[Extras #1] Obligațiile antreprenorului | Dreptul contractelor civile și comerciale. Teorie, jurisprudență, modele

Vasile Nemeș, Gabriela Fierbințeanu, Dreptul contractelor civile și comerciale. Teorie, jurisprudență, modele. Vol. I, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, 2026.

1.1. Obligația de a executa lucrarea sau de a presta serviciul

19. Executarea lucrării sau prestarea serviciului este principala obligație a antrepre­norului și, în funcție de natura con­cretă a lucrării sau serviciului care constituie obiectul contractului, poate fi o obligație de rezultat sau o obligație de diligență [art. 1481 alin. (3) C. civ.].

Pentru delimitarea fără echivoc a tipului de obligație se vor avea în ve­de­re criteriile statuate de legiuitor în cadrul art. 1481 alin. (3) C. civ., și anume:
a) modul în care obligația este stipulată în contract;
b) existența și natura contraprestației și celelalte elemente ale contractului;
c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d) influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației. 

Spre exemplu, dacă realizarea obiectului antreprizei depinde și de factori exteriori activității antreprenorului, pe care părțile îi prevăd încă de la încheierea contractului, atunci obligația asumată de acesta este de diligență, iar antreprenorul va fi ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis (de pildă, obligația profesorului care meditează un elev la o materie în vederea admiterii la facultate).

În materia antreprizei este de mare însemnătate juridică momentul începerii executării prestațiilor caracteristice, mai ales în domeniul construcțiilor, unde este necesar, după caz, ca beneficiarul să emită ordinul de începere a lucrărilor. De asemenea, tot în domeniul construcțiilor, începerea lucrărilor presu­pune obținerea autorizației de construire. Or, în ipoteza în care obținerea autorizației de construire/de­mo­lare cade în sarcina beneficiarului, se înțelege că acesta nu poate cere rezilierea contractului atât timp cât nu face dovada autorizației și a avizelor/aprobărilor impuse de lege, în funcție de specificul antreprizei, acest demers fiind calificat ca o obligație corelativă și anterioară obligației antreprenorului de a începe lucrările^[1].

În spiritul celor de mai sus s‑a hotărât că antreprenoarei îi poate fi imputată numai o eventuală depășire a termenului contractual, neexecutarea obligației constând în realizarea proiectului de la C. fiind cauzată de faptul că beneficiara nu și‑a executat propria obligație de a pune la dispoziția pârâtei datele tehnice necesare elaborării proiectului (I.C.C.J., s. a II‑a civ., dec. nr. 1394 din 16 iulie 2020, www.scj.ro).

Într‑o altă cauză s‑a stabilit că neefectuarea integrală a lucrărilor, imputabilă beneficiarului, care nu a asigurat finanțarea necesară finalizării lucrărilor și nici nu a predat amplasamentul lucrărilor integral și liber, a împiedicat‑o pe antreprenoare să‑și îndeplinească propriile obligații, iar acțiunea în rezolu­țiune este deschisă tocmai acelei părți care a executat sau care se declară gata să execute contractul (Trib. București, s. a‑VI‑a civ., sent. civ. nr. 1993 din 2 iulie 2019, www.rolii.ro).

20. În ceea ce privește durata de finalizare a antreprizei, aceasta se determină în funcție de înțele­gerea părților privind termenul de executare sau în raport de natura și complexitatea lucrărilor și servi­ciilor ce formează obiectul antreprizei. În situația în care contractul nu prevede criteriile de determinare a duratei de exe­cuție, în practică s‑a statuat că se va avea în vedere termenul rezonabil de executare a prestațiilor.

