[EXTRAS] Drept procesual civil. Apărările de fond în cadrul contestației la executare

Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil. 2. Judecata în căile de atac. Proceduri speciale. Executarea silită, ed. a 6-a, Ed. Hamangiu, 2023, p. 645-656.

1. Regimul apărărilor de fond atunci când titlul executoriu este o hotă­râre judecătorească sau arbitrală

Cât privește problema formulării unor apărări de fond în cadrul contestaţiei la executare, evocată mai sus, art. 713 alin. (1) C.proc.civ. prevede că, dacă execu­tarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestaţie motive de fapt sau de drept pe care le‑ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într‑o cale de atac ce i‑a fost deschisă.

Aşadar, indiferent de felul contestaţiei la executare, pe această cale niciodată nu se poate modifica sau anula hotărârea judecătorească^[1] ori arbitrală^[2] pusă în executare, deoarece aceasta ar aduce atingere autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești și arbitrale. Instanţa care soluţionează contestaţia la executare se limitează să cerceteze dacă actele de exe­cutare se realizează cu respectarea dispoziţiilor legale privind executarea silită sau, când este cazul, stabileşte întinderea, înţelesul ori aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută. 

Cu toate acestea, anumite apărări de fond pot fi invocate pe calea contestației la executare și atunci când titlul executoriu pus în executare este reprezentat de o hotărâre judecătorească sau arbitrală, însă, în aceste cazuri, admisibilitatea apă­rărilor de fond este subordonată condiţiei esenţiale de a nu se aduce atingere auto­rităţii de lucru judecat a hotărârii puse în executare. Ca atare, ori de câte ori con­testatorul, prin motivul de contestaţie invocat, lasă neatins fondul procesului judecat prin hotărârea ce se execută, contestaţia este admisibilă, căci nu aduce atingere principiului sus‑menționat.

Aşa fiind, rezultă că, atunci când titlul executoriu este o hotărâre judecătorească sau arbitrală, singurele apărări de fond care pot fi invocate pe calea contestaţiei la exe­cutare sunt cele care vizează cauze de stingere a obligaţiei (cum ar fi plata, com­pensația legală etc.) care nu puteau fi valorificate în procesul în care s‑a pronunțat hotărârea ce constituie titlu executoriu, deoarece auintervenit după momentul la care nu mai erau în curs nici judecata în primă instanță, nici judecata într‑o cale de atac în care, potrivit legii, ar fi fost posibilă invocarea lor^[3].

Întrucât, potrivit Codului de procedură civilă în vigoare, recursul nu mai anta­mează fondul în nicio situație, acesta fiind, în prezent, o cale de atac de reformare care vizează exclusiv legalitatea hotărârii atacate, eventualele apărări de fond repre­zentate de cauze de stingere a obligației pot fi valorificate numai în fața instan­țelor de fond, adică cel mai târziu în cadrul judecății în apel^[4]. Astfel, dacă, de exemplu, se susţine stingerea datoriei prin plată, plăţile anterioare, dacă nu au fost invocate cu ocazia procesului în care s‑a pronunțat hotărârea ce constituie titlu executoriu, nu pot justifica introducerea unei contestaţii la executare^[5], putând fi luate în considerare numai plăţile care nu puteau fi invocate la judecata în primă instanță sau în calea de atac a apelului.

2. Regimul apărărilor de fond în cazul altor titluri executorii

Regula de mai sus, cu privire la inadmisibilitatea apărărilor de fond în cadrul contestaţiei la executare, care se aplică întotdeauna atunci când este vorba despre o hotărâre judecătorească sau arbitrală, trebuie nuanţată în cazul celorlalte titluri executorii.

În cazul acestor titluri executorii, potrivit art. 713 alin. (2) C.proc.civ., astfel cum acest text de lege a fost modificat prin Legea nr. 310/2018^[6], se pot invoca în con­testaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, însă numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui, inclusiv o acţiune de drept comun^[7]. 

Aceste dispoziții legale necesită anumite precizări pentru delimitarea cazurilor în care pot fi formulate apărări de fond în cadrul contestației la executare, atunci când titlul pus în executare este altul decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală. 

În primul rând, din dispozițiile art. 713 alin. (2) C.proc.civ. rezultă că, în ceea ce privește admisibilitatea formulării apărărilor de fond în cadrul contestației la execu­tare atunci când executarea este făcută în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală, trebuie făcută distincția între:

– apărările de fond care vizează desființarea actului juridic constatat prin înscri­sul care constituie titlul executoriu; și

– alte apărări de fond care nu vizează desființarea actului juridic constatat prin titlul executoriu, ci, de exemplu, stingerea obligației constatate prin titlul execu­toriu.

În cazul apărărilor de fond care vizează desființarea actului juridic constatat de titlul executoriu, admisibilitatea formulării apărărilor de fond în cadrul contestației la executare, atunci când executarea este făcută în temeiul unui titlu executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală, este condiționată de inexistența unui alt mijloc procesual prin care debitorul să poată valorifica aceste apărări, inclu­siv o acțiune de drept comun (acțiune în anulare sau orice altă acțiune în desfiin­țarea actului juridic constatat de titlul executoriu). 

