. (5) C.proc.civ. 1865. 

În continuare, modificări de esență ale legislației procesual civile au fost adop­tate prin O.U.G. nr. 138/2000^[8]. Acestea au avut drept scop asigurarea celerității în soluționarea procesului civil, dar și modernizarea mijloacelor procesuale de realiza­re a drepturilor și situațiilor juridice deduse judecății. 

Din punctul de vedere al regimului juridic al incidentelor privitoare la compe­tență, s‑a remarcat introducerea dispozițiilor art. 18¹ C.proc.civ. 1865, conform cărora „instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoa­rea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect”. Se poate observa că soluția legislativă a venit să prevină situațiile întâlnite în practica judi­ciară, în care, ca urmare a modificării valorii obiectului cererii de chemare în jude­cată (uneori, chiar în stadii procesuale avansate, după administrarea probatoriului, de regulă a expertizei), se producea declinarea de competență, cu consecințe evi­dente asupra duratei de soluționare a cauzei.

Dintr‑o altă perspectivă, se notează că întâmpinarea a devenit obligatorie, afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel [art. 118 alin. (1) C.proc.civ. 1865]. Modificarea în discuție a avut rolul de a armoniza art. 118 C.proc.civ. 1865 (care, în lipsa caracterului obligatoriu al întâmpinării, prevedea că excepțiile puteau fi invocate la prima zi de înfățișare, urmând a fi menționate în cuprinsul încheierii de ședință), cu art. 136 C.proc.civ. 1865, potrivit căruia excepțiile de procedură care nu fuseseră propuse în condițiile art. 115 și 132 (adică prin întâmpinările la cererea principală sau, după caz, modificatoare) nu mai puteau fi invocate în cursul judecății, afară de cele de ordine publică. Corelativ, prin art. 118 alin. (2) C.proc.civ. 1865, se instituie sancțiunea pentru nedepunerea întâmpinării în termenul legal, anume decăderea din dreptul de a mai propune probe respectiv de a mai invoca excepții, în afara celor de ordine publică. Se constată că, prin aceste din urmă modificări, prin sublinierea importanței întâmpinării și a consacrării caracterului ei obligatoriu, se urmărea disciplinarea părții pârâte. 

Astfel, cu referire la incidentele de competență, de interes pentru prezentul studiu, se observă că, în cazul nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege, pârâtul nu mai era îndreptățit să invoce excepția de necompetență teritorială relativă. Sancțiunea decăderii era temperată însă prin prevederile art. 118 alin. (3) C.proc.civ. 1865, în cazul pârâtului nereprezentat sau asistat de avocat, când, la prima zi de înfățișare, instanței în revenea obligația de a‑i pune în vedere a arăta excepțiile, dovezile și toate mijloacele de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de ședință; mai mult, același text legal prevedea că, la cererea acestui pârât, instanța îi va acorda un termen pentru pregătirea apărării și depunerea întâm­pinării. Formula imperativă folosită de legiuitor („îi va acorda la cerere”) a determinat, în multe situații ivite în practica judiciară, exercitarea acestui drept în mod abuziv, prin simularea de către pârâți a lipsei asistenței juridice, cu consecințe tergiversatorii asupra cauzei. Pentru a împiedica aceste situații, o parte importantă a literaturii juridice^[9] a apreciat că această dispoziție legală trebuia coroborată cu cea a art. 156 alin. (1) C.proc.civ. 1865^[10], astfel încât, numai pentru lipsă de apărare temeinic motivată, instanța va putea (deci nu este obligată) să acorde un termen pentru depunerea întâmpinării.

În concluzie, în conformitate cu reglementarea procesuală civilă în forma modifi­cărilor aduse prin O.U.G. nr. 138/2000, excepția de necompetență relativă putea fi invocată doar de pârât, prin întâmpinare, iar numai pentru ipotezele în care întâm­pinarea nu era obligatorie ori dacă pârâtul nu era asistat sau reprezentat de avocat, excepția putea fi invocată la prima zi de înfățișare^[11].

Corelativ, din perspectiva căilor de atac, încălcarea normelor de competență teritorială relativă putea fi invocată ca motiv de apel sau, după caz, de recurs, numai dacă excepția fusese ridicată în termen legal în fața instanței de fond, iar instanța a respins excepția sau a omis să se pronunțe asupra ei. 