Astfel, într‑o speță, s‑a reținut că nu a fost stabilit convențional mo­men­tul limită până la care lucrările se impuneau a fi finalizate, ci doar mo­mentul de la care acestea vor fi începute. Cu toate acestea, chiar lipsa stipulării unui termen de finalizare sau a unor termene intermediare, pe stadii de lucrări, conduce la prezumția că părțile contractante au avut reprezentarea realizării lucrării într‑un interval de timp relativ scurt. Această prezumție simplă este întărită de stabilirea unor termene de plată a prețului serviciilor reglementate pe un interval scurt de timp (maxim 90 zile de la data semnării contractului). Or, caracterul sinalag­matic al obligațiilor contractuale asumate de părți printr‑un contract de antrepriză și împre­jurarea că, de regulă, și în absența unor reglementări exprese contrare, obliga­țiile se execută simultan și corelativ, conduc spre concluzia că părțile au prevăzut realizarea lucrării ce a format obiectul contractului într‑un interval de timp limitat și nu foarte îndepărtat de momentul încheierii contractului (C.A. Cluj, s. a II‑a civ., dec. civ. nr. 173 din 21 martie 2017, www.idrept.ro).

Dacă antreprenorul refuză să execute lucrarea contractată, beneficiarul poate să ceară instanței obli­garea antreprenorului la executarea silită a acesteia sau poate invoca rezilierea/rezoluțiunea contrac­tului cu daune‑interese.

În ceea ce privește daunele-interese, în jurisprudență s-a decis că, dacă în contract se prevede că se vor calcula penalități de întârziere la valoarea întregului contract, o astfel de clauză devine pe deplin aplicabilă în ipoteza în care antreprenorul nu respectă termenul de finalizare a lucrărilor (Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, sentința arbitrală nr. 30/2019, în Dreptul nr. 1/2023, p. 150).

Componenta prejudiciului ce constă în beneficiul nerealizat poate fi calculată și în funcție de contravaloarea chiriei nete de piață, fiind evident că, în condițiile în care nu au fost finalizate lucrările de construire de către antreprenor, beneficiarul nu s-a putut folosi de teren și de construcție (hală de producție) pentru finalitatea prevăzută în contractul de antrepriză (C.A. București, s. a VI-a civ., dec. civ. nr. 283 din 24 februarie 2023, www.rejust.ro).

Tot astfel, cu titlu de despăgubiri poate fi cerută și contravaloarea chiriei pe care beneficiarul a fost nevoit să o plătească pentru un spațiu închiriat ca urmare a întârzierii executării/reparării/reabilitării construcției.

În practică au fost identificate soluții în care s‑au acordat inclusiv daune morale, reținându-se că suferințele psihice ale reclamantului C.C.‑A. au fost generate exclusiv de conduita pârâților, cărora le‑a plătit suma de 65.500 de euro în urmă cu mulți ani, sumă adunată cu sacrificiile întregii familii, pentru a achiziționa un apartament. Pârâții au dat dovadă de rea‑credință, i‑au înșelat aștep­tările, construcția promisă nefiind realizată nici după mai bine de patru ani de la data stabilită pentru predarea apartamentului „la cheie”. Raportat la considerentele ce preced, instanța a apreciat că suma de 1.000 de euro este una rezonabilă (Trib. Brașov, dec. nr. 261 din 2 decembrie 2021, www.rolii.ro).

Într‑o altă cauză, instanța, pentru întârzierea pârâtei în reparația acoperișului (o lună), a obligat‑o pe aceasta la plata sumei de 5.000 de lei, considerând că acest cuantum este în măsură să‑i asigure reclamantului o satisfacție de ordin moral și astfel să constituie o reparație, pe cât posibil, echitabilă a suferințelor psihice încercate (Jud. Alba Iulia, sent. nr. 2770 din 10 decembrie 2021, www.rolii.ro).

21. Întrucât unele antreprize prezintă un grad ridicat de complexitate și tehni­citate (cum sunt, de pildă, lucrările și serviciile cu caracter de noutate), antre­pre­norii fie se asociază cu alți executanți, fie dau în subantrepriză anumite acti­vități contractate.

