Extras. Tratat de drept civil. Contracte speciale. Volumul I. Vânzarea și schimbul

Dan Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Volumul I. Vânzarea și schimbul. Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, 2023, p. 248-255.

Capitolul III. Condiţiile de valabilitate ale consimţământului

606. Spre deosebire de Codul civil anterior, care, în privinţa consimţământului ca element de validitate al contractelor, nu impunea decât cerinţa ca pentru a fi valabil să nu fie afectat de vicii (eroare, dol, violenţă) (art. 953), actualul Cod civil, inspirându-se în litera sa din Codul civil Québec, dar şi din evoluţiile doctrinare ale ultimelor decenii din dreptul francez şi din dreptul nostru, prevede la art. 1204 că acesta „trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză”.

Dispoziţiile art. 1204 C. civ. se referă la contracte în general, însă în cele ce urmează vom analiza doar unele aspecte specifice contractului de vânzare.

607. Consimţământul este serios atunci când este dat cu intenţia reală de a produce efecte juridice, iar nu dat fără o asemenea intenţie, cum ar fi cazul când s-ar da doar în glumă (jocandi causa).

Un consimţământ este liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză presupune cu necesitate ca el să fie dat de o persoană conştientă şi corect informată (Secțiunea 1), iar, pe de altă parte, să nu fie afectat de vicii de consimţământ (Secțiunea a 2‑a).

Secțiunea 1. Consimțământul dat de o persoană conștientă și informată

608. Un consimţământ dat „în cunoștință de cauză” presupune ca persoana care îl exprimă, pe de o parte, să aibă consimţământul intact, neafectat de o insanitate de spirit (§1), iar, pe de altă parte, ca aceasta să fie corect informată în privinţa contractului pe care îl încheie, subzistând anumite obligaţii în acest sens în sarcina cocontractantului (§2).

§1. Insanitatea de spirit

609. Aşa cum am văzut, consimţământul exprimat în cunoştinţă de cauză presupune ca acesta să fie exprimat de o persoană care are discernământ.

Nu avem aici în vedere problematica persoanelor lipsite de discernământ (minorii sub 14 şi persoanele puse sub tutelă specială) sau cu discernământ diminuat (minorii între 14-18 ani), care sunt protejate prin instituirea unor incapacităţi de protecţie, ci aceea a persoanelor majore care, având capacitatea de exerciţiu deplină, se dovedeşte că, din anumite cauze (maladii, consumul unor anumite substanţe etc.), la momentul încheierii contractului, au fost lipsite de uzul raţiunii (discernământ).

610. Potrivit dispoziţiilor art. 1205 C. civ. „este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la data încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într‑o stare care o punea în neputință de a‑și da seama de urmările faptei sale”. Este vorba despre ceea ce în literatura de specialitate era cunoscut încă înainte de adoptarea actualului Cod civil sub denumirea de „insanitate de spirit”. Sintagma se referea la situaţia în care un major nepus sub interdicţie încheia un act juridic fiind într-o situaţie durabilă sau pasageră în care era lipsit total de uzul raţiunii din indiferent ce motive (boală, consumul unor substanţe, gelozie oarbă etc.)^[1]. Articolul 1205 C. civ., nu este, aşadar, decât o necesară consacrare legislativă a unei instituţii construite în dreptul nostru pe cale pretoriană în lipsa unor prevederi legale exprese.

611. În ceea ce priveşte sancţiunea încheierii unui contract de către o persoană majoră lipsită de discernământ, dar nepusă sub interdicţie, aceasta este cea a nulităţii relative (art. 1205 C. civ.), adică a unei nulităţi de protecţie^[2], specificul acesteia fiind acela că ea poate fi invocată de orice persoană interesată, nu numai de cel care a contractat fiind în această stare sau de reprezentanţii săi legali^[3].

§2. Obligaţia de informare în contractul de vânzare

2.1. Emergenţa obligaţiei de informare şi domeniul său de aplicare

612. Reglementarea legală anterioară actualului Cod civil privitoare la viciile de consimţământ cu sancţiunile aferente se referea la situaţiile în care consimţământul la încheierea contractului era deja dat, acesta fiind însă afectat fie în dimensiunea sa intelectuală sau reflexivă (cazul erorii şi al dolului), fie în dimensiunea sa volitivă sau de libertate (cazul violenţei).