Cât despre excepțiile de necompetență de ordine publică (cele care vizau compe­tența generală competența materială, respectiv competența teritorială exclusivă), art. 136 C.proc.civ. 1865^[12] statua implicit că acestea puteau fi invocate, la cererea părților sau din oficiu, în tot cursul procesului, la instanța de fond, sau direct, în căile de atac (cu titlu de excepție, în cazul recursului, chestiunea încălcării normelor de competență de ordine publică putea fi invocată direct în cadrul căii de atac doar când examinarea acesteia urma a fi făcută în temeiul probelor existente la dosar și eventual a înscrisurilor noi, după cum reieșea din prevederile art. 162 C.proc.civ. 1865^[13]).

Tot cu ocazia intrării în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 a avut loc modificarea dis­po­zițiilor art. 158 alin. (3) C.proc.civ., stipulându‑se că, în ipoteza admiterii excep­ției de necompetență, împotriva hotărârii se putea exercita doar recurs în termen de 5 zile de la pronunțare. Reamintim că anterior acestei modificări, dacă soluția ce urma a fi pronunțată asupra fondului cauzei era susceptibilă de apel, atunci și soluția de admitere a excepției de necompetență era atacabilă, pe cale separată, prin apel, ceea ce conducea la o prelungire excesivă a judecății doar pentru lămurirea preli­minară definitivă a unui aspect incidental; deopotrivă, nu exista rațiune pentru insti­tuirea apelului, câtă vreme soluția criticată viza strict aplicarea unei norme de drept procesual.

În continuare, O.U.G. nr. 138/2000 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 219/2005^[14], din punctul de vedere al prezentului studiu, urmând a fi remarcată inconsecvența legiuitorului, care, cu această ocazie, a abrogat prevederile art. 118 alin. (2) C.proc.civ. 1865, prin care se instituise sancțiunea pentru nedepunerea întâmpinării în termenul legal, anume decăderea din dreptul de a mai propune probe respectiv de a mai invoca excepții, în afara celor de ordine publică. Opțiunea le­giui­torului a fost lipsită de claritate, o parte importantă a literaturii juridice^[15] consi­derând că, deși art. 118 alin. (2) C.proc.civ. 1865 a fost abrogat prin Legea nr. 219/2005 de apro­bare a O.U.G. nr. 138/2000, soluția își păstra actualitatea, prin raportare la art. 136 C.proc.civ. 1865, potrivit căruia pârâtul putea invoca excepții relative doar în condițiile art. 115 C.proc.civ. 1865, adică prin întâmpinare depusă la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată, iar nerespectarea acestor dispoziții legale atrăgea sancțiunea decăderii, conform art. 103 alin. (1) C.proc.civ. 1865.

La nivelul anului 2010 s‑a observat că, printre disfuncționalitățile majore ale justiției din România, cele mai multe probleme erau generate de lipsa de celeritate în soluționarea cauzelor. 

Astfel, în practica judiciară, aplicarea regulii potrivit căreia excepțiile de necom­pe­tență materială și teritorială de ordine publică pot fi invocate în orice stare a pricinii, determina, în multe situații, declinări de competență dispuse adeseori în stadii avansate ale judecării cauzei, sau chiar anulări sau casări ale sentințelor urma­te de trimiteri ale cauzelor spre rejudecare pe motivul necompetenței, sesizat pe parcursul judecării căii de atac, uneori chiar și în al doilea sau treilea ciclu procesual. Alteori, în cadrul aceleiași cauze, chestiunea competenței era tranșată, succesiv, în regulatorul de competență, respectiv în calea de atac exercitată împotriva soluției date asupra fondului cauzei sau, în alte situații, problema competenței se relua chiar și după ce instanța de control judiciar casase cu o trimitere la o anumită instanță. 