Ori de câte ori o asemenea cale procesuală pentru desființarea actului juridic constatat prin titlul executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală, este prevăzută de lege^[8] ori debitorul are deschisă calea unei acțiuni de drept co­mun pentru valorificarea cauzelor de desființare a actului juridic, invocarea cauze­lor de nulitate (sau a altor cauze de desființare) a actului juridic constatat prin titlul executoriu în cadrul contestației la executare devine inadmisibilă. 

În schimb, în cazul altor apărări de fond care nu vizează desființarea actului juri­dic constatat prin titlul pus în executare, asemenea apărări pot fi invocate în cadrul con­testației la executare, condiția existenței unei alte căi procesuale pentru valo­rificarea lor nefiind impusă de lege pentru admisibilitatea lor. Așa fiind, rezultă că pot fi invocate, în cadrul contestației la executare, apărări de fond privitoare la:

– întinderea^[9] sau modalitatea de executare a creanței^[10];

– cauze de stingere a creanţei^[11];

– forţa majoră^[12];

– încălcarea principiului specialităţii ipotecii şi stingerea ipotecii ca urmare a încheierii unui contract de novaţie^[13];

– compensația legală;

– dreptul de retenție;

– prescripția dreptului material la acțiune etc.

Rezultă așadar, că, în regulă generală, de lege lata, în urma modificării art. 713 alin. (2) C.proc.civ. prin Legea nr. 310/2018, inexistența creanței decurgând din nulitatea sau existența unei alte cauze de desființare nu mai poate fi invocată pe calea contestației la executare, debitorul fiind obligat să urmeze calea acțiunii de drept comun pentru valorificarea cauzelor de nulitate sau a altor cauze de desfiin­țare a actului juridic respectiv. 

Cu toate acestea, trebuie admis că, atunci când se invocă inexistența creanței, întrucât lipsește cu desăvârșire un izvor al actului juridic invocat de creditor, de exemplu, în cazul creanțelor fiscale, nu există baza impozabilă, calitatea de contri­buabil etc., această apărare poate fi invocată ca motiv de contestație la executare, deoarece în aceste cazuri, ab initio, creanța nu există, astfel încât nu este înde­plinită cerința existenței unei creanțe pentru a se putea efectua executarea silită. Mai mult decât atât, pentru aceeași rațiune, în ipoteza creanțelor fiscale, nici faptul că aceleași motive pot constitui și motive pentru exercitarea contestației adminis­trative nu constituie o cauză de inadmisibilitate a contestației la executare.

O a doua precizare privește noțiunea de cale procesuală pentru desființarea titlului executoriu. 

Pentru a închide calea contestației la executare pentru invocarea apărărilor de fond prin care se urmărește desființarea actului juridic constatat prin titlul exe­cutoriu, este necesar ca debitorul să aibă la dispoziția sa o acțiune principală pe care să o poată exercita din proprie inițiativă, aceasta putând fi:

– fie o cale procesuală specifică prevăzută de lege, cum ar fi plângerea în materie contravențională sau contestația împotriva actului administrativ fiscal în materie fiscală;

– fie acțiunea de drept comun al cărei obiect să fie reprezentat de desființarea actului juridic constatat prin înscrisul care constituie titlu executoriu.

În principiu, noțiunea de cale procesuală pentru desființarea titlului executoriu cuprinde nu numai acțiunea în anulare, ci și acțiunea în rezoluțiune sau în reziliere. Astfel, în măsura în care debitorul urmărit silit dorește să obțină rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului sinalagmatic constatat prin titlul executoriu ca urmare a neexecutării de către creditorul urmăritor a obligației corelative care îi revenea potrivit contractului constatat prin titlul pus în executare, singura modali­tate prin care poate obține desființarea contractului este declanșarea unei acțiuni principale având acest obiect, iar nu contestația la executare.

În schimb, dacă debitorul urmărit nu dorește desființarea contractului constatat prin titlul executoriu, ci doar urmărește oprirea executării silite pornite împotriva sa până la executarea corespunzătoare a obligației care îi revine creditorului urmări­tor, adică dacă invocă excepția de neexecutare a contractului, mijlocul juridic prin care poate atinge acest obiectiv limitat este contestația la executare. Apreciem că nu este posibil ca, în temeiul art. 713 alin. (2) C.proc.civ., să fie declarată inadmisi­bilă invocarea excepției de neexecutare prin intermediul contestației la executare, deoarece debitorul urmărit, care este, la rândul său, creditor al obligației corelative neexecutate de creditorul urmăritor, nu este obligat, conform legii civile, să solicite desființarea contractului prin rezoluțiune sau, după caz, reziliere, atunci când opu­ne celeilalte părți din contractul sinalagmatic neexecutarea de către această parte a propriei obligații.

În acest context, mai precizăm că, în opinia noastră, contestația la executare este mijlocul procesual prin care se poate invoca de către debitorul urmărit şi rezolu­țiunea/rezilierea unilaterală sau de plin drept a contractului, neputându‑se identifica, în aceste cazuri, o acțiune în desființarea titlului executoriu în sensul art. 713 alin. (2) C.proc.civ.^[14]

De asemenea, apreciem că debitorul are deschisă calea contestației la execu­tare și în cazul în care urmărește desființarea executării silite prin invocarea nulității relative a actului juridic constatat prin titlul executoriu, altul decât o hotărâre jude­cătorească sau arbitrală, iar acțiunea în declararea nulității relative s‑a prescris. În acest caz, chiar dacă accesul la acțiunea în anulare nu mai există din motive care sunt imputabile debitorului, totuși, întrucât, potrivit art. 1249 alin. (2) C.civ., nuli­ta­tea relativă poate fi invocată oricând pe cale de excepție, trebuie admis că sin­gurul mijloc procesual prin care debitorul poate valorifica nulitatea relativă a actu­lui juridic pe cale de excepție rămâne contestația la executare.