În privința obligației de a procura materialele din care se execută lucrarea, precizăm că acestea pot fi furnizate de antreprenor sau de beneficiar. Potrivit art. 1857 alin. (1) C. civ., dacă din lege sau din contract nu rezultă altfel, antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele sale. În acest caz, potrivit legii, el va răspunde pentru calitatea materialelor potrivit dispozițiilor de la contractul de vânzare [art. 1857 alin. (2) C. civ.]. În plus, art. 1863 C. civ. stipu­lea­ză că antreprenorul datorează garanție contra viciilor lucrării și pentru calitățile convenite, potrivit dispozițiilor privind garanția contra viciilor lucrului vândut, care se aplică în mod corespunzător.

22. În cazul în care materialele sunt încredințate de beneficiar antreprenorului, acesta din urmă va avea obligația de a păstra materialele și de a le întrebuința potri­vit destinației lor, conform regulilor tehnice aplicabile [art. 1857 alin. (3) C. civ.]. De asemenea, conform aceluiași text legal, antreprenorul va avea obli­gația de a justifica modul în care materialele încredințate de beneficiar au fost întrebuințate și de a restitui ceea ce nu a fost folosit la executarea lucrării. 

Beneficiarul va avea dreptul ca, pe propria sa cheltuială, să controleze lucra­rea în cursul executării ei, fără a‑l stânjeni în mod nejustificat pe antreprenor, precum și să‑i comunice acestuia observațiile sale (art. 1861 C. civ.). Reținem deci că în această ipoteză ne aflăm în prezența unui drept al beneficiarului, și nu a unei obligații, astfel că antreprenorul nu se va putea exonera de răspundere invocând neexer­citarea de către beneficiar a acestui drept sau eventual neobservarea anumitor deficiențe de către beneficiar cu ocazia controlului efectuat, mai ales știut fiind faptul că antreprenorul este un specialist în materie. Părțile pot dubla contractul de antrepriză cu un contract de depozit, când materialele sunt procurate de beneficiar și se impune astfel.

În demersul de calificare a contractului, în practică s‑a reținut că, din ana­liza înscrisului încheiat de părți, acestea au prevăzut predarea bunurilor către pârâtă, cu obligația acesteia de a le monta și cu posibilitatea de a vinde bunurile, pârâta rămânând obligată la restituirea prețului către reclamantă. Având în vedere aceste aspecte, instanța a constatat că bunurile nu au fost predate către pârâta I.D. pentru a le păstra pentru o perioadă de timp și a le restitui în natură, astfel cum prevăd dispozițiile legale, ci le‑a primit în principal pentru a le monta, în executarea contractului de antrepriză sau, în subsidiar, pentru a‑l vinde. Așadar, instanța a apreciat că, în esență, procesul‑verbal de custodie reprezintă, în fapt, un contract de antrepriză și consignație (Jud. Sectorul 1 București, dec. nr. 6024 din 25 septembrie 2019, www.rolii.ro).

N.A.: În speță, părțile au încheiat un contract de subantrepriză ce a avut ca obiect realizarea și finalizarea lucrărilor „livrare și montaj tâmplărie metalică și uși secționale” și un proces‑verbal de custodie, prin care acestea au convenit ca pârâta să preia în custodie ușile descrise, părțile prevăzând că procesul‑verbal va înceta la livrarea și montajul de către pârâtă a ușilor în șantierul reclamantei sau, în cazul în care pârâta va vinde ușile către terțe persoane, în această situație semnându‑se un proces‑verbal de terminare a custodiei, după achitarea contravalorii ușilor, în termen de 15 zile de la vânzare.