Era evident că autorii Codului civil francez şi ai Codului civil român de la 1864, inevitabil, prizonieri ai concepţiilor contemporane adoptării lor, nu au fost preocupaţi de faza prealabilă încheierii contractului, nefiind interesaţi de procesele anterioare emiterii consimţământului. Conform filosofiei liberalismului timpuriu, care a stat la temelia acestor acte normative, oamenii erau consideraţi egali, fiecare individ matur fiind ţinut să-şi poarte singur de grijă.

Ulterior, în timp, pe măsura dezvoltării industriilor bunurilor de consum şi a amplificării fără precedent în istoria umanităţii a complexităţii produselor datorită noilor şi numeroaselor descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii, s-a născut şi dezvoltat ideea că, cel puţin în raporturile dintre producătorii şi profesioniştii comercializării unor asemenea bunuri, pe de o parte, şi consumatori (profani, necunoscători ai domeniilor respective), pe de altă parte, exista o inegalitate de informare profundă, cei dintâi fiind net avantajaţi faţă de cei din urmă. În plus, mai aproape de zilele noastre, tehnicile de publicitate sofisticate, precum şi tehnicile de vânzare agresive (vânzarea online; vânzarea la domiciliu) şi numeroasele facilităţi acordate la achiziţionarea bunurilor (cum ar fi cele de creditare) au putut împinge foarte uşor pe consumatori la încheierea insuficient gândită a unor contracte de achiziţionare a diferitor bunuri.

Contextul menţionat a relevat insuficienţa şi inadecvarea teoriei viciilor de consimţământ, care, prin chiar modul cum a fost concepută cu mult timp în urmă, nu conferea decât remedii post factum (după încheierea contractului pe baza unui consimţământ viciat), fapt pentru care s-a născut, iar apoi s-a cristalizat treptat ideea necesităţii implementării unor măsuri legislative preventive, care să ducă la mai buna şi prealabila informare a consumatorilor, punându-i pe aceştia în situaţia de a avea la îndemână elementele necesare pentru a reflecta singuri şi de a-şi da consimţământul la încheierea contractului în deplină cunoştinţă de cauză, prevenindu-se astfel vicierea consimţământului lor^[4].

În esenţă, vânzătorii profesionişti au început să fie obligaţi prin lege să comunice consumatorilor informaţiile utile pe care le deţin în legătură cu bunurile vândute, sens în care trebuie să descrie produsele, să indice modalităţile lor de utilizare şi eventualele contraindicaţii sau pericole pe care le prezintă utilizarea lor, preţul de vânzare etc. În paralel, jurisprudenţa şi doctrina au căutat să adapteze textele vechilor reglementări la necesităţile prezentului, forjând soluţii menite să acopere carenţele existente, recunoscându-se în timp existenţa unei obligaţii precontractuale de informare menite să compenseze dezechilibrele de informare dintre părţile contractante^[5].

613. Obligaţia de informare a fost recunoscută doar în cazurile în care inegalitatea în discuţie creează un avantaj în favoarea uneia dintre părţi, iar echilibrul între acestea nu poate fi restabilit decât prin recunoaşterea în sarcina părţii mai puternice a unei obligaţii de informare a părţii mai slabe, chiar dacă este vorba de un raport juridic între doi neprofesionişti, cu condiţia ca diferenţa de informare să nu fie rezultatul unei ignoranţe imputabile celui care o invocă.

614. Noul Cod civil consacră existenţa obligaţiei precontractuale de informare în cazurile şi condiţiile mai sus evocate, căci un consimţământ „exprimat în cunoștință de cauză”, în sensul dispoziţiilor art. 1204 aici analizate, nu poate fi decât unul informat.

În plus, art. 1214 alin. (1) C. civ. sancţionează în mod expres dolul prin reticenţă statuând că acesta subzistă „atunci când partea s‑a aflat într‑o eroare provocată… când aceasta din urmă (cealaltă parte contractantă, n.n., D.C.) a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să le dezvăluie”. Aşa cum vom vedea, neîndeplinirea obligaţiei de informare nu se confundă însă întotdeauna cu viciul de consimţământ al dolului prin reticenţă (infra nr. 645).