Subliniem că, în cazul în care acțiunea în anulare de drept comun este prescrisă extinctiv, prin invocarea nulităţii relative a actului juridic constatat de titlul execu­toriu ca motiv al contestaţiei la executare, contestatorul poate solicita doar desfiin­țarea executării silite. Nu se va putea solicita însă chiar anularea a însuși actului juridic constatat prin titlul executoriu, deoarece adoptarea soluţiei contrare ar echivala, pe de o parte, cu eluda­rea dispozițiilor art. 713 alin. (2) C.proc.civ., iar, pe de altă parte, cu eludarea dispoziţiilor edictate în materia prescripţiei extinctive a acţiunii în declararea nulităţii relative a unui act juridic.

În fine, o ultimă precizare privește cazurile în care în cadrul contestației la exe­cutare poate fi solicitată nulitatea actului juridic constatat prin titlul executoriu, chiar dacă contestatorul are deschisă calea unei acțiuni în anulare de drept comun. 

În primul rând, cauzele de nulitate decurgând din nerespectarea unor cerințe de formă ale înscrisului care constituie titlu executoriu pot fi invocate pe calea contes­tației la executare, deoarece, pe de‑o parte, lipsa unor asemenea cerințe de formă echivalează cu lipsa titlului executoriu, iar, pe de altă parte, întrucât din dispozițiile art. 713 alin. (2) C.proc.civ. rezultă că cerința de admisibilitate privind inexistența unei alte căi procesuale prevăzute de lege, inclusiv acțiunea în anulare de drept comun, este impusă numai în cazul „motivelor de fapt și de drept privitoare la fon­dul dreptului cuprins în titlul executoriu”, nu și în cazul motivelor privitoare la for­ma înscrisului ce constituie titlu executoriu. Mai mult decât atât, nevalabilitatea (uneori chiar lipsa) titlului executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească sau arbi­trală, pentru neîndeplinirea cerințelor de formă ad validitatem prescrise de lege pentru înscrisul care constituie titlul executoriu poate fi invocată în contestația la executare, inclusiv în cazurile în care legea prevede o cale specifică pentru des­fiin­țarea actului juridic constatat prin titlul executoriu, cum este cazul contes­tației împotriva actului administrativ fiscal. Aceasta, deoarece nevalabilitatea titlului exe­cutoriu pentru nerespectarea unor cerințe de formă ale înscrisului care are, potrivit legii, forță executorie echivalează cu lipsa titlului executoriu. 