23. Anterior recepției lucrării însă, aceasta se poate deteriora sau poate pieri, executarea devenind astfel imposibilă. În lumina precizărilor făcute cu privire la partea care poate procura materialele nece­sare executării lucrării, vom distinge și în acest caz între situația în care materialul a fost procurat de antreprenor sau de beneficiar. Potrivit art. 1860 alin. (1) C. civ., dacă antreprenorul a procurat materialele și anterior recepției lucra­rea piere ori se deteriorează din cauze neimputabile bene­ficiarului, antreprenorul este dator să o refacă pe cheltuiala sa și cu respectarea condițiilor și termenelor inițiale, ținând seama, dacă este cazul, de regulile privind suspendarea fortuită a executării obligației. Rezultă așadar că, în această ipote­ză, lucrarea/obiectul antreprizei rămâne în rizicopericolul antreprenorului până la momentul efectuării recepției. De reținut că, așa cum se observă, legiuitorul leagă suportarea riscului de efectuarea recepției, iar nu de predarea/preluarea lucrării.

24. Atunci când materialul a fost procurat de beneficiar, acesta este ținut să suporte cheltuielile refacerii lucrării numai dacă pieirea s‑a datorat unui viciu al materialelor. Astfel cum se arată și în doctrină, în acest caz antreprenorul va trebui să acopere cheltuielile refacerii lucrării, inclusiv cu privire la materiale, dacă beneficiarul dovedește că viciile materialelor puteau și trebuiau să fie constatate de către antreprenor anterior pieirii lucrării, iar acesta nu l‑a informat pe beneficiar^[2].

Se poate trage concluzia din norma reprodusă, dar și din interpretarea celorlalte dispoziții aplicabile în materie, că antreprenorul devine un fel de consilier/consultant al beneficiarului în privința procu­rării materiilor prime și materialelor necesare realizării obiectului antreprizei. Aceasta cu atât mai mult în acele situații în care antreprenorul este profesionist, iar beneficiarul are statutul de consumator.

În celelalte cazuri, beneficiarul este obligat să furnizeze din nou materialele, dacă pieirea sau dete­riorarea nu este imputabilă antreprenorului [art. 1860 alin. (2) C. civ.].

25. Legea nu prevede, dar în virtutea principiului libertății contractuale, părțile pot stabili ca obiectul antreprizei să se realizeze cu participații mixte, respectiv o parte din materiale să fie procurate de către antreprenor, iar o altă parte să fie puse la dispoziție de către beneficiar. Fără îndoială că în astfel de situații se divid și aspectele specifice răspunderii pentru materialele și materiile folosite în antrepriză. Când pieirea sau deteriorarea are loc după recepția lucrării, antreprenorul rămâne răspunzător numai în temeiul garanției contra viciilor și pentru calitățile convenite [art. 1860 alin. (3) C. civ.]. Potrivit textului legal, după predare, antre­prenorul nu răspunde pentru pieirea sau deteriorarea lucrului din alte cauze, fiind chemat să răspundă numai pentru vicii și pentru calitățile convenite. Făceam men­­țiunea și în cele de mai sus^[3] că, în practică, pentru protecția bene­ficia­rului sub aspectul calității lucră­rilor efectuate/serviciilor prestate, părțile convin încheierea unei scrisori de garanție bancară, a unei polițe de asigurare ori reținerea unui procent din prețul lucrărilor.

Părțile pot recurge și la o tehnică mai simplă, aceea a stabilirii unei clauze penale ca în cazul în care executantul execută necorespunzător lucrările/serviciile ce fac obiectul contractului (respectiv cu nerespectarea cerințelor tehnice și de calitate din caietul de sarcini și/sau cu nerespectarea normativelor tehnice aplicabile serviciilor/lucrărilor), executantul datorează daune‑interese în cuantum de 10% din valoarea respectivelor lucrări/servicii și este obligat să ia de îndată măsuri de remediere (Jud. Brașov, sent. nr. 4315 din 13 mai 2021, www.rolii.ro).

În sfârșit, în virtutea principiului libertății contractuale și în funcție de natura lucrărilor executate în regim de antrepriză, părțile pot conveni, sau antreprenorul poate fi obligat în temeiul legii, la asigura­rea unei mentenanțe cu privire obiectul antreprizei. Dacă obligațiile principale privind executarea de lu­crări/presta­rea de servicii pot primi o calificare diferită (ca obligații de diligență sau de rezultat), obligația de mentenanță preventivă este o obligație de rezultat, și nu de mijloace/de diligență (C.A. București, s. a V‑a civ., dec. nr. 345/R din 16 iunie 2020, www.rolii.ro).