2.2. Obligaţia de informare este precontractuală şi nu se confundă cu obligaţia de consiliere

615. Obligaţia de informare este precontractuală, fiind menită să asigure egalitatea reală a contractanţilor încă din faza realizării acordului de voinţe^[6]. Ea nu se confundă cu obligaţia de consiliere, care, în anumite împrejurări, ţine pe vânzători să îndrume, să sfătuiască, să orienteze pe cumpărători în legătură cu achiziţionarea unor anumite bunuri. Într-adevăr, în vreme ce obligația de informare se rezumă doar la a enunţa elementele care caracterizează obiectiv lucrul vândut sau vânzarea în sine, elementele deciziei şi decizia însăşi de a contracta aparţinând în întregime celui căruia îi este destinată informarea, este mai complexă, presupunând o judecată de valoare din partea vânzătorului profesionist, deoarece implică „o apreciere care orientează decizia celeilalte părți sau, în anumite cazuri, chiar se substituie acesteia”^[7], specificul ei fiind acela de a adecva cât mai bine dorinţele cumpărătorilor necunoscători la posibilităţile de ofertă ale vânzătorilor, optimizându-le (din punctul de vedere al cumpărătorilor)^[8]; este vorba, în esenţă, de o punere în relaţie a informaţiilor abstracte, obiective cu nevoile concrete, subiective ale cocontractantului^[9]. Cu toate că, raţional, diferenţa dintre cele două obligaţii este suficient de evidentă, totuşi, datorită faptului că în realitatea de zi cu zi ele se întrepătrund, vorbindu-se chiar şi de existenţa unei obligaţii intermediare între cele două, anume obligația de punere în gardă (de a atrage atenţia celeilalte părţi asupra existenţei unor riscuri materiale sau juridice ale preluării unui bun), separarea lor în practică este de cele mai multe ori dificilă^[10]. Oricum, din punct de vedere practic, diferenţa dintre cele două obligaţii în faza precontractuală prezintă interes doar din perspectiva verificării reunirii elementelor specifice fiecăreia (prezentarea elementelor care caracterizează obiectiv prestaţia, în cazul obligaţiei de informare, şi orientarea cumpărătorului, în cazul obligaţiei de consiliere), nerespectarea lor atrăgând aceleaşi sancţiuni, indiferent că este vorba de încălcarea uneia sau a celeilalte (infra nr. 615). Raţiunea şi finalitatea lor fiind identice, le vom prezenta împreună.

616. Obligaţiile precontractuale de informare şi consiliere nu se confundă cu obligaţiile de informare şi consiliere care funcţionează în faza executării contractului, primele având ca ţintă realizarea unui echilibru între părţi în faza formării contractului, consimţământul fiecăreia trebuind să fie unul dat în cunoştinţă de cauză, în timp ce cele din urmă nu sunt în contractul de vânzare altceva decât obligaţii accesorii destinate bunei executări a obligaţiilor principale de predare a lucrului vândut şi de garanţie^[11].

2.3. Sursele obligaţiei de informare

617. Unele din aceste obligaţii sunt instituite expres prin anumite acte normative (I), existând norme juridice şi cu privire la formalismul de informare (II).Practica judiciară şi doctrina au recunoscut existenţa unei obligaţii generale de asemenea natură, desprinse din principiile care guvernează dreptul privat, Codul civil actual fiind receptiv la aceste evoluţii (III).

I. Obligaţii de informare instituite prin lege

618. Există în legislaţia noastră mai multe acte normative care instituie în sarcina profesioniştilor obligaţii exprese de informare în raporturile lor cu consumatorii. Vom aminti câteva dintre acestea, fără a avea câtuşi de puţin pretenţia exhaustivităţii.

619. Articolul 1 alin. (1) O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor^[12] prevede cu titlu de principiu că „statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetățenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse și servicii, informării lor complete despre caracteristicile esențiale ale acestora (…)”.

La art. 18 din acelaşi act normativ se stipulează că „consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze potrivit destinației acestora, în deplină securitate”.

Din dispoziţiile art. 19 şi art. 20 din O.G. nr. 21/1992 rezultă că trebuie aduse la cunoştinţa consumatorilor elemente cum sunt: cele referitoare la identificarea şi caracterizarea acestora; denumirea produsului; marca producătorului; termenul de valabilitate; principalele caracteristici tehnice şi calitative; compoziţie; eventualele riscuri de utilizare; modul de utilizare şi manipulare etc.

620. Un alt act normativ care prevede în mod expres obligaţii de informare în sarcina profesioniştilor este O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă^[13]. Potrivit acestui act normativ, la încheierea contractului, profesionistul are obligaţia ca, la solicitarea consumatorului, pe lângă informaţiile pe care trebuie să le furnizeze prin etichetare, marcare şi ambalare, să ofere cu bună-credinţă informaţii „corecte și utile privind caracteristicile produsului (…), condițiile de vânzare și modul de utilizare” (art. 64). De asemenea, profesioniştii sunt obligaţi să furnizeze consumatorilor informaţii cu privire la preţul vânzării (art. 67), iar în funcţie de tipul şi caracteristicile produselor livrate în ambalaj, informaţii cu privire la dimensiunile şi numărul articolelor conţinute de acesta (art. 68).