În al doilea rând, poate fi invocat, în cadrul contestației la executare, caracterul abuziv al unor clauze contractuale cuprinse în titlul executoriu care constată actul juridic, atunci când acest act juridic este un contract încheiat de un profesionist cu un consumator^[15]. În acest sens, în ediția anterioară a acestei lucrări am arătat că, în ipoteza în care, prin contestația la executare, debitorul consumator urmărit silit de creditorul profesionist invocă caracterul abuziv al uneia sau mai multor clauze din contractul constatat prin titlul executoriu, cu scopul desființării totale sau parțiale a contractului și deci a titlului executoriu, nu se poate opune inadmi­si­bili­tatea con­testației la executare în temeiul dispozițiilor art. 713 alin. (2) C.proc.civ., chiar dacă debitorul consumator are la dispoziție o acțiune în anulare de drept comun. Într‑adevăr, în cazul în care nu ar fi permisă analiza caracterului abuziv al clauzelor din cuprinsul contractelor încheiate cu consumatorii, contracte constatate prin înscri­suri care constituie titluri executorii, este posibil să se aducă atingere prin­cipiului efectivității drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii Euro­pene (o dispoziție națională nu poate face imposibilă sau excesiv de dificilă aplica­rea dreptului Uniunii). Într‑adevăr, se observă că inadmisibilitatea invocării, în cadrul contestației la executare, a caracterului abuziv al unor clauze din contractele în­cheiate cu consumatorii implică în mod necesar și imposibilitatea pentru instanța de executare însăși să procedeze la o atare analiză din oficiu. Or, potrivit jurispru­denței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, specificitatea procedurilor jurisdicționale care se desfășoară, în cadrul dreptului național, între vânzători sau furnizori și consumatori nu poate constitui un element de natură să afecteze pro­tecția juridică de care trebuie să beneficieze aceștia din urmă în temeiul dispo­zițiilor Directivei 93/13, astfel încât o reglementare națională care interzice instan­ței de executare, în cadrul unei proceduri de executare, să analizeze, din oficiu, deși dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop, caracterul abuziv al unei clauze, înfrânge principiul efectivității menționat anterior^[16]. În plus, Curtea a mai reținut că „împrejurarea că (…) controlul caracterului eventual abuziv al clauze­lor cuprinse într‑un contract de credit ipotecar, încheiat între un profesionist și un consumator, poate fi exercitat nu de instanța sesizată cu cererea de executare silită a unui astfel de contract, ci, ulterior și dacă este cazul, numai de instanța de fond sesizată de consumator cu o acțiune în declararea nulității acestor clauze abuzive este vădit insuficientă pentru a se asigura eficiența deplină a protecției consuma­torilor urmărite de Directiva 93/13”^[17]. În fine, trebuie menționată și ordonanța Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin care instanța europeană, în contextul drep­tului național român, a stabilit că „Directiva 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contracte încheiate cu consumatorii trebuie interpretată în sensul că se opune unei norme de drept național în temeiul căreia un consu­mator care a încheiat un contract de credit cu o instituție de credit și împotriva căruia acest profesionist a început o procedură de executare silită este decăzut din drep­tul de a invoca existența unor clauze abuzive pentru a contesta procedura men­ționată după expirarea unui termen de 15 zile de la comunicarea primelor acte ale acestei proceduri, chiar dacă acest consumator are la dispoziție, în temeiul drep­tului național, o acțiune în justiție în scopul constatării existenței unor clauze abu­zive a cărei introducere nu este supusă niciunui termen, dar a cărei soluție nu pro­duce efecte asupra celei care rezultă din procedura de executare silită și care îi poate fi impusă consumatorului înainte de soluționarea acțiunii în constatarea existenței unor clauze abuzive^[18]”. Din această ordonanță, care este dată în con­textul jurisprudenței constante a Curții în sensul arătat mai sus, rezultă cu claritate, chiar dacă analiza este făcută în contextul dispozițiilor art. 713 C.proc.civ. în versiu­nea anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 310/2018, că limitarea posibi­lității, în special pentru instanța de judecată, de a invoca caracterul abuziv al unor clauze înscrise în titlurile executorii care constată contracte încheiate cu consuma­to­rii în cadrul contestației la executare este contrară dispozițiilor Directivei nr. 93/13. Arătam în plus că, deși suspendarea executării silite în cadrul acțiunii de drept comun în desființarea actului juridic constatat prin titlul executoriu poate fi solici­tată și obținută în aceleași condiții ca și în cadrul contestației la executare, sub toate celelalte aspecte privitoare la instanța competentă material și teritorial, taxa judiciară de timbru, procedura de judecată, inclusiv procedura regularizării, regimul hotărârii pronunțate etc., acțiunea de drept comun în desființarea actului juridic constatat prin titlul executoriu urmează regulile generale, nefiind aplicabile preve­derile speciale din materia contestației la executare, ceea ce constituie un dezavan­taj evident pentru debitor.

Între timp, în urma sesizării de către o instanță din România, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut prilejul să stabilească dacă Directiva 93/13/CEE se opune la o reglementare națională precum art. 713 alin. (2) C.proc.civ. în forma sa în vigoare după modificarea intervenită prin Legea nr. 310/2018^[19]. În mod deloc surprinzător, Curtea a decis că art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii „trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care nu per­mite instanței de executare silită a unei creanțe, sesizată cu o contestație la această executare, să aprecieze, din oficiu sau la cererea consumatorului, caracterul abuziv al clauzelor unui contract încheiat între un consumator și un profesionist care con­sti­tuie titlu executoriu, din moment ce instanța de fond, care poate fi sesizată cu o acțiu­ne distinctă de drept comun în vederea examinării caracterului eventual abu­ziv al clauzelor unui asemenea contract, nu poate suspenda procedura de executare sili­tă până la pronunțarea unei hotărâri pe fond decât în urma plății unei cauțiuni la un nivel care poate descuraja consumatorul să introducă și să mențină o asemenea acțiune”.

Desigur, de la data pronunțării sale, această hotărâre a Curții este obligatorie pentru instanțele din România. În mod fericit însă, legiuitorul român a intervenit la scurt timp^[20] și prin O.U.G. nr. 58/2022^[21] au fost completate dispozițiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între pro­fesionişti şi consumatori, republicată, în sensul instituirii unei derogări exprese de la prevederile art. 713 alin. (2) C.proc.civ., în ceea ce privește posibilitatea invo­cării, în cadrul contestaţiei la executare, a clauzelor abuzive dintr‑un contract încheiat între un profesionist şi un consumator ce constituie titlu executoriu [art. 13 alin. (8)]. În plus, prin aceeași dispoziție legală s‑a prevăzut în mod expres faptul că instanţa de executare are posibilitatea de a examina, în cadrul contestației la executare, dacă clauzele dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator ce consti­tuie titlu executoriu au caracter abuziv, nu numai la cererea consumatorului con­testator, ci și din oficiu.   

În finalul acestor considerații referitoare la modul de aplicare a art. 713 alin. (2) C.proc.civ., mai trebuie să subliniem că, în cazurile în care invocarea motivelor de fapt și de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală, face obiectul unei acțiuni de drept comun având ca obiect desființarea actului juridic constatat prin înscrisul care constituie titlu executoriu, conform art. 638 alin. (2) C.proc.civ., poate fi cerută suspendarea executării silite a titlului respectiv chiar în cadrul acțiunii de fond formulate, dispo­zițiile art. 719 C.proc.civ. aplicându‑se în mod corespunzător. 