Pentru un exemplu, care surprinde toate aceste situații și în care tranșarea chestiunii competenței s‑a întins pe o durată de 6 ani, a se vedea, Decizia civilă nr. 3631/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I Civilă^[16]. În cauza respec­tivă, învestit cu soluționarea acțiunii formulată de reclamanta Casa de Cultură a Sindicatelor Galați împotriva pârâților Primarul municipiului Galați, C.E., C.S. și C.V., pentru anularea parțială a dispoziției nr. 723/2004 emisă de Primarul Municipiului Galați, Tribunalul Galați, prin sentința civilă nr. 999 din 14 decembrie 2004, res­pinsese acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără capacitate de folosință. În calea de atac a apelului, Curtea de Apel Galați, prin decizia nr. 574 din 11 mai 2005, a admis apelul, a anulat sentința nr. 999/2004 și a păstrat cauza pentru evocarea fondului, fixând termen în acest scop la 14 iunie 2005. La acel termen de judecată însă, instanța de apel nu a început cercetarea fondului, ci a pus din oficiu în discuția părților excepția de necompetență materială a Tribunalului Galați, ca instanță de fond. Ulterior, prin decizia nr. 860 din 12 decembrie 2005, Curtea de Apel Galați a admis excepția și a declinat competența de soluționare a cauzei în fond în favoarea Judecătoriei Galați, considerând că, în cauză, dată fiind calitatea reclamantei de terț față de dispoziția emisă de primar, nu se aplică prevederile Legii nr. 10/2001. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3671 din 16 aprilie 2007, a admis recursul declarat de pârâți împotriva deciziei nr. 860/2005, care a fost casată, fiind trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În cel de‑al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Galați, invocând, de această dată, modificarea prevederilor art. 297 alin. (1) C.proc.civ. 1865, prin Legea nr. 219/2005, prin decizia civilă nr. 209/A din 17 iunie 2009, a declinat competența de soluționare a cauzei în fond în favoarea Tribunalului Galați. Ulterior, Tribunalul Galați, prin sentința civilă nr. 1916 din 27 noiembrie 2009, a admis excepția privind necompetența materială a Tribunalului Galați de a solu­­ționa cauza și a declinat competența în favoarea Curții de Apel Galați. S‑a constatat ivit conflictul negativ de competență și, ca urmare, s‑a trimis cauza spre soluționare la Înalta Curte de Casație și Justiție. Constatând că la data pronunțării deciziei civile nr. 574/A din 16 mai 2009 – era în vigoare art. 297 alin. (1) C.proc.civ. 1865, în redactarea care permitea soluția pronunțată, anume reținerea cauzei spre rejude­carea fondului și în situația în care prima instanță a respins sau a anulat cererea fără să intre în cercetarea fondului, instanța supremă a stabilit că prerogativa de solu­ționare a cauzei revenea Curții de Apel Galați. De altfel, a remarcat Înalta Curte, prin decizia nr. 3671 din 16 aprilie 2007 dosarul fusese trimis pentru continuarea jude­cății la Curtea de apel, tocmai în respectarea regulilor de competență ale legii vechi, aplicabile potrivit art. 273 alin. (2) C.proc.civ., mai sus citat.

După cum judicios s‑a observat în literatura de specialitate^[17], toată această situație, grefată pe lipsa oricărei sancțiuni pentru invocarea excepției de necom­petență materială sau teritorială exclusivă în mod dilatoriu, era de natură să încarce inutil rolul instanțelor judecătorești cu cauze care ar fi putut să fie soluționate într‑un timp mult mai scurt și, poate mai important, să nege, faptic, dreptul părților la soluționarea cauzei într‑un termen rezonabil, căci pentru acestea este de interes să obțină o soluție definitivă a diferendului lor juridic, iar nu să afle, pe parcursul mai multor ani, care este instanța competentă să le soluționeze pricina.

În acest sens, prin Legea privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (Legea nr. 202/2010^[18]), s‑au adoptat o serie de măsuri menite să contri­buie la eficacitatea actului de justiție în materie civilă, inclusiv din perspectiva inci­dentelor referitoare la competență, realizându‑se importanța practică sem­nificativă a acestora, atât prin frecvență, cât și prin consecințe, în special în ceea ce privește întârzierea în soluționarea procesului.

Astfel, prin modificarea art. 159 C.proc.civ. 1865, necompetența a fost expres calificată în două categorii: de ordine publică și de ordine privată. Există necompe­tență de ordine publică în trei cazuri, iar în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată: – în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; – în cazul încălcării competenței materi­a­le, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; – în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. Se poate observa că modificarea în discuție a privit doar forma de exprimare, nefiind una esențială. Astfel, s‑a con­sacrat explicit ceea ce rezulta implicit din art. 159 C.proc.civ. 1865 (în forma sa anterioară) și interpretarea per a contrario a acestui text legal.

Importante clarificări au fost aduse regimului juridic al excepției de necompe­tență, prin introducerea art. 159¹ alin. (1)‑(3) C.proc.civ. 1865. Astfel, s‑a prevăzut că necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii. Cu titlu de noutate absolută, s‑a stabilit că necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, spre deosebire de prevederile ante­rioare, care, după cum s‑a arătat anterior, permiteau invocarea ei oricând în cursul procesului, chiar și direct în căile de atac. Astfel, cu titlu excepțional, legiuito­rul a ales, în cazul necompetenței materiale și teritoriale exclusive, să limiteze mo­mentul procesual până la care se putea invoca încălcarea unei norme de ordine publică, derogând astfel de la principiul general care guvernează regimul nulității absolute^[[19].