621. Articolul 5 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 privitoare la comerţul electronic^[14] impune şi ea furnizorului de servicii informaţionale^[15] obligaţia de a informa pe consumator în legătură cu identitatea sa şi elementele de stabilire exactă a acesteia, precum şi cu preţurile practicate.

622. În fine, O.U.G. nr. 34/2014 privitoare la drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative^[16], conţine reglementări referitoare la obligaţia de informare revenind profesioniştilor în raporturile lor cu consumatorii, atât în cazul contractelor încheiate la distanţă sau în afara spaţiilor comerciale (art. 6 şi art. 7), cât şi în cazul celorlalte contracte (art. 4). În esenţă, este vorba despre informaţii referitoare atât la profesionistul respectiv, cât şi în privinţa produselor care formează obiectul unor asemenea contracte.

II. Formalismul de informare

623. Nu cu mult timp în urmă, sub influenţa reglementărilor Uniunii Europene, şi-au făcut apariţia în legislaţia noastră o serie de norme care introduc în unele contracte încheiate între profesionişti şi consumatori aşa-numitul formalism informativ, în temeiul căruia profesioniştii au obligaţia redactării contractului în scris şi de a insera în acesta menţiuni destinate să informeze pe consumatori asupra drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din contract sau asupra existenţei unor dispoziţii legale de protecţie în favoarea lor^[17].

Textele de lege care conţin norme de natura celor menţionate mai sus sunt destul de eterogene. Astfel, cu titlu de exemplu, putem cita art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor prevede că, la încheierea contractului, consumatorii au dreptul „de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă și precisă a prețurilor și tarifelor și, după caz, a condițiilor de garanție”, ceea ce înseamnă că acesta trebuie redactat în scris. Consumatorii trebuie să fie informaţi cu privire la: produsele şi serviciile oferite (art. 19); denumirea şi marca producătorului, principalele caracteristici tehnice şi calitative, preţ, securitatea şi condiţiile de utilizare ale produsului (art. 20); termenele de garanţie, riscurile previzibile, declaraţia de conformitate (art. 21).

De asemenea, un alt exemplu este acela care decurge din dispoziţiile art. 4, art. 6, art. 6¹, art. 7 şi art. 8 din O.U.G. nr. 34/2014 privitoare la drepturile consumatorilor, conform cărora, înaintea încheierii oricărui contract cu consumatorii de către profesionişti, aceştia trebuie să ofere consumatorilor în scris o serie de informaţii referitoare la: principalele caracteristici ale produselor şi serviciilor; identitatea profesionistului; preţul produselor sau serviciilor; modalităţile de plată, livrare şi executare; existenţa unor garanţii legale pentru conformitate şi, dacă este cazul, a serviciilor post vânzare şi garanţiilor comerciale; în cazul existenţei unui drept de retragere, condiţiile şi termenele de exercitare a acestuia etc.

624. Formalismul informativ nu se confundă cu formalismul cunoscut şi consacrat de Codul civil. Potrivit dreptului comun, formalismul este o excepţie de la regula consensualismului^[18], îndeplinirea formei condiţionând fie însăşi validitatea actului, fie proba acestuia, fie opozabilitatea (eficacitatea) lui faţă de terţi^[19]. Spre deosebire de formalismul de drept comun, suficient sieşi pentru a conferi viaţă şi efecte angajamentului, formalismul informativ este destinat atenţionării părţii mai slabe în contract (consumatorului) asupra importanţei contractului sau asupra anumitor elemente ale acestuia, obligând profesioniştii să fixeze toate acestea în scris^[20].

625. Nerespectarea dispoziţiilor legale care instituie formalismul informativ atrage în primul rând aplicarea unor sancţiuni punitive (contravenţionale) [art. 50 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 21/1992 şi art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 34/2014]. Sancţionarea din perspectiva dreptului privat este şi ea posibilă. Astfel, conform dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2014, în cazul omiterii din contractul scris a clauzei referitoare la posibilitatea şi condiţiile dreptului de retragere unilaterală din partea consumatorului în condiţiile art. 6 alin. (1) lit. h) din acelaşi act normativ, „perioada de retragere expiră la 12 luni de la sfârșitul perioadei inițiale de retragere prevăzută la art. 9 alin. (1)”, care este de 14 zile.