O soluție similară celei de drept comun prevăzute de art. 713 alin. (1) şi (2) C.proc.civ. în privinţa posibilităţii invocării apărărilor de fond în cadrul contestaţiei la executare este consacrată şi în materie fiscală. Astfel, potrivit art. 260 alin. (3) C.proc.fisc., „contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contesta­rea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege”. Prin expresia „contestaţia împotriva titlului executoriu” legiuitorul a avut în vedere apărările de fond.

În materie fiscală, legea pune la dispoziţia contestatorului o cale de atac speci­fică, prin intermediul căreia acesta poate să îşi valorifice apărările de fond împo­triva titlului executoriu. Această cale de atac este contestaţia împotriva actului admi­nistrativ fiscal, reglementată de art. 268 şi urm. C.proc.fisc.^[22] Aşadar, în regulă generală, actele administrative fiscale care constituie titluri executorii nu pot fi supuse controlului de legalitate pe fond în cadrul contestaţiei la executare, ci numai în cadrul contestaţiei prevăzute de art. 268 şi urm. C.proc.fisc.^[23] Orice susţinere care vizează fondul titlului executoriu, cum ar fi existenţa creanţei fiscale^[24], modul de stabilire a taxelor, impozitelor şi contribuţiilor constatate prin titlul de creanţă fiscală, poate fi valorificată numai pe calea contestaţiei administrative, fiind inadmi­sibilă calea contestaţiei la executare^[25].

Mai reținem că, potrivit art. 713 alin. (3) teza I C.proc.civ., nu se poate face o nouă contestaţie de către aceeaşi parte pentru motive care au existat la data pri­mei contestaţii. Aşadar, sub sancţiunea respingerii unei a doua contestații ca inad­­mi­sibilă, motivele existente la data formulării primei contestaţii la executare trebuie invocate toate deodată. Apreciem că, deşi textul de lege menţionat face vorbire despre toate motivele existente la data formulării primei contestaţii la exe­cutare, ar trebui admis că este vorba despre motive existente şi de care partea interesată avea cunoştinţă la data formulării primei contestaţii.

Cu toate acestea, conform art. 713 alin. (3) teza a II‑a C.proc.civ., contestatorul îşi poate modifica cererea iniţială, adăugând motive noi de contestaţie, dacă, în pri­vinţa acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a contestaţiei la executare. În cadrul contestației la executare sunt aplicabile regulile de procedură privind judecata în primă instanță, astfel că, pentru modificarea cererii inițiale, con­testato­rul trebuie să respecte și dispozițiile art. 204 C.proc.civ. Așa fiind, în ipoteza în care contestatorul îşi modifică cererea iniţială înainte de primul termen de jude­cată la care el este legal citat, potrivit art. 204 alin. (1) C.proc.civ., dar cu depăşirea termenului de formulare a contestației la executare de 15 zile de la data la care contestatorul a luat cunoștință de executare ori de actul de executare pe care îl contestă, soluția va fi aceea a tardivității cererii adiționale, însă nu în raport cu dis­poziţiile art. 204 alin. (1) C.proc.civ., ci cu cele ale art. 715 alin. (1) C.proc.civ.

În cazul contestației la titlu, formularea unui motiv nou de contestație legat de lămuri­rea titlului executoriu nu impune respectarea dispozițiilor art. 204 alin. (1) C.proc.civ. , în condiţiile în care, în această materie, termenul de formulare cores­punde termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, potrivit art. 715 alin. (3) C.proc.civ. De asemenea, apreciem că dispozițiile art. 204 C.proc.civ. nu sunt aplicabile nici în cazul în care contestatorul, în calitate de con­sumator, invocă, pe calea contestației la executare, caracterul abuziv al unor clauze din contractul încheiat cu un profesionist, care constituie titlul executoriu, întru­cât, conform art. 13 alin. (8) din Legea nr. 193/2000, acest motiv de contes­tație la exe­cutare poate fi invocat oricând în cursul executării silite. 

Note de subsol

^[1] Pe calea contestaţiei la executare nu se pot invoca motive de fond care să repună în discuţie o hotărâre judecătorească definitivă, care a dobândit autoritate de lucru judecat. Asemenea motive se pot invoca numai pe calea mijloacelor de atac prin exercitarea cărora, înăuntrul termenelor legale, partea poate obţine reformarea ori casarea hotărârii ce o prejudiciază. Cu atât mai mult, în cadrul contestaţiei la executare nu pot fi invocate motive de fond care ar repune în discuţie cuantumul des­păgubirilor civile stabilite printr‑o hotărâre penală definitivă – Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 140/1970, în C.D. 1970, p. 264.

Pe calea contestaţiei la executare nu se poate solicita schimbarea modalităţii de sistare a indivi­ziunii dispuse prin hotărâre definitivă, în sensul de a se atribui imobilul unuia dintre copărtaşi, în loc de a se vinde la licitaţie publică – Trib. jud. Hunedoara, s. civ., dec. nr. 629/1982, în R.R.D. nr. 4/1983, p. 67. Nu poate fi modificat, pe calea contestației la executare, modul de împărţire a imobilului între cele două părţi, faţă de cel la care aceştia s‑au înţeles prin tranzacţie de care s‑a luat act prin sentinţa care constituie titlul executoriu – Trib. Călărași, s. civ., dec. nr. 155/2018, în M. Dinu, R. Stanciu, Exe­cutarea silită 2019, p. 388. 