Corelativ, a avut loc și modificarea art. 105 alin. (1) C.proc.civ. 1865, în noua formă acesta stipulând că „actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încăl­carea normelor de competență de ordine publică sau privată vor fi declarate nule în condițiile prevăzute de lege”^[20]. 

În ceea ce privește excepția de necompetență de ordine privată, soluția legis­lativă a rămas neschimbată, în sensul că aceasta putea fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare. 

De asemenea, instituția recursului a fost adaptată acestei noi abordări. Motivul de casare, care are în vedere situația în care hotărârea s‑a dat cu încălcarea com­petenței altei instanțe [art. 304 pct. 3 C.proc.civ. 1865], precizează că hotărârea este susceptibilă de casare dacă s‑a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Se observă astfel că necompetența ma­teria­lă sau teritorială exclusivă, deși prevăzute de norme de ordine publică, nu mai puteau fi invocate direct în apel sau recurs. Deopotrivă, pentru că textul face refe­rire strict la competența de ordine publică, înseamnă că necompetența teritorială de ordine privată nu mai poate constitui motiv de recurs; așadar, la momentul ajun­gerii cauzei în recurs, chestiunea competenței teritoriale relative (întemeiată sau nu) este considerată ca fiind acoperită.

Prevederi nou introduse în legislația procesual civilă română au fost cele cuprinse în alin. (4) și (5) ale art. 159¹ C.proc.civ. 1865 „(4) La prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. (5) Verificarea competenței conform alin. (4) nu împiedică formu­larea excepțiilor de necompetență în cazurile și condițiile prevăzute la alin. (1)‑(3), asupra cărora judecătorul se va pronunța în condițiile legii”. Rațiunea textului legal este de a semnala judecătorului problema competenței, astfel încât analiza acesteia să nu treacă de acest moment, singurul la care, după cum am menționat anterior, mai putea fi invocată excepția de necompetență materială, respectiv teritorială de ordine publică.

Ca urmare a acestor noi prevederi legale, încă de la acest moment, practica judiciară a fost confruntată cu problema determinării consecințelor invocării de către instanță a necompetenței de ordine publică cu încălcarea dispozițiilor art. 159¹ C.proc.civ. 1865. S‑a conturat o optică majoritară potrivit căreia, în cazul în care instanța învestită cu soluționarea cauzei nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159¹ alin. (2)‑(4) C.proc.civ. 1865, neverificând dacă este competentă material/teritorial exclusiv să judece pricina la prima zi de înfățișare, aceasta nu mai poate invoca excepția în discuție ulterior^[21]. Probleme în practica judiciară au fost generate și de situația în care instanța de trimitere (sesizată prin declinare în urma admiterii excep­ției de necompetență de ordine privată) analiza, din nou, excepția, fie ca urmare a punerii în discuție din oficiu, fie ca urmare a unei solicitări a părților. 

Tot în scopul soluționării cu celeritate a cauzei, prin Legea nr. 202/2010, s‑a mai instituit o modificare în materia excepției de necompetență, constând în eliminarea căii de atac a recursului ce putea fi exercitată împotriva hotărârii prin care instanța se declara necompetentă. Ca urmare a acestei modificări, dacă instanța se declara necompetentă, hotărârea nu mai era supusă niciunei căi de atac, dosarul urmând a fi trimis de îndată instanței competente sau, după caz, organului cu activitate jurisdicțională competent [art. 158 alin. (3) C.proc.civ. 1865]. Este de necontestat că eliminarea căii de atac împotriva hotărârii de declinare a competenței a avut ca efect soluționarea cu mai mare celeritate a oricărui proces civil, legiuitorul alegând, și în acest caz, să dea prevalență acestui principiu, în dauna celui al salvgardării com­petenței cu orice preț.

Modificarea sus‑menționată (referitoare la înlăturarea căii de atac împotriva hotărârii de declinare a competenței) a fost corelată și cu prevederile art. 20 pct. 2 C.proc.civ. 1865, referitoare la conflictul negativ de competență, în sensul înlăturării sintagmei „prin hotărâri irevocabile”.

Intențiile legiuitorului de a asigura stabilitatea raporturilor juridice de drept procesual, prin disciplinarea părților, dar și a instanțelor de judecată, în sensul invo­cării într‑un stadiu procesual incipient a neregularităților procedurale privitoare la competență, și‑au pus amprenta și asupra conținutului Legii nr. 134/2010^[22] (noul Cod de procedură civilă)^[23].