1.2. Obligația de garanție pentru vicii ascunse

26. Potrivit art. 1863 alin. (1) C. civ., antreprenorul datorează garanție atât pentru viciile ascunse ale lucrării, cât și pentru conformitatea produselor livrate, potrivit dispozițiilor privind garanția contra viciilor lucrului vândut. Se înțelege că norma are în vederea antreprizele în care părțile convin că materialele sunt pro­curate de către antreprenor. Practic, în astfel de ipoteze, antreprenorul are dublă calitate, furnizor de materii prime și materiale și prestator de servicii. 

Termenul de garanție începe să curgă de la data finalizării lucrării, iar nu de la data semnării contractului (C.A. Cluj, s. a II‑a civ., dec. civ. nr. 173 din 21 martie 2017, www.idrept.ro).

Garanția amintită poate fi constituită inclusiv pentru calitatea bunurilor livrate de către antreprenor în realizarea antreprizei.

Noțiunea de „garanție” în materia contractelor de antrepriză nu înseam­nă doar obligația antrepre­norului de a garanta pentru viciile bunului pe care îl execută, ci și pe aceea de sumă de bani pe care trebuie să o men­țină o anumită perioadă de timp la dispoziția beneficiarului, fiind denumită și „ga­ranție finan­c­iară”. În mod plastic, dar edificator, când se exprimă în bani, garanția în acest înțeles constituie o „garanție” a garanției pentru vicii. Cuantumul sumelor cu titlu de garanție financiară se situează procentual între 5 și 15% din valoarea contrac­tului și se constituie, de cele mai multe ori, prin rețineri succesive din cuantu­mul facturilor parțiale pentru lucrările executate, fiind depusă într‑un cont separat al subantreprenorului exclusiv pentru garanții (Trib. Specializat Cluj, sent. nr. 258 din 28 ianuarie 2016, www.idrept.ro).

Sumele astfel reținute servesc la eliminarea deficiențelor (viciilor) lucrărilor de către beneficiar, în cazul în care antreprenorul refuză efectuarea acestora.

27. Beneficiarul care a descoperit viciile ascunse este obligat să le aducă la cunoștința antrepre­no­rului într‑un termen rezonabil, în caz contrar fiind aplicabile dispozițiile art. 1709 alin. (1) C. civ., raportat la art. 1863 C. civ., care conduc la concluzia că nerespectarea acestei obligații decade beneficiarul din dreptul de a cere rezoluțiunea sau rezilierea contractului.

Având în vedere condițiile propuse de art. 1707‑1714 C. civ., aplicate contractului de antrepriză, față de specificul celui din urmă contract nu pot fi avute în vedere decât cerințele ca viciile să existe în momentul terminării lucrării și ca acestea să fie grave, respectiv să fie necorespunzătoare opțiunilor beneficiarului, astfel încât, dacă acesta ar fi cunoscut în mod aprioric că rezultatul lucrării este vădit opus unuia cel puțin rezonabil, nu ar mai fi contractat. Instanța nu a reținut condiția ca viciul să fie ascuns, în raport de nece­sitatea adaptării prevederilor art. 1707 la contractul de antrepriză (C.A. Bacău, s. I civ., dec. nr. 11 din 16 ianuarie 2017, www.idrept.ro).

N.A. În consecință, pentru instanță a fost suficient ca viciul să fie grav, fără să mai aibă relevanță caracterul aparent sau ascuns al acestuia pentru a dispune tragerea la răspundere a antreprenorului.

În sfârșit, din punct de vedere subiectiv, s-a decis că, pentru declanșarea garanției contra viciilor, este irelevantă vinovăția antreprenorului, acesta fiind ținut să acorde remediile neexecutării conforme prevăzute la art. 1710 C. civ., indiferent că a cunoscut sau nu viciul (Trib. Comercial Cluj, dec. civ. nr. 340 din 18 martie 2024, www.rejust.ro).  