Motivele ce se invocă într‑o contestaţie la executare nu se pot referi la chestiuni de fond care să repună în discuţie o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, deoarece aceasta ar duce la încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat. Deci, în cadrul contestaţiei la executare, instanţa nu este îndreptăţită să examineze fondul raporturilor juridice dintre părţi, ci trebuie să se conformeze hotărârii puse în executare. Îşi depăşeşte competenţa instanţa care administrează probe şi stabileşte o altă stare de fapt cu privire la posesia bunurilor împărţite prin hotărârea pusă în executare – C.S.J., s. civ., dec. nr. 1353/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p. 89 şi dec. nr. 1180/1999, în Dreptul nr. 2/2000, p. 180.

Judecata cauzei cu lipsă de procedură nu poate constitui motiv al contestaţiei la executare, deoarece pe calea contestaţiei la executare nu se pot invoca decât împrejurări care privesc executarea propriu‑zisă sau înţelesul şi întinderea hotărârii ce se execută, nu şi împrejurări cu privire la modul în care s‑a judecat pricina – Trib. Bucureşti, s. a III‑a civ., dec. civ. nr. 3240/1998, în C.P.J. 1998,p. 183.

Deşi se invocă temeiul unei contestaţii la titlu, în realitate se urmăreşte corectarea (modificarea – n.n.) dispozitivului titlului executoriu, care nu s‑ar putea face decât analizând anumite aspecte care vizează fondul cauzei. Hotărârea în cauză, ce face obiectul contestaţiei la titlu, are autoritate de lucru judecat, atât dispozitivul, cât şi considerentele acesteia intrând în puterea (autoritatea– n.n.) lucrului judecat. Modificarea dispozitivului în sensul arătat de contestator presupune modificarea argumen­telor expuse de instanţa de recurs în considerentele hotărârii, iar acest lucru implică o reanalizare a motivului de recurs privitor la drepturile salariale cuvenite contestatorului, ceea ce este inadmisibil pe calea contestaţiei la titlu, instanţa de executare neputând face o analiză asupra legalităţii şi temeiniciei titlului executoriu – C.A. Braşov, s. civ., dec. nr. 1896/2005, în G. Boroi, O. Spineanu‑Matei, Codul adno­tat 2011, p. 765.

În raport de dispoziţiile art. 399 alin. (3) C.proc.civ. 1865 (în actuala reglementare, art. 713 C.proc.civ. – n.n.), motivele ce se invocă într‑o contestaţie la executare nu se pot referi la chestiuni de fond care să repună în discuţie o hotărâre judecătorească, instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii la executare nu este îndreptăţită să examineze fondul raporturilor juridice dintre părţi, ci trebuie să se conformeze hotărârii puse în executare. Este adevărat că, în cazul unei hotărâri de eva­cuare, contestatorul poate solicita, pe calea contestaţiei la executare, anularea formelor de executare, condiţionat însă de prezentarea unui titlu locativ, fie că acesta este un act de proprietate, fie că este un nou contract de închiriere asupra imobilului din care se solicită evacuarea. Aceasta nu înseamnă însă, în niciun caz, că în cadrul contestaţiei la executare se poate solicita constatarea intervenirii tacitei relocaţiuni şi, deci, a drepturilor locative pe care contestatorul şi familia sa le‑ar fi dobândit pe această cale – Trib. Bucureşti, s. a V‑a civ., dec. nr. 252/2006, în C. Nica, Executarea silită,p. 241‑243.

^[2] Hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive, deci poate fi pusă în executare silită. Debitorul nu poate formula apărări de fond împotriva hotărârii arbitrale, deoarece astfel de aspecte pot fi invocate doar pe calea acţiunii în anulare – Trib. Bucureşti, s. a V‑a civ., dec. nr. 1944/R/2006, în S.G. Pietreanu, M.D. Gavriş, Executarea silită, p. 272‑277.

^[3] Dreptul de retenţie poate fi invocat şi pe calea contestaţiei la executare, dar numai în măsura în care s‑a născut ulterior hotărârii de restituire sau dacă, în procesul dintre părţi, problema restituirii ori a evacuării nu a fost discutată în mod de sine stătător, pentru ca deţinătorul să fie în situaţia de a‑şi face toate apărările – Jud. Sectorului 6 Bucureşti, sent. civ. nr. 733/2005, nepublicată.

În cazul unei hotărâri de evacuare, pârâtul poate solicita şi obţine, pe calea contestaţiei, anularea formelor de executare în temeiul unui act juridic intervenit ulterior hotărârii ce s‑a pus în executare şi prin care face dovada că a devenit coproprietar al apartamentului pe care îl ocupă şi din care se cerea evacuarea – Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 617/1982, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 63.

^[4] Sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, în jurisprudență (a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 491/1979, în G. Boroi, O. Spineanu‑Matei, Codul adnotat 2011,p. 763) s‑a decis în mod constant că, atunci când executarea silită era întemeiată pe un titlu executoriu reprezentat de o hotă­râre judecătorească, apărările de fond puteau fi invocate pe calea contestației la executare numai atunci când acestea vizau cauze de stingere a obligaţiei intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii. 