În ceea ce privește sfera normelor de competență de ordine publică, respectiv privată, legiuitorul a păstrat în cuprinsul articolului 129 soluția la care se oprise la mo­mentul adoptării Legii nr. 202/2010. Trebuie remarcat că, reglementând excep­ția de necompetență și delimitând necompetența de ordine publică de cea privată, articolul 129 din noul Cod de procedură civilă nu s‑a referit și la competența specia­lizată, aceasta nefiind încadrată la acel moment în clasificarea cuprinsă în textul de lege^[24]. Soluția a fost inexplicabilă, de vreme ce dispozițiile art. 136 alin. (1) și (4) din noua legea prevedeau, cu titlu de noutate, că dispozițiile prezentei secțiuni privi­toare la excepția de necompetență și conflictul de competență se aplică prin asemă­nare și în cazul completelor sau secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecăto­rești; deopotrivă, art. 200 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de proce­dură civilă prevedea pentru completul căruia i s‑a repartizat aleatoriu cauza obliga­ția de a verifica, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competența sa. Aceste prevederi au venit să înlăture situațiile din practica judiciară, îmbrățișate și de literatura de specialitate^[25], în care transmiterea dosarului între completuri sau, după caz, secții specializate, era considerată un simplu proces intern, adminis­trativ, nefiind admisă nici incidența conflictului de competență.

De asemenea, în linii mari, prin art. 130 C.proc.civ. au fost păstrate prevederile referitoare la regimul de invocare a excepțiilor. Astfel, în continuare necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii. Cât despre necompetența materială și teritorială de ordine publică, s‑a stabilit că aceasta trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. 

Deopotrivă, în ceea ce privește excepția necompetenței teritoriale relative, s‑a prevăzut că aceasta poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe^[26]]. Pentru același moment, al primului termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața instanței, art. 131 alin. (1) din noua lege a menținut soluția introdusă prin Legea nr. 202/2010, prevăzând că, „la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu”^[27]. Legat de această din urmă dispoziție, considerăm juste soluțiile din practica judiciară^[28] care au reținut că dispozițiile art. 131 C.proc.civ. trebuie interpretate în sensul că instanța necom­petentă teritorial relativ trebuie să se declare competentă în temeiul art. 130 alin. (3) C.proc.civ., în măsura în care necompetența s‑a acoperit prin neinvocare, aceste dispoziții neputând fi scoase din context și interpretate în sensul că necom­petența ar putea fi invocată din oficiu. 

O situație particulară referitoare la regimul de invocare a excepției de necom­petență teritorială relativă, care cunoaște abordări diferite în practica judiciară, este aceea în care prima instanță sesizată soluționează greșit excepția de necompetență teritorială relativă invocată în condițiile legii de către pârât, declinând competența în favoarea unei instanțe, competente teritorial alternativ, la rândul ei. În această ipoteză, în dezacord cu anumite soluții din practica judiciară^[29], apreciem că instanța de sesizare este îndreptățită să invoce din oficiu excepția de necompetență. Aceasta deoarece, în momentul în care reclamanta alege între instanțele deopotrivă compe­tente conform art. 116 C.proc.civ., optând pentru una dintre acestea, se fixează în mod definitiv competența de soluționare a cauzei, din acest moment, aceasta nemai­putând a fi înlăturată^[30]. Admiterea variantei contrare ar duce la nesocotirea prevederilor art. 116 C.proc.civ., instituite în favoarea reclamantului și, corelativ, la imposibilitatea constatării acestei încălcări, prin niciun mijloc procesual.

Referitor la regimul juridic de invocare a excepției de necompetență materia­lă/func­țională/teritorială exclusivă, practica judiciară a fost confruntată cu pro­blema analizei consecinței neinvocării excepției în discuție în termenul prevăzut de art. 131 C.proc.civ., existând două orientări jurisprudențiale: o primă orientare care aprecia că invocarea excepției ulterior acestui moment procesual nu mai este posibilă, competența fiind câștigată în mod definitiv de instanța pe rolul căreia a fost introdusă cererea (chiar dacă, prin ipoteză, prerogativa de soluționare a cauzei nu ar fi aparținut acestei instanțe); o a doua orientare care a apreciat că, deși prima instanța se dezînvestise de judecarea cauzei cu nerespectarea termenelor prevăzute de art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) C.proc.civ., instanța de trimitere sau cea de conflict nu ar putea sancționa această împrejurare, deoarece s‑ar poziționa ca instan­țe de control judiciar în privința sentinței de declinare, ceea ce contravine dispo­zițiilor art. 132 alin. (3) C.proc.civ. Sesizată în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii a tranșat chestiunea prin Decizia nr. 31/2019^[31], ocazie cu care a stabilit că, „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și‑a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pro­nunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă”.