N.A. Calificarea dată de jurisprudență este corectă, deoarece, printre altele (calitatea de profesionist a antreprenorului, caracterul oneros al contractului etc.), prestațiile caracteristice ale antreprizei sunt obligații de rezultat, în care culpa nu prezintă relevanță.

28. O problemă care s‑a pus în practică a fost aceea dacă subdobânditorul bunului realizat în regim de antrepriză, care a achiziționat bunul de la beneficiar, are acțiune directă împo­triva antreprenorului pentru viciile ascunse ale lucrului. Soluția la care s‑a ajuns este defavorabilă subdobânditorului, în sensul că acestuia nu i se poate recu­noaște o acțiune directă pentru vicii împotriva antreprenorului, princi­palul argu­ment constituindu‑l principiul relativității efectelor actului juridic^[4].

Rezultă, așadar, că subdobânditorul nu beneficiază de acțiunea directă împo­triva antreprenorului pri­vind răspunderea pentru viciile ascunse ale bunului efec­tuat în regim de antrepriză, acesta putându‑se îndrepta însă împotriva celui de la care a cumpărat bunul sau l‑a dobândit prin orice altă convenție.

29. Dreptul la acțiunea în garanție pentru vicii se prescrie diferit, după cum ne aflăm în prezența viciilor ascunse sau aparente. 

În cazul viciilor aparente, potrivit art. 2530 alin. (1) C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune izvorât din transmiterea unor bu­nuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanție și pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepției finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul‑verbal de consta­tare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate. Aceste dispoziții sunt aplicabile și în cazul lipsei calităților convenite ori al lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare dintre aceste lipsuri puteau fi desco­perite, fără cunoștințe speciale, printr‑o verificare normală [art. 2530 alin. (2) C. civ.].

În ceea ce privește viciile ascunse, potrivit art. 2531 alin. (1) C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă:

a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcție, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepției finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii;

b) în cazul unei construcții, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recep­ției finale a construcției, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii.

În conformitate cu prevederile art. 2531 alin. (4) C. civ., termenele de un an, respectiv 3 ani sunt termene de garanție înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească. De reținut că prevederile legale de mai sus sunt norme cu caracter general, ceea ce înseamnă că ele își vor găsi incidență doar în situația în care normele speciale nu reglementează termene mai lungi de prescripție sau condiții ori momente diferite de curgere a prescripției.

1.3. Obligația de informare și de predare a documentației

30. Potrivit art. 1858 C. civ., antreprenorul este obligat să îl informeze fără întârziere pe beneficiar dacă normala executare a lucrării, trăinicia ei sau folo­sirea potrivit cu destinația acesteia ar fi în primejdie. Cauzele care determină o asemenea situație, potrivit dispozițiilor textului citat, sunt:
– materialele procurate sau celelalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le‑a pus la dispoziție;
– instrucțiunile necorespunzătoare date de beneficiar;
– existența sau ivirea unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ținut să răspundă.

În contractele de antrepriză care, de regulă, nasc obligații de mijloace, infor­mația sau consilierea impli­că o latură aleatorie (înțelepciunea și buna‑credință a celui ce o acordă) și, mai rar, o obligație de rezultat, atunci când este vorba de exactitatea unei informații care nu încorporează aleatoriul și presu­pune o strânsă colaborare cu clientul, care își păstrează libertatea de decizie^[5].