^[5] Interdicţia instituită de art. 713 alin. (1) C.proc.civ. şi care ocroteşte, în faza de executare silită, aplicarea prezumţiei lucrului judecat face imposibilă pentru instanţa de executare admiterea con­testaţiei formulate, chiar şi prin simpla reţinere a plăţii anterioare (fără a menţiona interpunerea sentinţei), întrucât aceasta ar conduce la o dezlegare judecătorească implicită a unei stări de fapt deja dezlegate în mod definitiv de o altă instanţă – Trib. București, s. a IV‑a civ., dec. nr. 3861/A/2018, înM. Dinu, R. Stanciu, Executarea silită 2019, p. 386.

Contestatorul, invocând stingerea obligaţiei prin plata de bunăvoie, efectuată anterior pronunţării hotărârii care constituie titlu executoriu, şi cerând încetarea executării silite cu această motivare, repune în discuţie o situaţie de fapt soluţionată irevocabil prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu, intrată deci în puterea (autoritatea – n.n.) lucrului judecat; or, fondul soluţiei cuprinse în titlul executoriu nu poate fi schimbat pe calea contestaţiei la executare. O plată anterioară pro­nunţării hotărârii care constituie titlu executoriu, dar nedovedită în faţa instanţei ce a judecat fondul cauzei, putea fi invocată şi dovedită în căile de atac, prin exercitarea acestora înăuntrul terme­nelor legale partea putând obţine reformarea hotărârii ce o prejudiciază – Trib. Bucureşti, s. a V‑a civ., dec. nr. 122/2007, în C. Nica, Executarea silită,p. 191‑193. A se vedea, în acelaşi sens, şi Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 70/1958, în J.N. nr. 4/1958, p. 740.

^[6] Dispozițiile art. 713 alin. (2) C.proc.civ. au fost modificate prin Legea nr. 310/2018. În forma sa anterioară, acest text de lege avea următorul conținut: „În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui”. Se observă că modificarea adusă art. 713 alin. (2) C.proc.civ. prin Legea nr. 310/2018 este reprezentată de suprimarea condiției ca pentru valorificarea apărărilor de fond împotriva titlului executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală, în cadrul contestației la executare să nu existe o cale procesuală specifică pentru desființarea acelui titlu și adăugarea la finalul articolului a sintagmei „inclusiv o acțiune de drept comun”.

^[7] În legătură cu forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018 a alin. (2) al art. 713 C.proc.civ., Curtea Constituţională a reţinut că posibilitatea utilizării apărărilor de fond este condiţio­nată de inexistenţa unor mijloace procedurale speciale pentru realizarea dreptului, în cadrul cărora acestea să poată fi invocate. Dacă însă legea pune la dispoziţia debitorului o cale de atac specială, acesta nu mai poate să utilizeze apărări de fond în cadrul contestaţiei la executare. O asemenea prevedere nu constituie o îngrădire a liberului acces la justiţie, de vreme ce partea interesată poate folosi apărările respective, potrivit opţiunii sale, în una sau în alta dintre căile de atac pe care le are la dispoziţie. Adoptarea acestei măsuri nu face, în realitate, decât să dea expresie preocupării legiuito­rului de a preveni abuzul de drept constând în invocarea aceloraşi apărări în două căi de atac diferite, în scopul tergiversării cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti – C.C.R., Decizia nr. 454/2003 (M. Of. nr. 926 din 23 decembrie 2003).

^[8] De exemplu, în cazul procesului‑verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, conform art. 31 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, împotriva aces­tuia se poate plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia; în cazul crean­țelor fiscale, împotriva actului administrativ fiscal se poate formula contestația administrativă, în condițiile art. 268 și urm. C.proc.fisc. Așa fiind, astfel cum s‑a decis în mod corect în practica judiciară, contestatorul având deschisă calea plângerii contravenţionale pentru a demonstra nelegalitatea sau netemeinicia procesului‑verbal de contravenţie, care constituie titlu executoriu în privinţa obligaţiei de plată a creanţei bugetare reprezentate de amenda contravenţională, nu mai are deschisă calea contes­taţiei la executare – Jud. Sectorului 2 Bucureşti, sent. civ. nr. 1687/2004, în S.G. Pietreanu, M.D. Gavriş, Executarea silită, p. 246‑248. 

^[9] I.C.C.J., s. com., dec. civ. nr. 1537/2007, www.scj.ro (modul de calcul al unor penalităţi contrac­tuale stabilite prin titlul executoriu reprezentat de contractul de vânzare‑cumpărare de acţiuni încheiat de debitorul contestator, în calitate de cumpărător, şi intimata creditoare, în calitate de vânzător).

^[10] I.C.C.J., s. com., dec. civ. nr. 1897/2007, www.scj.ro (modul de realizare a investiţiei în temeiul unui contract de vânzare‑cumpărare de acţiuni care constituie titlul executoriu).

^[11] I.C.C.J., s. com., dec. civ. nr. 1438/2004, www.scj.ro (plata şi valabilitatea acesteia).

^[12] I.C.C.J., s. com., dec. civ. nr. 1841/2007, www.scj.ro. 