Cu această ocazie, instanța supremă a dezlegat următoarele împrejurări, pe care considerăm relevant a le reda în cele ce urmează: „66. Din interpretarea prevede­rilor art. 130‑131 C.proc.civ. rezultă că neinvocarea în termen a excepției de necompetență are ca efect consolidarea competenței instanței inițial sesizate, în condițiile operării uneiprorogări legale de competență sui‑generis. 67. În situația în care instanța de judecată inițial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepției în termenul legal, ar fi, totuși, considerată îndreptățită să își decline competența către instanța pe care o apreciază ca fiind competentă, termenul statuat de lege ar fi superfluu, deoarece declinarea competenței realizată cu nerespectarea dispozițiilor legale ar subzista, atât instanța de trimitere, cât și instanța ierarhic superioară care va pronunța regulatorul de competență fiind ținute de această soluție. (…) 74. Dacă prima instanță invocă excepția necompetenței materiale procesuale după momentul prevăzut expres în art. 131 din Codul de procedură civilă, instanța ulterior învestită își poate declina competența în favoarea primei instanțe, motivând că această instanță a devenit competentă să soluționeze cauza ca urmare a pronunțării unei încheieri interlocutorii prin care a reținut că este competentă material. 75. În ipoteza în care lipsește această încheiere interlocutorie prin care s‑a reținut competența, al cărei caracter este obligatoriu, conform art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, neinvocarea în termen a excepției de ne­competență constituie o consolidare a competenței în favoarea instanței sesizate, fapt ce nu poate fi ulterior ignorat”. Apreciem salutară decizia instanței supreme, ea venind să dea greutate limitelor de invocare a excepțiilor de necompetență în legis­lația procesual civilă; o altă abordare ar fi făcut ca dispozițiile legale care reglemen­tează condițiile și, mai ales, termenele de invocare a excepției de necompetență să fie lipsite de orice efect util.

O modificare notabilă adusă prin noul Cod de procedură civilă a fost aceea de a nu mai fi menținută soluția prevăzută în legislația anterioară de art. 118 alin. (3), care tempera sancțiunea decăderii pentru neîndeplinirea obligației de a depune întâmpinare pentru pârâtul care nu era reprezentat sau asistat de avocat. Soluția legislativă a fost optimă, în contextul în care, după cum s‑a reținut și anterior în cadrul prezentului studiu aceste prevederi atenuau obligativitatea depunerii întâm­pinării și în același timp facilitau tergiversarea soluționării cauzei, prin simularea de către pârâți a lipsei asistenței juridice pentru a obține amânarea judecării acesteia.

Referitor la invocarea necompetenței în căile de atac, s‑a menținut soluția ante­rioară, a imposibilității invocării excepției necompetenței de ordine privată, direct în calea de atac a apelului și în recurs. Cât despre necompetența de ordine publică, de asemenea, s‑a menținut soluția adoptată prin Legea nr. 202/2010, potrivit căreia necompetența materială și cea teritorială exclusivă nu mai pot fi invocate direct în calea de atac, ci pot constitui doar motiv de apel sau recurs, și aceasta doar dacă au fost invocate în termen legal în fața primei instanțe, iar aceasta fie a respins excepția, fie nu s‑a pronunțat asupra ei. După cum judicios s‑a reținut în literatura de specialitate^[32], instanța de control judiciar și‑ar putea invoca însă propria necom­petență (aceea de soluționare a căii de atac), caz în care însă admi­terea excepției ar conduce la declinarea competenței de soluționare a apelului sau, după caz, a recursului, iar nu la desființarea soluției primei instanțe; în acest din urmă caz ne­com­petența ar trebui să fie una originară (strict a instanței căreia legea îi dă prero­gativa de soluționare a căii de atac) și nicidecum derivată din eventuala necompe­tență a primei instanțe (spre exemplu, curtea de apel – secția de conten­cios administrativ și fiscal nu ar putea declina competența de soluționare a recursu­lui declarat împotriva sentinței tribunalului – secția de contencios administrativ și fiscal în favoarea secției civile a aceleiași curți, dacă ar sesiza că natura pricinii ar fi una civilă). 