31. Norma nu prevede, dar se înțelege că obligația de informare se naște încă din momentul nego­cierii contractului de antrepriză și dăinuie până la încetarea efectelor sale specifice. Precizarea își găsește eficiența practică din perspectiva răspunderii pentru neexecutare, în sensul că, dacă informarea s‑a dovedit a fi necorespunzătoare în perioada de negociere a contractului, răs­punderea va fi, de principiu, delictua­lă, iar dacă obligația de informare este deficitară după încheierea con­trac­tului, atunci răspunderea va fi contractuală, putând conduce la rezilierea/rezoluțiunea contrac­tului, cu daune‑interese, după caz. În situațiile de mai sus, după înștiințarea sa de către antreprenor, beneficiarul poate să nu ia măsurile necesare într‑un termen potrivit cu împrejurările. Într‑o asemenea ipoteză, antreprenorul are opțiunea de a rezilia contractul sau de a continua executarea lucrării, însă nu pe riscul său, ci pe riscul benefi­ciarului, notifi­cându‑l în acest sens [art. 1859 alin. (1) C. civ.]. Trebuie însă reținut, astfel cum se sublinia și în doctrină^[6],, că riscul va trece asupra beneficiarului numai la notificarea lui în acest sens și numai în privința riscului în legătură cu care s‑a făcut informarea. Prin excepție, dacă lucrarea ar fi de natură să amenințe sănătatea sau integri­tatea corporală a persoanelor, antreprenorul este obligat să ceară rezilierea con­tractului, sub sancțiunea de a prelua riscul și de a răspunde pentru prejudiciile cauzate inclusiv terților [art. 1859 alin. (2) C. civ.]. Rezilierea nu se circumscrie în acest caz ipotezei reglementate de art. 1516 C. civ. coroborat cu art. 1551 C. civ., ci are mai degrabă sensul unui mecanism prin care se protejează intere­sul general, astfel că îndepărtarea de la rolul său obișnuit este perfect justificată. Opțiunea legiuitorului se fundamentează pe caracterul social al scopului urmărit și pe protecția beneficiarului împotriva consecințelor dăunătoare ce ar putea rezulta din obiectul antreprizei.

32. Pe lângă obligația de informare, doctrina mai menționează și alte obligații accesorii ale antre­pre­norului, și anume obligația antreprenorului de securitate, da­torată clientului atunci când lucrarea presu­pune prezența acestuia (de exemplu, pe timpul activităților desfășurate în cluburi sportive, discoteci), respec­tiv obligația antreprenorului de prudență care s‑ar traduce în importanța execuției corecte a lucrării și supravegherea (păstrarea) unor bunuri apar­ținând clientului (de exemplu, păstrarea bunurilor de valoare ale pacien­tului de către clinica unde este internat^[7]). 

Tot astfel, în cazul antreprizei de construcții, antreprenorul (investitor)  trebuie să se preocupe de întocmirea cărții tehnice a construcției și să o predea beneficiarului la finalizarea lucrării.

Antreprenorul poate externaliza această obligație, deoarece, așa cum s‑a statuat în practică, atâta vreme cât legea nu impune ca investitorul să îndeplinească el personal obligația de întocmire a cărții tehnice, înseamnă că investitorul își poate îndeplini această obligație și cu sprijinul unui terț căruia, în virtutea relațiilor contractuale și a înțelegerii dintre ei, îi transferă sarcina realizării acestei obligații legale fără să contra­vină prevederilor art. 22 lit. g) din Legea nr. 10/1995 și nici art. 37 alin. (2) din H.G. nr. 273/1994 (C.A. Timișoara, dec. nr. 11 din 18 mai 2021, www.rolii.ro).

Note de subsol

^[1] A se vedea și Jud. Buhuși, sent. nr. 957 din 22 decembrie 2021, www.rolii.ro.

^[2] R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 203.

^[3] Vezi supra § 4.

^[4] C.A. Cluj, s. a II-a civ., înch. civ. nr. 1/2017, www.idrept.ro.

^[5] M.L. Belu Magdo, Contractul de antrepriză (I), în R.D.C. nr. 10/2010, p. 22.

^[6] R. Dincă, op. cit., p. 201.

^[7] L. Stănciulescu, Dreptul contractelor civile. Doctrină și jurisprudență, ed. a 3‑a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 395; M. Afrăsinie, op. cit., p. 229.