626. Problema care se pune este dacă, afară de cazurile expres prevăzute de lege la care ne-am referit mai sus, lipsa formei informative este sancţionată autonom şi automat, aşa cum se întâmplă în cazul nerespectării formalismului clasic, sau se sancţionează doar prin intermediul viciilor de consimţământ, când şi dacă se demonstrează că neinformarea a afectat consimţământul consumatorului.

În dreptul francez, răspunsul la problema de mai sus a fost în sensul că nerespectarea unei forme informative [cum ar fi, de exemplu, în dreptul nostru, neîncheierea contractului în scris conform dispoziţiilor art. 18 din O.G. nr. 21/1992 sau necomunicarea în scris a informaţiilor impuse de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2014] nu este sancţionată autonom şi automat, ci numai dacă prin aceasta s-a viciat consimţământul consumatorului prin eroare sau dol, în condiţiile dreptului comun^[21], nerespectarea formalismului informativ dând naştere unei prezumţii simple de viciere a consimţământului consumatorului, profesionistul putând să răstoarne prezumţia făcând dovada contrară^[22].

Note de subsol

^[1] Pentru detalii asupra insanităţii de spirit şi a evoluţiei acesteia în dreptul nostru, a se vedea D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 107 şi urm., nr. 274 şi urm.

^[2] Pentru o soluţie fundamental eronată, chiar dacă a fost pronunţată pe temeiul reglementărilor anterioare noului Cod civil, în sensul că sancţiunea ar fi aceea a nulităţii absolute, a se vedea I.C.C.J., s. a II-a civ., dec. nr. 2472/2014, B.C. nr. 11/2014, p. 25.

^[3] În acest sens, a se vedea D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, cit. supra, p. 108-109, nr. 277.

^[4] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette , op. cit., p. 259-260, nr. 256; X. Thunis , L’obligation precontractuelled’information: un terrain de choix pour la construction doctrinale, în Mélanges M. Cabrillac , Litec, Paris, 1999, p. 313 şi urm.; C. Grimaldi, J.-F. Sagaut, L’obligation d’information du vendeur, Rev. des. contr. nr. 3/2012, p. 1091 şi urm.

^[5] În acest sens, a se vedea: M. Fabre -Magnan, De l’obligation d’information dans les contrats. Essai d’une théorie, cu prefaţă de J. Ghestin , LGDJ, Paris, 1992, passim; D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea și schimbul, cit. supra, p. 278 şi urm., nr. 338 şi urm.; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile.Volumul II. Contractul, cit. supra, p. 281 şi urm., nr. 104 şi urm.; idem, Obligația de informare precontractuală și formalismul informativ, în volumul In honorem Valeriu Stoica…, cit. supra, p. 614 şi urm.; J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, La formation du contrat. Tome 1. Le contrat – Le consentement, cit. supra, p. 1249 şi urm., nr. 1512 şi urm.; Gh. Piperea , op. cit., p. 49 şi urm., nr. 2 şi urm.; I.-F. Popa , Contractul civil, în L. Pop, I-F. Popa, S. I. Vidu , Drept civil. Obligațiile, ed. a II-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 61-63, nr. 37.

^[6] C. Guelfucci-Thibierge, Libres propos sur la transformation du droit des contrats, RTD civ. nr. 2/1997, p. 378-379; O. Barret, v° Vente (2° formation), cit. supra, p. 18 şi urm., nr. 152 şi urm.

^[7] M. Fabre -Magnan, De l ́obligation d ́information…, cit. supra, p. 385, nr. 471 (autoarea precizează sugestiv: „consilierea corespunde punerii în relație a informației brute cu obiectivul urmărit de creditorul obligației de informatre”; Ph. Le Tourneau, Resposabilité des vendeurs et fabricants,cit.supra, p. 61, nr. 264; J. Goicovici, Obligația de consiliere, în R.R.D.A. nr. 4/2005, p. 15 şi urm.; C. Grimaldi, J.-F. Sagaut,op. cit., p. 1095.

^[8] Obligaţia de consiliere decurge fie implicit din circumstanţele vânzării (cum este cazul când, de pildă, se vând produse complexe, cum sunt cele informatice, iar cumpărătorul este în mod evident necunoscător în domeniu), fie din faptul că vânzătorul este solicitat de cumpărător să-l îndrume în alegerea sa, comunicându-i dorinţele sale (J. Huet, G. Decocqu, C. Grimaldi, H. Lécuyer, op. cit., p. 232 şi urm., nr. 11274 şi urm.); Cass 1 -re civ., 2 iulie 2014, n° 13 – 10076, Obs. J. Huet , Rev. des contr. nr. 2/2015, p. 266; D. Manguy, Contrats spéciaux (2014), cit. supra, p. 148-150, nr. 156.