În ceea ce privește conflictul de competență, prevederile art. 133 și 135 ale noilor dispoziții procesuale au adus, de asemenea, importante modificări. În primul rând, art. 135 C.proc.civ. a prevăzut, cu titlu generic, că instanța imediat superioară și comună celor aflate în conflict este cea competentă să‑l soluționeze. S‑a renunțat astfel la enumerarea situațiilor în care putea apărea conflictul, cu indicarea instanței competente să pronunțe regulatorul de competență, așa cum procedase legislația anterioară, ceea ce condusese la interpretarea potrivit căreia enumerarea din art. 20 alin. (1)‑(3) C.proc.civ. 1865 ar fi fost limitativă. În al doilea rând, a prevăzut expres că nu există conflict de competență între o altă instanță și Înalta Curte de Casație și Justiție, codificându‑se astfel soluția recunoscută de practica juridică anterioară a instanței supreme^[33]. 

După cum s‑a arătat în cele ce preced, sub imperiul vechii legislații, întrucât com­pe­tența se raporta numai la instanțe, soluția majoritară în literatura de specialitate era în sensul că nu se putea ivi conflict de competență între secțiile sau completele de judecată specializate ale aceleiași instanțe. Noul Cod de procedură civilă a curmat această controversă, extinzând, prin dispozițiile art. 136 alin. (1) și (4), domeniul de aplicare a normelor ce reglementează conflictul de competență și în cazul secțiilor și completelor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, conflictul urmând a fi soluționat, potrivit art. 136 alin. (2) și (3) C.proc.civ. de secția instanței superioare și comune corespunzătoare secției înaintea căreia s‑a ivit conflictul, iar conflictul dintre două secții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție urmând a fi soluționat de Completul de 5 judecători.

De asemenea, consecvent noii sale filosofii, de a asigura soluționarea cât mai rapidă a incidentelor referitoare la competență, cu titlu de noutate, legiuitorul a prevăzut la art. 135 alin. (4) C.proc.civ. caracterul definitiv al hotărârii date de instan­ța competentă să judece conflictul. 

Concluzii

Se poate aprecia, cu privire la materia analizată, că ultimii 30 de ani au fost marcați de o reformă judiciară continuă, pe care o considerăm pozitivă, în contextul în care a reușit să pună în acord regulile de procedură judiciară cu normele și principiile Constituției și, nu mai puțin, cu normele stabilite prin pactele și tratatele internaționale la care România este parte (în mod direct este vizat dreptul la un proces echitabil sub două dintre componentele sale esențiale: termenul rezonabil de soluționare a cauzelor și securitatea raporturilor juridice). 

Note de subsol

^[1] M. Of. nr. 177 din 26 iulie 1993.

^[2] Publicată în M. Of. nr. 197 din 13 august 1992 și republicată în M. Of. nr. 259 din 30 septembrie 1997.

^[3] Cererile reale imobiliare, cererile în materie de moștenire, cererile în materie de societate, respectiv cererile în materia reorganizării judiciare și a falimentului.

^[4] Potrivit art. 19 C.proc.civ. 1865, „părțile pot conveni, prin înscris sau prin declarație verbală în fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 și 16”.

^[5] În acest sens, a se vedea M. Tăbârcă, Excepțiile procesuale în procesul civil, ed. a 2‑a, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 208. 

^[6] În acest sens, a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv,ed. a 2‑a, Ed. All Beck, București, 2003, p. 163‑164.

^[7] Față de faptul că art. 22 C.proc.civ. 1865 făcea trimitere explicită doar la conflictul ivit între două judecătorii, între judecătorie și tribunal, între două tribunale sau două curți de apel, o parte semnificativă a literaturii și practice judiciare considera că nu exista conflict de competență între tribunal și curtea de apel, declinarea de competență din partea curții de apel, fiind, prin urmare, obligatorie pentru tribunal. În acest sens, a se vedea opinia expusă și criticată de către G. Boroi și O. Spineanu‑Matei în Codul de procedură civilă adnotat, Ed. All Beck, București, 2005, p. 72.

^[8] M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000.

^[9] A se vedea, spre exemplu, V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 199. 

^[10] „Instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată”.

^[11] Conform art. 134 C.proc.civ. 1865, era socotită prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, puteau pune concluzii.

^[12] „Excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, afară de cele de ordine publică”.

^[13] „Excepțiile de procedură de ordine publică pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai când nu este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului”.

^[14] M. Of. nr. 609 din 14 iulie 2005.

^[15] În acest sens, a se vedea, exemplificativ, G. Boroi, O. Spineanu‑Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ed. All Beck, București, 2005, p. 216.

^[16] Publicată pe site‑ul www.iccj.ro. 

^[17] A se vedea în acest sens, pentru o amplă analiză a chestiunii, Gh.L. Zidaru, Competența instan­țelor judecătorești în dreptul procesual civil român și german, Ed. Universul Juridic, Bucu­rești, 2015, p. 573 și urm. 