^[13] I.C.C.J., s. com., dec. civ. nr. 3160/2007, www.scj.ro.

^[14] A se vedea, în același sens, G. Boroi, D.N. Theohari, Sinteza 2019, p. LVII. 

^[15] Nu este, credem, inutil să observăm, în acest context, că, dacă modificarea dispozițiilor art. 713 alin. (2) C.proc.civ. a fost justificată de o presiune a practicii judiciare confruntate cu un aflux impor­tant de contestații la executare în cadrul cărora era invocat caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în contractele constatate prin titlurile executorii, în special, contracte de credit bancar, obiectivul urmărit de legiuitor de degrevare a acestor instanțe nu a fost atins, din motivele evocate în text. 

^[16] C.J.U.E., Hotărârea din 14 martie 2013, C‑415/11, Aziz, pct. 62 și 63. 

^[17] C.J.U.E., Hotărârea din 26 iunie 2019, C‑407/18, Addiko Bank, pct. 61.

^[18] C.J.U.E., Ordonanța din 6 decembrie 2019, C‑75/19, BNP Paribas Personal Finance Paris SA Sucursala București, Secapital Sàrl.

^[19] C.J.U.E., Hotărârea (Marea Cameră) din 17 mai 2022, C‑725/19, Impuls Leasing România.

^[20] Desigur, în contextul iminenței sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene de către Comisia Europeană cu acțiune în constatarea neîndeplinirii de către România a obligațiilor de transpunere în legislația națională a Directivei (UE) 2019/2161 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 noiem­brie 2019 de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivelor 98/6/CE, 2005/29/CE și 2011/83/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, pentru care terme­nul de transpunere era 28 noiembrie 2021, directiva urmând să se aplice începând cu data de 28 mai 2022.

^[21] M. Of. nr. 456 din 6 mai 2022.

^[22] I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2427/2004, www.scj.ro.

^[23] Prin Decizia nr. 20/2023 (M. Of. nr. 579 din 27 iunie 2023), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulte­rioare, prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, motivele de nelegalitate invocate în cererea de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a actelor administrative fiscale la care aceasta se referă nu sunt limitate la cele invocate în contestaţia administrativă. În motivare, instanța supremă a reținut: Nu se poate susţine ideea că dispoziţiile art. 269 alin. (1) lit. c) C.proc.fisc. stabilesc limitele sesizării şi în ceea ce priveşte sesizarea instanţei, cu alte cuvinte că motivele de fapt şi de drept invo­cate de contestator trebuie să fie aceleaşi şi în faţa instanţei, pentru că aceasta ar reprezenta o restrângere a accesului la instanţă care ar fi trebuit să fie prevăzută expres de acelaşi act normativ, fiind de strictă interpretare şi aplicare. Desigur, nu se pune în discuţie că reclamantul ar putea contesta obligaţii fiscale noi sau alte sume ori acte administrative fiscale care nu au făcut obiectul contestaţiei administrative, fiind de esenţa procedurii administrative fiscale ca natura şi întinderea obligaţiilor fiscale să fie supuse mai întâi controlului intern de legalitate al organelor fiscale, ci dacă acesta poate invoca motive de nelegalitate şi/sau netemeinicie noi. Revine instanţei de judecată sesizate cu fondul litigiului să aprecieze dacă motivele invocate pentru prima dată în faţa instanţei de judecată se situea­ză în conţinutul raportului juridic ce a făcut obiectul controlului de legalitate sau, dimpotrivă, exce­­dea­ză limitelor controlului generat de contestaţia fiscală, cu consecinţele legale fireşti. În condiţiile în care Codul de procedură fiscală nu conţine dispoziţii de procedură aplicabile în faţa instanţei de con­tencios fiscal, iar Legea nr. 554/2004 nu conţine o limitare, dimpotrivă, permite ca motivele formulate în acţiu­nea în anulare să nu fie limitate la cele din procedura prealabilă, nu există un motiv juridic te­meinic în a considera inadmisibile argumentele invocate în faţa instanţei de contencios fiscal, supli­mentar faţă de cele din contestaţia administrativă fiscală (parag. 129, 132, 134).

^[24] Cu toate acestea, așa cum am arătat mai sus, întrucât existenţa unei creanţe certe, lichide şi exi­gi­bile constituie o condiţie pentru realizarea urmăririi silite, considerăm că inexistenţa creanţei, pre­cum şi stingerea acesteia prin modalităţile prevăzute de lege, anterior emiterii titlului executoriu fiscal, ar putea fi invocate şi pe calea contestaţiei la executare. De asemenea, atunci când se invocă inexis­tența creanței, întrucât lipsește cu desăvârșire un izvor al creanței invocate de creditor, de exemplu, în cazul creanțelor fiscale, lipsește baza impozabilă, calitatea de contribuabil etc., această apărare poate fi invocată ca motiv de contestație la executare, deoarece existența unei creanțe este o condiție și pen­­tru începerea executării silite.

^[25] Sesizată cu un recurs în interesul legii cu privire la admisibilitatea apărărilor de fond în cadrul contestaţiei la executare formulate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, instanţa supremă a stabilit că judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contes­taţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau unei măsuri de executare, a refuzului orga­nelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege – I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XIV/2007 (M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007).