^[9] Cass. 1-re civ., 28 octombrie 2010, n° 09-16913, Obs. S. Pimont, Rev. des contr. nr. 2/2011, p. 531 şi urm.; D.Lluelles, B. Moore, op. cit., p. 1145, nr. 2011; Cass. 1- re civ., 11 mai 2022, n° 20-22210, Obs. L. Thibierge, Rev. des contr. nr. 3/2022, p. 38-39.

^[10] J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, op. cit., p. 1272, nr. 1535.

^[11] J. Ghestin, Le contrat: formation, cit. supra, p. 504, nr. 457.

^[12] Republicată în M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007.

^[13] Republicată în M. Of. nr. 603 din 31 august 2007.

^[14] Republicată în M. Of. nr. 959 din 29 noiembrie 2006.

^[15] Art. 1 pct. 1 din acest act normativ precizează că prin noţiunea de „serviciu al societății informaționale” se înţelege „orice activitate de prestări servicii sau care presupune constituirea, modificarea, transferul ori stingerea unui drept real asupra unui bun corporal sau necorporal, activitate efectuată prin mijloace electronice”.

^[16] Publicată în M. Of. nr. 427 din 11 iunie 2014.

^[17] Cu privire la formalismul informativ, în general, a se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette , op. cit., p. 268 şi urm., nr. 262; G. Couturier, Les finalités et les sanctions du formalisme, Rép. Defrénois, nr. 15-16/2000, art. 37209, p. 885 şi urm.; J. Goicovici, S. Golub , Formalismul informativ – privire specială asupra creditului pentru consum, în Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum, coord. P. Vasilescu, Ed. Sfera, Cluj-Napoca, 2006, p. 84 şi urm; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu , Introducere îndreptul civil, vol. 2, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 275 şi urm.; V. Forray , op. cit., p. 151 şi urm., nr. 211 şi urm.; J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, op. cit., p. 748 şi urm., nr. 980 şi urm.; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit., p. 266-268, nr. 540-541; L. Pop, Obligația de informare precontractuală și formalismul informativ, cit. supra, p. 628 şi urm., nr. 5; B. Fages , op. cit. (2021-2022), p. 107, nr. 102.

^[18] Aşa cum remarca cu ceva timp în urmă J. Flour (Quelque remarques sur l’évolution du formalisme, în Études offertes à G. Ripert, t. I, LGDJ Paris, 1950, p. 96, nr. 4), „Consensualismul, atât timp cât alegerea modalității de exteriorizare a voinței este liberă, rămâne aplicabil. Formalismul nu apare decât în măsura în care consimțământul trebuie înveșmântat într‑un înveliș strict determinat de lege, astfel încât, dacă prescripțiile edictate de aceasta nu au fost respectate, manifestarea de voință să fie lovită de «ineficacitate juridică într‑un grad anume»”.

^[19] Cu privire la regula consensualismului şi excepţiile de la aceasta, a se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Y, Lequette, op. cit., p. 140 şi urm., nr. 127 şi urm.; O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, cit.supra, p. 159 şi urm.; I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 257 şi urm.; V. Forray , op. cit., în special p. 167 şi urm., nr. 231 şi urm.; J . Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, op. cit., p. 748 şi urm., nr. 980 şi urm.; Ph. Malinvaud, D. Fenouillet, M. Mekki, op. cit., p. 332 şi urm., nr. 370 şi urm.

^[20] G. Couturier, Les finalités et le sanctions du formalisme, cit. supra, p. 885; V. Magnier, Les sanctions du formalisme informatif, JCP nr. 5/2004, p. 178, nr. 11;J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet , op. cit., p. 750, nr. 983.

^[21] În acest sens, a se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 270, nr. 262; V. Magnier, op. cit., p. 179, nr. 14; Cass. 1-re civ., 7 dec. 2004, Obs. A. Constantin, JCP nr. 22/2005, p. 1011-1012, în special pct. 25 şi 26, Note N. Rzepecki, JCP nr. 47/2005, p. 2170 şi urm., Obs.D. Fenouillet, Rev. des contr. nr. 2/2005, p. 324 şi urm.

^[22] În acest sens, a se vedea J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, op. cit., p. 774, nr. 1011.