^[18] M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010.

^[19] Potrivit art. 108 alin. (1) C.proc.civ. 1865, „nulitățile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii”.

^[20] În forma inițială, înainte de reformă, textul legal prevedea că „actele de procedură îndepli­nite de un judecător necompetent sunt nule”.

^[21] A se vedea, în acest sens, I.C.C.J., s. a II‑a civ., dec. nr. 661 din 26 februarie 2015, publicată în Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2015.

^[22] Publicată în M. Of. nr. 485 din 15 iulie 2010 și republicată succesiv în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012, respectiv M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015.

^[23] Amendate anterior intrării sale în vigoare, prin Legea nr. 76/2012.

^[24] Competența specializată a fost încadrată la competența materială abia prin modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, publicată în M. Of. nr. 1074 din 18 decembrie 2018 (a se vedea art. I pct. 15), ca urmare a Deciziei nr. 17/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii (M. Of. nr. 872 din 16 octombrie 2018), prin care s‑a stabilit că necompetența materială procesuală a secției/comple­tului specializat este de ordine publică.

^[25] A se vedea în acest sens, V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.,p. 164.

^[26] În practica judecătorească s‑a reținut că efectul neinvocării, în termenul și în condițiile legale menționate, a necompetenței de ordine privată este acela al stabilirii competențe instanței învestite, deoarece partea care are interesul de a invoca excepția, respectiv pârâtul, este decăzută din acest drept. De aceea, procedând la respectarea prevederilor art. 131 C.proc.civ., instanța trebuie să constate că este competentă teritorial să judece pricina, întrucât pârâtul nu a invocat necompetența prin întâmpinare și nu o mai putea face ulterior acestui moment. A se vedea în acest sens, C.A. București, s. a VI‑a civ., sent. nr. 25 F din 15 martie 2018, apud A.I. Andrei, D.L. Băldean, G.C. Frențiu, Gh.L. Zidaru, Competența. Jurisprudență relevantă, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 234. 

^[27] Se observă că, privitor la toate aceste incidente, momentul „primei zile de înfățișare”, la care făcea referire Codul de procedură civilă de la 1865 în art. 134 (definită chiar de norma amin­tită ca primul termen de judecată la care părțile, legal citate, pot pune concluzii) a fost înlocuit cu cel al „primului termen de judecată la care părțile sunt legal citate”. Modificarea a generat însă probleme în practica judiciară, confruntată cu situația determinării momentului în discuție în ipoteza în care la primul termen de judecată la care părțile erau legal citate se dispunea amânarea cauzei, spre exemplu în condițiile art. 222 C.proc.civ. (pentru lipsă de apărare, în mod excepțional pentru motive temeinice neimputabile părții sau reprezentantul ei). Aceasta este rațiunea pentru care, prin cea mai importantă modificare adusă noului Cod de procedură civilă (cea dispusă prin Legea nr. 310/2018 – a se vedea art. I pct. 16 și 17), s‑a revenit la varianta anterioară, a „primului termen de judecată la care părțile, legal citate, pot pune concluzii”.

^[28] A se vedea C.A. București, s. a IV‑a civ., sent. nr. 86 F din 07 iunie 2016, apud A.I. Andrei, D.L. Băldean, G.C. Frențiu, Gh.L. Zidaru, op. cit., p. 231.

^[29] A se vedea I.C.C.J., s. a II‑a civ., dec. nr. 1054/2015, publicată pe site‑ul www.iccj.ro. În cuprinsul acesteia s‑a reținut că, în condițiile în care pârâtul invocă, în mod procedural, prin întâmpinare, excepția de necompetență de ordine privată, instanța de trimitere nu mai poate analiza din nou aceeași excepție, indiferent dacă ar fi pusă în discuție din oficiu sau ca urmare a unei solicitări a părților, fiind depășit momentul procedural stabilit de legiuitor pentru asemenea analiză. În consecință, s‑a apreciat că, în urma declinării de competență dispusă de prima instanță, instanța de trimitere este obligată să soluționeze litigiul cu care a fost învestită, ea neavând dreptul să invoce, din oficiu, excepția de necompetență teritorială de ordin privat.

^[30] A se vedea în acest sens, I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1277/2022, nepublicată.

^[31] M. Of. nr. 133 din 19 februarie 2020.

^[32] A se vedea Gh.L. Zidaru, op. cit., p. 616.

^[33] A se vedea C.S.J., S.U., înch. nr. 5/1994, în Dreptul nr. 12/1997, p. 57, apud G. Boroi, O. Spineanu‑Matei, op. cit., p. 70.